… O zi ca oricare alta… aparent. Ce-a fost diferit? Poate doar momentul amintirilor…
Casa bunicii, casa de la tara cu cele doua dormitoare in care eram inghesuiti 11 copii, parintii si bunica. Noi, cei mici, dormeam cate 4-5 intr-un pat. Bunica bolnava, satula de crescut copii, in varsta si cu rabdarea subrezita la limita iar eu… adolescenta, ambitioasa, rebela, guraliva… deh! Varsta… Mereu aveam ceva de comentat, si cum bunica nu mai avea rabdare, intr-o zi ne-a scos afara. „E casa mea! Plecati daca nu vreti sa ma ascultati!” „Asta si vrem, m-am sumetit eu!” Astfel m-am trezit in strada, cu mezinul in brate, cu ceilalti care de mana, care tinandu-ma de fusta. Plangeau cei mici de mama focului, doar era momentul despartirii de casa copilariei. I-am incurajat si i-am distrat cum au putut. Pana la urma am gasit un teren dincolo de gradinile oamenilor, plin de balarii si scaieti. Ne-am intins „satra” acolo, toate presurile si carpele luate de prin casa la plecare. Si iata-ne in sfarsit in casa noastra, doar a noastra, o casa din care nimeni nu ne scotea afara si in care doar noi impuneam regulile. Fericirea noasta durat pana avenit ploaia, cam o ora mai tarziu, concomitent cu sosirea bunicii, care ne implora sa mergem acasa, sau macar sa-i lasam pe cei mici sa se intoarca. Si cum inca ma trudeam sa tin de unul din parii care sustineau – chipurile – o bucata de zdreanta pe post de acoperis, n-am putut sa-i opresc pe cei mici care-au zbughit-o in bratele bunicii. Intoarcerea fost mai putin dramatica, nici nu-mi mai amintesc detaliile.
Gata ca mi-e somn. A plecat bunica la cele vesnice… nu tot acolo sunt paturile, casa de la tara, lumea aceea fascinanta a adolescentei… Azi mi-au ramas amintirile… A fost ziua mea…
… Teodora…




Alejandro Rodriguez va sustine o serie de mesaje dupa urmatorul program: