Arthur la săniuș

Vacanța de iarnă e atât de așteptată de copii!

Arthur a țâșnit pe ușă imediat ce Bunica a terminat de strâns fularul în jurul gâtului lui.

  • Mulțumesc, Bunico, i-a strigat el în timp ce cobora în viteză pe scări.
  • Să nu uiți să vii înapoi înainte de a se însera, a mai apucat să-i reamintească Bunica.
  • Nu uit… s-a mai auzit.

Bunica se întoarse fericită înăuntru, în timp ce Arthur, ajuns afară, prinse sania de sfoara groasă și trase cu toată puterea. Era o sanie masivă, veche, de fier, cum nu se mai găseau acum. Era nevoie de zăpadă tare, nu fleșcăită, dar dacă o avea pe aceea, putea să-și ia zborul pe pârtie.

Iar vremea ținea cu Arthur și cu sania lui. A nins la Brașov zile și nopți întregi, iar gerul înghețase zăpăda care era acum perfectă pentru săniuș.

Arthur a hotărât împreună cu părinții să petreacă vacanța la Bunica, la Brașov. Aceasta stătea aici iernile – când n-o ținea Ioana cu „forța” la București. De data asta fără Mara, care avea “proiectele” ei cu colegele de clasă și a decis că rămâne acasă.

Acum că avea propria lui carte de identitate, Arthur se simțea matur destul ca să meargă cu trenul, așa că i-a salvat pe părinți de un drum cu mașina pe veșnic aglomeratul traseu București-Brașov.

Bunica l-a așteptat la gară, iar de aici cu autobuzul au ajuns repede acasă. Apartamentul Bunicii era aproape de Livada Poștei, într-o casă mare, cu trei niveluri, cu ziduri groase care țineau răcoare vara și cald iarna. Situat la ultimul etaj, apartamentul avea intrarea prin spate, separată de celelalte. Foarte important pentru Arthur, de pe scări avea și acces direct în pod.

Acolo stătuse mulți ani sania. Era plină de praf și de pânze de paianjen, când Arthur a mers s-o inspecteze. A curățat-o bine, bine, apoi i-a șlefuit tălpile și le-a dat cu parafină, până ce sania arăta ca nouă. Munca cea mai grea a fost să o coboare, dar acum că era afară, îl aștepta pe Arthur. Acesta era foarte mândru de sania lui. Spera într-o victorie, în cursa ce urma să înceapă.

Arthur cunoștea bine zona, venea aici în fiecare iarnă, cu excepția celei în care Bunica a fost bolnavă. Cam așa arătau vacanțele lui: vara la țară, în Munții Făgărașului, iarna la alți munți, la Brașov. Aici avea și prieteni vechi, cam de o vârstă cu el, cu care copilărise. Deși separați în timpul școlii, Arthur simțea că au crescut împreună. Iar creșterea însemna uneori competiție. Cum era această întrecere cu săniile. Pe care, normal, voia să o câștige.

De aceea a pus atâta suflet în îngrijirea saniei, de ea depindea totul. El era un bun cârmaci, știa cum să pună și mai ales când să pună piciorul jos pentru a sta pe traseu. Îi plăcea la nebunie mai ales când stătea pe burtă pe sanie, și o conducea cu picioarele din spate. Atunci simțea tot gerul iernii și toate cristale de gheață direct în față: era întrecerea supremă.

Cursa avea trei probe: începea cu șezutul pe sanie, poziția normală, cum s-ar spune. Apoi, cea pe burtă. Iar a treia era la liber – fiecare își alegea stilul și poziția. Câștigătorul era cel cu cele mai multe victorii. Dacă era egalitate, se relua cursa cu aceștia, până în finală, la ultimii doi, care tot două din trei jucau. Unul era apoi câștigător, pentru că doar unul este cel ales.

Pe drum se alătură lui Arthur un prieten, Mălin, unul dintre copiii din vecini pe care Arthur îl știa de o viață. Apoi Mihai, de mai sus. Urcau dealul toți trei vitejește.

Pârtia lor nu era în parc, unde se dădeau copiii mici. Ei urcau puțin spre Poiană, coteau și treceau printre brazii încărcați de zăpadă, apoi urcau un deal care pe partea cealaltă avea o coamă netedă și fără pomi, perfectă pentru săniuș. Aici veneau de la prima ninsoare și bătuceau zăpada, făcând din ea o pârtie minunată. Doar copiii din zonă știau de ea, iar ei păstrau secretul ca pe o comoară.

Erau cam douăzeci când Arthur și cei doi prieteni au ajuns. Deja își făceau încălzirea. Arthur îl căută din ochi pe cel căruia i se spunea Black Hawk. Era competitorul său cel mai de temut, greu de învins chiar și cu sania sa măiastră. Acesta avea o sanie ușoară, din fibră de sticlă, cu care părea că zboară. Mai ales când zăpada era mai pufoasă, ceea ce o avantaja față de sania grea a lui Arthur. Dar acum zăpada era ca un patinoar, lucea de înghețată ce era.

Copiii s-au salutat, pentru că erau oricum amici, chiar dacă în “lupta” pentru titlu erau vrăjmași.

  • Gata să iei bătaie, Arthur? întrebă Black Hawk ironic.
  • Asta rămâne de văzut, deși eu nu prea cred, răspunse calm Arthur.
  • Vom vedea, da, întări celălalt.

După două-trei ture de încălzire, Arthur și amicii săi erau cu toții pregătiți.

S-au aliniat frumos, unul dintre ei a dat startul: săniile au zburat de-a dreptul pe pârtie, de parcă nici nu atingeau zăpada.

În prima rundă, nici un copil nu avea trei victorii, dar erau doisprezece cu două, printre care Arthur, Black Hawk și Mălin. Mihai, din păcate avea doar o victorie, nu intra în runda a doua. Dar era observator, un rol foarte important. Arthur abia aștepta proba a doua, să poată conduce sania pe burtă. Atingea ușor cu vârful bocancului zăpada, doar cât să nu piardă direcția și să nu frâneze. Orice centimetru câștigat era important, pentru că Black Hawk câștigase proba șezând, sania lui era clar mai potrivită pentru ea. Arthur câștigă la mustață proba, alături de alți doi. La stilul liber se hotărî să stea tot pe burtă. Și a avut dreptate. A fost pe primul loc, dar la fel a fost și Black Hawk, care a ales poziția sa preferată. Din cei doisprezece copii, cu două victorii, acum mai erau doar ei doi, pregătiți pentru marea finală.

Copiii formau tabere, unii îl susțineau pe Arthur, alții pe Black Hawk. Cei doi urcau dealul concentrați. Știau prea bine ce au de făcut, nimic nu le putea știrbi determinarea. Sus mai era doar Mălin, care urma să lea dea startul. Toți ceilalți erau jos.

  • Pe locuri, fiți gata, start.

Cele două sănii porniră scrâșnind din zăpadă. Dacă ar fi fost noapte poate ar fi scos scântei, atât de repede alunecau pe zăpada netedă ca o sticlă. Erau umăr lângă umăr, lipiți unul de celălalt. Și totuși, la ultimii metri, sania lui Black Hawk zvâcni și trecu prima linia de sosire.

  • Nu-i nimic, își spuse Arthur, urmează proba mea preferată.

Avea dreptate: Black Hawk nu stătea prea bine pe burtă, sania lui nu era atât de lungă. Arthur câștigă detașat proba. Dar urma proba finală, stilul liber. De ea depindea totul. Toți copiii stăteau cu sufletul la gură, așteptând startul. Dar, mai ales, finișul.

Black Hawk se așeză bine pe sanie. Cu mâna dreaptă luă sfoara de parcă ar fi luat hățurile unui cal nărăvaș. Chiar arăta ca un călăreț de rodeo, când ridică mâna stângă de parcă ar fi vrut să împingă aerul cu ea pentru un plus de viteză.

Arthur se lungi pe burtă. Își caută poziția, scutură din umeri, se adâncește în sanie. Vrea să devină una cu ea. Să o lase să-și atingă potențialul maxim.

Mălin se pregătește să dea startul.

  • Gata? îi întrebă el.

Cei doi fac un semn afirmativ scurt din cap. Au voie să-și facă vânt, pentru a porni, unul trebuie să o facă cu picioarele, celălalt cu mâinile.

Săniile pornesc ca din pușcă. Cei doi sunt din nou unul lângă altul, la linie. Copiii aplaudă frenetic, strigă, încurajează. Arthur privește scurt către amicul și competitorul său, apoi închide ochii. Simte sania. El e sania. E zăpada pe care alunecă și parafina cu care a dat tălpile. E alunecarea însăși. E zborul.

Arthur deschide ochii. Sania lui parcă a prins aripi. Nici nu mai atinge zăpada, așa viteză are. Se uită în spate. Nici nu se mai vede Black Hawk, atât de în urmă l-a lăsat. Privește înainte: zăpada se întinde nestingherită până la linia orizontului, unde dispare. Nu e ceață, dar albul e atât de orbitor de parcă ar fi.

Arthur oprește sania. Se ridică, se freacă la ochi. Zăpada i-a acoperit jumătate din față, abia o poate da deoparte. Întoarce capul în stânga, apoi în dreapta. Clipește de câteva ori, strâns. Nu, e doar alb. Nu se mai vede nimeni, și nimic. Se învârte în loc, dar nici în spate nu mai vede pe altcineva. Când își întoarce privirea înainte, se lovește de o matahală. Arthur cade. Omul tresare. Mormăie.

– Scuze, spune Arthur politicos. Nu v-am văzut.

Matahala se întoarce încet.

  • Ho, ho, râde el prin barba albă, scuturându-și burta mare. Nu-i nimic.
  • Moș Crăciun? nu-i vine lui Arthur să creadă.
  • Dar cine altcineva?
  • Dar… Adică, tu nu ești adevărat…
  • Cum adică nu-s adevărat? Pot să fiu fals?
  • Nu, adică, așa… cum ar fi, real. Ești? Exiști?
  • Normal, doar te-ai băgat în mine, nu?
  • Da, asta așa e. Dar… totuși…

Moșul se uită la el întrebător.

  • Hai. Ești pregătit, Arthur? Gata?
  • Gata? întreabă Arthur încă mai nedumerit.
  • Pe locuri, fiți gata, start! urlă Mălin.

Black Hawk pornește ca vântul, în timp ce Arthur se uită ca-n vis aiurea.

  • Hai, ce faci? îi strigă prietenul. Dă-i drumul!

Arthur nu mai pierde nicio clipă, dă vând saniei care în curând recuperează avansul față de cel din față, apoi îl întrece la mustață.

Toată lumea sare la el, în urale, chiar și cei care erau la început de partea lui Black Hawk. Ba în cele din urmă și acesta îl felicită pe Arthur, cu fair-play.

Doar Mălin vine încet, nevenindu-i să creadă ce a văzut din spate. Ar putea jura că de data asta, chiar dacă aproape imperceptibil, sania lui Arthur nici n-a atins zăpada…

Arthur și povestea de Crăciun

Spre fericirea tuturor, Bunica își revenise complet.

Firește, Ioana nici nu se gândea să o lase să se întoarcă acasă, singură, așa că Bunica încă stătea la ei: prilej de bucurie pentru Arthur și sora lui. Mai ales acum că se apropia vacanța de iarnă, ceea ce însemna mai mult timp petrecut împreună, mai multe povești, mai multă distracție.

– Draga mea, îi spuse Bunica Ioanei într-o bună zi, dacă tot sunt aici, aș vrea să te rog ceva…

– Da, sigur. Ce e?

– Vreau să merg în Piața Obor, nu am văzut-o niciodată.

– Serios? N-am știut asta, nu mai țineam minte…

– Da, deși am fost de atâtea ori în vizită.

– Păi, poate că nu era ceva chiar așa de important de văzut… Îmi pare rău.

– Hei, nu trebuie, chiar nu era un punct de atracție turistică. Dar, atât că am eu niște amintiri și trebuie să văd cu ochii mei.

– Amintiri? Păi ziceai că nu ai fost niciodată…

– Corect, sunt amintiri de când eram copilă și ascultam poveștile bunicului meu.

– Aaa, înțeleg. Bine, nicio problemă, facem o vizită în Obor. Ce zici de week-end-ul ăsta?

– Sună foarte bine. Dar vreau să mergem pe Calea Moșilor.

– Normal, oricum pe acolo mergem de fiecare dată.

Pentru Arthur și Mara fiecare ieșire cu Bunica era o sărbătoare. Întotdeauna avea ceva de spus, despre istoria locului vizitat, sau despre vreun personaj de epocă, sau măcar o poveste care poate nu avea nicio legătură, dar pe care și-o amintea fix atunci. Erau toți cinci în mașină, Bunica la loc de cinste între Mara și Arthur, când au cotit pe Calea Moșilor.

– Uite, mamă, spuse Ioana, Calea Moșilor.

Bunica privea gânditoare și tăcută pe geam.

– Cine știe, întrebă ea brusc, ce înseamnă Moși?

– Eu, răspunse Arthur repede: moș e cineva bătrân.

– Da, întări și Mara, foarte bătrân.

Bunica râse.

– Așa este. Dar, Moși-Strămoși?

Copiii o priviră mirați.

– Strămoșii, începu Arthur, sunt oamenii care au trăit de mult pe acest pământ.

– Da, ca dacii și romanii, sări Mara.

– Bravo, spuse Bunica. Aveți dreptate, strămoșii sunt întemeietorii neamului. Mai mult, în folclorul românesc se merge chiar mai departe, până la întemeietorii arhaici (adică cei mai vechi). Nu e de mirare că în colindele tradiționale, că tot vine Crăciunul, Adam este numit Moș Adam.

– Adam, din Adam și Eva? întrebă Mara.

– Da, da, aprobă Bunica. Eva, dacă tot ai amintit de ea, era în poveștile noastre, Moașa Iova. Iar Eva a fost chiar moașa Fecioarei Maria, care l-a născut pe Iisus… Unde?

– În iesle.

– Și ieslea ce e? Unde e?

– În staulul vitelor.

– Exact. Acum, fiți atenți, le șopti Bunica: în poveștile noastre, grajdul în care s-a născut Iisus era chiar al lui Crăciun.

– Uau, se miră Arthur.

– Adică Iisus s-a născut în România? se miră și mai tare Mara.

Bunica râse din nou, cu drag.

– Ei, nu, pentru că e folclor, sunt povești tradiționale; dar oamenii locului, țăranii noștri, au simțit nevoia să-i aducă aproape, să unească credințele lor de dinainte, păgâne cum se spune, cu cele creștine. Creștinism cosmic, cum îl numește Eliade… O să învățați voi despre asta când veți fi mai mari.

 – Stai puțin, nu o lăsă Arthur să încheie. Moș Crăciun a existat în realitate?

– Ei bine, acum ai pus o întrebare potrivită. Pentru că este Moș! Și uite-așa revenim la Moșii noștri acum. De aceea mergem în Piața Obor.

– Am ajuns, se auzi vocea lui Mircea.

Arthur privi în jur, uimit. Unde se afla? Totul era schimbat.

– Bunica? Mama? strigă el. Unde sunteți?

Nu apucă să mai strige altceva, pentru că un val de oameni îl luă aproape pe sus. Zadarnic încerca Arthur să se elibereze de strânsoare, să se întoarcă la ai lui, nu se putea opune gloatei care-l purta ca pe o pană. Când mulțimea se desfăcu pornind în mai multe direcții, Arthur poposi în fața unui fel de carusel – un ringhișpil cum îi ziceau sătenii din satul Bunicii. Dar, acesta era făcut complet din lemn și era mult mai mic. Perechi nostime se dădeau în el: domni cu pălărie și costum cu cravată, doamne elegante cu rochii albe, în timp ce copiii se hlizeau la ei de pe margine. Alți copii, mai bine îmbrăcați, se dădeau în călușei.

– Vino, îi spuse un băiat, cam de-o vârstă și înălțime cu Arthur. Începe îndat’.

– Ce începe? se miră Arthur.

Băiatul îl trase de braț, așa că Arthur îl urmă. Îl întâmpinară clovni, oameni mascați, unii pe picioroange, alții călare pe o roată, pitici veseli sau uriași serioși, plus o altă mare de oameni care îl însoțea pe Arthur spre un cort mare. Pe un afiș Arthur reuși să vadă: Circul… O muzică veselă se făcea auzită, miros de zahăr ars, râsete de pretutindeni.

Arthur nu mai putea intra: cortul era înțesat de oameni. Undeva în dreapta era o mare forfotă, așa că se îndreptă într-acolo. Tarabe pline cu mărfuri de tot felul, de la oale și cratițe până la cozonaci aburind, totul era de o abundență și o înghesuială de nedescris. De partea cealaltă, o ceată de bărboși cântau gălăgios la fluiere și băteau ritmat în tobe, în timp ce un altul ținea în mână un lanț gros de fier care se termina într-o zgardă la gâtul unui urs. Arthur se minună: era un urs adevărat, nu un om mascat. Ursul se ridica în două picioare și executa un fel de dans. În aplauzele spectatorilor, firește. Care puneau în pălăria din față, cu generozitate, bancnote pe care Arthur nu le recunoștea. Ar fi vrut să se apropie să le vadă mai bine, dar privirea încruntată a bărbatului nu-i dădea voie.

Așa că porni mai departe prin bâlci. Tot mergând gură-cască și admirând reprezentațiile de carnaval, lui Arthur i se făcu foame. Niște gogoși îi făceau cu ochiul. Arthur se apropie de tarabă.

– Bună ziua, cât costă o gogoașă? întrebă el politicos.

– O sută de mii.

Dacă ai sta în fața lui, ai vedea cum privirea lui Arthur devine holbare. Nu-și putea reveni din surpriză.

– O sută de mii? reuși să îngâne într-un târziu. Cum o sută de mii?

– Vrei sau nu copile, se răsti vânzătoarea la el. Dacă nu, caută-ți de lucru în altă parte, până nu te cârpesc.

– Hei, nu e nevoie să strigi la el, îi luă apărarea o gospodină care vindea sarmale. Nu vezi că l-ai speriat? Vino aici, băiatule, îi spuse ea apoi cu blândețe.

– Ete na, l-am speriat, nu se potoli vânzătoarea. De haimanale de-astea care-mi alungă mușterii sunt sătulă.

– Las’ că-i alungi tu singură, șopti gospodina către Arthur, ca să n-o audă colega.

Arthur izbucni în râs.

– Așa da, îi zâmbi femeia. Ia zi, copilule, cum te cheamă?

– Arthur, răspunse el. Cu th, ca pe Regele Arthur.

– Ei bine, rege Arthur, ce zici? Vrei o sărmăluță?

– Da, mulțumesc, cum să nu! Chiar mi-era foame? Dar, cât costă?

– Nu-ți face griji, asta e din partea mea, nu te costă nimic.

– Mulțumesc, se bucură Arthur.

Femeia îi puse o sărmaluță într-un blid de lut, frumos glazurat cu un model colorat și cu un cocoș în mijloc. Apoi, alături, o bucată de mămăligă. Iar pe deasupra, smântână din belșug, groasă ca untul.

Arthur luă farfuria. Se uită după furculițe, dar nu se zăreau nicăieri.

– No hai, îl îndemnă gospodina, mănâncă.

– Așa? Cu mâna?

– Păi cum?

Arthur nu mai spuse nimic, să nu cumva să o supere și pe ea. Iar pentru că mama lui nu era pe acolo să-l certe, se hotărî să mănânce așa. Luă bucata de mămăligă, mușcă din ea, ceva mai cu grijă, nu prea era adeptul ei, ci al pâinii. Apoi înmuie sarmaua în smântână și de data asta mușcă cu poftă. Cu gura plină, un zâmbet de satisfacție îi lumină fața.

– Uau, spuse el mestecând, sunt cele mai bune sarmale pe care le-am mâncat vreodată!

Femeia îi zâmbi, apoi puse patru bucăți într-o strachină mai adâncă, completă cu smântână și mămăligă, iar când băiatul termină de mâncat și-i înapoie blidul, îi puse strachina în mână:

– Uite, să le duci și la ei tăi!

– Mulțumesc, dar cât costă? Am bani, vreau să plătesc. Nu pot primi așa…

– Nu te costă nimic, răspunse femeia.

Dar Arthur deja băgase mâna în buzunar și scoase o hârtie de cincizeci de lei.

– Arthur? auzi de departe.

Privi bancnota.

– Arthur? vocea se auzea de mai aproape.

– Hei, Arthur? Alo?

Mama îi făcea cu mâna prin fața ochilor.

– Ce faci cu banii ăia? îl întreabă mirat Mircea.

Arthur se uită în jur. Apoi la mâini. Avea într-una, într-adevăr, cei cincizeci de lei, dar în cealaltă nu ținea nicio strachină cu sarmale. Ridică privirea, puțin dezamăgit.

– O, păcat, spuse el, aș fi vrut să gustați și voi sarmalele alea. Sunt cele mai bune sarmale pe care le-am mâncat vreodată!

Și Arthur se linse pe buze, apoi se șterse la gură de grăsime, sub privirile uimite ale părinților lui și ale Marei. Doar Bunica îi zâmbea de lângă ei.

– Cum ți-a plăcut Târgul Moșilor? îl întrebă ea, după ce părinții au pornit în față.

Arthur o privi, și nu părea deloc mirat.

– Abia aștept, îi spuse el, când ne întoarcem acasă, să ascultăm colindele acelea tradiționale, cântate de Bocșa, pe care mi le puneai acasă la tine să le ascult. Mai ții minte? Pe casete… Serios, Bunico, cine mai ascultă în ziua de astăzi muzică la casetofon?

Bunica râse, Arthur și mai tare. Mara se întoarse spre ei:

– Hei! Ce e? De ce râdeți? Vreau și eu să știu!

– De nimic, îi zâmbi Bunica. Doar ne aduceam aminte de alte vremuri.


Nu uitați: cartea în care îl găsiți pe Arthur în plină acțiune se găsește aici: https://edituradph.ro/calatoria-lui-arthur-pe-taramul-celalalt.html

Mircea Dinescu: Opriți istoria. Cobor la prima. Opriți la stația Doamne-Ferește!

Un scurt, dar foarte bun comentariu al lui Mircea Dinescu, via Liviu Antonesei. Enjoy!

Afectat și el de prostiile în lant din politichia locală și mondială, Mircea Dinescu pune oleacă poezia deoparte pentru un „pamflet de vremuri noi”, după formula furnizorului meu, scriitorul și editorul Ionuț Christache. Lectură plăcută! Mircea  Dinescu Opriți istoria. Cobor la prima. Opriți la stația Doamne-Ferește! Ca să demonstreze că sîngele apă nu se face, […]

Mircea Dinescu: Opriți istoria. Cobor la prima. Opriți la stația Doamne-Ferește!

De la Moș Nicolae la Moș Crăciun (24.12)

Am început seria aceasta cu altfel de “colinde ” de Moș Nicolae. Iată că am ajuns, în ajun de Crăciun, la ultima. Cu siguranță e deosebită. Și, trebuie să recunosc, e preferata mea.

Așadar:

https://youtu.be/GOzi-gD7-ts?si=-IYG_lj_TAkLR-lb

Enjoy!

și:

Sărbători Fericite tuturor!!!

De la Moș Nicolae la Moș Crăciun (23.12)

O să postez o melodie de Crăciun pe zi. Dar, tematica nu o să fie clasică, ci: melodii haioase, sau “nepotrivite”, sau mai puțin celebre, într-un cuvînt, deosebite.

Așadar următoarea din serie:

https://youtu.be/L-lGlvbdUmY?si=mcT7kTPlsKBTL1K3

Enjoy!

De la Moș Nicolae la Moș Crăciun (22.12)

O să postez o melodie de Crăciun pe zi. Dar, tematica nu o să fie clasică, ci: melodii haioase, sau “nepotrivite”, sau mai puțin celebre, într-un cuvînt, deosebite.

Așadar următoarea din serie:

https://youtu.be/mIpLlCsOkdU?si=jutnv0ouYLs19EL4

Enjoy!

De la Moș Nicolae la Moș Crăciun (21.12)

O să postez o melodie de Crăciun pe zi. Dar, tematica nu o să fie clasică, ci: melodii haioase, sau “nepotrivite”, sau mai puțin celebre, într-un cuvînt, deosebite.

Așadar următoarea din serie:

https://youtu.be/sEsXHdhkrik?si=Sq0ZanYHXmX77O3S

Enjoy!

De la Moș Nicolae la Moș Crăciun (20.12)

O să postez o melodie de Crăciun pe zi. Dar, tematica nu o să fie clasică, ci: melodii haioase, sau “nepotrivite”, sau mai puțin celebre, într-un cuvînt, deosebite.

Așadar, următoarea din serie:

https://youtu.be/UzZewAxo4MI?si=17Yat_ncwNPJSgBJhttps://youtu.be/UzZewAxo4MI?si=17Yat_ncwNPJSgBJ

Enjoy!

De la Moș Nicolae la Moș Crăciun (19.12)

O să postez o melodie de Crăciun pe zi. Dar, tematica nu o să fie clasică, ci: melodii haioase, sau “nepotrivite”, sau mai puțin celebre, într-un cuvînt, deosebite.

Așadar, următoarea din serie:

https://youtu.be/xI3NidPI7k4?si=kIE6zFAyEqoP9TOp

Enjoy!

De la Moș Nicolae la Moș Crăciun (18.12)

O să postez o melodie de Crăciun pe zi. Dar, tematica nu o să fie clasică, ci: melodii haioase, sau “nepotrivite”, sau mai puțin celebre, într-un cuvînt, deosebite.

Așadar, următoarea din serie:

https://youtu.be/1CJf8_eURoM?si=9ejLLhNhdE45WAww

Enjoy!