Vacanța de iarnă e atât de așteptată de copii!

Arthur a țâșnit pe ușă imediat ce Bunica a terminat de strâns fularul în jurul gâtului lui.

• Mulțumesc, Bunico, i-a strigat el în timp ce cobora în viteză pe scări.
• Să nu uiți să vii înapoi înainte de a se însera, a mai apucat să-i reamintească Bunica.
• Nu uit… s-a mai auzit.

Bunica se întoarse fericită înăuntru, în timp ce Arthur, ajuns afară, prinse sania de sfoara groasă și trase cu toată puterea. Era o sanie masivă, veche, de fier, cum nu se mai găseau acum. Era nevoie de zăpadă tare, nu fleșcăită, dar dacă o avea pe aceea, putea să-și ia zborul pe pârtie.

Iar vremea ținea cu Arthur și cu sania lui. A nins la Brașov zile și nopți întregi, iar gerul înghețase zăpăda care era acum perfectă pentru săniuș.

Arthur a hotărât împreună cu părinții să petreacă vacanța la Bunica, la Brașov. Aceasta stătea aici iernile – când n-o ținea Ioana cu „forța” la București. De data asta fără Mara, care avea “proiectele” ei cu colegele de clasă și a decis că rămâne acasă.

Acum că avea propria lui carte de identitate, Arthur se simțea matur destul ca să meargă cu trenul, așa că i-a salvat pe părinți de un drum cu mașina pe veșnic aglomeratul traseu București-Brașov.

Bunica l-a așteptat la gară, iar de aici cu autobuzul au ajuns repede acasă. Apartamentul Bunicii era aproape de Livada Poștei, într-o casă mare, cu trei niveluri, cu ziduri groase care țineau răcoare vara și cald iarna. Situat la ultimul etaj, apartamentul avea intrarea prin spate, separată de celelalte. Foarte important pentru Arthur, de pe scări avea și acces direct în pod.

Acolo stătuse mulți ani sania. Era plină de praf și de pânze de paianjen, când Arthur a mers s-o inspecteze. A curățat-o bine, bine, apoi i-a șlefuit tălpile și le-a dat cu parafină, până ce sania arăta ca nouă. Munca cea mai grea a fost să o coboare, dar acum că era afară, îl aștepta pe Arthur. Acesta era foarte mândru de sania lui. Spera într-o victorie, în cursa ce urma să înceapă.

Arthur cunoștea bine zona, venea aici în fiecare iarnă, cu excepția celei în care Bunica a fost bolnavă. Cam așa arătau vacanțele lui: vara la țară, în Munții Făgărașului, iarna la alți munți, la Brașov. Aici avea și prieteni vechi, cam de o vârstă cu el, cu care copilărise. Deși separați în timpul școlii, Arthur simțea că au crescut împreună. Iar creșterea însemna uneori competiție. Cum era această întrecere cu săniile. Pe care, normal, voia să o câștige.

De aceea a pus atâta suflet în îngrijirea saniei, de ea depindea totul. El era un bun cârmaci, știa cum să pună și mai ales când să pună piciorul jos pentru a sta pe traseu. Îi plăcea la nebunie mai ales când stătea pe burtă pe sanie, și o conducea cu picioarele din spate. Atunci simțea tot gerul iernii și toate cristale de gheață direct în față: era întrecerea supremă.

Cursa avea trei probe: începea cu șezutul pe sanie, poziția normală, cum s-ar spune. Apoi, cea pe burtă. Iar a treia era la liber – fiecare își alegea stilul și poziția. Câștigătorul era cel cu cele mai multe victorii. Dacă era egalitate, se relua cursa cu aceștia, până în finală, la ultimii doi, care tot două din trei jucau. Unul era apoi câștigător, pentru că doar unul este cel ales.

Pe drum se alătură lui Arthur un prieten, Mălin, unul dintre copiii din vecini pe care Arthur îl știa de o viață. Apoi Mihai, de mai sus. Urcau dealul toți trei vitejește.

Pârtia lor nu era în parc, unde se dădeau copiii mici. Ei urcau puțin spre Poiană, coteau și treceau printre brazii încărcați de zăpadă, apoi urcau un deal care pe partea cealaltă avea o coamă netedă și fără pomi, perfectă pentru săniuș. Aici veneau de la prima ninsoare și bătuceau zăpada, făcând din ea o pârtie minunată. Doar copiii din zonă știau de ea, iar ei păstrau secretul ca pe o comoară.

Erau cam douăzeci când Arthur și cei doi prieteni au ajuns. Deja își făceau încălzirea. Arthur îl căută din ochi pe cel căruia i se spunea Black Hawk. Era competitorul său cel mai de temut, greu de învins chiar și cu sania sa măiastră. Acesta avea o sanie ușoară, din fibră de sticlă, cu care părea că zboară. Mai ales când zăpada era mai pufoasă, ceea ce o avantaja față de sania grea a lui Arthur. Dar acum zăpada era ca un patinoar, lucea de înghețată ce era.

Copiii s-au salutat, pentru că erau oricum amici, chiar dacă în “lupta” pentru titlu erau vrăjmași.

• Gata să iei bătaie, Arthur? întrebă Black Hawk ironic.
• Asta rămâne de văzut, deși eu nu prea cred, răspunse calm Arthur.
• Vom vedea, da, întări celălalt.

După două-trei ture de încălzire, Arthur și amicii săi erau cu toții pregătiți.

S-au aliniat frumos, unul dintre ei a dat startul: săniile au zburat de-a dreptul pe pârtie, de parcă nici nu atingeau zăpada.

În prima rundă, nici un copil nu avea trei victorii, dar erau doisprezece cu două, printre care Arthur, Black Hawk și Mălin. Mihai, din păcate avea doar o victorie, nu intra în runda a doua. Dar era observator, un rol foarte important. Arthur abia aștepta proba a doua, să poată conduce sania pe burtă. Atingea ușor cu vârful bocancului zăpada, doar cât să nu piardă direcția și să nu frâneze. Orice centimetru câștigat era important, pentru că Black Hawk câștigase proba șezând, sania lui era clar mai potrivită pentru ea. Arthur câștigă la mustață proba, alături de alți doi. La stilul liber se hotărî să stea tot pe burtă. Și a avut dreptate. A fost pe primul loc, dar la fel a fost și Black Hawk, care a ales poziția sa preferată. Din cei doisprezece copii, cu două victorii, acum mai erau doar ei doi, pregătiți pentru marea finală.

Copiii formau tabere, unii îl susțineau pe Arthur, alții pe Black Hawk. Cei doi urcau dealul concentrați. Știau prea bine ce au de făcut, nimic nu le putea știrbi determinarea. Sus mai era doar Mălin, care urma să lea dea startul. Toți ceilalți erau jos.

• Pe locuri, fiți gata, start.

Cele două sănii porniră scrâșnind din zăpadă. Dacă ar fi fost noapte poate ar fi scos scântei, atât de repede alunecau pe zăpada netedă ca o sticlă. Erau umăr lângă umăr, lipiți unul de celălalt. Și totuși, la ultimii metri, sania lui Black Hawk zvâcni și trecu prima linia de sosire.

• Nu-i nimic, își spuse Arthur, urmează proba mea preferată.

Avea dreptate: Black Hawk nu stătea prea bine pe burtă, sania lui nu era atât de lungă. Arthur câștigă detașat proba. Dar urma proba finală, stilul liber. De ea depindea totul. Toți copiii stăteau cu sufletul la gură, așteptând startul. Dar, mai ales, finișul.

Black Hawk se așeză bine pe sanie. Cu mâna dreaptă luă sfoara de parcă ar fi luat hățurile unui cal nărăvaș. Chiar arăta ca un călăreț de rodeo, când ridică mâna stângă de parcă ar fi vrut să împingă aerul cu ea pentru un plus de viteză.

Arthur se lungi pe burtă. Își caută poziția, scutură din umeri, se adâncește în sanie. Vrea să devină una cu ea. Să o lase să-și atingă potențialul maxim.

Mălin se pregătește să dea startul.

• Gata? îi întrebă el.

Cei doi fac un semn afirmativ scurt din cap. Au voie să-și facă vânt, pentru a porni, unul trebuie să o facă cu picioarele, celălalt cu mâinile.

Săniile pornesc ca din pușcă. Cei doi sunt din nou unul lângă altul, la linie. Copiii aplaudă frenetic, strigă, încurajează. Arthur privește scurt către amicul și competitorul său, apoi închide ochii. Simte sania. El e sania. E zăpada pe care alunecă și parafina cu care a dat tălpile. E alunecarea însăși. E zborul.

Arthur deschide ochii. Sania lui parcă a prins aripi. Nici nu mai atinge zăpada, așa viteză are. Se uită în spate. Nici nu se mai vede Black Hawk, atât de în urmă l-a lăsat. Privește înainte: zăpada se întinde nestingherită până la linia orizontului, unde dispare. Nu e ceață, dar albul e atât de orbitor de parcă ar fi.

Arthur oprește sania. Se ridică, se freacă la ochi. Zăpada i-a acoperit jumătate din față, abia o poate da deoparte. Întoarce capul în stânga, apoi în dreapta. Clipește de câteva ori, strâns. Nu, e doar alb. Nu se mai vede nimeni, și nimic. Se învârte în loc, dar nici în spate nu mai vede pe altcineva. Când își întoarce privirea înainte, se lovește de o matahală. Arthur cade. Omul tresare. Mormăie.

– Scuze, spune Arthur politicos. Nu v-am văzut.

Matahala se întoarce încet.

• Ho, ho, râde el prin barba albă, scuturându-și burta mare. Nu-i nimic.
• Moș Crăciun? nu-i vine lui Arthur să creadă.
• Dar cine altcineva?
• Dar… Adică, tu nu ești adevărat…
• Cum adică nu-s adevărat? Pot să fiu fals?
• Nu, adică, așa… cum ar fi, real. Ești? Exiști?
• Normal, doar te-ai băgat în mine, nu?
• Da, asta așa e. Dar… totuși…

Moșul se uită la el întrebător.

• Hai. Ești pregătit, Arthur? Gata?
• Gata? întreabă Arthur încă mai nedumerit.
• Pe locuri, fiți gata, start! urlă Mălin.

Black Hawk pornește ca vântul, în timp ce Arthur se uită ca-n vis aiurea.

• Hai, ce faci? îi strigă prietenul. Dă-i drumul!

Arthur nu mai pierde nicio clipă, dă vând saniei care în curând recuperează avansul față de cel din față, apoi îl întrece la mustață.

Toată lumea sare la el, în urale, chiar și cei care erau la început de partea lui Black Hawk. Ba în cele din urmă și acesta îl felicită pe Arthur, cu fair-play.

Doar Mălin vine încet, nevenindu-i să creadă ce a văzut din spate. Ar putea jura că de data asta, chiar dacă aproape imperceptibil, sania lui Arthur nici n-a atins zăpada…