Publicat în Di'tatii

My brain’s in pain and I don’t know why. How could you feel pain when you’re asleep? Apparently when you sleep long enough it starts hurting. Enough is enough even for fixed ones. Being stable is is not the way, it’s just a way and like any other fucking way it has a beginning and an end. What’s in between is just rain and pain and tears and fears. 

What do you think? Does the white paper sing itself or does it sing for the..?

Publicat în Di'tatii

Nu am mai mai simtit demult gust de cuvinte crude si cred ca imi lipsea. Acum le simt pe toate trecute, mestecate si scuipate. Este exact ca si cum nu ar mai ramas nimic de zis, cu atat mai mult de facut. Nu cred ca e pesimism cat cinism dus catre extreme 🙂

Sunt oarecum demotivata de ceea ce se intampla in jurul meu si un pic dezamagita. Poate de mine, poate de ceilalti, poate de toti. Am momente in care uit ca nu mi se da mai mult decat ceea ce pot duce. Va trebui sa-mi reiau parte din obiceiurile din trecut, poate asa imi confirm ca stiu cine sunt. O fi o criza a varstei sau o pofta de criza? Indiferent de raspuns, am nevoie de un plan.

Publicat în Di'tatii

Sunt o fire obsesiv-compulsiva cu probleme grave de acceptare a sintagmei „let it go”. Cand ceva imi intra in cap, ramane acolo pana reusesc sa desenez o schita detaliata.
Nici acum nu stiu ce-mi place mai mult: sa rezolv puzzle-urile sau sa le distrug.

Acum vreun an, am intalnit un personaj, dement ar spune unii, nebun ar spune altii, pierde-vara ar spune restul. Un personaj cunoscut intr-un mediu in care ma invarteam pe vremea aceea. Lumea il stia dupa cuvinte si sunete. Eu il stiam dupa mirosul de verde pe care il emana si dupa urmele de durere care ramaneau pe unde zbura. O durere surda, de om care nu se astepta sa-si finalizeze calatoria. Ceva ma facea sa nu imi pot dezlipi ochii de la miscarile lui. Parea ca face totul cu o furie oarba, neagra si surda. Ducea estetica uratului la un alt nivel.
Il studiam precum o emisiune in miez de noapte. Am avut parte de pauze publicitare, de puncte culminante, de reluari si avapremiere insa, nici macar o singura clipa nu m-am plictisit.
Singurul lucru plictisitor legat de persoana lui, erau criticile. Specialistii in domeniu il considerau numai bun de legat si de aruncat cativa ani intr-o camera alba. Ei, oameni care se prezentau ca fiind normali, care considerau furtul, minciuna si ipocrizia ca fiind drepturi reale intr-o societate care le optimiza defectele, aveau mereu cate ceva de spus referitor la respiratia oricui. Orice fraza diferita de imaginea lor de normalitate era calcata in picioare. Creatorul era blamat, acuzat, judecat si condamnat la excluderea din gradinita-cu-minuni.
Ma indoiesc amarnic ca vreunul dintre calai ar fi citit „Veronica se hotaraste sa moara”. Poate daca ar fi facut-o, ar fi lasat sarcina scrierii romanului in seama altucuiva.
Am scris asta, pentru ca vroiam sa transmit un mesaj acestui personaj:
„Pentru F, care a început să mă ajute fara stiinţa mea”

Publicat în Di'tatii

M-am saturat de ipocrizie si de minciuni. M-am saturat de vorbe aruncate in vant de catre cei care nu le inteleg sensul. M-am saturat de aparente si de lipsa de profunzime. M-am saturat de tacere si de ceea ce aduce. M-am saturat de sa las de la mine chiar si cand am dreptate. M-am saturat sa mai fac ceva.

Pana acum, m-au daramat mai multe. De data asta a fost numai una singura, insa puternica de abia acum incep sa resimt socul. Credeam in existenta unei relatii interumane aflata, comod, deasupra de banal. Credeam in prietenie pura, lipista de orice urma de mojicie. A fost una dintre putinele dati cand m-am simtit acasa. Sentimentul de siguranta, incredere si dragoste lipsita de orice tenta sexuala m-au facut sa ma simt bine: sprijinita, inteleasa, dorita in acel loc. Era o senzatie de deja-vu, ca si cum persoana cealalta iti mai fusese aproape intr-o alta viata. Cunosc senzatia, ne-am mai intalnit de cateva ori si nu m-am inselat niciodata. Niciodata ca acum :)… (Note to myself: never say never!!)

Asta inseamna Resita pentru mine: un loc unde pot spune ca sunt acasa. O plasa de siguranta tesuta in timp si din iubire pentru prieteni. Asteptarile sunt puse pe tapet si ipocrizia e aruncata la cos. Nimeni nu arunca cu vorbe, nimeni nu te bate, impaciuitor, pe umar cand gresesti ci din contra, iti trage una peste ochi ca sa nu o mai faci.

M-am simtit in multe feluri, insa nimic n-a durut mai mult decat faptul ca ma simteam blamata  pentru panta ascendenta care aparuse peste noapte, si ca increderea in mine murise. Astea doua pietre, mi le simt in gat. Daca inchid ochii, le simt pe pupila. Adorm cu ele si ma trezesc cu ele in mine.  Sunt mai rau decat cariile … ma rod putin cate putin, incet si sigur. Ultima data cand am simtit asta, am plecat. Plangand ce-i drept, dar am facut-o.

Mi-e mai usor sa fug decat sa incerc sa imi dovedesc prietenia cuiva. Merg pe principiul „daca o face o singura data, clar se va repeta / mai bine acum decat mai tarziu, cand miza e mai mare”. De ce naiba dezmagairile provocate de ceilalti ma afecteaza asa mult? De ce ii las sa se aproprie? De ce incerc sa ma schimb daca oricum sfarsesc prin a fi aceeasi: injurata si afurisita. Poate asta este atitudinea care imi aduce cel mai mult. Poate asta trebuie sa invat de la viata asta de rahat: ca trebuie sa lovesc fara sa imi pese. Sau … oi fi dezamagit pe multi si acum mi-a venit randul. (Note to myself: don’t let people disappoint you by not letting them come closer!! )

Ce ar trebui sa faci cand explicatiile tale nu-s intelese sau auzite sau ascultate? Ce mai poti face cand stii ca ai incercat sa o spui in mii si mii de feluri si nici unul nu a prins? Ce mai poti face cand in jurul tau oamenii arunca „te iubesc” pe fereastra si „imi pare rau” la gunoi? Oare atat de mult a coborat valoarea dragostei incat nici cei cu potential nu-i mai inteleg sensul? Nu cred in dragoste, nu in alta fata de prieteni, de oamenii care mereu mi-au fost aproape. Barbati am avut si au trecut. Au venit, si-au implinit menirea si au plecat mai departe. Prietenii au venit, au ramas, au suportat si ma iubesc – si eu pe ei. Le multumesc ca imi sunt aproape 🙂

Nu cred in casatorie. Am crescut intr-una ratata si n-as vrea sa simt pe pielea mea, din nou. Nu cred in mutat impreuna cu un EL. Am facut-o de 3 ori si niciodata nu s-a terminat bine. De vreo doua ori a fost vina mea, recunosc, am devenit rea si l-am facut sa plece singur. Nu pot sta langa un om mai slab decat mine sau lanaga unul care nu-mi ia partea. Nu pot sta langa un om care considera ca cuvantul meu ii e lege. Nu pot sta langa un om care nu are incredere in mine si fata de care ma inchid. Mi-e frica sa arat celorlalti ceea ce simt si sa ma implic mai mult in tot ceea inseamna dezvoltarea unei relatii interumane. Mi-e frica sa-mi pese sau sa simt.

Cel mai mare dusman iti poate fi cel mai bun prieten. Sinceritatea de care ai dat dovada fata de el se va intoarce impotriva ta. (Not to myself: don’t be honest to anyone but yourself!!)

De ce atunci cand chiar am incercat sa ma port cu manusi, sa fiu finuta, sa fac mai mult decat de obicei (si asta numai pentru ca facuse celalalt inainte 😛 ) mi-am luat-o? De ce nu m-a anuntat nimeni de riscurile prieteniilor? De fapt, de ce li se acorda asemenea valoare? Oare fara nu se poate? Oare e chiar asa groaznic sa fi tu cu tine? …Nenorocita asta de roata se intoarce atunci cand te astepti mai putin si te calca in picioare: iar… si iar… si iar!

Publicat în Di'tatii

Nimeni nu stie cum a inceput totul. Nimeni nu-si mai aminteste sau nu mai vrea sa o faca. A fost simplu, precum inceputul unui joc cu copiii din cartier. Relatii superficiale s-au legat cu usurinta si s-au desfacut cu tunete si fulgere, exact ca si “Tara-tara, vrem ostasi”.

La inceput s-au stabilit echipele. Nimeni nu-si dorea diferentierea asta. Nicicare nu vroiam sa fim adversari. Nu aparent. Apoi, fiecare gand individual a concluzionat ca “e doar un joc” asa ca, mergem inainte.

Cineva, a stabilit liderii. Impropriu spus “liderii” pentru ca nu a existat decat unul. Pacat ca are tendinta sa uite. E grea boala uitarea asta. Te face sa te pierzi in cercurile concentrice ale mediocritatii. Te face sa nu mai simti decat ceea ce e comun. Nu mai iesi din patratica ta de teama ca daca faci un singur pas gresit, nu mai poti intra la loc. Putini sunt cei care realizeaza ca patratica nu e decat inchisoarea visurilor.

El stia asta. Nu stia de unde sau de ce o stie, o stia si gata. Si … a calcat pe laturi de nenumarate ori pana cand patratica lui a disparut, prafuita, in amintirile a ceea ce-a fost candva.

Deci, dupa cum spuneam, s-au stabilit echipele. Criteriul selectiv era editat de subiectivitate si de ceea ce te facea, pe tine, ca individ, sa te simti superior.  La asta s-a redus totul: la superioritatea vizavi de ceilalti si la puterea data de pozitia pe treapta de mai sus. Parca era un simplu joc, insa sa nu uitam, ca jocurile sunt setate pe principiul concurentei, incurajand competitia ca stare de fapt. Asadar, de la mediul deschis si pana la lupte, n-a mai fost decat un pas.

Intreaga gama a trairilor umane a fost observabila acolo. Padurea de personalitati, afisate fals, devenise atat de deasa, incat incepeai sa te intrebi cum de e posibil sa disimulezi la un asemenea nivel. Nimic nu e ceea ce parea si cu cat mierea produsa parea mai dulce, cu atat otrava din ea era mai periculoasa. Se imparteau cuvinte cu usurinta si se serveau actiuni exclusiv pe cararea interesului. Viata reala ajunsese uitata dat fiindca era ascunsa sub esarfe colorate nebatute nici macar de zefirul sinceritatii.

Pe masura ce trece timpul, diferentierea devenise din ce in ce mai de dorit. A fi altfel, e bine. Doza de originalitate iti ofera oricand, o pozitie aparte. Ideea de melange a maselor e gresita. Ce e altfel, ramane altfel. Cand asezi o uniforma peste, nu faci altceva decat sa transformi „altfelul” in „la fel„. Strici frumusetea florilor de mucigai si a fulgilor de nea.

Nu vezi pentru ca nu vrei sa o faci si pentru ca you don’t want to deal with it. Nu o faci pentru ca si tu, la fel ca toti ceilalti, esti partinitor si crezi in ce au ei de spus. Si tu, ca toti ceilalti, te lasi ametit de aburii pozitiei. Si tie, ca tuturor celorlalti, iti place sentimentul dat de gadilaturi sub barbie. Si tu, ca toti ceilalti, esti sensibil la cuvinte. Foamea de laude face multe victime. Daca nu inveti sa ti-o astamperi cu altceva, cu autosufficiency sau cu self-confidence cazi la prima mangaiere. Gura spune n-am nevoie, insa bratele deschise soptesc altceva … Dihotomie de rahat!

Cand au inceput luptele, nimeni n-a fost pe faza. Toate veneau ca unse, precum un rau care avea albia sapata de secole. Nu parea nimic fortat, ca si cum natura tuturor era chiar asta. Tipic uman, aruncarea cu noroi pare asa nevinovata atunci cand ai un zambet larg pe buze. Cum lasi zambetul acasa, esti lovit ca si cum ai fi tinta numarul 1.

Pacat de jocul care s-a transformat in quest personal. Pacat de cuvintele varsate aiurea si de noptile aruncate pe fereastra minciunii. Pacat ca mastile n-au suflet insa au personalitate mai puternica decat posesorii vor avea vreodata. Pacat ca ai ascultat ce au de zis si ai cantarit gresit. Pacat de cei pe care i-ai indepartat. Pacat de laptele varsat si de oalele sparte. Pacat de preludiu si pe postludiu: sexul a fost groaznic! Pacat ca inca o mai faci … pacat ca nu vrei sa vezi … you just don’t want to deal with it!…

Publicat în Di'tatii

Ma gandeam zilele trecute cum sunt romanii, sau ma rog, oamenii in general, indiferent de natia careia ii apartin … Si nu vreau sa indrug aici un lung-lat sir de epitete adjectivale precum  „nenorociti”, „ticalosi”, „rai”, „interesati”, „profitori” etc, pentru ca ar crede publicul (care nu exista) ca am ceva cu rasa umana, ipoteza total complet nedovedita …

Oamenii sunt „suciti”, „indecisi”, „nehotarati”, „fraieri”, „meschini”, „comozi”, si asta indiferent de patratica colorata ocupata pe harta lumii. Pana nu demult, credeam ca romanii sunt cea mai rea natie. Am fost aproape ferm convinsa ca mai rau de atat nu se poate. Asta pana am studiat cu atentie o mica-mare strategie de marketing lansata de producatorii unui mic joculet tip browser. Indivizii, au decis ca daca acest joc s-a bucurat de un asemenea succes in randurile utilizatorilor fara ca investitia lor sa fie foarte mare (deh, sintagme precum „maximizarea profitului” cantaresc mai mult decat cele gen „indicele de satisfactie al consumatorului”) incat, ar putea sa-si mareasca cifrele din contabilitate printr-o mica imbunatatire a joculetului. Si, s-au si pus pe treaba! Noua versiune a fost anuntata, dezbatuta, criticata, blamata, asteptata si … finally lansata … necorectata, neprelucrata, neverificata, nestructurata. Intradevar, au dat dat dovada de un inalt grad de profesionalism cand au omis sa cerceteze si umila parere a nenorocitului de consumator. Informatiile puse la dispozitia publicului nu au fost extrem de detaliate insa, au fost invelite in matase de entuziasm si legate strans cu panglici mari de promisiuni. Noutate se presupune in start ca e mai buna, insa, se omite un aspect minor: noutatea poate fi complet diferita fata de produsul gustat anterior, fapt ce surprinde si naste reactii contrare asteptarilor avute de producator.

Asadar upgrade-ul a devenit o reinventare. Si omul, s-a trezit, peste noapte, ca ii fusese bagat pe gat un produs mediatizat, asteptat, insa deloc usor de utilizat … Au aparut o groaza de reactii. Cred si eu! „Pai io n-am cumparat asa ceva, domnu’! Io nu stiu ce sa fac cu toate ledurile astea. Cand mi-ai zis ca voi capata altul mai bun, nu m-ai informat ca asta nou e ca genul SF intre revistele mondene cu care eram obisnuit. Pai acum, ce dracu’ fac cu el? Ia, ia-l mata inapoi, si da-mi-l pe ala vechi … ala vechi pe care stiu a-l folosi. Cum care??? Ala cu putine butoane si fara telecomanda! Pe bune ca acum ii apreciez rateurile si curentarile si penele de imaginatie de care dadea dovada. Nu ma deranjeaza nici tratamentul violent la care-l supuneam si nici epitetele colorate cu care-l scuipam!”

Producatorul, om dragut si atent la nevoile publicului, a decis ca publicul vrea noutatea, desi nu stia asta. A luat o palnie, a varat-o fraierului pe gatlej, si a inceput a turna noutatea … mai de voie, de nevoi, mai fortat, mai din greseala (dap, greseli … d’alea normale, perfect umane, adica, facute de oameni, in defavoarea altor oameni)… In timp ce studia procesul de victimizare cu atentie, a observat ca publicul devenise cam verde, insa, a considerat ca nu e destul, si a mai turnat in continuare 500 ml de potiune autoenervanta. Eeee … cand publicul era deja mov (si nu vorbesc aici despre movul subsemnatei, ca asta e placut ochiului si fin pipaitului, ci despre ala mov de sufocare aka lipsa de aer) s-a gandit sa studieze reteta mancaricii si sa corijeze ingredientele pentru ca potiunea sa nu mai zgarie pe gat si nici sa mai provoace spasme abdominale si greturi neuronale. Au dres-o cu niste eau de toilette, ca sa aibe gust de brand, si cu niste frisca hipocalorica ca sa poate infige ciresica in ceva. Au asezat-o frumusel pe un platou, si au pus-o in vitrina…. Deh, oricum nu mai aveau ce face (din cauza greselilor umane de mai sus). Acum, nenea de la fabrica nu poate fi invinovatit de nimic. Era produsul lui, reteta lui, cheful lui de noutate, ideea lui de reinventare … profitul lui. Publicul  cazut in extrema cealalta, cea in care blama intentiile proprietarului de a profita de produsul propriu dupa bunul sau plac (cati de p in fraza asta 😀 ). Deh, un judecator ar da castig de cauza cui? Ca eu n-as stii cine are dreptate in cazul asta, ori, si cu mandra si cu draga, nu se poate…

Fiecare trage pentru propriul interes:

producatorul -> profit

consumatorul -> satisfactie

Cand asteptarile partilor se trosnesc si nu se pliaza => revolutie!

Producatorul este profitor, publicul e fraier … producatorul e rau, publicul e meschin (interesele marunte, precum satisfactia proprie si personala te fac sa treci cu vedere consecintele) … producatorul e nehotarat, publicul e ticalos (ca exercita anumite drepturi asupra unui produs ce apartine de fapt si de drept, altcuiva) … si lista continua…

Joc in continuare, deocamdata noutatea ma impinge inspre inainte. Trec cu vederea bug-urile si lipsa totala de logica a programatorului. Ma fac ca nu vad diminuarea eficientei si nici nevoia de marire a investitiei necesare (TIMPUL, ca asta investesc … si am nevoie de mai mult timp pentru sarcini pe care inainte le terminam clipind din ochi) si zambesc rece, gandindu-ma ca s-a ajuns aici, din cauza unui om, care a omis sa apese butonelul back-up inainte de a aseza „cozonacul” pe taraba … 😀

Publicat în Di'tatii

Candva, demult, tare demult, eram o mica fata, naiva si plina de viata … Azi, nu sunt nici mica si nici naiva. Schimbarile aparute in mine le-as pune pe seama altora. Bine ar fi sa gasesc un responsabil pentru metamorfoza asta. Ar fi asa simplu sa pot urla la cineva: „Tu esti vinovatul! Numai tu esti de vina pentru tot ceea ce am pierdut! Din cauza ta am ajuns aici. Tie iti datorez toate esecurile mele! Spala-te pe cap cu toate sentimentele de vinovatie pe care le-am scos din adancurile mele naive …”

Cum nu am la cine urla, caci vinovatul se lasa asteptat, inca caut raspunsuri. Ce s-a intamplat cu mine de am uitat atatea? De ce am uitat sa iert sau sa uit? De ce par a nu mai vrea a merge mai departe? De unde scot tot pesimismul asta? Vreau sa redevin optimista si determinata sa merg inainte in ciuda tuturor. Am obosit sa imi tot repet „nici asta nu va iesi, nici de data asta nu va merge, nici acum nu voi scoate maximum” … As vrea sa renunt la scepticism si sa-l inlocuiesc cu zambete pure, fara pic de je-ne-sais-quoi in spate. As vrea sa nu-mi fie frica sa mai merg prin parcuri pe ‘nserat. Vreau sa ma pot apropia de oricine cu bratele larg deschise fara sa-mi fie teama ca voi suferi. Nu vreau sa ma intep in replici aruncate de sus si nici sa ma mai impiedic in privii coborate din inaltimile fiintei straine de individualitatea mea. Vreau o revolutie care sa cutremure in mine vechile obiceiuri …

As deschide larg bratele in lateral, m-as ridica pe varfuri, si as sari in gol. Golul ar putea fi distanta pana jos … sau scara alba pana sus. Golul ar putea fi chiar ochii tai gri … sau sufletul tau pe jumatate mort. Golul ar putea fi incaperea mov in care ma simt atat de singura dar in acelasi timp mai completa decat oriunde altundeva. Golul este in mine … Golul asta este urma mortii.

Cu ce il pot umple? Cum sa ma intregesc daca nici n-am stiut ca nu-s intreaga? Cine m-a secat de miez? Cine a indraznit sa lase in loc numai seva amara? Si totusi … de unde gasesc puterea sa zambesc cand stiu ca doare? De unde gasesc forta sa fac cate un pas inainte la fiecare lovitura in zid? Cum gasesc dorinta de apropriere? Joc eu teatru sau actionez in vitrutea inertiei?

Cioburile amintirilor incep sa iesi incet-incet din mine … Puroiul de durere se stoarce si se usuca.  Am intors pagina, acum e alba, curata. Am loc sa rescriu sperante demult apuse si sa reinviu vise decedate. Am ocazia sa fac tot ceea ce nu am putut face, sa simt tot ceea ce m-am temut vreodata a simti … Pot sa nu-mi mai fie frica, pot sa zambesc uitandu-ma la cerul plin de albastru. Sper sa nu ma mai blochez in locuri intunecoase. Sper sa nu mai merg pe nisipuri miscatoare. Sper sa traiesc din nou in optimism.

Ma obosesc jocurile de culise si privirile peste umar. Ma obosesc oamenii lipiciosi cu un motiv. Ma obosesc cei care vad in mine un mijloc de a-si atinge scopurile. Vad ca incep a deveni un obiect sau o cale … oamenii te dezumanizeaza, te golesc de continut, te folosesc in scopuri meschine si apoi te arunca ca pe un servetel murdar. Din cauza ta ma simt oare astfel?

Priviri piezise si gesturi ascunse. Motive banale si soapte perverse. Atingeri nevinovate plina de venin. Interese meschine ridicate la rang de sfinte cruciade. Lasa-ma in lumea mea alba, laptoasa si incetosata. Nu vreau sa vad cum dispar sentimente si apar pofte. Refuz sa mai simt lumina in felul asta. M-am saturat sa ma retrag in intuneric de fiecare data cand vad poza unor astfel de ipostaze. Cu fiecare pas inapoi, ma pierzi … ma retrag in mine, in cochilia din care crezi ca am iesit deja. Niciodata nu voi fi complet afara decat daca tu vei fi in intregime in mine, ori tu … tu … tu inca te cauti. Tu esti inca pierdut in labirintul de dorinte … Cand te vei regasi, voi fi acolo sa-ti vad zambetul triumfal. Pana atunci … lasa-mi sufletul in pace, golem nebun!

Publicat în Di'tatii

Am asa o pofta nebuna de scris, de parca n-am mai facut-o de un car de ani. Parca am uitat cum e sa te joci cu tastele, cu cuvintele, cu impresiile … Tacticoasa din fire, mi-am luat laptopul in brate si mi-am stors ultimele farame de inspiratie in speranta ca transpiratia va lasa urme pe monitor. Ridic usor degetele si incep sa dezbat subiectul … Deci …

… aaa … care e subiectul? Hmm … nu-mi trece nimic prin minte, nici macar cel mai mic … Gata! Cum de nu m-am gandit la asta? Ar fi ca si cum mi-a intrat un cosmar in batista! Ciudate rau cosmarurile astea, iti dezvaluie broderiile batistelor … tz-tz-tz. Am sa scriu despre „nimic”! Doamne cat de logic era! Noh, trebuia ca un cosmar sa ma patr…, pardon, sa ma viziteze nocturn (:P) pentru a realiza evidentul … Ce sa faci, cursa dupa idei te lasa gaurita. Sper sa nu se scurga si inspiratia prin acele gaurele, ca in cazul ala, am pus-o!

Deci, revenind la ideea de baza, adica revenind la nimic, incep.

Nimicul este o stare indusa de prea mult ceva. Este complet diferita de acel ceva, insa, sintactic, e ruda apropiata cu altcineva. Stimulii care duc la aparitia nimicului sunt variati si greu-observabili. Apar din neant si dispar in … nimic.

Nimicul e o stare temporara de spirit, asezonata cu salata de „priviri in gol” si garnitura de „ce-ai?”. Se haleste ocazional si numai daca mintea ti-e brambura. Cand neuronii-s tropa-tzopa catre un punct final, atunci, prezenta nimicului nu se simte.

Nimicul iti da puterea de a-l face si a-l gandi, si toate in acelasi timp! Nimicul poate veni cand nu ti-e lumea mai draga, si pleaca cand uiti de lume. El este plin de semnificatii, cu alte cuvinte, mereu denota ceva, de cele mai multe ori, denota tot.

Nimicul apare de obicei in weekenduri, cand stai in pat, te uiti la TV, mai arunci o ocheada si la PC, asculti si niste muzica (ca deh … nu suporti linistea ), mai vorbesti si cu vreun prieten la telefon, mai faci si niste clatite (ca deh … e weekend ) si brusc, instantaneu si dintr-o data, realizezi ca NU faci … nimic! Corect?! Evident ca nu! De fapt tu faci un … nimic – forma afirmativa. Deci, nimicul schimba negativul in afirmativ, cosmarurile in vise frumoase, batistele in cearsafuri, stiinta in prostie, actiunea in non-actiune, vinul in apa si asa mai departe.

Inseamna ca nimicul este punctul de sprijin al intregii existente umane. Geez! Sper sa aibe muschi bine formati, asemenea unui bodyguard de Bambu si creier pe marimea muschilor! Imaginati-va asta! Intreaga umanitate e cladita … din nimic si pe nimic! Clar! …

Solul nu mai contine petrol, (nu) mai e nimic acolo. Economia nu mai face pasi inainte, (nu) e nimic de facut. Tinerii (nu) mai invata nimic. Batranii (nu) mai au nimic din banii de pensie. Nimic bun la TV. Nimic profitabil de facut in Romania. Nimic (mai) bun (nu) fac nici eu …

Nimeni (nu) stie nimic – adica astia doi se cunosc? Sunt p’o mana, sau cum?? La naiba cu mentalitatea asta. Peste tot dai numai de pilosi si de relatii ilicite. Acum o sa-mi spuneti ca nimeni n-are a face cu nimic, dar stiu eu … citesc printre foi de cires ca astia doi au pus la cale taierea … plopului. Si cand plopul e taiat, cadeeeee … drobul de sare de pe soba! Si atunci ne vom incepe cu totii, calatoria sprancenata catre MariaSa Aghiutza!

Hmm, dragut! Cosmarizam si eu linistita si, hodorn-tronc, mi-a picat in ciorba o paleta de inspiratie! Era de fapt o furca, stiti, inspiratia se transporta cu furca ca e lipicioasa si se intinde ca paiele si n-are greutate, asa ca se imprastie in vant. Daca n-ai furca, o aduni toata la un loc cu piciorul sau cu mana – depinde de preferinte si de mobilitate, o acoperi cu caii verzi de pe pereti – de frica ploilor, te uiti la ea zilnic – sa nu se usuce si sa pice ca pupaza din tei, o rascolesti periodic – sa gasesti acele din galeata cu fan si … astepti sa treaca. Deci, daca n-ai furca pentru inspiratie, tot (n-)ai rezolvat nimic … 🙂

Publicat în Di'tatii