E anotimpul dragostei, a dragostei celei eterne
E timpul amintirilor din anii ce-au trecut,
Voalul s-angălbenit în vreme,
Dar mama mai frumoasă s-a făcut!

Gerul mai desenează pe o sticlă, o ramură,
Nu e de brad, Crăciunul deja este uitat, dar,
E-o ramură  de fag, de peste drum, dintr-un copac.
Gerul multe-a desenat.

Frigul de dimineață  își croiește drum la fiecare casă,
Unii încă dorm, alții stau deja la masă,
Doar cei din urmă-i urmăresc pasul voios de dimineață
Mereu grăbit cu voalul alb pe față.

Și ți-ar părea că ești într-o poveste, cu feți frumoși
Uitați pe la ferestre. De fapt sunt picii ce-o privesc afară,
Pe mama, ce hainele le spală, iar ochii ei sclipesc de-o-ntreagă viață
Văzând odraslele care privesc de la fereastră.

Cu voal pe cap trîndăvește de dimineață; I-a mamei!
Ce de devreme s-a trezit! Și-ar vrea și ei s-alerge pe afară,
Dar e ger și adineauri mama  s-a împotrivit,
Zâmbind!

E anotimpul dragostei, a dragostei celei eterne
E timpul amintirilor din anii ce-au trecut,
Zăpada ne găsește azi trecuți prin vreme,
pe mama o găsim hainele spălând.

Sursă: Acasă, înapoi

Mi-e dor de ea!
Chiar și de mama,
Și de cărarea de sus…cea de la bunica!
Alergat-am toată ziulica.

Unde e nucul de la poartă?
Ce s-a întâmplat cu el?
L-o fi tăiat stăpânul casei,
Mi-e frică să mă ating de sufletu-i rebel…

Să mă așez în spate de casă?
Dar iarba deja s-a ofilit, e arsă,
A păcătuit și ea!
Trăit-am câte o-m avea.

Nici păsări nus, și strada e pustie,
În față copaci goi, dar în suflet,
În suflet ei înșiră nemurirea,
Îi string în brațe strâns, chemațimă-napoi!

În fața porții stau părinții,
PLini de griji, tinerețe și nevoi,
Iar în minte îmi stă satul
Îmi cheamă sufletu-napoi.

Pe-o buturugă-mi caut viața,
Mă-ntreb în care suflet mi-o găsesc?
În trunchiul nucului din poartă,
Sau a copacilor, ce nemurirea stăpânesc?

Întoarsă acasă, înapoi
Poți să nu mai găsești suflete calde,
Doar copacii goi.

Se-ncepe războiul, mamă!
Îl simți? O viață l-ai dus..
Ai rămas fără cuvinte de-aseară,
Dar tu zâmbește! E fățarnic condus.

E rău războiul, mamă!
A căzut pe noi, cu ce-am păcătuit?
Lovește strâmb dușmanul din casă,
Clopotnița casei sună strivit.

Pleacă soldații, mamă!
Oprește-i! Cu dușmanii cine-o să lupte?
Scandau slogane de suflet,
În timp ce gloanțele îi străpungeau în frunte.

Tranșeele sunt singure, mamă!
Să mergem! Războiul nu vrea să-nceteze!
Sau poate, îl ținem noi în casă?
Nu plânge mamă, lasă-l să plece!

E primăvară, mamă!
De unde lacrimi, război?
Mă strigau cocorii de-aseară,
Ei n-au uitat de mine, războiul uită de noi!

Se-ncepe războiul, mamă!
De tine, sau de el este dus?
Am rămas fără suflare de-aseară,
Am rămas un intrus, iar războiul fățarnic condus!

Ia de mână un om. Ține-l strâns. Încearcă să-l simți, e al tău, sau nu e al tău? Simți cum îi pulsează sângele! Uite în ochii lui, îi tremură! Dă din picior și îi tremură și mâinile. TE Minte, atât de rar o făcea înainte. E o satisfacție să simți durerea cuiva, mai ales când singur o faci.

Îți zâmbește, de parcă de azi îl cunoști, de fapt, acum privindu-l îți dai seama căci de azi,deoarece până acum a fost un cloun ce a jucat piese gratis de teatru. Îți e prieten? A fost, în seri când problemele îl năvăleau, când nu avea cu cine împărtăși bucuriile, când dintr-o înghețată mai rămânea și pentru a-l treilea om.
Bune vremuri….
Dar oare la asta s-a rezumat prietenia?! Cine, sau ce a schimbat-o? Alți oameni, alte principii, alți bani; sau așa a fost mereu, dar eu nu observam! Indiferent de toate, rămâne pe vecie o prietenievândută, dar cea mai fericită; trădată, dar cea mai corectă; aproape, dar cea mai departe….
Era doar prietena mea, dar nu și a ei …
Știam că m-ar vinde, și m-ar cumpăra pe nimicuri uneori, dar tindeam să o scot din lumea ei indiferentă. Mă urăsc că nu mi-a reușit. Pe cuvânt, am depus efort: Am căzut cu ea, m-am ridicat, am fost pilon, pentru ce? Pentru nimic, doar pentru mine.

Am înțeles că  poți lua omului tot și el va tăcea, dar nu-i da nimic și el va cere. Mai trec ani, când m-ai înșirăm răvașe scurte de: „cum îți mai merge? ”
Acum nu mai are rost, dacă atunci „a mers” și fără mine, de ce acum ar mai conta?!

Cine sunt eu? Suflet? Cuvânt? Oase?(2.elipsă)Sunt un om ca și tine. Trăiesc, iubesc, sper. Plus la toate, mai sunt vândută, trădată, ucisă. Sunt un fir de nisip, dar fără mine mai gol va fi pustiul…(3.puncte de suspensie) Trăiesc o viață dureros de dulce (4.oximoron). În guvern se fură, în parlament se fură, în justiție se fură, până și din Biserică se fură(5.epifora). Nu este aceasta subiectul principal al acestui text, dar devine dureros când omul clădește cu cheltuială și sudori colosale drumuri de fier, spre a se transporta pe sine; atunci eu unul declar că omul și-a pierdut cel mai scump odor al inteligenței sale(6.perifrază).De la o vreme încoace a intrat noaptea în suflet(7.sinecdocă) și nu e atât de departe, căci o simt pe zi ce trece mai aproape(8.litot). Toți cei din jur îi văd așezați pe prispa(9.regionalism) bunicii judecându-mi acțiunile. Și dacă mă voi pierde? Tu cel care mă judeci, mă vei ajuta?(10apostrofa). Dom’le(11.sincopa), cine mă caută, nu sunt acasă(12.anacolut). Încerc să supravețuiesc în lumea mea, deoarece în mine există o lume mai bună… dar este foarte scumpă(13.truism). Fire-ar ale dracului toate vorbele din lume (14.imprecație). Trăiesc așa cum îmi place. Ai venit tu, cel care judeci, să mă întrebi dacă azi am mâncat, sau dacă îmi este frig, te-ai întrebat cum merge viața mea zi de zi? Nu! Și știi de ce, pentru că nu îți pasă. Mai sunt unii care se apropie zicându-mi: Dragă! Sper ca ți-am fost de ajutor(15.invocația). Sună ironic. Ar trebui acum să mă închin și să aduc profunde mulțumiri pentru că mi-a stricat relația. Vă întrebați dacă m-am îndrăgostit? Dacă dragostea se rezumă la sclipitorii ochi(16.inversiunea) plini de nebunie. Atunci cred că da. O fac de mult timp deja. Supravețuiesc în această lume în care răsăritul e apus, sentimentul de iubire se transformă în cuvântul ironic te iubesc, când cuvintele am să te ucid te leagă mai mult de un om decât mi-a fost dor(17.paradox). La început te privește ca pe o pițipoancă(18.insultă) care are nevoie doar de bani. Iar dăruirea cu care îl hrănești în serile târzii când vine obosit de la muncă sau când după miezul nopții te cheamă, iar tu fără să te gândești te ridici din pat și pleci la el, nu înseamnă nimic. Aseară m-a strâns puternic de mână.Priveam fără de țintă-n sus,într-o sălbatică splendoare(19.hiperbolă). Priveam spre cerul furios(20.epitet personificator)care țipa de durere zicându-mi că greșesc. Cad două lacrimi, după ele o avalanșă de apa se scurge pe față. Plouă abundent(21.neologism) pe față și în suflet. Murmurul sufletului se aude din depărtare(22.onomatopee). Încet, încet(23.repetiție) norii negri(24.epitet) au plecat. Iarna liniștită îmi vorbește(25.personificare) aducându-mi aminte de sărutul printre primii fulgi. Întuneric, frig și ceață(26.enumerație) străpunge sufletul sătul de suferință(27.aliterația). Ajunsă acasă toate sufletele dorm, numai eu nu am somn(28.asonață). Îl simt la spate, ’nalt(29.afereză), inteligent și emotiv. Alături ne privesc florile de mucegai(30.oximoron) ce tot cresc de când ne-am cunoscut. Mirosul lor mă scoate uneori din casă și îmi vine să fug. Dar mă opresc și privesc în jur,în mine zboară fluturi și nu îmi găsesc locul, mereu aștept privind în depărtare. Sus e cerul nalt și plin de păsări călătoare, căzută la pământul strig: Luați-mă cu voi cocoare!