În aceeaşi seară de marţi 17 septembrie am făcut cumva să fiu suficient de obosit – ajutat de un PET de 2,5L de bere ieftină – încît să merg la culcare mai devreme, ca oamenii normali (eluzivă noţiune, în ultima vreme!) şi astfel să evit insomniile ultimelor săptămîni şi o eventuală decalare a somnului care mi-ar fi provocat întîrzierea la ora programată la notar a doua zi. Bine că am fost inspirat să aleg ora 12 cînd oricine ar fi avut timp să se trezească şi să-şi rezolve eventualele urgenţe.

Cu toate astea, pe la 4:30 deja deschisesem ochii pe jumătate. Noaptea fusese oricum agitată, Cîrliguţa sărea din pat pe teancul de haine de după şifonier, de acolo sus pe şifonier, apoi iar jos, apoi sus pe sobă şi tot aşa. Ceva clar nu era în regulă cu ea, de fapt începusem să-i dau antibiotice din ziua precedentă fiindcă îi curgea nasul. Şi Bianca primea acelaşi tratament, dar ea tuşea un pic. Dar dincolo de fîţîiala ei somnul meu deja se subţiase iremediabil. Am mai moţăit cîte un pic, deschizînd cîte un ochi să mă uit la ceas doar-doar s-o face o oră mai potrivită pentru trezirea definitivă. Nu voiam să-mi încep ziua chiar cu noaptea-n cap, mai ales că mai şi plouase doar puţin mai devreme.

Pe la 9:30 în sfîrşit m-am ridicat din pat, odată cu Bianca. Cîrliguţa a rămas acolo pe pat, încolăcită. Le-am dat ambelor pastila „de ora nouă” şi am trecut la rutina zilnică: monitor, lampă, cafea, notebook. Printre altele mi-am adus aminte de ce-a zis notăriţa referitor la certificatul de moştenitor pentru casă şi am căutat detalii despre Evidenţa Populaţiei Ploieşti. Am găsit o adresă de e-mail de prin 2020 dar s-a dovedit apă de ploaie; mesajul s-a întors cu menţiunea „adrisant necunoscut” (sic!). Futu-te-n cur, Internetule, că nu eşti bun de nimic!

Am mai răscolit prin acte, m-am sucit, m-am învîrtit, pînă s-a făcut aproape 11. Cînd eram cu un picior pe jumătate în pantalonii de stradă mă sună şi Romică, disperat că nu-l anunţasem ce şi cum. Mna, ca de obicei, în cel mai nepotrivit moment; am mai menţionat asta într-un episod precedent. Evident, nu m-a sunat înapoi niciunul dintre cei pe care-i sunasem eu de cu seară, în afară de tanti Rodica – femeia care se îngrijise de maică-mea – dar a ţîrîit doar de două ori şi s-a oprit pînă să răspund. Eram atîrnat de-o aţă extrem de subţire: dacă nu vine al doilea martor, am încurcat-o!

Cu telefonul şi ochelarii în borsetă, mapa cu acte (inutile) sub braţ şi „ce-o fi o fi” în suflet am pornit spre Romică. De acolo am luat-o la pas spre notăriţă. Vremea iniţial fusese cam răcoroasă aşa că amîndoi ne îmbrăcasem de toamnă – eu cu tricou flauşat cu mînecă lungă, el cu cămaşă şi pulover – şi îmi trecuse prin cap să luăm un taxi. Dar pînă am ajuns acolo şi am plecat deja începuse să se lumineze oleacă. Ieşea soarele, se încălzea. N-a mai fost nevoie de taxi.

Pe drum ne-am oprit pe la vreo două-trei bijuterii să întreb despre evaluare şi eventual vînzare la verighetă şi evaluare la inel. Nu le aveam la mine, doar întrebările erau în desaga minţii. Am aflat cîte ceva, cum că nu toţi pot (sau vor) să facă evaluări la pietre preţioase. Şi la întoarcere am mai aflat şi că unii fie nu au cunoştinţă că odată, demult, s-au folosit aliaje non-standard – cum e verigheta aia de 15k faţă de standardul de 14k – fie mă judecă după aspectul de homeless (foarte asemănător cu cel de doliu şi cel de je m’en fiche) şi au impresia – greşită – că mă pot fraieri cu „nu există aşa ceva precum aur de 15 karate!” Nu mai zic de faţa acră pe care a făcut-o cînd i-am spus că am sunat la telefon şi n-a răspuns nimeni; «păi eu am treabă în atelier, nu stau să vorbesc toată ziua la telefon» – atunci la ce morţii mă-tii mai ai un număr de telefon public împrăştiat pe tot Internetul, băi labă tristă!?!

În fine, să lăsăm labele în laba treaba lor. Am ajuns la notăriţă la 12 fără un pic. Aglomeraţie ca în sala de aşteptare din gară. Aş fi avut ocazia să intru dar nu sosise al doilea martor. Aşteptam. La 11:59 a oprit maşina în faţa porţii. Dar era prea tîrziu, intraseră alţii. Apoi alţii. A trecut timpul. Într-un final a venit rîndul martorilor, eu am rămas pe afară. Ei au scăpat repede, în două-trei minute au ieşit. Numai că nu se putea să am eu norocul ăla. A mai fost de aşteptat. Mult.

Între timp am scos telefonul. Mi se păruse mai devreme că am auzit un SMS dar nu eram sigur că era al meu. Toată lumea din cameră avea telefoane „şmechere”. Deh. Abia atunci am văzut că Lumi mă sunase pe la 11:45 ba şi trimisese SMS că e pe drum. Şi un al doilea SMS era de la fiică-mea, că o potenţială cumpărătoare urma să mă sune după ora 14. M-am uitat la ceasul de pe perete: era 13:20 şi eu încă nu primisem afurisita aia de hîrtie. Dar nu aveam timp de răspuns, din clipă în clipă aşteptam să fiu strigat. Şi mijlocul mă rupea în două de atîta stat în picioare.

Într-un final mi-am auzit numele, m-am prezentat la apel, Romică a sărit cu 2200 RON la înaintare – eu nici nu m-am atins de bani, doar am pus de la mine doi lei peste cei 2200 ai lui – am luat hîrtia şi chitanţa, am ascultat recomandările de final şi am plecat înapoi spre casă. Tot pe jos, evident. Pe drum am luat două mini-pateuri de 2,50 RON, că mă răzbise foamea după atîta umblet şi stat două ore în picioare. Fiecare cîte unul, că nu-s calic!

La ora 14:05 am ajuns înapoi acasă. Cu certificatul de moştenitor în mapă şi mijlocul scîrţîind. Dar alergătura nu s-a terminat. În termen de 30 de zile trebuie să mă prezint la Direcţia Financiară să mă trec pe rol – ce construcţii verbale cretine! – pentru impozit, chit că urmează să vînd apartamentul ăla cît de repede, şi tot în acelaşi termen să merg şi la cimitir pentru trecerea locului de veci pe numele meu şi eventual plata pe doi ani din urmă.

Am mai luat azi încă trei sute de împrumut peste cele cinci sute de pînă acum, şi cu cei 2200 achitaţi la notăriţă s-a făcut fix suma de trei mii de lei datoraţi lui Romică. Ce-aş fi făcut dacă nu era el? Nici nu vreau să mă gîndesc. Dar cum spuneam, încă nu s-a terminat. De fapt greul abia acum începe, cu actele pentru vînzare – după ce oi găsi un client stabil.
Dar asta e cu totul altă poveste.

– sfîrşit –

Marţi seară, 17 septembrie, în ajun de finalizare succesiune. Sun la oameni cunoscuţi, aşa-zişi prieteni sau măcar amici. Aveam nevoie de un al doilea martor la succesiune, unul care să fi cunoscut-o pe maică-mea de-adevăratelea şi care să nu fie rudă cu mine – după cum zice legea. Primul era Romică, om pe care mă pot baza oricînd.

Vorbisem în prealabil cu vreo trei persoane, ca idee. Una zicea că în principiu da dar s-o sun marţi seara pentru confirmare, alta un fel de „oarecum da, da’ mai vedem”, alta cu „să văd unde mă trimite cu munca”… Şi-apoi am mai încercat şi cu altcineva care ştiam că locuia în zonă, o veche amică, şi mi-a spus barem clar că nu poate în ziua de la ora de.

Marţi nu mi-a răspuns nimeni la telefon. Nimeni în afară de fosta concubină, care se pare că avea şi ea o grămadă de treabă tocmai atunci, deşi iniţial spusese că are zi liberă şi Sandu, vecin de scară pensionat de mult pe caz de boală, care tocmai atunci se simţea rău şi a spus clar că nu poate. Nici măcar Rodica, femeia care avusese grijă de maică-mea în ultima vreme, îi plătise facturile etc şi cu care rămăsese să vorbesc să-i dau ce mai era prin casă de-ale bisericii – nici ea n-a răspuns.

Şi uite aşa m-am trezit că din cinci potenţiali martori am rămas cu doar un potenţial potenţial martor. Ceea ce înseamnă că trebuie să reevaluez urgent noţiunea de prietenie/amiciţie. Fiindcă una e să spui „da/nu” din prima şi alta e să o dai evazivă şi apoi să nu răspunzi cînd eşti apelat. Aş zice că ora 19:30 e relativ rezonabilă pentru o discuţie scurtă, nu? Ei, dacă nu răspunzi la telefon la ora aia atunci… delete din lista de prieteni/cunoscuţi.

Dacă oi reuşi să termin dracului cu blestemata de succesiune – nu ştiu. Dar ştiu că o să termin definitiv şi irevocabil cu o mînă de oameni. Lumea pare că s-a schimbat radical: mai repede te poţi baza pe duşmani decît pe prieteni.

– va urma –

Şi iată că mă tot sucesc, tot n-am stare. Nefiind clarificat în legătură cu procedura am încercat să sun iar la notăriţă, joi 5 septembrie, pe la 15:10. N-ar răspunde nimeni nici de-ai dracu’. Oricum tot auzisem că programul ar fi pînă la ora 15:00 deşi pe uşă şi pe web e pînă la 16:00. Chestiile astea mă calcă rău pe făcăleţ! Că dacă zice „vino la ora 14” şi tu vii la 14:15 te bălăcăreşte de numa, că n-are timp de pierdut, da’ dacă programul lor se încheie cu o oră mai devreme e absolut OK. Nu?!

Aşa că am sunat dincolo, la Meiroşu, da’ parcă le-a înfipt cineva cîte un băţ în cur notăriţelor ăstora, că şi aia m-a luat pe un ton de parcă aş fi zis „vreau să te fut gratis”, nu „vreau să-ţi dau un purcoi de bani degeaba”. Partea bună e că nu cere alte acte în plus – cel puţin n-a menţionat asta la telefon – da’ partea proastă e că primirea actelor e între 8:30-10:30. Şi partea şi mai proastă e că programarea e în două săptămîni, adică aproape de expirarea certificatului fiscal. Băi frate, nu-i împuşcă cineva în cap pe ăştia?!? Adică eu alerg, pe jos, prin tot oraşul zile la rînd, plătesc taxe peste taxe, iar ei stau în cur, pun o ştampilă-două, iau un vagon de bani şi nici măcar nu se mişcă dracului mai cu simţul răspunderii?!?!

Pînă la urmă m-am liniştit cu toată agitaţia şi-am rămas la „ce-o fi, o fi”. Că pînă la urmă nu succesiunea era cea mai importantă operaţiune, ci vînzarea. De succesiune m-aş fi lipsit cu dragă inimă dacă ar mai fi mers ca pe vremuri, cînd la vînzare oamenii făceau o hîrtie de mînă, ei şi eventual vreo doi martori semnau ori punea degetul care nu ştia carte şi gata. Ce atîtea hîrtii, alergături, notari, taxe, impozite, nervi consumaţi!? Da’ na, trăim epoci din ce în ce mai „moderne”.

Şi uite aşa luni, pe 9 septembrie, deşi alergia s-a trezit deodată cu mine şi a ţinut morţiş să-mi fie companie, dimineaţă pe la nouă fără ceva l-am sunat pe Romică şi am plecat pînă la el. Mai aveam vreo 24 de lei în buzunar, nu ştiam dacă o să mai fie oarece cheltuieli neprevăzute cu actele şi pe lîngă asta mai aveam nevoie de ceva de mîncare, că ciorba pe care cu chiu cu vai m-am îndemnat s-o gătesc sîmbătă nu prea ţine de foame mult timp. Evident am luat şi actele la mine, fiindcă trebuia să ajung la cimitir să iau adeverinţa – sperînd că a ajuns deja, se făcuseră două săptămîni fix – şi apoi trebuia să ajung cu actele la notăriţă, să depun dosarul.

De la Romică am plecat amîndoi pînă la un magazinaş din apropiere, că el avea de luat pîine şi era oarecum şi în drumul meu. Am stat acolo de vorbă pînă pe la zece şi un pic cînd a venit pîinea – cu întîrziere de vreo juma’ de oră faţă de normal – şi de acolo am plecat direct spre cimitir. Din fericire adeverinţa ajunsese, una-două persoane care erau înaintea mea au rezolvat repede şi am luat-o în cîteva minute fără alte discuţii sau cheltuieli. Uf, în sfîrşit aveam toate actele necesare!

De la cimitir m-am întors la Romică, aşa cum promisesem, ca să-l anunţ dacă mai aveam nevoie de ceva. Nu eram sigur dacă mai reuşesc să mă întorc tot pe jos, aşa că mi-a mai dat o sută de lei dacă era să iau vreun taxi. Se făcuseră cinci sute datorie. Am plecat iar, de data asta spre notăriţă. Aceeaşi. Tot pe jos, clar.

Am ajuns pe la 11:30, cred. Pe ceasul ăsta nu mă pot baza, după cum am mai spus, şi mi-a fost lene să scot telefonul din borsetă. Cred că era un ceas undeva pe perete, deasupra capului meu, dar nu mă interesa ora. Eram încă în program şi nu mai erau decît vreo trei persoane înaintea mea. Era timp. Aerul condiţionat era oprit, şi oricum mă aşezasem pe partea cealaltă. Am scăpat de pneumonie… sper.

Cînd mi-a venit rîndul am intrat, trăgîndu-mi nasul ca un necioplit, din cauza alergiei care nu voia să mă lase în pace sub nici o formă. Am cerut scuze, am explicat scurt problema, i-am dat actele, s-a uitat prin ele. Totul era în regulă. Pfui! Am întrebat apoi de vînzare, ce acte trebuie şi de unde şi a zis că asta discutăm data viitoare. Apoi am întrebat de buletin, cum să fac să-l trec pe adresa curentă, reală, fără să fac succesiunea la casă care m-ar costa mult prea mult. Mi-a scris pe o hîrtiuţă ce să întreb la Evidenţa Populaţiei. Nu mai ştiu cum era expresia, am uitat de cum am ieşit de acolo şi mi-e lene acum cînd scriu să caut hîrtia respectivă în mapă. Sper să ajung acolo să întreb, dacă n-o fi vreun număr de telefon disponibil ca să scutesc un drum pînă departe spre Gara de Sud, pe la Rondul 1.

Odată lămurit cu întrebările am căzut de acord ca înfăţişarea finală să fie miercuri pe 18 septembrie. Ar fi putut fi şi mai devreme, luni, dar unul dintre martori are liber doar miercuri şi vineri aşa că a trebuit să mă încadrez. Două zile nu fac mare diferenţă, nu în cazul ăsta. După ce am stabilit şi asta mi-am luat la revedere şi am plecat înapoi spre Romică.

Ajuns la el, alergia a izbucnit şi mai agresiv. Trecusem deja la batista a doua, cea mică. Pachetele de aşa-zise batiste din hîrtie, aflate în borsetă, le ţin doar pentru cazuri urgente. Nu ştiu ce-o fi în zonă dar mi se întîmplă de fiecare dată. Trecînd peste asta, i-am comunicat data şi ora cînd e să vină la notăriţă ca martor, am mai stat un pic de vorbă la un păhărel de ţuică, apoi am plecat spre casă. Dar acolo nu m-am oprit decît ca să las mapa cu acte, fiindcă am plecat din nou, de data asta spre magazin.

Acolo am ales rapid şapte-opt cepe micuţe într-o punguţă, am cerut două pîini (neagră, de 700g, ca de obicei, la 8 RON), un salam „cel mai ieftin” – care e fie 11 fie 12 RON, după caz – şi un Ciucaş la 2,5L (11,50 RON). Toată tărăşenia m-a dus la 53,50 RON. Mi se pare absurd de mult! Cred că mi-a pus ceapa la preţ de mandarine sau lămîi, că nu se poate ca alea cîteva cepe micuţe să facă 13-14 RON. Da’ aia e, dacă n-am fost atent pe loc acum e prea tîrziu.

Am revenit acasă sleit de puteri. Descălţat, dezbrăcat, berea, două sendvişuri simple cu salam şi brînză, ataşat telefonul la notebook şi reluat activitatea zilnică. Am răsuflat uşurat: depusesem dosarul, prima parte a operaţiunii era finalizată!

– va urma –

Şi iată că a venit şi ziua de luni 2 septembrie. A venit cam devreme, ca să zic aşa. Culcat forţat pe la ora 0:00 după juma’ de vin, m-am trezit în sudori pe la 4:40. M-am învîrtit pe toate părţile, am moţăit, iar am transpirat, am mai suflat şi nasul care se înfundase zdravăn pe dreapta şi pînă la urmă am reuşit să mai dorm ceva. M-am trezit definitiv pe la 8:30. Parcă eram bătut.

Rutina zilnică: monitorul de supraveghere, lampa, cafeaua, laptop-ul. Monitorul începuse iar să facă fiţe albe. L-am lăsat aşa, am zis „ori crapă ori îşi revine singur”. După cîteva minute şi-a revenit. Bun, am scăpat iar de-o belea, măcar pe moment. Ce-mi dă prin cap: „ia să încerc să sun la numărul ăla găsit pe web de prin 2019, poate răspunde cineva”. După juma’ de cană de cafea, ca să-mi revină măcar parţial minţile, am sunat.

A răspuns o voce de bărbat tînăr. O fracţiune de secundă am fost descumpănit, aşteptam o femeie, eventual mai în vîrstă. Dar am întrebat «Arhiva Veche?». «Da», a răspuns. Atunci m-am liniştit şi am continuat cu întrebarea cheie: «Ce acte/documente îmi trebuie exact pentru două copii legalizate şi definitive după hotărîri de divorţ şi partaj din ’88?» Şi mi-a zis la început ce scria şi pe uşă, adică cerere tip şi taxa de timbru. Dar imediat după aia m-a întrebat dacă sînt trecut în hotărîrea de divorţ, adică dacă eram minor la vremea respectivă (dar despre asta mi-am dat seama mai tîrziu). Neavînd hîrtiile la îndemînă am răspuns la întîmplare că „parcă da, nu ştiu sigur” şi a zis că trebuie să iau şi Anexa 24 de la Primărie.

Hait! Asta-mi mai lipsea: un act din Vest şi altul din Centru. Opt kilometri dintr-un foc, plus timpul irosit. Am mulţumit, am închis şi mi-am adus aminte că totuşi încă mai am Internet la dispoziţie, deşi în ultima vreme parcă vine pe bucăţi, cu întreruperi programate. Am deschis browserul, am căutat „Primăria Ploieşti Anexa 24” şi am găsit destul de repede un site de unde puteam să descarc faimosul document. Ceea ce am şi făcut. Ba am şi tipărit o copie ca vai de ea la imprimanta mea semifuncţională, doar ca dovadă că m-am interesat de documentul respectiv. Că n-o fi fost exact ăla pe care-l cereau cei de la Ploieşti – asta-i partea a doua, da’ măcar am putut să citesc despre ce-i vorba. Şi imediat m-am prins că ceva nu-i în regulă, că trebuia completat şi semnat de un notar cu adresă către Primărie, or eu nu aveam încă acţiunea pornită şi oricum, notăriţa ar trebui să întocmească actul, nu eu.

Cu un pachet proaspăt de nervi întinşi m-am îmbrăcat şi-am plecat spre Vest. Nu mai ştiu cît era ceasul, n-am mai stat să cronometrez. Eram hotărît: ori îmi dă actele alea afurisite, ori o sun pe notăriţă acolo pe loc şi să rezolve ei între ei. Ajuns acolo am dat peste doi tipi cu care mă intersectasem şi săptămîna trecută în drumurile şi aşteptările noastre inutile. Plus încă unul nou şi vreo două-trei doamne. Uşa era, din fericire, desferecată. Cînd s-a deschis am observat că deja erau vreo trei clienţi înăuntru. «O să am de aşteptat», m-am gîndit, «da’ bine că e om acolo, poate am noroc».

Cred că am aşteptat vreo două ore, în picioare, în holul ăla larg şi întunecos. Era o canapea undeva după colţ da’ nu voiam să risc să sară cu gura pe mine vreun angajat cum că n-ar fi pentru clienţi sau ceva de gen. Simţeam că mă ia cu leşin, plecasem nemîncat, doar cu trei sferturi de cană de cafea după un somn scurt şi chinuit. Dar am rezistat eroic în timp ce ochii îşi pierdeau sistematic focalizarea şi imaginea dădea să mi se albească în faţa ochilor.

Într-un final mi-a venit rîndul, am intrat, am salutat, am expus problema şi evident a adus iar vorba de celebra Anexă 24. Din discuţiile ad-hoc avute cu ceilalţi pe hol înţelesesem că cineva a încercat să obţină hîrtia aia şi Primăria nu a vrut să i-o dea fiindcă nu avea nici o calitate oficială. Aşa că am contracarat imediat cu informaţia respectivă şi am plusat cu menţiunile despre lipsa la program de săptămîna trecută şi drumurile inutile, kilometrii parcurşi pe jos, alergia… Cum am adus vorba de certificatul fiscal care avea să expire curînd s-a sucit; mi l-a cerut, i-a făcut o copie şi m-a trimis să aştept pe hol.

În timpul ăsta am plătit şi taxele de timbru, 4 x 5 RON, la casieria alăturată, unde şi acolo erau două persoane la rînd înaintea mea. De ce patru? Păi am făcut cîte două exemplare din fiecare – divorţ şi partaj – un set fiind necesar acum la succesiunea asta şi altul cîndva la succesiunea după taică-meu, pentru casă. Deşi pe-aia aş vrea s-o feresc pe cît posibil, dar nu pot scăpa de ea fiindcă buletinul/CI îmi expiră în 2029 şi la reînnoire n-o să am dovadă de locuinţă. Futu-i!

În fine, ca să n-o mai lungesc, după vreun sfert de oră de aşteptare a ieşit tînărul, i-am dat chitanţele şi după încă vreo cinci-zece minute mi-a adus copiile mult rîvnite^[1]. I-am mulţumit şi-am plecat, evident trecînd pe la chioşcul din stradă pentru încă un Schweppes de lămîie, doar-doar nu m-o lua leşinul pe drum de sete şi de foame. Reuşisem! Obţinusem copiile pentru prezent şi viitor. Mai aveam de aşteptat o săptămînă fix, pînă lunea următoare, pentru adeverinţa de la cimitir – cea mai dubioasă dintre toate. Care aveţi de trecut prin aşa ceva: duceţi-vă prima şi prima dată la cimitir după adeverinţa aia şi abia apoi ocupaţi-vă de restul actelor, lăsîndu-le pe cele cu termen limitat la urmă^[2]. Altfel vă paşte altă alergătură.

Iar eu între timp nu ştiu ce să fac: să mai sun o dată la notăriţă să vorbesc [degeaba] cu cine-o-fi purtătoarea ei de cuvînt, sau să mai fac un drum pînă acolo? Să mă duc înainte de a obţine adeverinţa aia, care e ultimul act necesar, sau direct cu toate actele în dosar? Ai zice că un profesionist care a făcut asta o viaţă întreagă ar fi capabil să-ţi prezinte un traseu [virtual] cu toţi paşii în cel mai mic detaliu, inclusiv cu planificarea prezentării cu martorii, pe care nu poţi să-i scoţi oricînd precum scoate scamatorul iepurele din joben. Dar în cazul ăsta, nu, totul e la ghici. Cel mai probabil, data viitoare o să mă orientez spre altcineva. Poate tot la Meiroşu, unde-am făcut după mătuşă-mea. Dar pînă atunci să termin naibii cu asta.

– va urma –

^[1] Iată că la noi copiile legalizate se pot elibera pe loc, nu după zece zile, Diana.
^[2] Atenţie, şi adeverinţa de la cimitir e valabilă tot 30 de zile!

Dacă tot am vorbit în episodul trecut de hărţi şi distanţe, am căutat de curiozitate şi traseul/distanţa de la casă pînă la apartamentul maică-mii. Aşa am aflat că, cel puţin după calculele lor automate distanţa ar fi de 1,8km, iar timpul mediu, pe jos, undeva la 22 de minute. De fapt, traseul meu obişnuit e un pic mai lung, pe la 2,1-2,2km. Unii ar zice că nu-i mult, dacă-s mai tineri şi/sau sînt obişnuiţi cu mersul pe jos şi cu efortul în general. Pentru alţii, pînă şi ăia 500 de metri pînă la magazin (şi tot atîţia înapoi) ar fi o corvoadă. Constat cu tristeţe că am îmbătrînit aşteptînd ca organismul ăsta să se apropie şi el de normalitate şi nu numai că asta nu s-a întîmplat niciodată, dar a şi decăzut zdravăn şi continuă s-o facă. Genunchii nu mă mai ţin, dacă mă aplec trebuie să mă ţin de ceva ca să mă ridic. Ca să merg atîta drum în fiecare zi sau măcar de două-trei ori pe săptămînă, mi-ar fi fost imposibil. Unii mă acuză că am fost neglijent, că nu mi-a păsat, că mi-a fost lene… Eh, să fi avut măcar douăzeci de ani mai puţin, probabil alta ar fi fost situaţia.

În altă ordine de idei, sîmbătă pe 31 august, pe la zece jumate dimineaţă, m-a chemat Romică pînă la el să-mi dea un bidon de vin (5L). La nici cinci minute după ce-am ajuns, după ăia 341 de metri măsuraţi pe hartă data trecută, m-a apucat iar alergia, din ce în ce mai zdravăn. N-am stat mult de vorbă, vreo juma’ de oră, dar cînd am plecat batista mare era fleaşcă şi trecusem deja şi la aia mică. Înapoi acasă m-am luptat cu batistele de hîrtie pînă seara tîrziu. Nici doi litri jumate de vin daţi pe gît n-au ajutat. N-am mai luat Paracetamol, nu-mi place deloc senzaţia de a doua zi.

Duminică dimineaţă, pe 1 septembrie, m-am trezit puţin moleşit după tot vinul ăla, iar nasul îşi făcea „datoria” să curgă încontinuu, însoţit la intervale neregulate de strănuturi. Ce mod mai „minunat” de a începe o zi de duminică – nu c-ar conta la mine – chiar dacă era deja ora zece şi ceva. Dar asta n-a fost de ajuns, fiindcă după vreun sfert de oră monitorul sistemului de supraveghere a început să facă linii albe din ce în ce mai multe pînă ce la un moment dat s-a albit de tot. A mai făcut el figuri de-astea şi în trecut, de obicei îl strîngeam cu două mîini de undeva din stînga-sus unde e o mufă internă şi îşi revenea, dar de data asta n-a vrut să-şi revină. L-am închis pentru moment, dar imediat după aia mă simţeam de parcă n-aveam o mînă sau ceva. Îmi lipsea ceva ce fusese acolo parcă dintotdeauna, şi nu mă puteam adapta. O fi semn de autism sau doar de dileală? Nu ştiu, dar aşa mi se întîmplă de fiecare dată cînd se modifică ceva în jurul meu, în atmosfera mea zilnică. Nu mă [mai] pot adapta schimbării.

Din fericire, după ce a stat în stand-by timp de vreo cinci minute, timp în care l-am mai strîns zdravăn în stînga-sus, la repornire monitorul şi-a revenit. Puteam vedea din nou afară, atmosfera revenise la normal. Aş putea zice că ăsta a fost noroc, fiindcă n-aveam nici un chef să m-apuc să dezmembrez monitorul în momentele alea, îmi ajungea nasul dezlănţuit. Curînd a apărut şi Bianca, s-a urcat pe măsuţa rotundă din hol unde e castronul mare cu „bombonele” şi a strănutat înainte de a ronţăi vreo cîteva în doru’ lelii. Oare alergia asta afectează şi pisicile? N-ar fi de mirare. Dar oare factorii care o generează sînt naturali sau artificiali? Asta e o întrebare care nu-mi dă pace, fiindcă prea a apărut subit şi e mult prea agresivă. Dar nu cred că am să aflu răspunsul vreodată. Şi între timp vine ziua de luni, trebuie să parcurg din nou cei 2,2km pînă la Vest (şi tot atît înapoi) în speranţa că odată reluată activitatea Judecătoriei o să vină cineva şi la Arhiva Veche. O speranţă cam slabă dar mă agăţ de ea, că n-am alternativă.

– va urma –

Ehei, de-ar fi lucrurile simple aşa cum ar putea şi ar trebui să fie… Dar nu sînt. Miercuri după ce m-am liniştit un pic cu cîteva guri de bere am sunat la notăriţa secolului trecut şi persoana care a răspuns – nu ştiu ce funcţie avea dar nu era notăriţa însăşi – mi-a spus că pentru detalii trebuie… să merg pînă acolo. Mi-a spus pînă şi programul, de parcă nu-l ştiam deja. Stai, că pe site-uri şi pe propria-i uşă scrie 8:30 – 16:00, dar persoana mi-a spus că „pînă la ora 15:00”. Hm, „munca multă – sărăcia omului”…? (da, ştiu, să vin pînă-n 15:00 ca să am timp să rezolv pînă la 16:00, ar zice optimiştii)

Pe applet-ul de starea vremii scria cînd Thunderstorm cînd Showers, pentru a doua zi, joi. Mda, vezi să nu mai ies în fleşcăială. Iar vineri e zi scurtă la notar, plus că vremea zice Light Rain, ca şi pentru miercuri. Adică… la noroc, frate!

Aşa că pentru sfîrşitul săptămînii am hotărît să stau liniştit acasă, să-mi odihnesc oasele pe cît posibil. De m-ar fi lăsat şi alergia în pace… Dar nu – ea a hotărît că prea multă relaxare strică, aşa că ziua de joi a fost de dimineaţă pînă seara tot un strănut şi-o muceală. De fapt, după-amiază am dormit puţin, cam de la 16:30 la 19:00, fiindcă ploaia de afară a creat o atmosferă de somnolenţă puternică. Dar după trezire tot m-a tras de atenţie. Deh, dacă n-am mai luat Paracetamol miercuri seară…

Pe la opt mi-am adus aminte dintr-o dată de OpenStreetMap. Aveam ideea asta fixă de vreo cîteva zile să încerc să calculez mai exact, dacă se poate, drumurile făcute pînă atunci. Harta lui guglă, oricît ar fi fost ea de fantezistă, cu clădiri şi alte cele fotografiate din satelit, nu mă ajuta la calcularea distanţei. Din fericire, OpenStreetMap are facilitatea asta. Doar te duci la punctul de pornire – dai zoom in/out şi tragi direcţia după caz – click dreapta şi alegi ‘From here‘, apoi cauţi punctul de sosire, click-dreapta şi ‘To here‘. Şi în stînga în sidebar alegi Car, Bicycle sau Foot – astea contează fiindcă traseele pot diferi radical între una şi alta. Evident eu am ales Foot, dar am încercat şi cu celelalte două, măcar ca să le potrivesc cu traseele reale pe care le-am parcurs la vremea respectivă.

Ei şi cu ajutorul hărţii ăleia virtuale am ajuns să-mi dau seama că evaluasem mult în minus distanţele parcurse. Aşadar, s-o luăm de la început:
De la mine pînă la notăriţă sînt 2,0km.
De la notăriţă la Romică sînt 1,9km.
De la mine pînă la sediul combo (Poliţie + Finanţe) din Vest sînt 2,2km.
De la sediul combo pînă la cimitirul Bolovani sînt 2,8km.
De la cimitirul Bolovani pînă la Romică acasă sînt 1,1km.
Iar de la Romică pînă la mine sînt… doar 341m.
Apoi, de la mine la magazinul cel mai apropiat sînt 504m. (înainte fuseseră doar 90m, pînă după colţ); să mai pun şi ăia 30m de la casă la poartă…?

Şi acum să socotim.
La începutul lunii am făcut un drum de la mine la Romică, de la Romică la notăriţă, de la notăriţă la Romică (un pic ocolit) şi de la Romică la mine. Luat în mare ar fi cam 4km.
Apoi, pe 22 după ce a revenit din concediu, am făcut acelaşi drum, cu mici devieri prin piaţă. Deci încă vreo 4km.
Luni pe 26 am luat-o la pas spre Vest. De la Vest m-am dus la cimitir. De la cimitir m-am dus la Romică. De la Romică, acasă. De acasă la magazin şi înapoi acasă. Total 7,5km.
Marţi pe 27 am fost iar la Vest, de la Vest acasă, de acasă la Romică (unde am cules struguri vreo patru ore încontinuu) şi de la el, acasă. Total 5,1-5,2km.
Miercuri pe 28 a fost drum scurt, doar pînă la Vest şi înapoi. Total 4,4km.

Pînă acum s-au făcut 25,1km în cinci zile separate. Ce am rezolvat cu asta? Am plătit un impozit restant, am luat un certificat cu valabilitate limitată (30 zile) şi am făcut o cerere care se pare că trebuie să ajungă undeva pe Marte pentru aprobare şi înapoi, de durează două săptămîni^[1] să primesc actul necesar. Pentru asta mi-am pus mijlocul în piuneze, mi-am agravat alergia, am tocit încălţările (singura pereche încă întreagă, nişte ghete sport ieftine luate acum cinci ani) şi am cheltuit nişte bani împrumutaţi.

Şi zici să rămîi calm şi cuviincios. Sfînt să fii şi tot le fuţi muma-n cur ăstora, cu hîrtiile lor cu tot. (şi cine ştie, s-ar putea chiar să le placă, dacă tot e la modă…)

– va urma –

^[1] Ăsta e actul de care am zis că mi-a făcut surpriza să mă ţină din treabă cel mai mult, Diana: adeverinţa de la cimitir.

O [altă] mică paranteză. Data trecută n-am pomenit de indicatorul – inexistent (încă) prin oraşe şi municipii – „atenţie, trec vaci” . Ar trebui inventat şi postat la fiecare trecere de pietoni. Fiindcă vacile trec pur şi simplu, fără să le pese măcar de restul participanţilor la trafic. Sigur, ele trec regulamentar, pe „zebră”. Dar cu ochii minţii închişi şi cu gîndul „e dreptul meu să trec, maşinile să oprească”. De obicei, bieţii şoferi opresc, dacă au timp şi atenţia sporită. Dar dacă nu, tot vacile au cîştig de cauză fiindcă „erau pe zebră”, deşi s-au băgat practic în botul vehiculului. Şi bietul şofer ajunge la puşcărie nevinovat. Pasca mă-sii de treabă – parcă trăim în India!

Ce vreau să spun cu asta? E simplu: muierile nu au nici cel mai mic respect pentru trafic. Unde văd o „zebră” şi au chef să traverseze, nu le pasă de nimeni şi nimic, pun piciorul, traversează şi vai de ăla care era la un metru distanţă şi n-a avut efectiv timp să vadă şi să frîneze. Dar hai să zicem că nu s-a întîmplat nici un accident. Totuşi, să opreşti o coloană de zeci de maşini şi pe un sens şi pe altul fiindcă ţi s-a năzărit ţie să traversezi exact atunci deşi ai fi putut aştepta un minut sau două pînă să se elibereze traficul, dacă te-ai fi uitat în stînga şi-n dreapta? Numai o muiere poate face asta. Fiindcă nu ştie cum funcţionează tehnica, mecanica, atenţia, reflexele la volan, dar cel mai important: nu îi pasă! Are dreptul – şi asta e tot ce contează pentru ea.

Marţi pe 27, ca pieton eu însumi, aşteptam la o trecere de pietoni de vreo două-trei minute. Era trafic intens şi bunul-simţ îmi spunea să nu-l deranjez, fiindcă nu mă grăbeam în aşa hal încît să justific asemenea acţiune. Dar în aşteptarea mea, de două ori am văzut cîte o muiere care a păşit senin pe „zebră” şi a forţat oprirea traficului pe ambele sensuri. Era şosea cu patru benzi – Gh.Gh.Dej, fosta 23 August, pentru cine cunoaşte. Vacile treceau alene, că „aveau dreptul”. Îmi venea să le scuip în gură, dar tot eu aş fi fost agresorul. Erau în dreptul lor, nu? Că bunul-simţ nu poate fi reglementat prin nici o lege. Îmi vine să crăp şi să revin pe Pămînt – deşi tare n-aş vrea totuşi – într-o viitoare vreme cînd bunul-simţ ar fi singura lege a lumii. Da da, visează în continuare, băiete…

Dar toate astea n-au nici o legătură directă cu succesiunea, sînt doar lucruri care se întîmplă între timp. De fapt, multe lucruri se întîmplă între timp şi noi habar n-avem. Revenind la povestire, marţi seară după ce am ajuns acasă parcă ceva nu era în ordine: era prea mult sînge în alcool şi mi-era că nu reuşesc să mă culc devreme. În plus, alergia îşi făcuse iar de cap încă de cînd eram la Romică, abia ce terminasem treaba. Aşa că m-am dus fuga şi am luat două PET-uri de Ciucaş la 2,5L. Am dat pe gît cam jumătate din primul, înghiţind şi un Paracetamol Sinus pentru diminuarea alergiei, urmărind vreo două-trei-patru episoade dintr-un serial de copii din anii ’70: Land of the lost. În final m-a luat somnul şi am mers la nani.

Miercuri dimineaţă, după un somn cu grijă la fel ca în zilele precedente, în ciuda ţuicii şi a berii de cu seară, am deschis ochii pe la şase şi ceva, dar ţîrîitul ploii de afară m-a convins că n-are rost să mă grăbesc a părăsi aşternuturile, aşa că am adormit la loc, sau mai bine zis am moţăit pe bucăţele pînă ce pe la nouă m-am decis să încep cumva ziua. Şi am început-o. Cu stîngul.

Deja ploaia de afară îmi tăiase elanul. Ştiam că trebuie să merg să ridic certificatul de atestare fiscală, tot de acolo din Vest şi mi-era teamă să n-o ţină într-o ploaie toată ziua. N-aveam idee dacă pot să-l ridic joi sau vineri sau… Nimeni nu-ţi dă detaliile astea dacă nu ai prezenţa de spirit să întrebi înainte. Şi uite că de data asta n-am avut-o. Şi să merg un kilometru pe jos la dus şi încă unul la întors, pe ploaie, în tricou şi fără umbrelă sau altă protecţie – nah. Lasă taxiurile, că n-am bani de ele.

Numai că pînă una-alta aveam altă grijă, sau mai degrabă nedumerire, iniţial. Monitorul de la sistemul de supraveghere afişa cîteva seturi de dungi orizontale subţiri şi neregulate, ca nişte „paraziţi” electrici. Iniţial m-am gîndit că s-o fi „dus” alimentatorul de la camere. «Ptiu, fir-ar, şi eu voiam să mai conectez şi a patra cameră!», mi-am zis în gîndul meu, «De unde naiba să scot acum 12 volţi să alimentez camerele alea?!»

Dar la scurt timp am ajuns să observ altă neregularitate: notebook-ul nu mai detecta telefonul ca să se conecteze la Internet. Părea că merge timp de cîteva secunde apoi arunca un mesaj de eroare. M-am uitat împrejur: ceasurile funcţionau corect, nu clipea niciunul, semn că nu fusese nici o pană de curent – deşi dacă ar fi fost, notebook-ul ar fi fost oprit deja. Ce să fie? Vreun vîrf de tensiune care să fi dat peste cap şi notebook-ul şi sistemul? Mi-am zis că poate ar fi bine să dau un restart şi aşa am făcut. Ei şi abia atunci am realizat că problema era undeva la notebook, în hardware.

Imediat după restart ecranul de prezentare se încărca parcă „în reluare”, cu încetinitorul, nu dintr-o dată ca de obicei. Iniţial m-am gîndit la procesor, la chipset – poate temperatura ridicată din ultima vreme… M-am gîndit să-i tai complet alimentarea din alimentator, să-l las un pic şi apoi să încerc iar. Cum am scos mufa alimentatorului, dungile de pe monitorul de supraveghere au dispărut! Baszmeg, ce naiba!?! L-am lăsat cîteva secunde, am băgat mufa înapoi şi am apăsat butonul de pornire. Imediat au apărut iar dungile, iar ecranul de prezentare se încărca la fel de lent ca înainte. Mi-am dat seama: s-a buşit alimentatorul notebook-ului. «Morţii ei de viaţă, asta-mi mai trebuia tocmai acum!», mi-am zis cu năduf. «De unde să scot un alimentator, ce mă fac fără notebook?!»

Dar mi-am amintit că mai am un alimentator, de la un ASUS vechi, defect, rămas la mine ca nereparabil. Bietul alimentator arăta cam jalnic, dar tot ce speram era să mai aibă viaţă în el şi, mai ales, mufa să se potrivească. Oricum trebuia să o cuplez printr-un adaptor, da’ măcar în ăla să intre. Din fericire a intrat. Am cuplat alimentatorul la reţea, am pornit notebook-ul şi totul a revenit la normal.

Se făcuse aproape ora 11. Am pornit ce mai era de pornit din aplicaţiile zilnice, am intrat pe fugă în e-mail şi pe blog, apoi m-am îmbrăcat şi am plecat pe la 11:10. Între timp ploaia se oprise. Pe drum, de la ploaie, de la vînt sau ambele, alergia mea se trezise iar dar nu la un nivel periculos şi enervant. Am ţinut-o în frîu ajutat de batista mare.

Ajuns la biroul destinaţie am prezentat chitanţa şi recipisa, am luat actul – cu un drum suplimentar la camera patru unde actul aştepta confirmarea achitării – şi am revenit acasă pe la 12:40, tot cu alergia mocnind. Notebook-ul încă funcţiona corect, nu mai erau dungi pe monitorul de supraveghere. Eu însă eram transpirat fleaşcă de la umezeala de afară şi pastila de cu seară. «Pneumonia pîndeşte, alergia pîndeşte, da-i dau cu bere, că tărie n-am», mi-am zis şi am scos restul de bere de cu seară din frigider. Mnoh, cui pe cui se scoate. Bine că am rezolvat cu certitudine una din trei.

– va urma –

Episodul trecut a fost cam lung, m-am întins la detalii nu neapărat semnificative în contextul subiectului principal. Dar pînă la urmă e important de ştiut tot ce survine pe parcursul şi datorită (sau din cauza) acelui subiect. O posibilă pneumonie ca să moşteneşti o gaură în pămînt care nici nu e a ta ci e doar închiriată, mi se pare o absurditate. Pe zi ce trece mersul lumii îmi pare mai absurd, mai inuman. Dar asta nu are nici o legătură cu succesiunea. Sau… are?

Bun, hai să lăsăm filosofia. S-a făcut marţi – ziua blestemată din superstiţiile bătrînilor – şi am zis să fac un efort să merg din nou la sediul combo din Vest. Şi nu mai stau să povestesc în amănunt ce-am făcut seara şi cum m-am trezit şi altele, fiindcă la ora cînd scriu sînt nervos din cale afară. Treaba e că, ajuns (ca şi înainte, pe jos) la 9:15 la Arhiva Veche am găsit acelaşi grilaj pe uşă, încă trei persoane aşteptau febrile, iar una dintre ele a sunat direct la Judecătorie, a vorbit cu… centralista (!?!) şi i s-a spus că grefiera a ieşit la pensie, n-au înlocuitor şi că „poate” după data de întîi vine cineva. Poate?!?

În clipa asta îmi vine să dau în judecată Judecătoria Ploieşti pentru… imbecilitate. Plecaţi în vacanţă? Plecaţi, duce-v-aţi unde-a dus mutu’ iapa şi surdu’ roata! Da’ dacă mai sînt X căcaturi care sînt adiacente vouă, ocupaţi-vă dracului de ele înainte de a pleca!!! Că doar baba aia n-a ieşit la pensie brusc şi pe şestache! Să fi tras de mînecă labele alea de puştani cordiţi care vă fac site-ul, să scrie acolo clar că „în perioada xx.xx.xxxx – nedeterminat Arhiva Veche e închisă din motivele X, Y, Z” ar fi fost jumătate din ceva decent, o parte dintre cei care au nevoie de acte ar fi ştiut că nu le pot obţine şi ar fi amînat nu numai drumuri ci şi alte operaţiuni conexe. Şi partea a doua ar fi fost să pună cineva un anunţ pe uşa aia ferecată cu grilaj, ca cei care nu ajung pe site şi merg direct acolo să afle şi ei că momentan nu se poate, fiindcă cine ar fi trebuit să planifice înlocuirea individei pensionate e tot… în concediu. De boală. La cap! Fiindcă rahatul ăla de hîrtie care trebuie luat de acolo de multe ori e legat de altele şi de altele, unele cu o perioadă de valabilitate fixă, şi lipsa actului respectiv poate da peste cap o întreagă operaţiune care fusese planificată în detaliu pe baza informaţiilor FALSE oferite de voi! Aşadar, HUO Judecătoria Ploieşti, sînteţi DE CĂCAT!!!

Lăsînd la o parte căcănăria cu arhiva, am avut prezenţa de spirit să plătesc impozitul restant la apartament, ăia 143 RON, că tot eram acolo, la parter, lîngă casierie. Sigur că nici acolo lucrurile n-au mers chiar şnur, fiindcă nefiind eu proprietarul casiera a trebuit să-mi pună cîteva întrebări capcană ca să se asigure că ştiu ce fac, deşi adresa de pe buletin e aceeaşi cu cea pentru care plăteam impozitul. Dar n-a fost mare lucru şi s-a rezolvat rapid. Măcar casiera a fost acolo!

La întoarcere mi-am luat un Schweppes mic, tot de lămîie – că apa tonică pare a fi interzisă prin lege – pe care l-am băut pe bucăţele, pe drum. Ajuns acasă am lăsat mapa cu acte şi am pornit spre Romică. Cu o zi înainte spusese că are de cules strugurii şi că mai cheamă pe cineva, că el are probleme cu înălţimea, şi m-am gîndit că ar fi de bun-simţ să-l ajut şi eu cum oi putea, ca amic în primul rînd şi apoi avînd în vedere că şi el m-a ajutat (şi încă mai trebuie) cu banii pentru succesiune şi cu multe altele.

Trecînd peste amănunte, am ajuns acolo, am lucrat cot la cot cu ei doi la cules, printre reprize de ploaie uşoară care nu ne-a oprit cîtuşi de puţin din treabă. Pe seară am băut o ţuică, am mîncat ceva, am băut două căni de bere şi am plecat spre casă. La 18:30 am ajuns acasă, cu mijlocul scîrţîind dar satisfăcut că am rezolvat într-o zi ce era plănuit pentru două. E plăcut să vezi soarele pe chipul cuiva şi să ştii că ai contribuit şi tu un pic la asta.

– va urma –

Duminică pe 25 august, în ciuda celor 2,5 litri de bere de cu seară (fără două-trei guri, rămase pentru a doua zi) tot n-am reuşit să mă culc ca omul normal cîndva încă în cursul zilei respective (care naiba mai e normalitatea în ziua de azi?!), aşa că abia pe la unu şi ceva – adică tehnic luni în crucea nopţii – am reuşit să mă bag în pat. Plănuisem să mă trezesc la şase, pînă la şapte să mă dezmeticesc cu cafeaua şi eventual pe la şapte jumate să decolez spre sediul cumulat din Vest al Arhivei Vechi a Judecătoriei şi cel al Direcţiei Financiare a zonei.

Numai că socoteala de acasă nu se potriveşte cu a din tîrg, iar socoteala mea de seara nu s-a potrivit cu cea de dimineaţă. Prea obosit fiind, am tărăgănat deşteptarea pînă pe la şapte jumate cînd am simţit că poate-poate aş fi în stare de drum lung. Rutina a fost aceeaşi şi pe la nouă fără cinci am ieşit pe poartă. Parcă aş fi presimţit ceva!

Cînd am ajuns acolo pe la 9:35 grilajul era bine pecetluit pe uşa arhivei, iar un „conlocuitor” brunet îşi vărsa frustrarea prin casca Bluetooth a telefonului către cineva undeva. Din discuţiile ad-hoc am înţeles că cineva a întrebat ce şi cum şi i s-a răspuns că „dacă n-a venit pînă acum, nici nu mai vine”. Vasăzică lipsă la program, că şi pe site şi pe uşă scria clar program Luni şi Marţi, 09:00-11:00.

N-am stat să zgîndăr ca pisica la uşă ci am urcat la etajul doi, la Administraţia Financiară. „Săru’ mîna, pentru certificatul fiscal, pentru succesiune”, am şoptit paznicei, cu răsuflarea tăiată de scările abrupte, şi mi-a prezentat rapid o cerere de completat deşi aveam în mapă vreo patru deja tipărite – şi color, cum erau pe site. Am completat rapid ce ştiam sigur, am mai întrebat vreo două chestii ce-mi erau neclare şi „cu ea la camera patru”, mi-a spus. Ceea ce am şi făcut.

Am intrat în camera patru care era în stînga mea. Ghişee cu geamuri înalte de jur împrejur. Fac ochii roată – nu văd pe nimeni. Ghişeele cam înalte, ce-i drept. Mă apropii de primul din stînga – am eu o chestie cu stînga, m-oi fi născut stîngaci? (la propriu, că la figurat am devenit de ceva vreme) – şi abia atunci am zărit ciuful unei domnişoare/doamne tinere şi drăguţe, apoi încet am mai văzut unul alături. Ah, deci nu era sat fără cîini, doar vizibilitatea blocată! Mi-a venit inima la loc.

Ajuns lîngă ghişeu am repetat mantra: „Săru’ mîna, pentru certificatul fiscal, pentru succesiune”. M-a întrebat ce stradă, i-am răspuns, a dat să se consulte cu colega de alături şi am completat cu ce citisem pe site: doamna Ana Maria R. Mi-a făcut semn să merg alături, chiar la colega cu care se consultase.

Doamna m-a întrebat în ce calitate solicit certificatul, mi-a spus clar şi la obiect ce documente să-i dau – copie după certificatul de deces şi copie după cartea mea de identitate – s-a uitat prin… ce-o fi fost acolo, bănuiesc o bază de date în computer şi mi-a spus că e de plată impozitul pe anul ăsta, 143 RON, apoi m-a întrebat dacă să facă actul cu datorii sau fără, adică dacă pot plăti datoria pînă să ridic actul miercuri sau apare scris pe act că se datorează suma de.

Aici am fost un pic pe picior greşit, adică într-o mică nesiguranţă. Aveam la mine fix 150 RON, ce-mi rămăsese după cumpărături. Aş fi putut achita pe loc (la casieria de la parter) dar nu eram sigur dacă îmi mai poate împrumuta Romică încă vreo sută-două pentru restul de acte la care aş mai fi avut nevoie şi eventual de mîncare pentru săptămîna viitoare. Aşa că am rugat-o pe doamnă să mă scuze un minut şi l-am sunat pe Romică:
– Măi, îmi mai poţi împrumuta o sută jumate să plătesc impozitul, ca să nu apar cu datorii pe certificatul ăla?
– Da, mă, nici o problemă. Vino pînă la mine după ce termini, merg şi eu între timp pînă la piaţă şi se rezolvă.

O dată confirmat, i-am spus doamnei să-l facă fără datorii şi că o să achit miercuri cînd vin să iau actul. Mi-a dat recipisa de primire/înregistrare a cererii, am zis „săru’ mîna” şi am plecat. Şi pînă la urmă s-a dovedit că a fost mai bine că n-am plătit pe loc. Coborînd din nou la parter, văzînd că grefiera sau ce funcţie o avea încă nu venise şi fiind deja ora zece, adică jumătatea programului afişat, am decis să nu-mi mai pierd timpul pe acolo şi mai bine să merg la cimitir după adeverinţa de care aveam nevoie (care nici acum nu ştiu exact ce e şi la ce foloseşte). Pe aia o lăsasem la urmă, considerînd-o sure thing, deja în buzunar, nu-mi făceam nici o grijă în privinţa ei.

Zis şi făcut. Am ieşit din clădirea fostei Şcoli de Şoferi de la Vest, am traversat că tot era trafic uşor şi apucaseră deja alţii să intre pe „zebră” şi am purces spre cimitirul Bolovani, care e undeva în diagonală mai spre sud. La momentul cînd am scris eram mult prea obosit ca să mai stau să caut pe web, să fac hartă din bucăţele pe unde am umblat şi s-o public; dacă oi fi reuşit să fac una între timp o să apară aici; dacă nu, doar cine cunoaşte Ploieştiul în amănunt îşi poate da seama de drumurile făcute.

Am ajuns la cimitir cu gura uscată. Căldura naibii, chiar la ora aia. În holişorul îngust de la intrare era un dispensor(?) de apă dar nu erau pahare în raza vizuală. Mai bine, că după apă aş fi transpirat ca naiba, pe lîngă ce eram deja. Aşa că am îndurat. A terminat cu un nene, apoi cu bătrînul din faţa mea a rezolvat în mai puţin de un minut şi mi-a venit rîndul. Aceeaşi Elena cu gene false, singură la datorie. O compătimeam în sinea mea, îmi dădeam seama că nu-i e uşor.

„Săru’ mîna, uite că am ajuns iar aici”, am zis. „Aoleu, da’ ce-aţi păţit?”, a zis ea cu o doză nedefinită de sinceritate. „A, nimic deosebit, am nevoie de adeverinţa aia, pentru succesiune”, i-am zis ca s-o liniştesc – dacă era nevoie.
Mi-a dat imediat o cerere tip – din care, la fel, aveam vreo trei încă din 2018 de cînd cu mătuşă-mea – pe care am completat-o pe loc, i-am dat şi o copie după cartea de identitate, a bătut în taste pe acolo, mi-a luat 38 de RON şi mi-a returnat o factură cu o chitanţă. Iniţial spusese 36 RON, abia ajuns acasă am văzut suma pe factură şi chitanţă; am prostul obicei de a nu verifica restul pe loc, am încredere din principiu. Pînă acum n-am păţit-o, da’ nu-i timpul trecut.

Am pus hîrtia-n mapă, mi-am luat la revedere de la Elena şi-am plecat spre Romică. Pe drum m-am oprit la un magazinaş de cartier, o patiserie unde produsele se fabrică aproape la vederea clientului şi am luat trei pateuri şi o jumate de Schweppes de lămîie. Nu, nu m-am calicit. Sigur, mi-era foame, plecat nemîncat de acasă şi umblat pe jos atîta drum în soare arzător. Dar numai un pateu era pentru mine – celelalte două, pentru Romică şi mama lui. Aşa am considerat eu că ar fi de bun-simţ.

Mi-am mîncat pateul pe loc, am băut jumate din sticluţa aia de suc (aş fi luat apă tonică dar se pare că a dispărut de pe piaţă) şi am tăiat-o prin Sala Sporturilor după principiul drumul cel mai scurt între două puncte e linia dreaptă. Bine, linia aia nu e chiar dreaptă ci puţin cocoşată, dar e oricum mai scurt decît pe străzi. Numai că… la Sală am dat de Dan. Am pomenit de el în episodul patru, e cel cu distracţiile de pe lac. Stătea de pază la „obiectul muncii”, adică bărcuţele cu pedale, baloanele şi ce mai are el pe acolo. Ziua foarte rar sînt clienţi, abia după-amiaza, seara, pînă mai tîrziu în noapte apar, că deh! lumea întîi munceşte şi abia apoi se distrează – dacă mai apucă. Dar cineva trebuie să păzească investiţia fiindcă… trăim în România. Mna!

Aşa, şi din vorbă în vorbă am ajuns să-i povestesc lui Dan de hoţul care mi-a intrat în casă cu luni în urmă (am scris despre asta, e şi filmarea editată acolo) şi m-a rugat să-i dau şi lui filmul, să-l publice pe… FB/WhatsApp/etc – el ştie unde! – aşa că m-a pus „frate-meu” să mă conectez cu telefonul lui pe Bluetooth ca să-i trimit fişierul. Mi-a luat vreo oră (!!!), timp în care Romică mă aştepta acasă la el să-mi dea banii pentru impozit. Fir-ar ale naibii de telefoane, că unu’ era într-un fel, altu’ în alt fel, se tot întrerupea transferul, nici Dan nu ştia ce face, aşa că cu chiu cu vai am reuşit s-o duc pînă la capăt, să completez transferul. Imediat după asta mi-am luat la revedere şi am plecat, de data asta direct spre Romică. Cred că era vreo 12:30; după cum merge mintea mea aia proastă, pot să văd în faţa ochilor ora (pe telefon sau aiurea) dar dacă nu mă interesează în mod special, mintea n-o înregistrează, aşa că dacă mă întreabă cineva sau am nevoie de un desfăşurător temporal… iaca

Numai că n-am plecat de acolo aşa cum am venit. Nu ştiu ce poate fi în Sală sau undeva prin jurul ei, dar în ora aia sau cît o fi fost cît am stat acolo a început din nou să mă chinuie alergia, din ce în ce mai des şi mai puternic, deşi cînd ajunsesem acolo eram în limitele mele normale. La plecare, batista era deja udă.

Am ajuns la Romică bun de nimic. I-am dat pateurile, care din păcate se răciseră cît am stat de transferul ăla afurisit, am vorbit de acte, de bani, de alte cele, de strugurii pe care îi are de cules în următoarele două zile – pe cînd eu am de umblat iar pînă în Vest, sperînd că poate vine cineva la Arhivă marţi şi apoi de plătit impozitul şi de luat certificatul miercuri – şi în final mi-a dat încă două sute cu împrumut (pe lîngă celelalte două primite anterior), l-am ajutat să mute o bancă grea de lemn şi apoi am plecat spre casă.

Ajuns acasă am avut inspiraţia să nu mă dezbrac încă. Am deschis notebook-ul, m-am uitat prin email-uri, apoi într-o doară am deschis applet-ul cu Vremea şi am văzut că… marţi şi miercuri se aştepta ploaie uşoară. M-am gîndit să dau o fugă la magazin să iau un salam şi eventual înc-o bere, poate-poate respect orarul matinal de data asta, şi dac-o fi să plouă măcar să am de mîncare în casă. Aşa că mi-am luat o paporniţă şi-am plecat.

Dar cum ca de obicei ghiavolu’ nu se dezminte, nici n-ajunsesem la capătul străzii transversale cînd a început să picure. «Păi nu ziseseră ăia că mîine şi poimîine, nu azi, în morţii mă-sii!?!», mă-mpunge gîndu’. Da’ acu’ dacă tot eram pe stradă trebuia să merg pînă la capăt. Am ajuns la magazin numai bine pînă să dea o răpăială zdravănă. După aia s-a oprit. Aşa a zis vînzătoarea. Aşa părea. M-am uitat pe sus, încă era nor cenuşiu, da’ nu mai ploua. Am plecat cu un salam şi-o bere (22,50 RON). Da, le-am plătit, n-am uitat cum era să mă fac de ruşine atunci.

Ei şi n-am apucat să fac cincizeci de metri cînd a pornit iar o răpăială. Nu zdravănă şi nici îndelungată, dar destul cît să-mi aducă aminte de data trecută cînd la fel m-am păcălit că s-a oprit şi-am ajuns acasă fleaşcă. De data asta am apucat să mă adăpostesc oarecum sub coroana unui pom stufos care se întindea cu generozitate peste trotuar, aşa că abia dacă m-au atins cîteva picături mai îndrăzneţe. S-a potolit cam într-un minut şi am pornit mai departe spre casă.

La 13:35 am ajuns în sfîrşit să mă descalţ de ghetele alea înăbuşitoare, să mă dezbrac de toate, să mă aşez pe scaunul unic al sufrageriei şi să răsuflu adînc. Alergătura zilei se terminase cu un succes parţial: una jumate din trei, teoretic. Dar între omoplaţi simţeam gheaţa aerului condiţionat de la biroul cimitirului care-mi suflase direct în spate, eu venit transpirat de pe drum, iar mijlocul se văita de atîta drum chiar şi aşezat pe scaunul relativ confortabil cu spătar. «M-o pîndi vreo pneumonie? Eh, cum mi-o fi norocu’ (de parcă n-aş şti!)» Batistele de hîrtie din pacheţel se duceau una după alta. Parcă aş fi preferat pneumonia decît alergia, da’ la „bafta” mea mi-e că mă trezesc cu ambele!

– va urma –

Înapoi la subiect şi down the rabbit hole.

În episodul patru al foiletonului am prezentat lista documentelor necesare succesiunii, specifice notarului respectiv. Respectivele documente par a fi comune tuturor variantelor întîlnite pînă acum, dar despre asta cu altă ocazie. Momentan mă opresc doar asupra unuia dintre ele: certificatul de atestare fiscală.

Denumirea e atît de vagă că nici să mă baţi cu prosopu’ ud n-aş putea spune la ce se referă. Şi notăriţa nu s-ar fi deranjat să dea vreo explicaţie, vreun detaliu. Nici eu n-am cerut, e adevărat – doar menţionasem la început că vreau date exacte, dar nu şi detaliate. Mea culpa, nu?!

Aşa că sîmbătă pe 24 august, plictisindu-mă eu groaznic după rutina zilnică a email-urilor şi o mică reparaţie/adiţie la programul EUW (nepublicat încă), mi-a venit ideea să caut informaţii despre certificatul respectiv: de unde să-l iau exact, ce orar are instituţia respectivă, ce acte sînt necesare pentru a-l solicita, în cît timp se eliberează, ce valabilitate are etc.

O simplă căutare pe web după ‘acte necesare pentru eliberare certificat fiscal’ m-a adus pe site-ul ăsta. Deşi la mine nu e vorba de vînzare-cumpărare (încă) aşa cum apare pe site, presupun totuşi că e vorba de acelaşi act. Şi mai jos pe pagină văd lista de documente necesare:

Oi fi eu dus cu mintea da’ parcă ceva nu se pupă în lista de mai sus. Cînd cineva dă colţu’ i se reţine buletinul/cartea de identitate şi rămîn eventualilor moştenitori doar certificatul de naştere şi cel de deces. De unde să scot eu copie după buletin, în cazul ăsta? Aşa că am părăsit site-ul ăla şi am căutat mai departe. Am dat peste un site bucureştean, sectorul trei. Acolo parcă sună mai acceptabil. Sau…?

Două din cinci s-ar rezolva relativ uşor. Dar restul? Păi prima ar fi cererea.

Am descărcat formularul pus la dispoziţie pe pagina respectivă. Ai zice că există un standard naţional pentru chestiile astea, da’ la noi în lumea a treia cam greu cu standardele. Fiecare bordei cu obiceiurile sale. Şi cum ar fi fost să mă prezint la filiala din Ploieşti cu o hîrtie care are antetul sectorului 3 Bucureşti? Aşa că am căutat mai departe şi pînă la urmă am dat de un formular aparent standard, nepersonalizat, aici.

Numai că… la tipărire apare fix ca dracu’, o chichineaţă în centrul paginii. Cel puţin la mine pe Linux, dar fiind PDF mă îndoiesc că la alţii ar apărea mai normal, adică aproape cît lăţimea printabilă a paginii A4. Dacă îi dau scaling la 120% ar apărea mai decent. Şi aş fi tipărit vreo trei-patru copii… dacă ar fi funcţionat blestemata de imprimantă. Dar ca întotdeauna: cînd ai mai mare nevoie de un obiect, atunci se strică, da’ zdravăn, nu aşa, reparabil în două-trei minute.

Oare ăsta de aici o mai fi valabil, o fi acceptat?

Aşadar rămîne să mă duc pînă la mama naibii prin centru la sediul DGRFP, să cer cîteva exemplare de cerere (în caz că o zbîrcesc din grabă ori chiorenie ori neştiinţă) şi… stop. Că pentru a depune cererea aia mai trebuie alte două elemente dificile: solicitarea notarială (de ce nu mi-a dat aşa ceva notăriţa?!) şi împuternicirea care habar n-am la ce se referă şi de unde trebuie luată, dacă chiar e nevoie de ea.

Pare evident că odată cu cererea cererii (de care am nevoie ca să cer altceva – nu sună complet cretină toată tărăşenia?!?) trebuie să întreb şi de unde şi cum să obţin împuternicirea aia, dacă trebuie, că doar ei o vor. Şi după aia trebuie să mă duc înapoi la notăriţă, în colţul opus al centrului, ca să-mi dea solicitarea aia – asta în condiţiile în care nu trebuie să fac altceva mai întîi. Şi dacă toate ies aşa cum trebuie abia atunci pot să merg (iar) la DGRFP cu mormanul de acte ca să primesc certificatul ăla fiscal care, după cum scrie pe pagina din primul link are o valabilitate de… mare atenţie… 48 de ore!!!

Frate, o iau cu capu’! Noroc că după o convorbire telefonică enervantă cu Romică am căutat mai departe, ambiţios cum sînt, şi am dat de încă un alt site care parcă-parcă mi-a mai adus inima la loc:

Vasăzică pentru persoanele fizice valabilitatea e de 90 de zile, nu doar 30 cît e pentru persoanele juridice şi foarte departe de cele 48 de ore de mai sus. Da’ acum mă întreb: cine e de fapt destinatarul documentului: eu sau notarul? Că eu sînt persoană fizică iar notarul e persoană juridică. Deci… cît e valabil blestematul ăla de act, de fapt…? Oricum, Ghidul actelor justificative din 2021 găsit aici (dacă mai e valabil) pare a confirma dubla valabilitate, dar tot fără a clarifica echivocul:

Dacă nu era de ajuns, din toată convorbirea aia enervantă cînd eu vorbeam de mere şi Romică de leuştean a reieşit că de fapt nu la sediul DGRFP ar trebui să merg pentru certificatul ăla, ci la altul, undeva mai departe, pe Bulevard. Unde exact – nu ştiu. Poate caut pe vreo hartă, să văd ce instituţii mai sînt pe acolo, dacă harta aia o fi actualizată la zi – ceea ce n-aş fi atît de sigur. Şi dacă nu e acolo ci tot unde ziceam eu…. să vezi ce-o să sughiţe individul!

Şi totuşi, fiindcă ambiţia nu mă lasă atît de uşor cînd e vorba de chestii serioase (dar nu numai), am mai răscolit un pic şi am dat, în sfîrşit, de pagina sper eu corectă de unde să descarc formularul tip – evident, personalizat ca pentru şmecheri – şi care-mi spune şi adresa exactă şi orarul zilnic iaca colea. Romică a scăpat ca prin urechile acului de sughiţuri adînci şi dese. Numai că, la fel ca orice roată a norocului, termenul de 90 de zile găsit mai sus e doar un fîs, pe pagină specificîndu-se clar că e doar de 30 de zile, fără variaţiuni. Eh, tot e mai bine decît 48 de ore.

Aşa-i că Internetul e o unealtă indispensabilă… pentru cine vrea s-o ia cu capu’? Dar pînă una-alta să vedem ce am rezolvat cu copiile după hotărîrile de divorţ şi partaj, unde programul e extrem de scurt şi… rar. În episodul viitor, desigur. Sau…?

– va urma –

Ce-am uitat să spun e că în aceeaşi dată de 23 august m-am trezit cu un SMS pe telefon: „fiindcă ai consumat cei 50GB de date alocaţi lunar, viteza ta de transfer a fost automat scăzută la minimul stabilit bla-bla-bla”. Cu alte cuvinte, Internetul melcului mă va putea împiedica de la diferite activităţi online, cum am mai păţit recent, avînd în vedere cerinţele şi temporizările draconice ale cretinilor care construiesc site-urile web ale generaţiei Web 2.0 (sau e 3.0?) Şi nu, nu vorbesc de descărcări de filme sau alte tîmpenii, că nu mai am de mult spaţiu liber pe nici un suport media. Vorbesc de a deschide „simple” pagini de informaţii de care aş putea avea nevoie în perioada asta. Ghinion, nu…?

Şi dacă tot sînt ieşit puţin pe lateral, trebuie să menţionez şi micul incident jenant din după-amiaza aceleiaşi zile.
Eram nevoit să iau ceva de mîncare, fiindcă ultima porţie de salată urma să se termine cîndva în seara respectivă şi nu mai era decît o mică bucăţică de brînză, de ajuns pentru cel mult două felii de pîine a doua zi – dacă ar mai fi rămas pîine după salata de seară. Aşa că am lăsat deoparte starea ciudată şi sudoarea dată de Paracetamol, m-am îmbrăcat şi am ieşit la magazinul ăla de departe.

N-am luat multe – doar o pîine neagră mare, un salam ieftin şi un PET de bere. Am intrat în vorbă cu vînzătorul, un tip în regulă, amabil, probabil ceva mai tînăr decît mine. Am vorbit un pic de succesiune, cheltuieli, probleme, apartament…
Şi tocmai dădeam să plec după ce vorbisem de preţuri la apartamente cînd zice „32”. M-am uitat aşa la el neînţelegînd ce vrea să spună. 32.000€? Că ar fi ăsta un preţ acceptabil? A mai zis o dată, încet şi calm. A făcut pauză o secundă-două apoi a zis „ce-ai luat” şi a făcut semn spre sacoşa în care încărcasem deja cumpărăturile.

Abia atunci mi-am dat seama că era să plec fără să plătesc. Atît de dus eram cu mintea într-ale mele şi-n starea aia ciudată, neplăcută, încît ieşisem din conjunctură complet. I-am şi zis: „Vezi în ce hal sînt!?” şi am repetat-o. Am zis că m-aş fi întors cu siguranţă cînd mi-aş fi dat seama, dar pînă atunci ceva probabil s-ar fi schimbat, dacă nu şi-ar fi dat seama pe moment. Evident că am scos imediat portofelul şi i-am dat banii, dar am rămas cu ruşinea.

Ştiu că unii ar zice detaşat că e doar din cauza stresului şi cumulului de factori, conjunctura etc. dar eu ştiu bine că nu e numai asta. Mă străduiesc din răsputeri, zi de zi, să rămîn lucid şi logic, fiindcă lucrurile îmi scapă din ce în ce mai des şi mai grav. Şi uite că se întîmplă uneori şi în public, punîndu-mă în cîte o postură din care poate fi greu dacă nu imposibil să mai ies cîteodată. Diagnosticul ăla găsit printre actele maică-mii e doar o confirmare oficială a ceea ce ştiam de mult. Şi mă pîndeşte la fiecare pas, mă atacă de după fiecare colţ, oricît de atent aş fi.

– va urma –

În dimineaţa zilei de 23 august – zi mare cîndva, acum ajunsă de ruşine – m-am trezit iar cu o stare rea fiindcă şi în seara de 22 luasem un Aerius şi-un Paracetamol Sinus, doar-doar mi-ar fi trecut blestemăţia de alergie care mă împiedică de fel în orice activitate cît de insignifiantă. Dar, ca o noutate, în dimineaţa aceea aveam şi o frumoasă iritaţie pe antebraţul stîng.

O porţiune cam de trei sferturi pe lungime, pe partea interioară, era plină de umflături mai mici şi mai mari de parcă o hoardă de ţînţari şi-ar fi făcut mendrele cu mine în timp ce dormeam. Dar nu era de la ţînţari, nu mă ustura, nu mă mînca decît vag de tot. Nu putea fi decît un efect advers al unuia dintre medicamente; foarte probabil de la Aerius, fiindcă Paracetamol Sinus am mai luat de multe ori pînă acum fără vreun asemenea efect. De la 10 cînd m-am trezit şi pînă la 16:30 cînd am scris paragraful ăsta, umflăturile s-au retras foarte-foarte puţin. Totuşi e bine că nu s-au înmulţit sau nu au crescut, eventual aducînd alte neplăceri.

Asta înseamnă că nu pot încerca să diminuez alergia cu medicamente specifice (sau nu cu acela) ci cel mult cu Paracetamolul respectiv – nu cel simplu, ăla n-are absolut nici un efect. Adică practic să zic că-i o simplă răceală şi s-o tratez ca atare, deşi se comportă uneori oribil. Bafta mea! (de parc-ar fi vreo noutate)

Revenind la succesiune şi balamucul birocratic, în seara de 22 am căutat pe web detalii despre Tribunal/Judecătorie – cum naiba să-i ia le mai zice – pentru copiile alea legalizate şi parafate şi… naiba să le ia. Şi citind pe colo, pe dincolo mi-am amintit de alergăturile la „arhiva veche” cînd cu mătuşă-mea. Că tot de acolo trebuie să le scot şi pe astea. Dar – na, belea! – Tribunalul e în vacanţă şi el, sărmanul, aşa că programul la diferitele secţiuni s-a scurtat de la cinci trei zile pe săptămînă la două: luni şi marţi, cîte două ore.

Nu numai atît, dar pe site-ul oficial al… ălora nici măcar nu se indică, clar şi fără echivoc, unde mama naibii e arhiva aia veche! Că la început era în clădirea veche a Tribunalului la un loc cu Tribunalul însuşi, apoi a fost mutată în Vest, apoi Tribunalul a fost mutat… naiba-ştie-unde, parcă pe fosta Oilor şi tot aşa se plimbă instituţiile astea. Iar tanti notăriţa nici nu s-a sinchisit să-mi spună exact – deşi eu i-am cerut exact şi am subliniat asta – ce trebuie şi de unde şi cum. A zis „de la Tribunal”, de parcă oricine ar trebui să ştie din naştere ce e Tribunalul, unde e în secunda de faţă şi care serviciu/departament anume trebuie să caute pentru a primi informaţiile/actele necesare.

Închipuie-ţi dacă m-aş fi dus la clădirea veche a Tribunalului unde toată viaţa „ştiam” că e fiindcă am trecut des pe acolo pe lîngă într-o vreme, numai ca să-mi spună că Tribunalul nu mai e acolo ci s-a mutat pe strada XXXXX, şi m-aş fi dus acolo fiindcă nu aveam de unde să ştiu (dacă n-aş mai fi făcut înainte sau nu mi-aş fi amintit) că trebuia să întreb de Arhiva Veche nu de Tribunal în sine, şi ăia m-ar fi trimis într-un final în Vest la fosta Şcoală de Şoferi unde-s o grămadă de chestii înghesuite, inclusiv Secţia 2 de Poliţie. Şi dacă aş fi ajuns acolo – presupunănd că aş fi putut rezista să străbat oraşul, pe jos, în toate punctele cardinale şi-n diagonalele lor – şi aş fi aflat că programul e doar de două zile cu două ore pe zi iar eu eram undeva între programe, cred că aş fi explodat pur şi simplu. Dar nu, nu mai aduc vorba de taxiuri.

Dar stai, că nu s-a terminat. Nu te duci acolo să zici «Săru’ mîna, vreau şi eu două copii după hîrtia asta» şi tanti să zică «Da, imediat, luaţi loc două minute pînă rezolv şi revin imediat» şi în două minute să vină cu hîrtiile frumos ambalate în folia de protecţie. Nah! Cel puţin data trecută, după ce am stat în picioare vreo două ore la o coadă „decentă”, am avut de completat nu-mai-ştiu ce cerere (sau cîte), după care a trebuit să merg peste drum la un copiator să fac personal copii după hîrtiile alea, după care a trebuit să urc la nu-ştiu-care etaj ca să plătesc nu-ştiu-ce taxă pentru copiile alea (cică ar fi 5 lei de exemplar, iar eu nu ştiam dacă exemplarul înseamnă o foaie sau un document – oricîte foi ar cuprinde el), după care a trebuit să revin cu chitanţa ca dovadă a plăţii şi uite acum nu-mi aduc aminte dacă am primit actele pe loc sau m-a programat pentru cine-ştie-care-zi din cine-ştie-care săptămînă-următoare.

Apropo de plată: casieria s-a mutat la parter – mişcare inteligentă! – dar dacă cumva e închisă, nu dispera, ai alternative undeva prin colţurile îndepărtate ale oraşului; dai o fugă, plăteşti, te întorci şi… ţi-ai pierdut rîndul:

Crede cineva că s-a schimbat ceva în bine? A, în cel mai bun caz poate să mai fi adus vreun scaun în plus în sala aia de aşteptare întunecată şi sufocantă. Dar nu te aştepta să fie vreunul liber, fiindcă întotdeauna se găsesc fie doamne respectabile cu sau fără copii, fie alţii mai bătrîni şi mai obosiţi decît tine care ori s-au aşezat deja ori se vor uita în aşa fel la tine încît te ridici să le cedezi locul înainte să-ţi sară dracii şi să-i bagi în pizda mă-sii fiindcă toată viaţa ta n-ai avut parte să stai pe un scaun, oricît ai fi fost de obosit, fără să te ridice alţii care aveau „întîietate”.

Ei, şi dacă nu te-ai dus acolo cu vreo două ore mai devreme ca să fii „printre primii” la coadă (care ai zis, mă, că „cei din urmă vor fi cei dintîi”?! Du-te-n mă-ta, mă, că tu n-ai stat la coadă la birocraţia românească!) atunci ai şanse ca cele două ore de program din perioada asta de vacanţă tribunălească să se ducă pe apa sîmbetei şi să fii nevoit să revii a doua zi mai devreme…. dacă mai e program; dacă nu, săptămîna următoare. Uraaaaa! Uraaaaa! (tu de ce nu strigi ura, mă? sînt răguşit, da’ să ştii că ura o port în suflet)

– va urma –

În episodul precedent am deviat discuţia spre rădăcina tuturor relelor: banul. Încerc să revin dar nu ştiu dacă o să-mi reuşească pe deplin.

La început spusesem că notăriţa aleasă era în concediu. Cît m-am „jucat” eu pe web cu hărţile şi căutările şi frustrările – am să spun mai tîrziu de ce – timpul a trecut şi s-a făcut data de 20. Am socotit c-ar fi decent să-i las măcar o zi la dispoziţie pentru acomodare aşa că am hotărît să încerc din nou pe 22. Am discutat din nou cu Romică, să ştie că mergem. Pe 20 dimineaţa, parcă special ca să-mi bage beţe în roate, alergia asta blestemată sau ce-o fi s-a trezit din nou, după ce cu vreo săptămînă-două înainte apăruse (ca de obicei la începutul lui august) şi apoi dispăruse sau cel puţin se atenuase suficient încît să nu fie deranjantă. Mi-am zis «fie ce-o fi, tot merg», am luat o pastiluţă de Aerius şi-un Paracetamol Sinus (găsit pe la apartament, încă valabil) şi am sperat.

Ziua de 21 a fost relativ în regulă în ce priveşte alergia, însă spre după-amiază şi-a refăcut apariţia, moderat. M-a sunat Romică să vin că are să-mi spună ceva şi am plecat spre el. Secretomanie deloc necesară dar n-am ce-i face, aşa e el. Pe drum am dat de alt amic, vecin la cîteva case, care tocmai pleca cu maşina. M-a invitat „la lac”, la Sala Sporturilor şi cînd a auzit că merg la Romică mi-a strigat pe geam să-l iau şi pe el.

Am fost, am vorbit (ce nu era cazul chiar atunci) şi i-am spus de invitaţie. După două păhăruţe mici de vin (de casă, producţie proprie) am plecat spre Sală. Am stat acolo vreo… trei-patru ore, ei doi s-au dat în bărci – mai bine zis într-un fel de „tractoraş” cu pedale şi roţi cu zbaturi, ne-am uitat la copii şi mămici cum se plimbau cu „lebedele” sau cu „donald” (nu Trump – ăla din desene animate, dar din plastic şi tot cu pedale) sau se tăvăleau în baloanele umflate cu aer ce pluteau ancorate lîngă ponton, am mai depănat amintiri, am băut cîte o bere – mică şi scumpă – şi în timpul ăsta alergia mea a început să-şi facă de cap din ce în ce mai zdravăn, de nici nu apucam să mai bag batista în buzunar – o ţineam pe picior.

Am ajuns acasă pe la vreo nouă sau cam aşa ceva. Alergia se dezlănţuise. A doua zi trebuia să plecăm la notar. Am mai luat o pastilă de Aerius şi un Paracetamol Sinus. Tot cu speranţa în buzunarul de la piept. «Fie ce-o fi, trebuie să ajung acolo». M-am culcat pe la unu sau două după ce s-a mai potolit un pic.

Somnul a fost scurt şi agitat. M-am trezit o dată pe la 6:20, o oră recurentă de ceva vreme. Mă simţeam obosit şi sufocat cumva, o senzaţie pe care nici nu pot s-o descriu. Ştiam că-i de la Paracetamol, mi se întîmplă de fiecare dată. M-am culcat la loc. M-am trezit iar pe la şapte şi ceva, apoi iar pe la opt şi ceva, apoi la nouă în sfîrşit mi-am adunat puterile şi m-am ridicat din pat. Senzaţia era încă acolo, dar trebuia s-o suport.

Am făcut cana de cafea, am deschis capacul notebook-ului şi mi-am efectuat rutina zilnică a email-urilor, apoi am început să caut numere de telefon şi adrese de notari. Mi-am zis întîi să sun la notăriţa aleasă, poate reuşesc să aflu detalii şi eventual să mă/ne scutească de-un drum. Am sunat de două ori dar n-a răspuns. «Draci bălţaţi, pisici pe varză – chiar trebuie să merg pînă acolo», mi-am zis cu năduf deşi nu mă simţeam bine deloc. Alergia era momentan adormită dar organismul simţea efectele adverse.

Ca să pună gaz pe foc dracu’ ăsta de mi le potriveşte fix cum nu trebuie, exact în momentele cînd băgam în telefon numerele şi adresa de la notăriţa alternativă mă trezesc că sună Romică: «Hai, mă, ce faci, că ne prinde căldura!» Mi-au sărit dracii ca bila din pinball cînd dă de-un marker cu arc. «Ai răbdare, că te sun cînd termin», i-am zis.

Am terminat treaba, m-am îmbrăcat, am plecat spre el, l-am luat şi am mers amîndoi la notăriţă. Am ajuns transpirat ca niciodată, din cauza Paracetamolului. Din fericire era acolo dar avea deja vreo trei clienţi în aşteptare aşa că am avut de stat un pic. A rezolvat destul de repede cu ei dar între timp am stat direct în curentul făcut de aerul condiţionat, că alte scaune nu mai erau libere. Ne-am mutat pe partea cealaltă abia după ce au plecat doi dintre clienţi. Pînă la urmă am intrat, i-am expus situaţia, s-a uitat printre acte şi mi-a dat o listă de mînă cu ce trebuie. Cu ce-i trebuie ei, adică, fiindcă se pare că fiecare notar are propria listă de documente necesare. Intabulare? Asigurare? Aş!

Numai că lucrurile nu sînt atît de simple precum par. Fiindcă trebuie să obţin încă două acte, plus copii după hotărîrea de divorţ şi cea de partaj, ambele cu menţiunea „rămasă definitivă”, ceea ce numai una dintre ele apare aşa printre actele pe care le am, dar nici nu sînt convins că e ce trebuie. Nu ştiu ce-au făcut oamenii ăştia cu actele importante, că abia am găsit ce-am găsit la amîndoi, după ce am răscolit zdravăn. Mătuşă-mea şi bunicii au păstrat o groază de acte, unele chiar mi-au fost cerute la succesiunea mătuşii. Ceea ce îmi aminteşte că trebuie să-mi pun şi eu actele în ordine cît mai am mintea la mine, că după aia o să aibă fiică-mea de tras cînd oi fi „dus”. Ceea ce se va întîmpla fără îndoială, dacă nu dau colţu’ mai înainte. Ei, dar despre alergătura după copii – în sensul de copie la plural, nu puradei, că nu-s pedo, în puii mei! – vom discuta într-un episod viitor.

– va urma –

De clienţi la apartament nu duceam lipsă. Abia ce-o luaseră ăştia de la Asistenţa Socială pe maică-mea de-au dus-o la cămin şi la o zi-două m-am trezit la poartă cu un tinerel „brunet” care pretindea a fi fost cîndva ginerele unui fost amic plecat de cîţiva ani prin GB. Ar fi vrut să cumpere apartamentul. La vremea respectivă nu puteam face asta, aşa că a rămas pe… altădată. Băiatul s-ar fi potrivit în cartier dar nu neapărat pe scara aia.

La cimitir, cînd cu căutarea locului de veci, una dintre angajate s-a arătat şi ea interesată de apartament, mi-a dat chiar şi numărul de telefon (privat). Sigur, asta în conjuncţie cu discuţia despre preţuri menţionată în episodul trecut. Aş putea presupune, ca în cărţi sau filme, că ar fi [fost] în stare de… diverse pentru a mă amăgi să i-l vînd la un preţ cît mai mic, dar nu vreau să mă trezesc şi cu eticheta de misogin peste celelalte pe care s-au grăbit unii să mi le lipească pe frunte. Oricum, nici ea nu s-ar fi potrivit pe scara aia, bănuiesc.

Cîndva pe la mijlocul lunii august m-a sunat şi un amic, fost vecin de palier de acolo de la bloc, interesat de apartament, dar nu pentru el ci pentru o cunoştinţă comună. I-am comunicat şi lui cam acelaşi preţ la care mă gîndisem iniţial, cel care apare pe calculatorul de taxe. Şi după cîteva zile m-a sunat chiar acea cunoştinţă comună şi am discutat direct. Însă între timp curiozitatea îmi trăsese pînă la urmă un şut în dos şi avînd Internetul la dispoziţie am făcut ceea ce trebuia să fac de la bun început: am căutat „vînzări imobiliare Ploieşti Malu Roşu”.

Ce-am găsit mi-a sculat păru-n cap, cît îi el de lung! Băi nene, în cartier „select” construit iniţial pentru ţigani – pe atunci nu se denumeau romi – şi rămas în stăpînirea lor de atunci, nu găseşti apartamente cu două camere, chiar şi cele mai mici de 36mp, mai jos de 40.000€. Ba am văzut şi garsoniere care se apropiau de suma aia, nu mai jos de 30.000€, cu suprafeţe asemănătoare. Bine, toate erau curate şi mobilate mişto – cel puţin în poze – cu termopane şi alea-alea, şi evident erau prezentate de firme de imobiliare care trebuie să urce preţul ca să aibă şi ele un profit. Dar totuşi… minim 40.000€? Avînd în vedere că la maică-mea e cam jale şi trebuie refăcut de la zero pentru cineva care vrea condiţii corespunzătoare vremurilor actuale, e clar că nu pot face asemenea pretenţii. Dar şi 25.000€ mi se pare totuşi cam prea puţin.

Numai că n-am cu cine să mă consult la modul serios, cineva care să se priceapă şi să nu aibă interese ascunse. Nu de alta, dar banii ăia vor trebui să-mi ajungă o viaţă – cît o fi să mai am zile – şi înainte de asta o să am de restituit împrumutul pentru succesiune şi de plătit din urmă impozitul la casă pe ultimii cinci ani care s-ar ridica la cel puţin două mii de lei (fără penalizările de rigoare) dacă nu o fi crescut între timp – ceea ce e foarte probabil.

Apoi cel mai probabil o să am de făcut succesiunea la casă, fiindcă odată vîndut apartamentul trebuie să schimb adresa pe buletin şi n-o pot face dacă nu am dovada proprietăţii, fiindcă nu are cine să mă ia în spaţiu (ăla de locuit, că de spaţiul infinit se ocupă extratereştrii, dar lor nu le pasă de chestii de-astea ordinare cu care ne ocupăm noi pămîntenii în lipsă de o judecată superioară). Ei şi succesiunea la casă va fi foarte scumpă, fiindcă a trecut mult timp şi valoarea e mult mai mare decît a apartamentului. Am calculat o sumă bazată pe o valoare oarecum maximă a proprietăţii şi onorariul ar ajunge cam la 14.000 RON. Sigur, aş avea alternativa unui buletin temporar, dar cu siguranţă aş uita de el de la un an la altul şi m-aş trezi cu amenzi şi alte alea, iar stresul de a plimba hîrtii iar şi iar şi iar pînă la sfîrşitul zilelor nu mă încîntă deloc. Urăsc hîrtiile şi ştiu că am mai spus-o dar merită repetat. Dar… 14.000 RON pentru un buletin?!? Lasă-mă dracu’, mă!

Şi nu în ultimul rînd o să vină şi fiică-mea să-i dau ceva, că are de crescut nu doi ci trei copii după cum am auzit recent cu ocazia evenimentelor. Sigur că şi fosta soţie, care brusc şi-a adus aminte de mine, a făcut tot posibilul să mă atenţioneze că «copiii întreabă dacă au şi ei un tataie» şi să insiste să merg să-i văd. Unde, evident, nu poţi merge cu mîna goală ca tataie, că a doua oară nu-ţi mai deschide nimeni uşa – sau chiar mai rău. Da, cînd [urmează să] ai bani te trezeşti brusc cu o grămadă de rude şi prieteni care nu te-au mai văzut de mult şi le era atît de dor de tine, deşi pînă atunci te-au lăsat să cerşeşti la străini ca să nu mori de foame. Eh!

Am făcut un calcul în mare, optimist, în ideea că o să obţin un preţ acceptabil. Să zicem că după ce plătesc datoriile şi împart ce e de împărţit mai rămîn cu maximum 20.000€. Şi să zicem că una peste alta n-o să mai am de trăit decît maximum 20 de ani (că şi tataie s-a dus la 77 de ani). Asta ar însemna că va trebui să mă descurc cu 1.000€ pe an, adică aproximativ 416 RON pe lună. Posibil? La limită.

Dar asta ar însemna totodată să nu fac reparaţii de urgenţă la casă, să nu-mi cumpăr haine/încălţări/electronice/etc indiferent dacă cele existente s-au distrus, să dau „fetelor” (şi mie) de mîncare cu ţîrîita şi să sper că preţurile la serviciile deja restrînse (lumină, apă, telefon/Internet) nu se vor dubla sau tripla între timp. Sună fezabil, decent…? Da’ na, acu’ mai fac şi fiţe după ce că-i de pomană – ar zice unii.

– va urma –

Undeva în jurul datei de 6-8 august 2024 m-am hotărît să merg la un notariat ca să văd ce trebuie pentru pornirea succesiunii după maică-mea. Fiindcă tocmai fusesem ca martor la succesiunea făcută de Romică cu cîteva luni înainte, am ales să merg la aceeaşi notăriţă Lupu, pe strada Decebal. L-am sunat pe Romică să meargă cu mine, am stabilit detaliile şi la data respectivă am plecat.

Cam jumătate de oră de mers pe jos, dacă nu un pic mai mult. Cînd am ajuns acolo, pe poartă trona un anunţ mare: CONCEDIU 02-20 AUGUST. «Ptiu, fir-ar a dracu’ de treabă», mi-am zis. Şi ne-am întors spre casă. Dar tot prin centru fiind am încercat şi la – Notalex, parcă? – notariatul cumva ascuns pe o străduţă dosnică aproape de fosta Aroma, unde am făcut vînzarea-cumpărarea apartamentului mătuşă-mii cu Ghiocel. Uşa era deschisă, ne-am uitat şi pe orar pentru confirmare, dar în diagonala uşii trona o mătură cu coadă – semn că „vin imediat” are un termen nedefinit.

N-am stat să aşteptăm „imediatul” şi am purces mai departe. Romică ştia el de un alt notariat undeva la un subsol (cum a zis el), pe lîngă fostul cinema Popular. «Bun, hai să încercăm şi acolo», am zis. Şi am pornit către. În cîteva minute am ajuns acolo. Am coborît cele cîteva trepte şi am intrat la demisolul unui bloc. Un gang scurt şi îngust se termina brusc cu un fel de tejghea – la fel de îngustă – care bloca accesul la cele două camere din spate sau cîte or fi fost. Era atît de auster că m-a luat cu friguri.

Cît pe ce să zic «Hai să mergem, că nu-mi place atmosfera de aici» cînd a apărut o tanti, sobră de parcă era supărată pe viaţă. I-am spus scurt că am venit să ne interesăm ce acte trebuie pentru o succesiune. Aveam mapa cu acte la mine, intenţionam să-i arăt ce am şi să văd dacă sînt în regulă sau nu şi ce mai trebuie. Dar n-a fost loc – şi la propriu şi la figurat – de poveşti. S-a dus într-una dintre camere – sau poate doar o fi fost vreun birou, fişet, ceva după colţ – şi mi-a trîntit pe tejghea o hîrtiuţă tipărită cu o listă de documente, la care se adăugaseră cîndva cu pixul încă două intrări. N-am apucat să deschid gura să mai întreb ce mai aveam de întrebat că a dispărut rapid, ca o fantomă, în spatele uşii din faţa noastră.

«Bun, hai că n-am umblat degeaba de bezmetici, măcar avem o listă de documente necesare», am zis. Cînd m-am uitat pe completările ulterioare am văzut „Intabulare – unde este cazul” (ha?!?) şi „Asigurarea obligatorie (PAD)”. Hait!, că de-astea n-avem, n-am găsit pe nicăieri printre acte aşa ceva. Na, belea!

Cu moralul deja în continuă scădere precum cotele apelor Dunării (se mai transmite aşa ceva la radio în ziua de azi?) ne-am îndreptat spre casă. În drum, prin spatele Poştei, am dat peste o casă mare cu un banner pe măsură unde scria „cumpărăm aur, argint” etc. Dacă tot era în drumul nostru am zis să intrăm să întrebăm, de curiozitate, cum se poate face evaluarea la verigheta şi inelul rămase de la maică-mea – inelul fiind iniţial al mătuşă-mii, înhăţat de maică-mea, hulpavă ca întotdeauna, după moartea soră-sii imediat cum l-a văzut în portofelul uzat unde îl ţinuse mătuşă-mea în ultimii ani. Verigheta a fost a ei, cu monogramă şi dată şi un foarte vag 15K bătut în puncte. Se pare că pe vremuri se foloseau şi aliaje non-standard, că acum nu mai vezi prin România decît 14K şi 18K.

Apropiindu-ne de poarta mare am văzut anunţ că intrarea se face prin spate prin strada cum-o-fi-chemînd-o. Am ocolit, am intrat, am mers cîţiva metri pe o alee betonată pînă am dat de un geam la etaj înconjurat de un fel de balconaş închis în… sticlă sau plexiglas, cu cîteva trepte de acces şi o uşă care dădea spre interiorul casei.

Din păcate era deja un client acolo şi am aşteptat amîndoi cu o nerăbdare crescîndă vreo jumătate de oră pînă ce mi s-a luat de stat ca prostu’ pentru o simplă întrebare, în condiţiile în care nici măcar nu aveam obiectele la mine ca să le vadă şi să-şi poată forma o părere. «Hai să mergem, că-mi bag picioarele», i-am zis lui Romică şi am tăiat-o amîndoi rapid de acolo.

Pe drum m-am gîndit că poate ăla de sus de la geam ne-o fi văzut aşa, boschetari, îmbrăcaţi „sportiv”, eu nebărbierit de mult şi o fi crezut că avem ceva gînduri negre; l-o fi ţinut de vorbă pe client sperînd să plecăm. Ei, meştere, fută-l pe-ăla care o mai veni la tine vreodată. Ia şi citeşte povestea lui Nastratin Hogea – dacă ştii să citeşti şi să înţelegi!

De acolo am plecat direct spre căşile noastre, că hălăduisem destul şi aproape complet degeaba. De fapt chiar degeaba, după cum aveam să aflu mai tîrziu. Dar asta e o altă poveste.

– va urma –