Da, așa este! Pe masa mea de Crăciun nu au fost sarmale, iar restul bucatelor nu a contat oricât de apetisante au fost.

Dar înainte de a vă pune întrebări, aveți o brumă de răbdare să vă explic ce și cum. Știți de ce nu am avut sarmale?! Simplu: pentru că le-am mâncat pe toate înainte de Crăciun!

Nici o mâncare oricât de sofisticată ar fi nu-mi tulbură pofta de mâncare precum uraganul liniștea oceanului, ca sarmalele și iaurtul/ laptele acru. Și, credeți-mă, am mâncat în multe restaurante de top preparate sofisticate, dar….dragii mei, sarmaua este peste toate! Eu am plecat din România, dar țăranca din mine nu a rămas, ci m-a însoțit. După îndelungi căutări, am cumpărat o varză murată de peste 3 kg pe data de 21. Pe 22 am preparat găluștele, le-am pus la fiert cu ciolan afumat și până în seara lui 23 nu mai era nici una. Le-am mâncat pe toate! Asta e! „Boala” asta o am din copilărie când nu aveam opreliște în înfulecarea găluștelor până mi se făcea rău. Luam o pauză și de la capăt!

Ultimele trei sarmale scăpate ca prin minune, dar după ce au fost imortalizate, au alunecat ușor pe șoseaua gâtului!

Mirosul de varză murată m-a trimis în vremuri de demult, amintindu-mi de multe și de mulți.

Să revin la varza murată! Înainte de a pune sarmalele la fiert, mi-am adus aminte de o altă mâncare extrem de simplă, dar cu un gust de neegalat. Și pentru că aveam jumări, trebuia să încerc măcar s-o pregătesc, conștientă că va fi gătită pe o plită electrică cu apă de la dozator și nu pe o sobă cu lemne. Cum am procedat!? Am tocat mărunt miezul verzei, l-am clătit bine, l-am stors și l-am pus la călit într-o lingură de untură. Intre timp am tot picurat câte puțină apă caldă. Când a fost aproape gata, am pus o mână de jumări, piper și un praf de chimion. Am avut poftă!

Aceste mirosuri și mâncări m-au întors în timp, în anii în care toate lucrurile erau simple, iar oamenii mai aproape de natură, de esența vieții.

Cândva, demult, am scris un colind și pe care, recitindu-l azi, m-am regăsit în aceeași stare. Și totuși, unele lucruri nu se schimbă niciodată!

COLINDUL PRIBEAGULUI

Colindăm, colindăm,

Printre frunzele uscate,

Așteptând să vină iarna

Să le-acopere pe toate.

Colindăm prin amintiri,

Căutând un colț de rai

Să ne-astâmpere durerea

Adunată-n ani și ani.

Astăzi ești pribeag prin lume

Și-ai îmbătrânit,

Căutând un colț de rai…

Și-am găsit un colț de rai,

Undeva lâng-o pădure,

Dar atunci copil eram…

Și miroase-a lemn de brad,

Ars în soba veche,

Mere coapte rod în vis,

Căutând un colț de rai!

Până una-alta, aici este colțul meu de rai!

Să aveți parte de liniște, bucurii, de oameni dragi lângă voi și, mai presus de toate, să fiți sănătoși!

Crăciun binecuvântat!

Un an nou mai bun să aveți!

La mulți ani!

( încă lucrez la articolul despre croazieră!)

2025 este pe sfârșite din fericire pentru mine. După ce va înceta să mai existe, îl voi scoate definitiv din toate amintirile mele și-l voi arhiva alături de ceilalți doi „monștri” pe care nu doresc să-i pomenesc după numele lor niciodată. Le spun „urâții” sau ” ăia doi”, iar acum vor fi trei urâți sau trei monștri.

Nu știu cât ați băgat voi de seamă, dar eu cam n-am fost pe-aici. A, nu, nu! N-am fost ocupată cu cantități mari de comenzi, nici n-am scris tone de poeme sau povești. Comenzi nu mai primesc de vreun an, indiferent de sumele oferite.

Păi și-atunci, ce-ai făcut, se vor întreba unii dintre voi. Bună întrebare și încerc să răspund. Câte luni au trecut din anul acesta?! Zece?! Da, zece! Hai să vedem ce am făcut… în primele patru luni din an era să mor de două ori sau poate am și murit și-am înviat cel puțin o dată. Nu sunt sigură, doar zic și eu.

Ce s-a întâmplat de fapt?! Vă spun acum și încerc să fiu cât mai scurtă. Medicii mei de familie au considerat că sănătatea mea „trebuie îmbunătățită” și după câteva seturi de analize au hotărât să „corecteze” o anumită valoare (una singură!), deși nu era absolut deloc necesar și asta nu o spun eu, ci au spus-o alți medici, inclusiv medici din România. Am luat o primă șarjă de medicamente care a „corectat/scăzut” valoarea cam mult, dar a crescut o altă valoare, nu mult, dar a crescut-o. Mi-au prescris o nouă serie de medicamente, în doză dublă, ca să scadă noua valoare. Le-am îngurgitat vreo trei luni.

Plecăm de acasă să asistăm la un concurs de înot. Mi se face rău, cobor din tribună cu gândul să ajung la umbră. Mi-e tot mai rău, mă țin de balustradă și încerc să mă așez pe scări. Gata, din acel moment nu mai știu nimic. Când m-am „trezit” eram tot pe scări, doar că pe unele era o „băltuță” de sânge. Mi se spune că e al meu. Al meu!? „Ți-ai spart capul”, îmi spune o doamnă. Numai cinci copci am avut în dosul capului. Ajung la urgențe, analize peste analize, C.T. și nimic. Totul era în parametri normali. Concluzia?! O deshidratare severă cu demineralizare. Mă trimit acasă. Continui să îngurgitez pastile. Simt că nu e ceva bine, dar continui. La nici o lună, mi se face rău din nou în timp ce luam masa la restaurant. Evident că cineva a sunat la urgențe și toată „flotila” medicală de urgență s-a prezentat la fața locului. Din nou investigații, din nou…nimic. Refuz să merg la spital și, spre rușinea mea, mi-am pierdut bruma de politețe ce-o puteam avea atunci, expediindu-i din fața mea. Abia atunci am început să-mi pun întrebări, să mă documentez, să întreb, să cer păreri despre medicație. Concluzia a fost unanimă: nici unul din medicamente NU a fost necesar.

Problema este că la luni distanță eu încă o „trag” cu starea mea de sănătate. Sunt bine și nu prea și poate nu voi fi niciodată cum am fost. Nu vreau să dau sfaturi nimănui, dar când luați un medicament nou, documentați-vă, cereți și alte păreri. Dacă eu aș fi făcut asta…dar n-am făcut-o. Am avut încredere că sunt pe mâini bune și nu am fost.

In tot acest timp nu am ieșit din casă decât dacă a fost absolut necesar și niciodată neînsoțită. Teama de a nu cădea pe undeva încă mă urmărește și, probabil, mă va urmări multă vreme sau toată viața. Încă mai am din când în când episoade de rău, dar de intensitate mică. Problemă nu este dacă voi fi bine, ci când sau nu când, ci dacă…

Peste câteva săptămâni plec în croazieră. Sper să-mi fie bine, să mă bucur de călătorie și să vă regăsesc pe toți în bună stare!

Poate la anul va fi mai bine!

-din ciclul „Întoarceri în timp”

A trecut pe-aici un cuc

Și-l întreb așa-ntr-o dungă

-Unde oare să mă duc ?

-Colo jos lângă ierugă.

-Ce-o fi, frate, o ierugă ?!

Îl întreb pe zăbăuc

Însă el e pus pe fugă

Și tot strigă: cuc! și cuc!

Și pornesc înspre ierugă

Colo jos printre arini.

Strigă cucul de pe-o creangă:

-Printre flori mai sunt și spini!

Mă înțep la picioruș

Vreau să plâng, dar n-are rost.

De pe-o frunză-un greieruș

Mă privește ca pe-un prost!

-Ce-i cu tine, frățioare?

-De ierugă știi ceva?

-Uite-o colo sub răzoare…

De ce te-ar interesa?

Vreau să știu atâta tot

Ce flori fata culegea?

Și tot stau și mă socot

La ierugă ce făcea?!

IERUGA despre care fac vorbire aici este un loc mlăștinos, cu vegetație specifică, alimentat de un izvor care, puțin mai jos, formează un pârâiaș. Ieruga mea nu seamănă cu cea din DEX.

din ciclul „Întoarceri în timp”!

Stau la soare-s supărat.

Am găsit fântâna, casa,

Dar oricât am căutat

Coteciorul n-am aflat.

Coteciorul, casa mea,

Unde am dormit o iarnă.

Eu, născutul dintr-o stea

Și plecat în lumea largă.

N-o găsesc pe fata dragă

Fata ce m-a-ncondeiat.

Aveam o speranță vagă

Este clar, m-am înșelat.

Am crezut c-o fi pe-aici

Pentru că în seri geroase

Povestea pentru cei mici

Câteva povești frumoase.

Mă învârt încol’ și-ncoace

Să văd ce-o să mai găsesc.

Până vara nu se trece

Locul tre’ să-l părăsesc.

-Întoarceri în timp-

Tot umblând din poartă-n poartă

După casa cu fântână

A ajuns împins de soartă

Dup-o lungă săptămână .

Toate par la locul lor…

Casa e, fântâna este…

Uite mărul ăla chior,

Nimeni însă la ferestre.

Unde-or fi cu toții oare?

Am bătut atâta drum

Si prin ploaie și prin soare

Nici nu vreau să vă mai spun!

Unde-i fata asta, frate!?

M-a lăsat a nimănui

M-a-nvârtit într-o poveste

Iară ea și nu-i și nu-i.

Incotro oare s-apuc?

Unde oare s-o găsesc?

La Atlantic să mă duc?

Nu cred c-o să nimeresc !

Interviu de nota 15

Invitatul de azi: Aurora Dăbăcan

1. Aveți timp suficient pentru pictat?

Vreau să precizez din capul locului: eu sunt desenatoare și nu pictorița. Sunt două activității diferite, chiar dacă au multe în comun. Da, am timp suficient pentru desenat, însă nu desenez zilnic, pentru că mai fac și alte activități conexe: studiu, documentare, exerciţiu.

2. Când ați decis să fiți artist plastic?

Nu cred că pot preciza cu exactitate și știi de ce? Pentru că am fost mereu și profesor și artist. Chiar și atunci când lucram ca profesor cu normă întreagă, în timpul liber făceam artă. Însă arta a intrat și în activitatea mea didactică sub diferite forme, mai ales în ultimii 20-25 de ani, când munca mea s-a axat pe „tratarea dificultăților de învățare”. Cu ajutorul artei și al metodelor specifice, am reușit să scot din ceață pe toți cei care participau la aceste terapii.

3. A fi pictor este o vocație?

Clar că este o vocație. Vocația este o stare, o chemare profundă cu care te naști.  Nu e suficient să ai talent, dacă perseverența și pasiunea nu se regăsesc în munca de creație. Vocația este acea nevoie interioară de a crea, de a transforma în artă sentimente, idei, idealuri.

4. Vă inspiră ceva anume în ceea ce pictați?

Aproape orice! Dar natura este cea care îmi oferă cele mai multe teme. Privită cu atenție, natura este linie și pată, iar pentru un desenator în Zentangle linia este esențială.

5. Izolarea de lume o căutați, vă este benefică în procesul de creație?

Detașarea de zarva lumii este nu numai benefică, ci esențială. Zilnic intru în atelier fără nicio sursă care să mă distragă. Uneori, în surdină, muzică clasică. Nu pot lucra dacă cineva se mișcă pe lângă mine. Actul de creație este pentru mine nu numai personal, ci și intim. De aceea nu particip la acele craft festivals, în care artistul lucrează în văzul tuturor. Îi admir, îi apreciez, dar eu nu.

6. Ce vă lipsește cel mai mult în activitatea dumneavoastră creativă?

Timpul. Nu-mi ajunge niciodată, mi se pare că se scurge cu o rapiditate uluitoare. Petrec cam 4-5 ore în atelier și mi se pare că a trecut o oră!

7. Ce teamă aveți privind lumea artelor plastice?

A.I. Inteligența artificială, Cred cu toată ființa mea că arta, arta adevărată, se face cu creionul/pensula în mână.

8. Astăzi artiștii plastici sunt supuși vreunei cenzuri?

Nu, cel puțin aici, în U.S., nu există așa ceva și nici nu-mi pot imagina că în secolul XX mai poate exista cenzură în domeniul artei.

9. Există trădări în lumea artelor plastice?

Nu le-aș numi neapărat trădări, ci mai degrabă invidii, care pot genera conflicte inutile. Cred cu tărie că fiecare artist este unic prin arta lui și fiecare avem loc sub soare. Chiar dacă aparținem aceluiași curent artistic, ne diferențiem fie prin modalitățile de compoziție, fie prin tușele speciale de culoare sau temele predilecte.

10. Ce reprezintă artele plastice românești pe plan european sau chiar mondial?

România a avut întotdeauna artiști plastici de excepție. Cei care s-au remarcat în afara granițelor nu s-au sfiit să recunoască că sunt români. Din virtual știu artiști foarte apreciați atât în Europa, cât și aici. Însă este ceva ce mă bucură în mod deosebit: există aici mulți copii foarte talentați. Adevărul este că sistemul de învățământ îi stimulează foarte puternic.

11. Sunteți sau nu convinsă că aveți un destin?

Destinul în artă este o chemare, o nevoie vitală de a spune ceva prin compoziția ta. Întotdeauna am simțit că trebuie să fac artă și atunci arta nu a fost o alegere, ci parte din mine. Destinul nu este despre succesul dintr-o expoziție, ci despre trăirile profunde pe care le pui între linii și în culoare.

12. Are un rol Divinitatea în viața dumneavoastră?

Întotdeauna a avut. La loc de cinste, în atelier, se află o icoană, Maica Domnului cu Pruncul, a pictorului N. Dăbăcan. 

13. Cum este o zi din viața Aurorei Dăbăcan?

Cu excepția zilelor de sâmbătă și duminică, celelalte zile sunt aproape identice. Între 7-8 citesc știrile locale, naționale și din România. Între 8-10, treburi gospodărești, răspund unor mesaje. De la ora 10 până la 16 sunt în atelier, unde fac multe lucruri legate numai și numai de artă: finalizez, modific, transcriu compoziții; concep schițe noi, urmăresc niște documentare despre tehnici de lucru, de colorare (atunci intră în atelier și un device) sau creațiile artiștilor din lumea întreagă. După ora 16 – plimbări. De la ora 20.30-22.20  timpul este alocat cititului. Sâmbăta și duminica – excursii, expoziții, muzee, biserică.

14. Viața personală se împacă bine cu cea profesională?

Dacă se creează un echilibru între viața personală și cea profesională, lucrurile pot funcționa foarte bine.

15. În viitor, pe plan artistic, v-ați propus să…

Pentru că nu sunt prietenă cu timpul, planurile mele se referă la un viitor pe termen lung: să reușesc cumva să finalizez cele trei cărți pentru copii. Ce mai am de lucru la ele: copertele, evident, în Zentangle, revizuirea textelor și… desenele. Unele trebuie finalizate, dar, mai grav, altele lipsesc, adică sunt doar schițe. Pe lângǎ acestea, mai am și alte proiecte tot așa: ori la un pas de finalizare, ori în fază incipientă…

Acest interviu a apărut în revista „Agora Artelor”, Nr 21 din iunie 2025, datorită unor doamne absolut uimitoare, talentate și frumoase: Issabela Cotelin și Lilioara Macovei. Pe amândouă vă îmbrățișez cu mare drag!

Citiți revista pentru că în paginile ei veți descoperi adevărate comori de frumos!

După ce m-am întors din croazieră, nu am mai putut lucra nimic. Pur și simplu am intrat într-un vid inspirațional fără precedent. Nu puteam sta în atelier mai mult de cinci minute. Între timp mi-am frământat mintea să găsesc o portiță de ieșire: fără desen nu există viață pentru mine! Am încercat să termin niște lucrări mai vechi, dar era clar că nu se lega nimic și ca să nu stric ceva, am abandonat intenția. Așa am dat peste „Puii de stea” și recitind toate poemele, mi-a venit o idee: să-l trimit pe Roșcat într-o călătorie pe meleagurile natale. A umblat dragul de el peste tot și, negăsindu-mă, a venit la mine la ocean. Desenul și poemul întâlnirii de la ocean exista, așa că m-am preocupat doar de restul aventurilor. Ciclul de șase poeme cu desene se va numi „Întoarceri în timp”! De ce „Întoarceri în timp”!? Simplu: de DOR!

Cum-necum, bată-l pustia,

Puiul a ajuns pe munte

Tocmai sus pe Harlagia,

Printre brazi și stânci cărunte.

Strigă disperat de foame,

Nu-l aude nimenea

O găsi vreo două poame

De-a începe-a căuta.

Dacă nu, de foame rabdă,

Dragul meu, pui mititel,

Mișcă-te și rupe iarbă

Și frunzuțe fel de fel.

Lasă-n pace mămăruța,

Nu e bună de mâncat!

Tot așa și ciupercuța

E bună de desenat !

Dacă intri în pădure

Și ești cu luare-aminte

Vei găsi și fragi și mure

Hrană multă cât cuprinde!

Harlagia este un vârf de munte din Carpații Orientali, pe care eu îl vedeam în fiecare dimineață când ieșeam din casă.

-partea a II-a-

Recunosc că în ultimele șase luni n-am făcut mare brânză, dar câte ceva tot am lucrat. Am scris mult, am pierdut ciorne, am desenat și am „pierdut” o compoziție (uluitor, nu!?). Încet-încet mă adun de pe coclauri și încep să trăiesc! Am trecut prin multe în aceste luni, poate prea multe și prea grele, dar ce ți-e dat, piatră de moară de-ar fi, trebuie să cari!

Dar nu mi-am propus să mă jeluiesc și să vă umplu capul cu pățaniile mele că nu-i frumos!

Azi vorbim despre bucurii. Despre acele bucurii mici, de la firul ierbii și nu despre mașini scumpe, case somptuoase sau toalete strălucitoare. Vreau să vă fac să zâmbiți și să vă conving că puteți să vă bucurați și de lucruri simple și mărunte.

Acum câțiva ani, când timpul era timp normal și așezat la locul lui, îmi petreceam multe după amiezi într-un parc la umbra unor stejari uriași. În parc erau de la copii foarte mici la venerabili bunici. Copiii se zbenguiau peste tot, cădeau, se ridicau, râdeau și uneori mai și plângeau. Remarc un blonduț de vreo cinci anișori, titirez pe lume nu alta. Aud într-o zi: „Riiiichaaaard”. Tunet nu voce și din ceata de copii doar blonduțul reacționează și zboară spre sursă. Azi așa, mâine-așa! Însă și el m-a remarcat, fiind curios ce fac (desenam sau scriam!). Când îl surprindeam, fugea rușinat. Și micuțul Richard, în goana lui neostenită, cade cu genunchii de unicul bolovan din parc. Nu plânge, dar i se vede durerea în ochișorii albaștri. Posesorul tunetului nu este, așa că mă apropii și îi spun că pot să îi pun un bandaid. Nu dorește. Scot pachetul și-i arăt că am cu rățuște, cu dinozauri, cu frunze. Vrea rățuște! Îl pun și din senin se aude „tunetul”, iar Richard fuge mâncând pământul. Câteva zile nu l-am mai văzut, apoi a apărut la fel de șturlubatic. Într-o zi s-a apropiat de mine cu amândouă mâinile la spate. Îmi spune că are un „gift” pentru mine, dar cu greu deschide palmele. Ei, n-o să vă vină să credeți ce avea în mâini: o frunză uscată de stejar. Dar nu orice frunză, ci cea mai frumoasă frunză văzută de mine! Am desenat-o de multe ori în desenele din povestea „Aventurile Ghinduței „! De atunci nu l-am mai văzut niciodată pe Richard.

Dintre năzdrăvănii parcului nu pot să nu vă povestesc despre Emily. Fetița asta, avea vreo trei ani, era de speriat. Era peste tot, când credeai că e jos, era sus , când credeai că e la dreapta era de fapt la stânga. Curgeau toate apele pe biata mamă-sa urmărind-o prin tot parcul. Și dacă cădea se ridica cu o viteză că nici nu-ți dădeai seama că a căzut. Lua în goana ei amețitoare jucăriile copiilor și le abandona pe unde se nimerea. Într-o zi a căzut de pe tobogan, chiar de sus, a plâns puțin, să facă impresie, și cu un degețel minuscul (la care nu avea nimic!) s-a prezentat în fața mea: ” vreau rățușcă”! Ce a urmat a fost de-a dreptul comic! Toți copiii „cădeau”, așa că pachetul cu rățuște s-a epuizat rapid. Micuța Emily mi-a făcut cadou o pietricică! O pietricică superbă, alb-gălbuie, rotunjoară și deosebit de frumoasă. Când m-am mutat am pierdut-o! A rămas amintirea!

Șirul bucuriilor ar putea continua cu multe întâmplări hazlii, dar o să v-o povestesc pe ultima. Personajul: Alin. Mic, timid, mereu cu ochii în pământ parcă speriat că există. Era în clasa pregătitoare și după spusele doamnei, nu făcea „față”. Îl iau la „terapie” și după vreo două luni, Alinuțu meu citea, ridica ochii din pământ, devenise mai încrezător. Înainte de vacanța de Crăciun, vine mamă- să la școală și cu gura până la urechi, strigă: „doaaamnaa, amețitu’ ăsta al meu citește”! No, dar nu despre asta am vrut să vă zic, deși mare bucurie a fost! După vacanță, Alin s-a dus în clasa lui și s-a integrat încet și sigur în colectiv. Mă trezesc într-o zi cu Alin la mine in clasă. Îmi spune că are un cadou și întinde un pumn minuscul spre mine. Îl desface și stupoare! Am avut nevoie de toată stăpânirea din lume să nu izbucnesc într-un hohot de râs. Copiii ăștia! Ce credeți că avea în pumn?! O monedă de 25 de bani și spune cu cea mai totală sinceritate din lume: „atâția bani am avut în casă și ți i-am adus ție!”

Zâmbesc cu mare drag , amintindu-mi de aceste dovezi de iubire venite de la copii. Nici unul dintre ei nu-și mai aduce aminte de aceste întâmplări și este normal, dar eu nu le-am uitat!

În Florida a înflorit unul dintre copacii mei preferați: Flamboyant Royal Poinciana „. Imaginea este din curtea Muzeului Ringling din Sarasota!

Da, da, bucurii! Lăsați sprânceana jos și nu rostiți cu glas tare: țara arde (nu mai arde, doar fumegă!) și „baba” (vorba vine!) se-ncurcă-n bucurii, mai degrabă în belele și tocmai de aceea m-am gândit să mai vedem și niște lucruri mărunte care ne pot provoca bucurii.

Ne bucurăm când primim daruri și suntem fericiți când putem face daruri oricât de mici. Eu sunt mai bucuroasă dacă pot dărui ceva cât de mic unui om. Pentru că bucuriile mele despre care vreau să vă vorbesc sunt diferite, le-am împărțit în două părți egale, ca la matematică. Prima bucurie se referă la… cărți! Normal, nu?! Dacă vrei să mă bucuri, oferă-mi o carte! A doua?! Poate fi orice, cât de mic, dar să văd că-ți face plăcere să-mi oferi acel ceva!

Ca să fie foarte clar

Fără urmă de-ndoială

Ce-am primit aseară -n dar

De la Issa din „ogradă”:

Euclențiu, biet vatman,

A întors din drum tramvaiul

Si cu Fata de la han

A pornit cu tot alaiul

Spre Florida!

Și-a ajuns, precum v-am spus

Uite, floarea de hibiscus

E dovada!

Le-am citit pe nerăsuflate, zi și noapte, m-am parfumat cu slovă românească de cea mai bună calitate. Nu voi scrie recenzii (nu mă pricep!), ați făcut-o voi foarte bine, eu o să spun doar atât: citiți aceste cărți, pentru bucuria sufletului vostru! Sunt balsam pentru suflet. Issa nu s-au dezmințit nici de data aceasta.

Poate, dar nu promit, despre „Vârtelnița timpului” voi scrie câteva rânduri. M-a impresionat profund personajul romanului. Și aceste cărți au legătură cu Issa noastră. Și voi știți deja, unde-și bagă Issa nasul iese o treabă excelentă. Ce bine ar fi dacă această carte ar fi citită de cât mai multă lume.

Îți mulțumesc, Issa!