In autobuz un barbat beat mi-a zis sa ajut oamenii de Craciun si sa intru pe Uniti Salvam. Mi-a observat gropitele, dar a zis ca sunt prea tanara pentru el. A coborat din autobuz spunand ca prea multi oameni au murit degaba la Revolutie si „jos Ponta”. In Fire sunt multi oameni in varsta. Oamenii se plimba fericiti pe strazi si eu fericita alaturi de ei ca nu mai respecta traditiile. Sper ca in curand sa nu mai sarbatoreasca nimeni Craciunul. Primul in Bucuresti, primul in care nu am primit nici un cadou. Nu va mai mintiti singuri, nici azi nu puteti fi umani. Pe strada e liniste. Pe malul Dambovitei, la 8 seara, un barbat mai in varsta pescuieste si fumeaza rabdator o tigara. Dambovita e indiferenta, calma si putin infricosatoare. In casti se aude ceva de la Blur desi mai bine ar fi mers aia cu „it’s a lovely day to be lonely”. In autobuz un om care curata strada si-a terminat tura si merge acasa. Pacat ca oamenii strazii nu-si termina tura niciodata. Cineva in spatele meu miroase a str8. Nu stiam ca mai exista parfumul asta. Totul e foarte random in viata asta.
billa postapocaliptica cu porc. toti puii au murit in apocalipsa.
slana si liniste. in 3 minute masina 682. clipul acela mereu imi aminteste de o noapte de iarna de acum 2 ani cand pasagerii unui autobuz au ajutat o masina sa se dezapezeasca si sa plece din mijlocul drumului. au ajutat soferul pentru ca: a. bloca autobuzul (deci pe ei) din treaba lor; b. le era mila de el si ei erau buni in esenta; c. toate de mai sus; d. nici una de mai sus.
toata lumea calatoreste. facebook-ul este plin de poze de la munte cu oameni fericiti. nimeni nu e fericit de fapt, dar ne place sa ne mintim unii pe altii si sa tag-uim oameni cu care nu suntem de fapt prieteni.
FOMO.
nimeni nu a spus pe patul mortii „mi-as fi dorit sa fi stat mai mult la birou”. cu toate acestea, fara joburi, am fi niste fiinte expirate, ingropand cartofi pe ogoarele patriei. dar teoria principala ramane in picioare: oamenii nu ar trebui sa existe. daca am sta cu totii incremeniti in nopti de muzica si iubire…am fi in esenta buni.
muzica – singura cale prin care poezia a supravietuit pana in zilele noastra si prin care nu pare desueta.
oare am dreptate cand spun ca progresul il atingem prin eliberarea de celalalt, prin independenta, prin autosuficienta? ca iubirea aceea poate sa existe sau nu, dar nu de asta depinde implinirea noastra? sau mileniile de oameni inmultiti de dragul societatii si al incapacitatii de a se impaca cu sine ne arata ca ei au dreptate, ca societatea are dreptate, ca nimic nu se va schimba? oh, da, privirile pline de compasiune ale oamenilor cand le spui ca esti fericit acum, fericit si singur. cele doua perechi de ochi care se uita la tine si te desemneaza prin unanimitate un inadaptat care nu trebuie chemat la party-uri.
aproape 7 ani de cand am acest blog. oare se vede ca m-am schimbat? 🙂 tot nu am gasit sosetele cu dungi kaki. mai e cineva pe aici care stie de sosetele cu dungi kaki?
Publicat în the little things | Leave a Comment »
ce clisee oribile, rezolutiile de anul nou. dar nu degeaba se numesc clisee. cu totii le avem, cu totii ne gandim la ele sub diferite forme si recunoscand asta mai mult sau mai putin fata de noi insine.
eu de obicei nu-mi fac promisiuni, imi pun dorinte. imi creez mereu asteptari de la cei din jur. hai sa-mi creez niste asteptari de la mine anul asta, ce-ar fi daca…? primisem asta zilele trecute. marea intrebare era „ce esti acum si nu erai acum un an?”. prima reactie a fost ca degeaba incerci sa te legi doar de intrebarea asta si sa te detasezi de contextul in care traiesti, de asteptarile pe care le ai de la oameni, de faptul ca nu esti acolo unde iti doreai sa fii la varsta asta, pentru ca exact astea sunt lucrurile care te fac ceea ce esti in acest moment. dar am ales o varianta de mijloc. o sa ma gandesc la ce am invatat pana acum si la cum pot pune in practica aceste aspecte, ca pe viitor sa-mi fie mai bine. am auzit de curand ca feedback-ul nu se dezbate, se ia ca atare si se intelege.
2013:
– sperante spulberate; back to square one; life isn’t getting any better. sau…da?
– un om care a fost sub asteptari si un om care a fost peste asteptari.
– prieteni vechi redescoperiti in cele mai minunate moduri.
– prieteni care m-au dezamagit sau doar s-au schimbat prea mult si pe care nu i-am inteles. si nici ei pe mine. hey, poate nu eram de fapt prieteni?
– oameni care uita de mine si oameni care se gandesc la mine foarte mult. eu, in continuare, ma gandesc la toti. inclusiv la cea mai buna prietena a mea din scoala generala.
– intalniri stanjenitoare cu oameni cu care nu mai stiu in ce relatie sunt.
– cea mai frumoasa vacanta de pana acum, limite personale depasite, relaxare.
– lucruri frumoase pe care am reusit in sfarsit sa le indeplinesc. si mai mult timp pentru mine.
– multe concerte, 98% foarte ok, 70% RATB.
– cateva nopti de povesti si ascultat muzica alaturi de oameni incantatori, unii noi, altii vechi. unul dintre lucrurile care pentru mine arata ca mai suntem umani, ca mai stim sa vorbim, ca ne mai pasa de celalalt si ca mai putem fi tineri.
– eu incercand sa fac mai bine, eu incercand sa ma dezadaptez si sa ma readaptez, eu fiind super unhappy si nearatand asta, eu fiind super happy, dar parand nemultumita si negativista, eu incercand sa schimb si sa conving prin discursuri si declaratii cand se pare ca oamenii pun pret doar pe fapte si nu pe sinceritate (pentru ca stiu ei mai bine ce gandesti tu, nu?), eu neoferind destul celor din jur si, mai ales, neoferind cui trebuie. eu ne mai stiind cum e mai bine.
– romania, care a reusit sa-mi atraga tot mai mult atentia ca e o tara ingrozitoare, o boala cu care m-am obisnuit, pe care nu stiu cum sa o vindec si pe care nici n-as mai constientiza-o daca nu ar mai fi niste ciorchini de oameni care au in ei mai multa vointa si speranta decat majoritatea dintre noi. un spatiu claustrat, in care, daca ramai, ai de facut compromisuri si din care, daca pleci, ai de facut alte compromisuri. ce e mai important? un job cu studii superioare sau un sistem de sanatate in care medicii si spitalele sa nu fie ca la ruleta ruseasca? toti oamenii pe care ii iubesti sau un loc fara coruptie, in care poti avea drepturi si egalitate de sanse? sa te lupti cu jandarmii sau sa te impaci cu ideea ca la pensie te vei sinucide, ca sa nu mori de foame?
– o pisica draguta, care creste frumos, transformandu-ne in sclavi pe nesimtite.
2014:
– mai putine vorbe, mai multe fapte
– mai putin timp de gandire, mai multa spontaneitate si incredere in propriile decizii
– mai putine ganduri indreptate spre trecut si mai multa energie indreptata spre un prezent mai bun (nu viitor, viitorul trebuie sa incetam a crede ca il mai putem controla).
– mai mult zen.
– mai putin stres si agitatie pentru oameni si lucruri care nu merita. mai mult comportament politicos si civilizat (asa de mult incat nici nu o sa va dati seama pe care nu va mai iubesc si nu va mai respect).
– FAKE IT ‘TILL YOU MAKE IT.
si acum, de final-inceput, un film care, desi e comedie si pare easy-breezy, are niste puncte de vedere pertinente. si oricum merita vazut pentru ca e super amuzant.
Publicat în din viata elfului, lectii in curs de invatare | Leave a Comment »
Eram intr-o seara la Billa. Asteptam la coada la casa dupa un domn care cumparase tot felul de produse. La un moment dat, pe banda a aparut un pachet mare de Jacobs verde. Casiera l-a luat si a strigat „Paza!”. Domnul s-a uitat mirat si a intrebat-o daca e vreo problema. Iar ea i-a raspuns ca nu, dar ca tipul de la paza a chemat-o la o cafea si a vrut sa-i arate de care bea.
Publicat în Povesti si legende | Leave a Comment »
Mi s-a intamplat destul de des in ultimele luni ca diverse persoane, observand pasiunile pe care le-am dezvoltat pentru cel putin 2 membri Robin and the Backstabbers, sa ma intrebe de ce nu ma duc sa vorbesc cu ei dupa concert, sa incerc sa-i cunosc mai bine, poate chiar sa ne imprietenim. Ca pana la urma, sunt si ei romani, cu siguranta ne-om gasi niste prieteni comuni, sunt si ei oameni, n-o fi asa greu etc.
Uneori sunt de acord cu ei, ma entuziasmez si parca parca imi vine sa ma arunc in dialoguri spontane cu straini frumosi, in viata reala. De multe ori, insa, imi amintesc o lectie pe care am invatat-o acum ceva timp (ca de obicei, pe calea mai putin placuta): pe unii oameni este minunat sa-i iubesti de la distanta, fara sa-i cunosti cu adevarat pentru ca, cel mai probabil, in realitate sunt total diferiti de cum ti i-ai imaginat si, daca i-ai cunoaste, nu ar face decat sa te dezamageasca.
Indragostitul acesta de straini a inceput sa se intample tot mai des, in ritm direct proportional cu evolutia internetului si in special a Social Media. Bloggeri poeti, plini de iubire si suferinta, artisti frumosi si talentati, plini de povesti revelatoare, reproduse in diverse reviste online de hipsteri, tot felul de maestri ai postarilor pe Facebook sau Twitter, care dau glumita perfecta despre evenimentul x, relatarea cea mai captivanta a unor intamplari din strada, postarea cea mai interesanta dintr-un feed plin de citate si plangeri despre ziua de luni – da, pe ei ii iubim cel mai mult, cu ei avem fantezii, cu ei povestile de iubire se deruleaza in capul nostru ca intr-un basm.
Si in tot acest timp uitam ca acesti oameni, care incarca Internetul cu ei insisi in fiecare zi, sunt de fapt cei mai ascunsi si cei mai dificili, sunt oamenii cel mai greu de anticipat si cel mai greu de patruns. Sunt de fapt cei care, in viata reala, sunt cel mai greu de iubit.
Asta nu inseamna ca nu poti incerca sa-i iubesti in forma lor umana, autentica. Poate ca in unele cazuri merita. Dar undeva in tot acest proces exista un moment in care ti se pune in fata posibilitatea unei decizii pe care trebuie sa o constientizezi. Iar decizia pe care o iei in acel moment, de a te adanci in tunel sau nu, sa ti-o asumi.
There is no Santa, no Tooth Fairy, no Easter Bunny.
But there is love in the Universe.
Publicat în din viata elfului, Uncategorized | Leave a Comment »
Eram astazi undeva pe la Piata Romana cu niste prieteni si am luat taxiul in drum spre casa. Era vreo 7 seara, dar nu era prea aglomerat (probabil pentru ca lumea si-a luat un mini concediu cu ocazia Rusaliilor).
Cand am iesit pe Calea Victoriei, taximetristul ne spune: „Vedeti? E un Ferrari in fata. E Tiriac in el si masina asta din spatele lui e cu bodyguarzii lui. Vedeti? Nici nu ne lasa sa trecem.”
Noi ne uitam uimiti in fata. Intr-adevar, un Ferrari decapotabil negru, unde se vedea vag ceva par carunt si ondulat care aducea a Ion Tiriac. In spate un jeep care nu lasa pe nimeni sa i se bage in fata.
Noi: „Wow, serios? Asa umbla el prin oras?”
El: „Da, da.” Moment in care pe banda din stanga apare un alt taxi si il intreaba pe sofer: „Ia zi, ma, cine e acolo, e Tiriac, nu?”
Celalalt taximetrist: „Da, el e, huoooo, nu-i mai ajunge strada! Huoo! Nu vezi ca nici nu ma lasa sa trec?”
Noi: „Haha, incredibil. Dar ce rost au boduguarzii daca are decapotabila?”
El: „Eh, lui de bataie ii e frica. Cine dracu sa-l impuste? Oricum e prea batran ca sa vrea cineva sa-l impuste.”
Noi: „Ah, ok, hahaha. Dar oare unde s-o duce? Oare sta pe aici?”
El: „Da, da, am auzit ca are casa in Cotroceni. Se duce si el acasa ca omu’ sa ude florile, sa dea mancare la pisica.”
Noi: „Hahaha, da, corect.” Pauza. Apoi intre noi: „Ah, ce tare sa ai casa in Cotroceni. Daca ar fi un loc unde as vrea sa stau in Bucuresti, aici ar fi. Da, da, si eu la fel, e visul meu dintotdeauna.” Si revenind cu picioarele pe pamant: „Dar cam aiurea ca umbla asa, e cam ostentativ, de ce sa circule asa, putea si el sa se plimbe noaptea sa nu-l vada lumea.”
El: „Moare lumea de foame si el se plimba cu Ferrari-ul, e prea de tot, cine mai avea nevoie si de asta.”
Noi: „Dar el are si Tiriac Auto, nu? Cred si eu ca are masina din asta. Si are si asigurari, nu? Isi plateste singur daunele, hahaha.”
El: „Nu, ca pe langa astea comerciale de le are el, are parc de masini personale, si de epoca si din astea mai moderne, vroia sa faca si expozitie cu ele, face colectie.”
Noi: „Ah, ok, pai ce sa faca si el cu banii. Ori ii da la saraci ori se distreaza. Pana mea, unii platesc intretinerea, altii fac colectie de masini, e ok.”
Am dat toti din cap aprobator la propriile noastre spuse, dupa care am acordat un moment de tacere gandurilor noastre, pana undeva pe la Academie, cand o domnisoara din fata noastra incerca, derutata, sa-si conduca masina rosie prin cele 3 benzi devenite brusc 6 (o zona foarte incerta de altfel, unde nou-venitii pot avea momente bune senzatia ca sunt pe contrasens, desi nu sunt).
„Uitati-va si voi la domnisoara asta ce face. Eeeeei, ce-nseamna asta? Daca nu stie, daca nu se descurca, de ce….de ce nu ia tramvaiul?”
Photo via Ziarul Ring
Publicat în Povesti si legende | Leave a Comment »
Asta se intampla candva prin anii ’40 si este o legenda mult mai scurta decat va imaginati. Bunica mea avea doi admiratori care, culmea, aveau si acelasi nume mic. Nu mi s-a spus niciodata in detaliu ce anume era cu fiecare si cum se impacau cu bunica mea, dar e lucru cert in familie ca bunica mea era foarte curtata de amandoi si ea era foarte impresionata si nu se putea decide cu cine vrea sa ramana.
Intrucat amandoi voiau sa se insoare cu ea, bunica mea a gasit intr-un final solutia la problema: cel ce va veni la gara in ziua in care ea va pleca din oras va fi alesul. Solutia s-a dovedit cu atat mai simpla cu cat doar unul dintre ei a venit.
Si asa li s-au intamplat un Razboi Mondial, doi copii, ceva mai multi nepoti si vreo 60 de ani de casnicie – ani care, spune legenda mai departe, nu au fost asa de fericiti. Si pentru ca nebunuita este logica oamenilor in momente de suparare, unii inca se gandesc ce viata mult mai buna ar fi avut ei insisi sau copiii lor daca la gara ar fi aparut Celalalt.
Photo via http://lettersofvintage.tumblr.com/
Publicat în Povesti si legende, Uncategorized | Leave a Comment »
traiesc o perioada de tristete surda, nedefinita, persistenta. nu e nefericirea cu strigate isterice din alte dati. de data aceasta e o tristete amestecata cu resemnare, simt mai mult ca oricand ca sunt idealistul dezamagit care s-a transformat in cinic (asa cum ii place unui prieten varsator sa ne defineasca pe noi, varsatorii). e o perioada in care descopar oameni fascinant si ma indragostesc continuu. i-as citi si i-as aculta cu noptile si le-as spune „da, asta simt si eu, dar nu stiam sa o exprim pana sa te cunosc”. e minunat. ma simt ca la 19 ani cand eram prea tanara si imi facusem colectie de zei. viata a venit peste mine si mi-a aratat ca e de-a dreptul stupid sa ai vreun zeu, ca toti sunt oameni, deci fac greseli, deci sunt imperfecti, deci te dezamagesc. acum nu mai am zei, dar ma indragostesc adolescentin si imi permit sa visez pur, absolut inocent, la true storytellers, genul de storyteller care eu probabil nu voi fi niciodata. e o perioada in care am redescoperit cat de marcanta poate fi o carte si ce putere modelatoare asupra trairilor mele. am redescoperit timpul si bucuriile lui, micile hobby-uri practicate partial sub forma de meditatie prin arta. si am redescoperit muzica celor de la robin and the backstabbers, care nu stiu ce naiba mi-a facut, dar e ceva ce n-a mai reusit o formatie de multa vreme cu mine. am entuziasmul de acum 7 ani cand ii descopeream pe byron, dar e intr-o cu totul alta forma. si pentru ca inca nu au ajuns sa-mi guverneze atatea momente decisive din viata, dar si pentru ca spun niste lucruri la care vibrez fara cel mai mic efort si le spun in romana. am terminat adineauri un interviu cu robin din dor si e exact cum spune acolo, ca e o muzica apocaliptica, dar care ne incurajeaza sa traim sfarsitul lumii impreuna, facand misto. exact! exact asta facem noi in fiecare zi. suntem generatia unor oameni dezorientati, macinati, care lasa timpul sa treaca pentru ca nu stiu exact ce sa faca cu el si peste care vine sfarsitul. noi il simtim, suntem constienti de el, dar ne spunem ca viata e scurta, zicem „ce pula mea” si „fuck it” si radem si ne luam viata la misto.
probabil am mai zis asta la un moment dat, dar eu sunt (cred) cam singura persoana din grupul meu de acoliti care stie ce vrea intr-o mare proportie. treaba asta nu-mi foloseste momentan la nimic. asa ca stau si ma intreb: ce oare mai nasol: sa stii ce vrei si sa nu-l poti obtine sau sa nu stii ce vrei? in ambele cazuri, plutim in deriva, ne compromitem in joburi triste, devenim sclavi, ne incalcam principii, ne vindem sufletul, timpul, sanatatea, plamanii, spatele, oasele, stomacul pentru cateva momente de fericire artificiala. artificiala pentru ca e in special petrecuta cu activitati care sa ne ajute sa uitam ce facem in restul timpului si mult prea putin ne ofera fericirea-in-sine. suntem frustrati, suntem furiosi pe sistem, suntem lipsiti de speranta, vrem toti sa plecam, ne construim si despre treaba asta o poveste cu fericire artificiala caci daca plecam, nu-i asa, gata, s-a rezolvat, totul va fi bineeee, yeeee. vom scapa, vom lasa tot in urma si oameni si locuri si poezii in limba pe care doar tu o poti intelege. si vom fi fericiti. da, ne vom duce intr-un minunat matrix unde ne vom vinde in continuare sufletele si trupurile pentru cele five-minutes-of-hapiness. poate temporar, poate nu. nu asta e ideea.
unii oameni au plecat in munti. au coborat dupa cateva zile/saptamani/luni cu o solutie. au devenit un fel de moise coborand radios cu tablele legii in maini, ovationat de turma dezorientata de oite care s-a bucurat ca primesc un plan de-a gata si nu mai trebuie ei sa se gandeasca singuri. poate asta ar trebui, sa fim fiecare propriul nostru moise, sa fugim care incotro si sa ne ascundem si sa gasim inspiratia divina din interior. sau din padure.
da, este ciudata tristetea mea de februarie. i hate it and it’s awesome in the same time. imi lipsesc lucruri atat de importante si in acelasi timp am in permanenta senzatia ca traiesc ceva unic, irepetabil, revelat doar mie, ca primesc cadouri in cuvinte, in imagini, in oameni. ca viata e revoltator de inexplicabila si enervant de interesanta. ca sunt binecuvantata, ca m-am eliberat cumva, ca acum am certitudinea unor lucruri, unor persoane reale si oneste, ca am acceptat si mi-am asumat, ca mi-am luat la revedere de la fantome care ma umbreau de ani intregi. si in acelasi timp, simt ca nu mai am nici o iesire. i’m stuck forever and there is no way out. iar eu stau si ma minunez cum naiba raman asa calma in timp ce pestera se surpa odata cu mine.
Publicat în Uncategorized | Leave a Comment »
noi, ca umanitate, nu avem nici o sansa. orice ar mai fi fost de salvat, s-a pierdut. chiar daca poate nu e evident acest lucru, mai devreme sau mai tarziu veti intelege.
lucrurile bune sunt menite sa fie efemere, iar lucrurile rele sunt menite sa fie eterne.
binele, altruismul, iubirea, intelegerea, respectul sunt niste notiuni de carton. orice om, oricat de bine ai crede despre el, te va dezamagi si te va rani gratuit. si tu, la randul tau, ai facut si vei face asta altora, chiar daca nu-ti dai seama si crezi ca tu esti mai bun. si probabil ca si tie, ca si celor care te-au ranit, iti va parea rau chiar in timp ce faci acel rau, dar nu te vei putea abtine. pur si simplu.
pentru ca altii te-au ranit atat de mult inainte ca acum nu-ti mai pasa ca-i mai ranesti si tu pe altii.
pentru ca esti las.
pentru ca ti se pare mai simplu.
pentru ca ultima persoana pentru care ai dat totul a murit sau a innebunit sau te-a distrus si esti printre acele 98% persoane din populatia globului care dupa un moment din acesta nu mai poate/nu mai crede/nu mai vrea.
pentru ca esti egoist.
toata povestea asta se va repeta la nesfarsit, it’s a fucking loop. nu va exista niciodata un om care sa iubeasca neconditionat, indiferent de actiunile oamenilor din jur. nu va exista niciodata un om care sa-si pastreze sufletul pur desi a trait in mijlocul societatii. ne vom rani unii pe altii, ne vom razbuna pe altii, vom acumula frustrari si lipsa de incredere in noi, nu vom putea ierta, ii vom distruge pe cei mai buni si mai tineri care vin din urma, iar ei, la randul lor, vor face acelasi lucru.
pentru ca pur si simplu nu ne putem abtine. ca in parabola cu scorpionul care nu putea trece apa.
e in firea noastra.
copiii nostri vor fi, poate, mai putin distrusi ca noi, dar nu vor scapa. da, cel mai probabil, nu le vom face mizeriile pe care parintii nostri ni le-au facut noua, dar le vom face altele. sau ii vom creste minunat, dar la scoala vor fi batjocoriti de un coleg mai putin norocos la capitolul parinti si astfel vor incepe incet incet sa adauge caramizi la zidul din jurul lor.
nu cred ca e vina noastra ca suntem asa, e vina altora si e vina creierului nostru ca are mecanismele de aparare pe care le are. si mai e o vina, pe care nu stiu cui anume s-o atribui: mare parte din raul care ni se intampla ni-l provocam singuri, pentru ca ne repetam greselile. si asta cred ca tine de imposibilitatea noastra de a fi singuri, de speranta noastra desarta ca de data asta va fi altfel si, in acelasi timp, de credinta noastra ca 2 evenimente intamplatoare care s-au succedat sunt legate de o relatie cauzala, relatie pe care ne chinuim ca niste idioti fie sa o reconstruim fie sa o evitam. iar in tot acest timp, dumnezeu se uita la noi si rade.
„vrei sa-l faci pe dumnezeu sa rada? povesteste-i planurile tale.”, nu-i asa?
fraierilor, singurul control pe care il puteti avea e asupra raului pe care il faceti altora. raul care vi se intampla voua nu-l puteti controla, nu-l puteti opri, nu-l puteti evita. ganditi-va la acest rau ca la momentul acela in care un om isi citea linistit ziarul in world trade center cand un avion a intrat in cladire. ganditi-va la a acest rau ca la momentul acela in care va uitati relaxati la un film si un prieten va suna sa dati pe stiri pentru ca tocmai a inceput al III-lea razboi mondial.
daca sfarsitul lumii va fi un eveniment prin care se va filtra graul de neghina, nu stiu cat grau va ramane. sincer, nu cred ca va ramane grau deloc. nu m-am prins care e toata faza asta cu existenta oamenilor pe pamant si la ce foloseste tot jocul asta cu marionete, boiler points si bile albe si negre si tocmai de aceea cu atat mai bine daca vom fi rasi cu totul de pe fata pamantului.
si in incheiere, o mica dovada ca nu avem nici o sansa si o ilustrare foarte buna a ceea ce inseamna specia umana in cea mai mare parte a sa:
Cele mai vizionate clipuri de pe youtube
dar ca sa avem totusi o nota optimista de final, va spun: no need to worry cause everybody will die 🙂
Publicat în lectii in curs de invatare, om suparat pe viata | Leave a Comment »
Comentarii recente
elfish la filmele din capul meu Digital Elf la filmele din capul meu elfish la filmele din capul meu Digital Elf la filmele din capul meu Alina la prea devreme Categorii
Blogroll
bugged up thoughts 