Atunci când burniţa descurajării mă îngrozeşte, fă ca viaţa mea spirituală să înflorească.. fă să dispară ceaţa groasă care îmi învăluie fiinţa întreagă ! Fii Tu Soarele neprihănirii care să strălucească !
“Căci nu este nimic ascuns care să nu fie descoperit.” (Luca 8:17)
Vor veni zile în care lumina Domnului va pătrunde până în cele mai ascunse colțuri ale ființei noastre.
Tot ce-am spus în șoaptă, tot ce-am gândit, dar n-am rostit va fi adus la lumină.
Pentru unii, acea zi va fi rușine.
Pentru alții va fi bucurie. Va fi ziua adevărului pur, ziua în care nu vom mai putea poza, justifica sau ascunde.
Dar nu e un motiv de teamă, ci de curățire personală.
Dumnezeu ne iubește atât de mult, încât ne arată ASTĂZI ceea ce MÂINE va fi dat pe față. Ne dă timp să ne pocăim, să ne spălăm hainele firii noastre în sângele Mielului și să ne îndreptăm vorbirea.
Lumina Să nu vine ca să ne piardă, ci să ne trezească. Cine Îl iubește pe Dumnezeu, nu se teme de El. Îl caută și Îl primește!
Așadar, vorbește ca și cum totul ar fi deja descoperit. Pentru că în ochii Lui, este.
Doamne, azi simt nevoia să mă opresc. Nu ca să-Ți cer ceva, ci doar ca să Te privesc cu inima. Să-Ți spun ce simt, fără măști, fără cuvinte complicate.
Îmi răsună în suflet un gând: “Ai părăsit comorile Cerului pentru mine…” Și nu pot să nu mă cutremur. Tu, Fiul lui Dumnezeu, ai lăsat slava, onoarea, frumusețea cerească. Ai ales să Te cobori în viața mea, în noroiul și frica lumii acesteia. Nu Ți-a fost teamă să fii vulnerabil. Nu Te-ai ferit de durere. Ai ales să suferi… pentru mine!
Mi-e greu să cuprind asta. Eu, care mă împiedic zilnic de gânduri, de temeri, de necredință.
Eu, care uit să fiu recunoscătoare pentru aer, pentru iertare, pentru Tine. Și totuși, Tu ai venit. Nu doar să stai alături de mine, ci să porți ce era al meu: păcatul, povara, pedeapsa.
Te-ai dat pe Tine. Ai murit în locul meu. Și acolo, pe cruce, ai strigat:
“S-a sfârșit!”
Nu pentru că Tu ai fost înfrânt, ci pentru că eu am fost eliberată. Iar apoi, Tatăl Te-a înălțat. Ți-a redat tot ce ai lăsat din dragoste: Glorie, putere, onoare, comorile Tale nesfârșite. Acum domnești din nou. Și mă privești cu aceeași iubire.
Azi, Doamne, nu vin cu cereri. Azi vin cu uimire. Cu adorație. Cu lacrimi poate, dar nu de durere, ci de recunoștință. Azi vreau doar să-Ți spun:
“Te iubesc, Domnul meu!”
Pentru ceea ce ești. Pentru ceea ce ai făcut. Pentru ceea ce însemni pentru mine. Îți dau inima mea.
Zilele se scurg încet, iar anii parcă fug fără să ne așteptăm.
Uneori, stând în liniștea serii, simt cum timpul se strecoară printre degete, iar tot ce-am clădit pare să se topească în umbra apusului. E ca și cum lumea însăși se pregătește să tragă cortina peste o scenă ce a fost cândva plină de sunete și culori. Și totuși, în mijlocul acestui dans tăcut al trecerii, simt un ecou adânc în suflet, un strigăt cald, o chemare neîntreruptă.
Mă gândesc la toate lucrurile pe care le-am început, la drumurile pe care le-am urmat, la bucuriile și durerile care mi-au țesut povestea vieții.
Curând vom încheia orice lucru, pentru că nimic nu rămâne veșnic.
Umbrele apusului se înmulțesc, iar noaptea ne duce cu gândul la ceva dincolo de această lume trecătoare.
Și atunci, când toate acestea par să se stingă, când tot ce ne-a fost familiar începe să se estompeze, apare o voce, un glas cald și blând, dar atât de puternic încât îmi străbate inima. Este glasul Salvatorului, care mă strigă cu o dorință arzătoare: “Vino acasă!”
Acasă este un cuvânt simplu, dar plin de o însemnătate profundă , o destinație care nu ține de locul fizic, ci de starea sufletească și de mântuirea ce ne așteaptă.
Este chemarea spre pace, spre odihnă și iubire veșnică.
În fața tumultului lumii, în fața tuturor despărțirilor și sfârșiturilor, există acest loc. Acest Acasă care nu se schimbă, nu se pierde și nu se uită.
Suflet drag, ascultă cum te strigă Salvatorul. Te strigă rugător, cu răbdare și iubire nemărginită.
Ascultă ecoul care devine tot mai puternic, o chemare care depășește timpul și spațiul, o invitație să renunți la tot ce e trecător și să te întorci la ceea ce este etern.
Și poate că atunci când vei răspunde, când vei face pasul spre acest Acasă, vei înțelege că nu ai pierdut nimic din ce contează cu adevărat, ci că ai găsit totul – pacea care rămâne după apus, lumina care nu se stinge niciodată.
Fă din Dumnezeu prioritatea numărul unu în anul 2026!
Există imagini care ne însoțesc întreaga viață, dar puține sunt atât de tulburător de simple precum aceea a Pruncului culcat în iesle.
Ieslea nu reprezintă un element decorativ al Nașterii Domnului. Ea exprimă prima formă concretă prin care Dumnezeu Se apropie de om. În acea încăpere modestă, la marginea unei lumi grăbite, Cristos , Domnul, a ales să Se identifice cu fiecare dintre noi: femei, mame, fiice, soții.
În iesle, Dumnezeu a coborât în cotidianul nostru.
A venit acolo unde viața este fragilă, unde frigul poate mușca, unde lipsurile sunt atât de vizibile. A venit într-un loc în care multe dintre noi ne-am regăsit adesea: în vulnerabilitate, în nesiguranță, în întrebări fără răspuns. Astfel, ieslea devine locul în care El spune fiecărei femei:”Nu mi-e străin nimic din ceea ce trăiești.”
Pentru mamele care veghează nopți nedormite, Pruncul din iesle este dovada că Dumnezeu înțelege oboseala și grijile maternității.
Pentru cele care poartă poveri ascunse, ieslea arată că Domnul a cunoscut încă de la început limitele umane.
Pentru femeile care se simt neobservate sau neînsemnate, Dumnezeu a ales tocmai un loc lipsit de glorie pentru a ne arăta că valorea nu vine din context, ci din prezența Lui.
Ieslea nu este simbolul unui început mic, ci al unei IUBIRI MARI.
Acolo unde noi vedem sărăcie, Dumnezeu vede prilejul de a se NAȘTE.
Acolo unde noi vedem umilință, El așază demnitate.
Acolo unde noi vedem banal, El preschimbă în sacru. De aceea, când privim spre iesle, nu privim spre o poveste de demult, ci spre o invitație: să-L lăsăm pe Cristos să pătrundă în propriile noastre ”iesle” – camerele inimii în care ne simțim cele mai slabe, cele mai temătoare, cele mai singure. Pentru că acolo, El a promis că vine, nu în locurile aranjate perfect, ci să umple golurile noastre vulnerabile.
În iesle, Dumnezeu nu ne cere să fim puternice, ci ne asigură că este puterea noastră. Nu ne cere să avem totul pregătit, ci ne amintește că El vine tocmai în neorânduiala vieții. Nu ne cere să fim perfecte, ci ne arată că perfecțiunea iubirii Lui se revarsă prin crăpăturile fragile ale umanității noastre.
Fie ca această imagine a Pruncului din iesle să ne însoțească în fiecare zi. Să ne aducă aminte că suntem văzute, iubite și purtate de un Dumnezeu care nu a venit de sus, ci de aproape. Un Dumnezeu care a ales să fie ca noi pentru ca noi să putem deveni ca El.
M-am trezit devreme, iar razele palide ale soarelui se strecurau printre norii cenușii.
Aerul mirosea a frunze umede, iar vântul adia ușor, purtând foșnetul lor pe străzi liniștite.
Înainte de a pleca la serviciu, am privit cerul și am simțit cum bunătatea Domnului se revarsă asupra mea odată cu noua zi.
Drumul spre serviciu era plin de culori arămii. Copacii, îmbrăcați în roșu, galben și portocaliu, păreau o pictură vie.
Oamenii grăbiți treceau pe lângă mine, fiecare purtându-și grijile și gândurile, dar în pașii lor grăbiți vedeam aceeași speranță care mă însoțea și pe mine: dorința de a merge mai departe, cu putere și încredere.
Am simțit că, deși munca de fiecare zi poate fi obositoare, ea devine mai ușoară atunci când îți amintești că Dumnezeu îți este alături.
Spre seară, după ce am terminat programul, am ieșit din clădire și am zărit apusul.
Soarele cobora încet peste oraș, îmbrăcându-l în nuanțe calde, de parcă ar fi vrut să lase o binecuvântare peste toți oamenii grăbiți spre casele lor.
Oboseala mea se topea în liniștea aceea și mi-am spus că bunătatea Domnului s-a arătat încă o dată: în puterea de a munci, în întâlnirile cu oamenii și în pacea cu care încheiam ziua.
Astfel, de la răsărit și până la apus, ziua mea de toamnă a fost o dovadă că bunătatea Domnului se vede nu doar în natură, ci și în ritmul simplu al vieții de zi cu zi.
Dumnezeu te privește cu iubire și vede în tine o valoare incomparabilă. În ochii Lui, tu nu ești DOAR o persoană obișnuită, ci o piatră prețioasă, modelată cu grijă și menită să strălucească în lume.
Fiecare trăire a ta, fiecare experiență prin care ai trecut, fiecare moment de încercare grea sau cuptor încins, te-a transformat și te-a apropiat mai mult de planul Său perfect.
Dumnezeu îți amintește că nu ești singură.
Ca o piatră prețioasă, ești tăiată, șlefuită și lustruită pentru a aduce lumină celor din jur.
Rănile și greutățile nu diminuează frumusețea ta, draga mea, ci o pun în valoare și o fac mai autentică.
În Mâna Lui, tu ai scop bine conturat. Nu trebuie să cauți validare în ochii lumii. Valoarea ta vine din faptul că ești creată după chipul lui Dumnezeu și fiecare detaliu al vieții tale este important.
Privește-te cu ochii Lui. Simte iubirea care te înconjoară și lasă-L să te modeleze. În Mâna Lui, ești prețioasă, neînlocuibilă și puternică.
Îndrăznește să strălucești în viața ta de zi cu zi, știind că faci parte din planul Său divin.
Tu ești o piatră prețioasă în Mâna Lui și valoarea ta este veșnică.
Fiecare dintre noi își dorește să fie văzută, apreciată și iubită.
Vrei să simți că ești suficientă, că viața ta are un sens. Însă, lumea îți spune că valoarea ta depinde de cât de bine arăți, de ce ai reușit sau de ce cred ceilalți despre tine.
Îți cere mereu mai mult. Să fii mai frumoasă, mai puternică, mai “perfectă”. Și totuși, oricât ai încerca, nu pare niciodată de ajuns.
Hristos, Domnul, nu te privește așa.
El nu te compară cu nimeni.
El te vede exact așa cum ești, cu slăbiciuni și visuri, și spune:
“Ești iubită. Ești prețioasă. Ești a Mea.”
Nu trebuie să demonstrezi nimic. În ochii Lui, ai deja valoare.
Când cauți validarea lumii, te simți prinsă într-o cursă fără sfârșit.
Când o cauți în Hristos, Domnul, găsești odihnă.
El îți oferă liniște acolo unde lumea pune presiune pe umerii tăi.
Îți oferă siguranță acolo unde lumea te face să te îndoiești de tine însăți.
Cuvântul Sǎu ne amintește:
“Domnul nu se uită la ce se uită omul; omul se uită la ceea ce izbește ochii, dar Domnul se uită la inimă.” (1 Samuel 16:7)
Dumnezeu vede ce e adânc în tine. Vede bunătatea, credința, dorința ta de a fi aproape de El.
Alege să te vezi prin ochii Lui. Nu prin filtrele lumii.
Când înveți să trăiești din dragostea lui Hristos, nu mai ai nevoie de aplauze. Trăiești liberă, împăcată ca ești în voia Lui.
Lumea te poate uita, dar Hristos nu.
El te iubește fără condiții și fără termen de expirare.
Lasă-I Lui inima ta și lasă-L să-ți spună cine ești cu adevărat.
Vei descoperi o valoare care nu se schimbă, o iubire care nu obosește și o bucurie care nu depinde de nimic din afară.
Nu-Ți aduc o inimă întreagă. Ți-o aduc frântă, dar sinceră. Este plină de eșecuri, dar și de dor după Tine. E inima mea, Doamne! Nu este mare, și nici vrednică, dar Îți este predată.
Ți-o dau, nu pentru că este desăvârșită, ci pentru că am înțeles că doar în Mâinile Tale ea capătă formă.
În Mâinile Tale, slăbiciunea mea devine altar, iar zdrobirea mea este un loc de întâlnire.
Inima predată nu mai cere control, ci caută călăuzire. Nu mai luptă cu voia Ta, ci se pleacă sub ea. Nu mai fuge de cruce, ci o poartă cu bucurie.
Te rog, Doamne, nu o lua doar ca pe o ofrandă, ci ca pe un loc unde să locuiești.
Fă-Ți casă din ea. Sfințește-o cu prezența Ta, umple-o cu Duhul Tău, și pune în ea ritmul bătăilor Cerului.
Inima predată să nu mai bată pentru lume. Să bate pentru Tine. Acum și până în veșnicie.
“Fiule, dă-mi inima ta și să găsească plăcere ochii tăi în căile Mele.” (Proverbe 23:26)
Astăzi, Dumnezeu mi-a atins inima într-un mod deosebit. Ziua aceasta nu este doar o dată în calendar, este dovada că dragostea Lui mă însoțește la fiecare pas.
Când m-am trezit, deși plouase și era rece, încă din miezul nopții am fost învăluită de parfumul prezenței Lui. Am simțit o liniște profundă, ca o mângâiere venită din Cer.
Pe parcursul zilei, soarele dădea semne că vrea să iasă, și câteva raze au făcut aerul să pară mai cald, mai curat.
Mă gândesc la anii care au trecut. Au fost momente grele, lacrimi și întrebări, dar și bucurii care m-au învățat recunoștința. Fiecare zi a fost o filă din cartea vieții mele, iar astăzi Dumnezeu a scris pe ea un cuvânt simplu și puternic: bucurie. Nu o bucurie trecătoare, ci un dar al Duhului Sfânt. Ea izvorăște din convingerea că nu sunt singură, că tot ce am și tot ce sunt vine din mâna Lui.
Astăzi nu am fost singură. Am fost împreună cu voi: prieteni dragi, familie, nepoți.
Privesc în jur și văd chipurile celor dragi, deocamdată doar în poze. Simt recunoștință pentru tot ce am primit, pentru drumul parcurs și pentru speranța care mă însoțește. Speranța mea are un nume: ISUS HRISTOS.
La ceas de seară aleg să mă opresc o clipă. Aleg să respir, să mulțumesc, să privesc spre Cer și să spun din inimă: Mulțumesc, Doamne, pentru viață, pentru dragoste, pentru tot ce sunt astăzi prin Tine! Este doar meritul Tău.
“Domnul este Păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic.” (Psalmul 23:1)
“Lăudați pe Domnul, căci este bun, căci în veac ține îndurarea Lui.” (Psalmul 136:1)
Ziua mea de naștere nu este doar o ocazie de a primi urări și daruri.
Este un moment de recunoștință.
Mă opresc și privesc înapoi la tot ce am trăit, la oamenii pe care Dumnezeu i-a așezat lângă mine și la binecuvântările primite.
Nu îmi doresc lucruri materiale, ci pace, sănătate și bucuria de a continua să trăiesc fiecare zi cu inima curată.
Îi mulțumesc Domnului pentru fiecare dimineață în care pot vedea lumina soarelui. Când cerul este senin, simt că Dumnezeu zâmbește asupra mea.
Când norii se adună și ploaia cade, știu că El binecuvântează pământul și reîmprospătează sufletul meu.
Fiecare zi, senină sau ploioasă, este o dovadă a iubirii Lui față de mine.
Îi sunt recunoscătoare pentru familia mea, pentru nepoții mei care aduc râsete și viață în sufletul meu, pentru cei dragi care îmi sunt aproape. Bucuria de a-i vedea crescând, de a le oferi o îmbrățișare sau un sfat, este cel mai frumos dar pe care îl pot primi.
De ziua mea îmi doresc doar să rămân în voia Domnului, să am puterea de a iubi, de a ierta și de a fi o lumină pentru ceilalți. Vreau ca fiecare zi pe care El mi-o dăruiește să fie trăită cu recunoștință și cu dorința de a face bine.
Pentru mine, adevăratul dar este viața însăși, cu toate momentele ei simple și multicolore. Dumnezeu mi-a oferit tot ce am nevoie: aerul pe care îl respir, familia mea, pacea din suflet și speranța în ziua de mâine.
“Binecuvântează, suflete al meu, pe Domnul și nu uita niciuna din binefacerile Lui.” (Psalmul 103:2)
Răbdarea nu e despre a sta cu mâinile în sân și a privi la cer. E despre a crește în timp ce aștepți. E despre a deveni femeia pentru care te-ai ruga să devină el bărbatul potrivit.
Roagă-te, dar și citește. Așteaptă, dar și învață. Caută-L pe Dumnezeu mai mult decât pe el.
Pentru că inima care stă ancorată în Dumnezeu nu va fi niciodată înșelată. Dumnezeu nu ignoră lacrimile vărsate în secret, nici rugăciunile nerostite, doar gândite.
Poate nu vine azi. Poate nu vine cum ți-ai imaginat. Dar dacă vine la timpul lui Dumnezeu, va fi o binecuvântare, nu doar o poveste.
„Bine este să aștepți în tăcere ajutorul Domnului.” (Plângerile lui Ieremia 3:26)
“De la răsăritul soarelui până la apusul lui, fie lăudat Numele Domnului!”
Era o dimineață răcoroasă de toamnă.
M-am trezit devreme, iar razele palide ale soarelui se strecurau printre norii cenușii.
Aerul mirosea a frunze umede, iar vântul adia ușor, purtând foșnetul lor pe străzi liniștite.
Înainte de a pleca la serviciu, am privit cerul și am simțit cum bunătatea Domnului se revarsă asupra mea odată cu noua zi.
Drumul spre serviciu era plin de culori arămii. Copacii, îmbrăcați în roșu, galben și portocaliu, păreau o pictură vie.
Oamenii grăbiți treceau pe lângă mine, fiecare purtându-și grijile și gândurile, dar în pașii lor vedeam aceeași speranță care mă însoțea și pe mine: dorința de a merge mai departe, cu putere și încredere, chiar dacă este greu uneori.
Am simțit că, deși munca de fiecare zi poate fi obositoare, ea devine mai ușoară atunci când îți amintești că Dumnezeu îți este alături.
După ce am terminat programul, am ieșit din clădire și am zărit apusul.
Soarele cobora încet peste oraș, îmbrăcându-l în nuanțe calde, de parcă ar fi vrut să lase o binecuvântare peste toți oamenii grăbiți spre casele lor.
Oboseala mea se topea în liniștea aceea și mi-am spus că bunătatea Domnului s-a arătat încă o dată: în puterea de a munci, în întâlnirile cu oamenii și în pacea cu care încheiam ziua.
Astfel, de la răsărit și până la apus, ziua mea de toamnă a fost încă o dovadă că bunătatea Domnului se vede nu doar în natură, ci și în ritmul simplu al vieții de zi cu zi.
Vestea plecării unei persoane dragi te face să simți cât de subțire este linia dintre “aici” și “dincolo”.
Trăim cu impresia că avem timp, că viața ni se întinde la nesfârșit, dar într-o clipă totul se schimbă.
Dumnezeu ne amintește prin astfel de momente că nu suntem stăpânii vieții noastre, ci doar oaspeți trecători pe pământ.
Plecarea prietenei mele, Angi Furdui, m-a durut adânc. Vestea plecării ei m-a șocat. Abia așteptam să ne revedem. Dar… 🥹
Știu însă că viața ei nu s-a încheiat, ci continuă.. în amintirile noastre pe care le-am adunat de-a lungul vieții.
Dumnezeu a chemat-o Acasă, acolo unde nu există durere, nici lacrimă, nici sfârșit.
În inima mea, suferința se amestecă cu nădejdea: cred că ea trăiește acum în prezența Celui pe care L-a iubit enorm.. cu fiecare celulă a ființei ei.
Viața este fragilă, dar această fragilitate ne apropie de sensul ei adevărat:
nu ceea ce adunăm aici contează, ci ceea ce lăsăm în sufletele oamenilor și ceea ce ducem înaintea lui Dumnezeu.
Moartea nu e un sfârșit, ci o trecere, o revenire la Cel ce ne-a creat.
Îmi dau seama acum, mai mult ca oricând, că fiecare zi e un dar, o clipă de har.
Atunci când pierzi pe cineva drag, realizezi cât de important este să trăiești împăcat, să iubești, să ierți și să mulțumești lui Dumnezeu pentru tot ceea ce ai.
Poate că lacrimile sunt firești, dar dincolo de ele rămâne credința că vom revedea pe cei plecați, pentru că în Împărăția lui Dumnezeu nu există despărțire. Această speranță este ancora sufletului meu acum.
Viața e fragilă, dar în Mâinile lui Dumnezeu ea devine veșnică.
Mi-a rămas în suflet speranța revederii, dragă Angi!
Bine ai venit la bordul navei unde condeiul nu obosește a scrie și scriitorul este gata pregătit oricând a își așterne gândurile.
Cartea, “De la marinar la misionar”, nu este doar o călătorie geografică, ci una sufletească.
Paginile cărții ne poartă prin furtuni exterioare și interioare, prin porturi necunoscute ale credinței și ale transformării lăuntrice.
Autorul, Marian Volintiru, cu sinceritate și simplitate, lasă în urmă viața de marinar nu doar în sens literal, ci și ca simbol al rătăcirii, pentru a se ancora în chemarea misionară. O nouă direcție, cu busola întoarsă spre alții.
Cartea se citește ca o jurnalizare a unei metamorfoze. Fiecare experiență este relatată cu un realism cald, cu o notă de umor fin și cu o profunzime care atinge corzile inimii.
Este mărturia unei vieți schimbate, dar și o invitație tăcută pentru cititor de a-și cerceta propriul traseu.
La finalul lecturii, nu rămâi doar cu povestea unui om, ci cu întrebarea: “Care este chemarea mea și pe ce ape mă las purtat?”
Stilul scriiturii este accesibil, dar nicidecum simplist. Autorul cărții, Marian Volintiru, împletește autenticitatea trăirilor cu o claritate care face ca mesajul să ajungă lin și adânc în inima cititorului.
Fără artificii inutile, autorul reușește să transforme detalii aparent banale în lecții de viață și credință.
Însuflețită de sinceritate și pătrunsă de un duh de slujire, cartea devine nu doar o relatare, ci și o lucrare de zidire sufletească.
Cititorul simte, de la o pagină la alta, nu doar pașii fizici ai unui marinar pe puntea vieții, ci mai ales pașii nevăzuți ai Harului care transformă, ridică și trimite.
Lectura ei lasă în inimă o provocare:
să ne lăsăm și noi conduși de Domnul dincolo de țărmurile confortului nostru și să devenim, oriunde suntem, purtători ai Evangheliei.
Este o carte care inspiră, care ridică privirea spre cer și care ne arată că adevărata aventură începe atunci când Îi spunem lui Dumnezeu: „Iată-mă, trimite-mă!”
P. S. Cartea este disponibilă pentru comenzi la nr. 0722 421 426 ( Lore)
Poate fi citită cu drag sau oferită ca un cadou plin de semnificație. Mulțumesc pentru susținere!
De asemenea, oricare dintre cărțile autoarei, Rodica Volintiru, poate fi comandată la numărul de telefon menționat mai sus.
„Ea deschide gura cu înțelepciune, și învățături plăcute sunt pe limba ei.” (Proverbe 31:26)
O iubire care n-a fost învățată. A fost și este trăită.
În mâinile tale, iubirea n-a fost niciodată teorie, ci viață. În tăcerile blânde, în zâmbetele oferite fără motiv, în pași mici dar plini de har.
N-ai știut iubirea din cărți, însă a fost scrisă cu inima ta, una. Curată, ca 1 Corinteni 13 — iubire care nu se laudă, nu caută foloasele sale, nu se mânie, ci speră. Crede. Rabdă.
Fata de atunci, cu ochii plini de întrebări și suflet curat, a devenit femeia de acum — aceea care mi-a arătat că nici cea mai întunecată vale nu e de temut când privești spre Cristos. A mers înainte cu seninul pe chip, chiar și când furtuna îi bătea în piept. N-a renunțat. Nici la oameni, nici la speranță.
Are bucuria aceea simplă, pe care o au oamenii care trăiesc cu Cerul în inimă. Râde din suflet, iartă cu ușurință, crede în bine, în frumos, în oameni. Naivă, ar spune unii. Dar e naivitatea aceea sfântă — care nu vine din neștiință, ci din alegerea conștientă de a nu lăsa lumea să-i murdărească privirea.
Pentru ea am ales un buchet altfel. Cu levănțică, purtătoare de liniște. Cu dantelă albastră, ca seninul credinței. Cu floarea nemuririi — simbol al frumuseții ce nu piere. Trecător și veșnic împletite într-o ofrandă delicată, ca ea. O femeie în care timpul nu șterge, ci desăvârșește.
Mama — ești un dar!
Ești rugăciune vie, ești lumină netrucată. Ești dovada că dragostea adevărată nu face zgomot, dar schimbă tot. Ești un exemplu de viață.
Astăzi este o zi specială, o zi în care Dumnezeu îți mai adaugă un capitol, iar cerul parcă se apleacă mai aproape de tine.
În fiecare an, o zi de naștere nu este doar o amintire a trecerii timpului, ci și o mărturie a bunătății lui Dumnezeu, care ți-a păstrat pașii și ți-a luminat calea.
Îmi doresc ca de acum înainte să experimentezi binecuvântările Domnului într-un mod nou, diferit, poate chiar neașteptat.
Dumnezeu are resurse nelimitate și surprize pe care inima omului nici nu le poate cuprinde dintr-odată.
Să îți deschidă ochii inimii spre frumusețea ascunsă în fiecare zi și să îți aducă bucurii care să îți depășească rugăciunile și așteptările.
Cuvântul Său îți spune:
„Iată, Eu fac ceva nou; acum răsare; nu-L cunoașteți? Voi face un drum prin pustiu și râuri în locuri secetoase.” (Isaia 43:19) – și cred că această promisiune poate fi pentru tine un cuvânt de speranță și încredere. Chiar acolo unde părea pustiu, Domnul poate aduce viață; acolo unde părea secetă, El poate deschide izvoare de har.
Așadar, Ana dragă, fie ca Domnul să te surprindă cu lucruri noi, cu daruri cerești și cu o pace care să-ți umple întreaga ființă.
Să pășești în acest nou an al vieții cu credința că Cel care a început o lucrare bună în tine o va duce la desăvârșire.
“Căci cine se înalţă pe sine va fi smerit; şi cine se smereşte va fi înălţat.” (Luca 14:11)
De la începuturile omenirii, inima omului a fost ispitită să caute propria slavă.
Turnul Babel a fost construit „ca să-și facă un nume” (Geneza 11:4).
Și astăzi, ispita auto-glorificării este prezentă sub forme subtile: dorința de a fi apreciate, recunoscute, validate, aplaudate.
Biblia ne avertizează că această goană după slavă personală este periculoasă.
Apostolul Ioan scrie: “Ei au iubit mai mult slava oamenilor decât slava lui Dumnezeu.” (Ioan 12:43).
Când căutăm aprobarea oamenilor mai mult decât a lui Dumnezeu, viața noastră spirituală devine seacă și mărturia noastră slăbește. Domnul Isus, modelul nostru desăvârșit, ne-a arătat o cale diferită: smerenia.
El, “care, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, n-a socotit ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine Însuși.” (Filipeni 2:6-7)
În timp ce lumea promovează imaginea, succesul și auto-afirmarea, Domnul ne cheamă la o inimă ascunsă în Hristos, care trăiește pentru gloria Lui, nu pentru aplauzele lumii.
Goana după slava personală aduce neliniște, competiție și frustrare. Dar căutarea slavei lui Dumnezeu aduce pace, împlinire și o frumusețe care nu se ofilește.
Adevărata valoare nu stă în ce spun oamenii despre noi, ci în ceea ce spune Dumnezeu: “Bine, rob bun și credincios…” (Matei 25:21)
Ispita auto-glorificării poate părea firească, dar ea ascunde mândrie și goliciune sufletească.
Alege să-ți închini darurile, talentele și reușitele înaintea Domnului. Nu căuta să fii văzută, ci lasă-L pe Hristos să fie văzut în tine.
Slava lumii e trecătoare, dar slava care vine de la Dumnezeu este veșnică.
În zarva lumii, în praful trecător al mulțimii, aleg să mă retrag.
Trag perdeaua inimii mele și închid ușa. Nu-i nimeni aici, doar Tu.
Aici nu se aud aplauze, nici șoapte de oameni. Este liniște!
Aici, în camera tainică, îmi lepăd toate măștile și vin descoperită, obosită, flămândă.
Aici nu am titluri, nici merite. Doar dorință: să Te văd, să Te aud, să fiu cu Tine.
Șoptesc numele Tău și aerul se umple de Viață. Lacrimile îmi devin rugăciuni. Tăcerea îmi devine închinare. Nimicul meu devine altar.
Aici, ascunsă, departe de lume, Tu mă mustri și o faci cu blândețe. Tu îmi frângi voia, și o faci cu dragoste. Aici învăț să Te iubesc pentru Cine ești, nu doar pentru ceea ce faci.
Camera tainică nu e doar un loc… O cameră lăuntrică în care inima mea și Duhul Tău se întâlnesc. De acolo, din cămăruța mea, în tăcere, se ridică cea mai curată rugăciune: “Facă-se voia Ta, Doamne.”
“Ci tu, când te rogi, intră în odăița ta, încuie-ți ușa și roagă-te Tatălui tău, care este în ascuns; și Tatăl tău, care vede în ascuns, îți va răsplăti.” (Matei 6:6)
Doamne, mi-e inima plină de un dor ce nu se aseamănă cu dorurile pământului. Nu e un dor de locuri sau de oameni, ci un dor arzător după Tine.
Când dimineața se revarsă peste lume, inima mea Te caută.
Când noaptea cade și tăcerea se așterne, și privesc cerul – creația Mâinilor Tale, sufletul meu suspină după Tine.
Toate frumusețile trecătoare îmi vorbesc despre frumusețea Ta, dar niciuna nu o cuprinde.
Dorul acesta nu se stinge prin cuvintele mele scrise sau rostite, nici prin faptele mele… doar prezența Ta stinge acest dor, împlinindu-l!
Un singur cuvânt al Tău e ca ploaia peste pământul uscat. O singură atingere a Duhului Tău Sfânt face inima mea să învie.
Mă topesc de dor după curțile Tale. Sufletul meu nu caută darurile Tale, ci Fața Ta. Nu vreau binecuvântări fără Tine. Nu vreau drumuri fără Tine alături de mine.
Doamne, ești comoara mea. Dorul după Tine mă ține vie. Lasă-mă să Te găsesc în zori, în tăcere, în Cuvânt, în rugă. Lasă-mă să Te iubesc cu tot ce sunt.
„Cum dorește un cerb izvoarele de apă, așa Te dorește sufletul meu pe Tine, Dumnezeule!” (Psalmul 42:1)
Perla Suferinţei 
You must be logged in to post a comment.