Emonem's Blog

Știi că vine o zi cînd arunci pietre în tot ce ai crezut, strici cu ciocanul icoanele pictate de tine, pentru că ai denaturat naturalețea intenționat, și cînd privești la aceste picturi, icoane cîndva pentru tine, acum nu vrei de cît să le strici, să le dai la gunoi, pentru că dura realitate îți arată, că picturile tale sunt niște reproduceri zerocost, niște banalități, și crezînd că ai putut să pictezi și așa să astupi rana din care curge sînge gîrlă – te greșești. Fignea toată asta. Artă. Cultură. Sentimente. Romantism (mi se face vomă de la cuvîntul ăsta).  Ce idiot să fii ca mereu să îți iai lecția de pe greblă de fiece dată…ce idiot… nici a scri nu mai pot…

Îmi place toamna. Mai ales frigul nocturn…E ceva în el. E ca suflarea de gheață a unei Ice Lady – rece, foarte rece. Dar cît de plăcută! Îmi trăiesc zilele într-un apartament cald de pe o stradă rece de pe o cetate. Albă. Strada e rece pentru că…eeeh, nu mai contează…Important că răceala încă persistă…

De obicei am mulți prieteni. De obicei. A venit o zi cînd am hotărît să fac curățenie în lista imaginară cu ei. În genere am hotărît să fac ordine în viața mea. Am început cu lucrurile vechi, continuînd spre evaluare cu restu. Cînd am ajuns la prieteni, mi-am dat seama că de fapt nu prea am ce alege, și cu pixul roșu am ,,hăcuit” în stînga și în dreapta. Faptul că am avut răbdare, că am încercat să îi înțeleg, și să întind o mînă de ajutor la timp a creat impresia greșită că ,,așa sunt eu”,  și mai departe s-a pornit avalanșa. Mulți încă nu înțeleg de ce i-am îndepărtat nici acum. E simplu. Am lăsat sulii de suflet romantismul și restul. Am devenit egoist. Da, mă gîndesc numai la mine și fac așa ca să îmi fie ok. De restul mă doare fix în pix. Acum cel puțin nu mă supără feed-back- ul ,,prietenilor”. Ptr că dau exact cît primesc, nici o bucățică mai mult.

Oamenii mereu sunt schimbători. Mîndrie și caracter? Ele nu există. Oricum în orice moment apare cineva care te pune în genunchi, sau te pui. Singur. Indiferent de situație. Deci, cînd cineva afirmă, băh, așa sunt eu, vreți mă primiți așa, nu , valea…imediat trebuie să îi zici – valeaaa!!! fă la vale! Pentru că rostind ,,primiți-mă așa cum sunt” a dat startul campaniei de manipulare. Ca să accepți pe un om așa cum e, trebuie să îți creiezi incomodități personale. Nafiga? Doar e mai simplu să dai un șut în fund și să trăiești mai departe în propriul confort fără să îți pese de nimic.

Eu așa am făcut. Am fugărit aproape toate oile negre de lîngă mine, și confortul ce a apărut are un gust plăcut. Prea plăcut aș zice. Mă strădui să nu rog nimic pe nimeni. Să fac singur sau să plătesc persoanelor străine pentru servicii. Ești sigur pe tine. Nu ai cu nimeni nimic. Nu ești dator nimănui. Ești regele vieții tale, și o desfășori așa cum vrea pana ta. E bine, nu? Pe azi gata, dar va urma.

P.S. Spuneam că o să scriu mai des, dar nu prea am avut chef și timp. Acum chiar o s-o fac!

Oamenii obișnuiesc să își pună statusuri pe rețelele de socializare despre timpul de afară…Eu ce să fac? Cînd în mine veșnic plouă, și nu că e de rău, dar nici foarte de bine. M-am născut pesimist, și de asta tot ce fac, iese trist, prin ochelarii mei și primăvara arată tristă, cînd mugurii se nasc cu fața lor verde-roz spre soare,  ei se nasc pentru a aduce mirosuri plăcute, pentru a se transforma în flori, dar, eu îi văd uscați deja și plini de brumă în plină toamnă, cînd nimeni nu îi vede, eu îi văd. Și îi jelesc, și îi încălzesc, și rog toamna ca să îi cruțe, sunt fiul naturii, te rog, încălzește-i un pic, un pic de soare! Soarele e viață… Dar toamna e o doamnă independentă, și desigur mereu face cum îi trece prin minte, uneori, destul de necruțătoare…Paharul pe jumatate plin e pe jumatate gol, și golul de la mine din suflet, e mai mare ca a paharului, golul în suflet mereu îmi aduce aminte, că, doctorul ce a fost trimis să mă trateze, s-a pierdut în gol, și umblă ascultîndu-și ecoul, bate în pereții sufletului meu, în căutare de o ieșire, pe care nici eu nu am găsit-o niciodată, iar halatul lui alb, a devenit gri de la nesoare, de la picăturile de umezeală, de la rugina lacătului de care involuntar se atinge, cu speranța pierdută, că se va descuia vre-o dată. Știu, sunt un nemernic, că îl țin închis acolo, dar, eu am pierdut cheia, și sunt în căutare și acum, căci am de făcut ordine acolo, am de le pus pe toate pe rafturi…Dar nu e cheia, dar eu o sa rup lacătul, dar…într-o zi, dar nu acum… Patru de DAR ce mi se rotesc în cap ca un roi de albine, patru cuvinte cheie dar care nu îmi aduc nici un folos, pentru că cheia nu e în cuvinte….Evrica…Nu o sa mai caut cheia, pentru că golul din suflet a înghițit-o, acum am înțeles și acum e ceață…

Știi, am revenit dupa o lungă pauză. Lungă lungă. Scriam altceva. Texte la viitoarele mele piese, pe care dimineața le rupeam. Deci nu mi-am mai lăsat de mult urma. Azi o s-o fac.

Am dat acele ceasornicului înapoi. 2010. M-am văzut pe mine dintr-o parte. Pesimist. Egoist. Cu ușile sufletului închise. Nedorind să fac nimic pentru mine.

Dorind mereu doar sa beau, și să scriu. Dacă o să citești articolele de mai jos, o sa observi că, fiecare din ele era scris la limită, la disperare, îl scriam de fiece data așa de parcă, dacă eram lovit de o mașină, aveam impresia că spusesem tot, îmi deșertasem capul…Și mereu în capul meu era un gol, gol mare de tot.

M-am oprit din băut, căci mi se făcuse greață de gustul din gura de dimineață, dar inspirația nu mi se oprise. Nu înțelegeam ce am. Acum știu. Îi uram pe toți și nu aveam încredere în nimeni pentru că nu aveam încredere în mine. La început dădeam vina pe tîrfele ce m-au înconjurat pe rînd un timp, apoi, am înțeles că problema era în mine.

Fac aceeași muzică de kakao, pe care urăsc să o ascult după ce o fac. Fac tot ce făceam. Doar că acum sunt fericit. Pe bune. Și acum, tot am momente cînd mă îndulcește un gînd în mine să mă sinucid. Dar nu e decît un gînd, pe care cred eu îl au toți, și nimeni nu îl duce la bun sfîrșit. Nici eu. Nu o să îl duc pentru că iubesc viața, cred în Dumnezeu, și … am doar slăbiciuni, nu mereu sunt un laș. Sunt sincer doar aici, păstrînd anonimatul, și dacă vrei, e simplu să știi cine sunt, dar, de ce?

Sunt un dobitoc de multe ori, insultîndu-mi persoana pe care o iubesc, facînd-o s-o doară, dar…oricît nu încerc să mă schimb, ăsta rămîn. Fug mereu de probleme, cu toate că știu că trebuie să mă iau de piept cu viața, ca să lupt…pe naiba. Nu sunt deloc eroul meu. Nu acel ce mi-am dorit să fiu. Dar…eu sunt. Așa cum sunt. E greu să îmi schimb modul de viață, dar tot o fac uneori.

Dacă te-ar interesa cum îmi petrec serile, ți-aș răspunde simplu. La ora 18.00 acasa deja, după serviciu, în majoritatea cazurilor. Treaz. Vin acasă, mănînc, beau un pahar cu vin, îmi pun tv-ul să vorbească singur. Vorbesc cu mama pe skype și în acelaș timp îi rezolv problemele la pc-ul lu taică-meu prin TEAM WIEWER.  Și altele pe care nu le scriu.

Am aruncat frustrările la o parte. Sunt bine. Dar. Cu cît mai bine eram, cu atît mai puțin scriam. Acum iar scriu. Și o să scriu. Că vreau. Mereu am spus că , cartea vieții mele are continuare, cel puțin partea a doua.

Un timp frumos tuturor! Pe mîine!

Exact așa arătam eu  cu 10 ani în urmă, când am venit în Chișinău, speriat, zburlit, în jur tot străin și rece, mă gândeam cu frică ,că nu voi putea găsi drumul spre cămin, totul nou și straniu pentru mine. Fumam Temp, și îmi părea un lucru normal, în gașca mea țigările astea erau stimate, pentru gustul lor puternic și pentru că erau ieftine, vorbeam între noi că doar în astea nu prea se pun chimicate.

Aveam impresia că acest oraș e plin de pericole la fiecare colț, ai mei 17 ani de curând impliniți nu îmi dadeau deloc senzația de siguranță, cele 52 kg, și părul lung, pantalonii largi și cămașa scoasă atrăgeau priviri agresive spre mine, și înțelegeam că încă sunt nou aici, și voi fi în siguranță atîta timp cît nu  mă deosebesc din mulțime…dar n-am renunțat la nimic din ce mă reprezenta. Căștile îmi transmiteau din playerul vechi cu casetă muzica hip hop,  prin vocile lui  ,,BUG MAFIA” , ”La Familia” , ”Parazitzii” , ”Racla”, ”M&G”, transmiteau forță, îmi ziceau parcă să rezist, să stau în picioare, chiar dacă în jurul meu totul se clatină.

Căminul mirosea a ceva specific, am intrat în camera mea, sunetul de afară se auzea înnabușit. Portăreasa a spus ca după 23 nu iese si nu intră nimeni în cămin. Stăteam plictisit și mă uitam la colegii mei de cameră, îmi era dor de prietenii de acasă, cu care umblam brambura veri întregi, faceam nebunii, mergeam sa furăm iarna porți ca apoi să cerem placinte de la fete în schimbul lor… Da, aici, în oraș totul era altfel…Și încă ceva, mâîne la lecții, și nu la draga mea școală unde am tot învățat unsprezece ani, ci la această enorma instituție, plina de oameni noi, necunoscuți…31.08.2003. Noaptea a trecut greu, mereu mă visam la mine pe patul de acasă, nu puteam înțelege cum tata îmi povestea cu atîta drag de cămin, mă gîndeam că s-au schimbat timpurile, de asta, de fapt…era nevoie doar de un pic de răbdare, ceea ce mie tocmai îmi lipsea.

A venit dimineața, și eu respirând cu placere fumul de Temp, am îeșit mergând după grupul de studenți, eram sigur că așa voi ajunge la sigur și la timp. Număram stații după asta încă mult timp ca să nu mă rătăcesc. Orele îmi păreau interesante, grupa gălăgioasă, căminul tot mai luminos și mai atrăgător, cazacii locuiau la etajul 5 și mă împăcam cu ei foarte bine, îmi făcusem mulți prieteni, și cîțiva dușmani, dar, acum, la ora 2:40  eu îmi aduc aminte doar partea frumoasă a lucrurilor, cu prima ocazie voi continua amintirea. De fapt am fost inspirat de poza de sus, anume așa arătam eu la începutul vieții mele independente…

Povești închise între patru pereți…ochiul gândului se zbate sa iasă la suprafață, dar prea e mare distanța, neîncurajat de voință, neîncurajat de motivații obișnuite, cursul interior e prea puternic pentru a se mișca altfel de cât formula : ,,un pas înainte, doi înapoi”.

Las să alunece o picatura de apa pe peretele umed și verde, neprietenos mă privește foaia goala, pentru că am lăsat-o goală de prea mult timp, prea puțin pentru mine, prea mult pentru ea.

Întrebările apar treptat, și se țin de mine provocând o reacție aberantă în lanț. Cum sa stai deasupra prăpastiei vieții pe funia subțire într-un singur picior? Acesta fiind acum unicul pod peste prăpastia formată… Nu e imposibil, dar nici prea accesibil… Am învățat să înving frica de mic, privind, sfidând cu privirea partea de unde venea pericolul… Acum e altceva… Mi-e frică de prăpastie, dar în jos nu pot să privesc, nu trebuie să privesc…

Hai sa utilizez un ,,Brushes” în photoshop-ul vieții, ca să dau culoare imaginilor alb-negru ce prea persistă în ultimul timp, paremise…

Priveam la soarele care ardea extraordinar de tare, fară milă, și cautam o umbra, sau, încă caut…cine știe…

Sunt singur, pentru că tu ești departe… Aproape, și totodată departe. Sunt scăpat de sub control. Am fost greu de ținut. Acum am scăpat. Urlu în mine, și ascult cu depresie ecoul. E iar depresie. Ba nu. Din nou depresie. Sună mai bine. Mult mai bine. Îmi arunc anii pe umăr și mă pornesc în lumea mare, sa fug de tăcere, să rămîn singur, cu mine.

Vreau și de mine să fug. Și de mine m-am săturat. Aveam 100 de prieteni. Niciunul nu mă înțelegea și i-am egalat cu 0. Acum am câțiva prieteni, dar, deja eu nu mă înțeleg.  Arunc cu bolovani în ferestrele sufletului, vreau sunete de cioburi, sa le aud cum scârțîe sub papucii mei ponosiți de atâta umblat prin mine.

Azi mi-am făcut bagajele, si  am ieșit sa caut adevărul. L-am găsit acasa. În notebook. Pe blog. Pe blog la mine. Numai aici mai sunt sincer cu mine. În genere numai aici mă simt sincer. Am pierdut aripile, și nu numai. Acum, pun pe blog doar gunoiul ce vreau să îl arunc din cap.

Vreau sa vorbesc cu cineva. Nu am cu cine. Sunt înconjurat de oameni. Dar sunt singur. Am ajuns de unde m-am pornit. Iar depresie. M-am dezamăgit în tot, și nu mai vreau nimic. Abia mai târâi picioarele de pe o zi pe alta, doar mă impun sa fac ceva. Din suflet mă impun.

De ce trag cu urechea la freamătul vîntului? De ce imi ascult pașii? De ce nu pot sa dorm? De ce vreau sa fug departe de mine? De ce iar aiuresc? De ce ating cu buzele cerul, și îi șoptesc că sunt pesimist? De ce a treia noapte în apropiere aud o bufniță ce îmi exterminează nervii fără milă? De ce vreau să zbor? De ce scriu numai noaptea? De ce vreau să fumez? De ce cred că nu sunt înțeles? De ce nu mai pot?

Pentru că sunt singur. Corect.

P.S.

Tu dormi. Iar eu te iubesc. Sigur. Singur.

Monika a adus pe lume 3 motănași, atît de frumoși, atât de drăgălași, si unul din aceștea trei e copie leita ei când era mică!

Hai tăt lumea la rodină! 😀