Un cuvânt greu în locul unei tăceri uşoare.

„Să simt aerul cum mă împinge în pământul rece, ud. Libertate completă, nedorită. Gânduri curate, sincere. Puține sentimente, timp limitat pentru regrete„

Intotdeauna visase să zboare.

Mai trece ceva timp. De gândire. Era soluția cea mai bună și oricât de mult frica încerca să-i sugrume rațiunea, F își mișcă lent, ca un robot, capul de sus în jos și înapoi. Sus, cerul începea să sclipească a speranță. A frumusețe de întuneric.

– Ascultă … dacă se întâmpla ceva, orice. Strigă-mă! Nu mă interesează dacă doar ți s-a părut ceva, nu contează cât sunt de departe, nu are relevanță nici ce fel de pericol e, tu ești tot …

Se oprește brusc. Simțea că riscă și că poate nu ar fi trebuit să vorbească. Dar tăcerea era parcă și mai rea.

– … ce contează … Pentru că te iubesc.

Zâmbetul lui B, apărut brusc, părea la fel de confuz ca umbra pădurii lăsate în întuneric în urmă. Îngrozit de răspunsul ei, sau mai degrabă de lipsa lui, se întoarce și pleacă hotărât. Ciudat, nu mai spusese niciodată asta unei fete până acum și era destul de departe de gloria care, își imaginase, îi va fi oferită la finalul celor două cuvinte. F mai apucă doar să murmure șoptit ”ai grijă te rog”, cât îl privea dispărând în întuneric.

Imensul verzui ce se întindea în fața lui era ușor luminat de lună. Zeci de feluri de flori care trăiau încă parcă doar pentru a sfida toamna se închinau liniștite sub pașii lui. Un sunet îndepărtat, asemănător urletului unui lup se aude legatto solist, peste corul de greieri, întregind un portret spectaculos.

Mergea deja de ceva vreme, abia o mai vedea pe F. Ii era frică, dar pentru prima dată știa că e ceva care poate înfrânge sentimentul … Nu, nu iubirea. Nevoia. Fusese mereu o persoană rațională. Poate uneori chiar prea rațională. Gândește:

– M-am dus cam departe, nu văd nimic pe aici.. nu prea am șanse să mai găsesc ceva pe întunericul ăsta … mai bine mă întorc și incerc să stăm noaptea în pădure. E periculos, dar chiar n-am … Argh!

Pierdut în acest decor, dar parcă mai mult în gânduri, nici nu văzuse cărămida aflată în fața lui și o lovise cu piciorul. O cărămidă? Da … și mai e ceva acolo. Da! O casă pe jumătate dărâmată. Asta văzuse el de acolo de sus! Asta era pe platou! Aleargă înapoi după F.

– Ei? Ai găsit ceva? Îl întreabă ea.

– Vino după mine, îi spune și apoi afișează același zâmbet confuz.

Ajunși, din nou, la ce rămăsese din acea casă, de această dată împreună, intră precauți. Din cele trei camere pe care clădirea le avusese odată, mai era doar una. Oarecum׃ pereții nu erau văruiți, se vedeau cărămizile lipite una de cealaltă, părțile degradate erau acoperite cu mușchi, podeaua era umedă, ferestrele fără geamuri, acoperișul proteja doar jumătate din cameră. Într-un colț, o saltea prăfuită.

– Stai in spatele meu! B trebuia să fie, din nou, curajos. Cine știe ce s-o mai găsi și pe aici.

Cercetează minuțios, dar nu mai era nimic. Erau doar ei.

– Să încercăm să ne culcăm, spune el disperat să găsească un motiv pentru care să nu revină la ultima conversație, când el, naiv, îi spusese ce-i spusese. Așteptăm dimineața și reușim să scăpăm de aici.

– Doar o secundă, zice F.

– Uite, luăm perdeaua asta și o facem cearșaf, continuă B să evite subiectul.

– B …

– Uite, vezi, e ca la Hilton, ha, ha. Tensiunea creștea.

– Ascultă, pledează F.

– La cum arată, cred că a fost frumoasă la un moment dat casa asta … B e din ce în ce mai încordat.

– Mă asculți o secundă? zice F.

– Uite numa’ la podeaua asta, au dat …

– Și eu te iubesc! Izbucnește, aproape nervos, F.

– … mulți bani pe ea, spune B, fragmentat.

Tăcere.

B e șocat. Abia acum înțelege gloria promisă, dar totuși … Nu știe ce să facă. Se apropie de ea și zâmbește. Curat de această dată. Discuția ce a urmat, ca și multe dintre acțiunile lor de după aceea, devin inutile. Ceva iese totuși în evidență.

Acolo, pe salteaua aia îmbâcsită cu praf, acoperită cu o perdea murdară, când zeci de fulgere luminează un cer de smoală și ploaia începe din nou, au făcut dragoste. Cât o ținea în brațe, adormită, încerca să raționalizeze și acest necrezut, neașteptat, neobișnuit sentiment. Magie. Închidea ochii și simțea aerul cum îl impinge înspre pământul umed, rece. Se uită pe fereastră׃ mii de stropi de ploaie de care, incredibil, sunt feriți, îl fac să-și dea seama că aici, în acest sfert de casă, a gustat o libertate completă, doar aparent nedorită. Nu e nici urmă de îndoaială, de frică, e sincer cu el si gândurile-i sunt curate. Uitase de pereții de caramidă putrezită, de acoperisul cu găuri mari care într-o altă seară le-ar fi pictat cerul cu stele, dar care acum doar amenința să cadă pe ei. O priveste și în minte, din miile de ganduri pe care le avusese in ziua aia, îi rămâne doar unul. E frumoasă și e cu adevarat acolo. Timp pentru regrete nu era. Dimineața venea acum prea repede și realitatea cine stie unde duce.

Un lucru e clar. Intotdeauna visase să zboare. Si, ţinând-o acum în braţe, în decorul ăsta desprins din filmele de groază ieftine, pentru prima dată în viaţă, zburase.

Coboară precauți, parcă încă nesiguri de alegerea lor. Scenografia e, cu adevărat, impunătoare. Dealurile verzi, din când în când pătate cu ceva grupuri de frunze galbene, câteva chiar sângerii. Cerul deasupra, o pădure în dreapta. Vântul începe ușor să …

– Auzi? Zice B.
– Da … glasuri de oameni? Îl privește întrebător, sperând ca și el să fi auzit același lucru.

Se auzea, într-adevăr, ceva, de-abia. Dar venea dinspre pădure. Cei doi se privesc pentru câteva secunde, dar nu își spun nimic. Nu trebuie să fim înzestrați cu puteri supra-omenești ca să le citim gândurile în situația asta; „Riscăm?”, „Riscăm!”.

La unison, pornesc. Nu mai puteau vedea acum decât copaci. Pășeau atent, de parcă nu ar fi vrut să deranjeze cumva calmul, tăcerea care îi împrejmuia acum. Pătura de frunze uscate de pe jos, totuși, continua cu fiecare pas al lor să-i expună oricărui … ce? Putea fi orice acolo. După câteva minute de mers, frica începe să pună stăpânire pe ei. Se înnopta.

– Cred că ar trebui să ne întoarcem, zice F după ceva vreme.
– Ne rătăcim dacă încercăm să ne întoarcem, zice B, așezându-se ușor printre frunze.
– Eh, o noapte în pădure atunci, încearcă F să glumească. Nu voia să-i arate că e speriată. Nici ea nu știa de ce.

Câte un zâmbet forțat se strecoară pe fețele celor doi.

– Nu … mergem înainte … Poate nu e mare pădurea și ieșim pe cealaltă parte, sugerează B.

Câteva zeci de secunde de tăcere. Respirația, sunet dificil de auzit în mod normal, acum parcă le era preluată de acustica pădurii și amplificată ca și cum ar fi trecut printr-o cutie de rezonanță foarte puternică. Sau respirația le era la fel de grea ca situația în care se aflau?

– Vino încoace, spune B, deschizându-și brațele parcă să o primească în suflet.

F vine fără reținere, ca și cum asta ar fi așteptat tot acest timp. B o strânge tare în brațe, și, pentru prima dată, pentru un moment, realitatea e un basm romantic. Analizând concret și cât se poate de rece situația, trebuie să menționăm: aici ea era tot ce avea el, și invers la fel.

Momentul e întrerupt de aceleași sunete pe care le auziseră mai devreme. Cel puțin așa părea.

– Acolo! … Haide!

Ca din block-start, aleargă amândoi. După vreo câteva buchete de minute, fericire. Văd ieșirea din pădure și profită de șansă fără ezitare.

Zâmbetul le mai dispare când, după ce au lăsat copacii mult în spate, văd un decor cu etichetă de deja-vu. Dealuri. Pustiu. Cerul mai era doar puțin luminat, ca o lumânare care își aruncă disperată ultimele licăriri spre limita văzduhului. Era totuși, oarecum diferit. Parcă erau într-o poveste, iar pădurea ar fi fost puntea de trecere dintre două lumi. Aici toamna nu lovise deloc. Totul era de un verde viu, decorat cu pachete de flori dintre cele mai deosebite. Undeva, sus, în dreapta, se vede un platou. Și este ceva acolo …

– Hai încolo, sugerează F.
– La asta mă gândeam și eu, spune B. Dar nu are rost să riscăm amândoi să pățim ceva.
– Cum adică?
– Eu aș propune să rămâi aici. E încă oarecum lumină, ești departe de pădure, și dacă se întâmplă ceva uite, ai un loc de ascuns acolo, își pledează cazul arătând cu degetul spre o grotă formată în pământ.
– Mă duc eu să văd ce mai e pe drumul spre platoul ăla și apoi vin să te iau dacă totul e în siguranță, încheie B.

F nu știe cum să reacționeze. Pe de o parte, are logică ce-i spune el. Pe de alta, să rămână singură aproape de tot în întuneric, fără apărare și să stea doar să se uite în cazul în care el pățește ceva? Încercând să tragă de timp – îl sărută. B zâmbește:

– Gata… Nu mai mi-e teamă de nimic dacă mă gândesc că mă așteaptă asta când mă întorc. Eu, oricum, chiar cred că ar fi mai sigur să rămâi aici pentru moment. Ce zici?

„Să simt aerul cum mă împinge în pământul rece, ud. Libertate completă, nedorită. Gânduri curate, sincere. Puține sentimente, timp limitat pentru regrete „

Intotdeauna visase să ajungă să zboare. Cumva, cândva, undeva.

Realitatea e, totuși, covărșitoare și pune rapid stăpânire pe situație.

Erau în mașină. Undeva în pustietate. Personajele: Băiatul – generic B; Fata – păstrăm impresia de general , F. Impreună de 2 luni jumătate. O „răpise” dimineaţă cu promisiunea unei zile de neuitat, în cinstea idealurilor ei romantice. Lucrurile nu mergeau prea bine între ei şi B spera ca acest gest să ajute. Mai multe detalii încarcă inutil povestea.

Unde eram? A, da. Realitatea.

– Ţi-am zis că nu am luat-o bine! îi zice F. Un reproș arogant, parcă ea nu fusese cu el când hotărâseră drumul.
– Lasă-mă să mă gândesc. Incearcă să rămână calm, dar beculeţul care de vreo ora le semnala un rezervor din ce în ce mai gol, luminează în continuare bordul altfel adormit.

Motorul pare că se îneacă, trage disperat o ultimă gură de aer şi se oprește brusc.

– Ei, nu-mi zice că e gata! Vai de capul meu… Ciudat, dar părea cu adevarat suparata pe el că se rătăciseră şi nu mai vazuseră nici o benzinărie de ore bune.
– Ţi se pare ca eu vreau sa fiu aici, in situatia asta? Că aşa mi-am imaginat fuga noastră romantică?
– Poate nu, dar la început mi-ai promis că ai grijă de mine şi că o să-mi oferi ce am nevoie… Şi până acuma …

Sarcasm într-o replică mai dureroasa si mai înfricoşătoare decât situaţia în care se aflau: naiba-știe pe unde, fără ajutor, protecţie sau alt mijloc de a reveni la civilizaţie. Afară se întuneca rapid, cerul era în mod perfect divizat: în dreapta lumină, în stânga nori şi vânt. Câteva frunze cad luate de vânt, de parcă arborii de pe marginea drumului ar încerca să-i oprească să coboare din maşină. Tunetele care despică un vazduh altfel inert, prevestesc inevitabilul.

– Nu putem ramane aici, zice B.
– Doar nu sugerezi să ieşim din maşină acum, când vine furtuna, protestează ea.
– Ascultă-mă, pledează B.
– Nici vorbă, spune F cu mult calm.

Parcă se mai liniştise, redevenea fata de care B era nebuneşte îndrăgostit. Simţind momentul de slăbiciune, B decide să blufeze:

– Bine atunci. Rămâi aici singură, în varful dealului, „protejată” de 1000 kilograme de metal. Sigur nu păţeşti nimic … la ţanc, câteva fulgere distribuite frăţeşte pe cerul acum uşor vişiniu îi dau dreptate.

Tace două minute şi când vede că F nu face nici o mișcare, B deschide portiera şi dă să iasă. Mâna care o prinde uşor pe a lui (lăsată special în urmă, ca o ultimă încercare disperată de a o face să înţeleagă că avea dreptate) e urmata de un împăciuitor:

– Ai dreptate. Oftează. Ştiu că pot fi dificilă uneori.
– Eh, eşti a mea, asta-i cel mai important.

F îi zâmbeşte ca şi cum ştie că situaţia e suficient de dificilă fără ca ei să se mai certe. O îmbrăţişare caldă şi au uitat amândoi toate cele petrecute până atunci. Peisajul era, totuși, superb.

– Hai să vedem poate găsim nişte oameni pe aici să ne ajute, sugerează F.
– Hai.

Azi a fost furtuna. Vantul vâjâia violent printre gânduri. Fulgerele imparteau cerul in două; rău şi bine.

Aceasta e o poveste scurta. Stătea in iarba, într-unul dintre cele mai ciudate locuri de pe pământ. Era superb. Totul pictat pe un deal. Salcii multe, înalte, verzi, dansând într-un sincron perfect al timpului fără cusur. Pe jos covor de … nu stiu exact ce, dar seamana cu un lan de grâu, numai că e verde. In jur panorama se pierde printre obiectele cel mai des întâlnite in tablou. O bucată de lemn verticală pe una orizontală, fixată pe la mijloc.

Urma sa moară. Sau murea atunci? Ce mai conta… Sentimentul era acelaşi. Ciudat cum nu semăna deloc cu un powerpoint glorios al tuturor realizarilor lui. Trebuia să închidă ochii şi să plece spre Rai? Adică, spera sa plece spre Rai, de unde să ştie dacă a facut suficiente lucruri? Asta ştia ca nu a reuşit …. nu au fost suficiente . Dar dacă nu există Rai? Dacă închide ochii şi … atât. Dispare. Nu-l mai ţine minte nimeni dupa ce trec vreo 2,3 vieţi.

Nu trebuie sa gandească aşa. Dar dacă nu moare? Dacă mai are o şansă, ar mai fi atâtea pentru care să lupte. Nu. Nu se dă batut. Dar ce sa facă … Oare o sa fie trişti cei din jur după ce dispare? Câtă vreme? Cum o sa-si trăiască restul vieţii cei din familia sa? I-ar fi plăcut măcar să le ştie pe toate în regulă. Să aibă parte de o moarte din aceea, după cum se zice, linistită. Dar ar mai fi fost atâtea de făcut …

Oare exista îngeri? I-ar fi plăcut să creadă că da. Ce mult l-ar fi ajutat acum să poată să creadă că da. Că vor veni, înaripaţi, imaculaţi, cu dreptatea în teacă în loc de spadă, să-l poarte înspre nori. Ce dreptate …

A fost mereu curajos. Trebuia sa fie şi acum. A fost, până la final.

S-a stins fără citate, fără fanfară, fără ca lumea să se opreasca o secundă în loc pentru a-şi da seama ce a pierdut. Pe cine a pierdut …

Povestea n-are nevoie de final.

Dar azi a fost furtună. Vântul mi-a vâjâit violent printre gânduri. Fulgerele au împărţit cerul în două; rău şi bine.

Jimmy Eat World – Hear you me

Ceasul, de obicei, are trei limbi: una pentru secunde, una pentru minute şi ultima indică ora. Nu contează care. Ce e cel mai ciudat, toate datele astea sunt ale unei zile din săptămână. Nu contează care. Este şi o dată pe acolo. Un an, o lună, o zi. Irelevante. Tot ce contează e o casă. Invechită, retrasă, cu uşă de lemn masiv şi ferestre mari mângâiate din când în când de câte un fulg. Nu s-ar lipi de geam, îi place mai mult să zboare, dar îl obligă vântul. Inăuntru creionăm un tablou: un om ceva mai în vârstă, doi copii în jurul său, foc în şemineu, covoare moi pe jos, un pat vechi lângă perete, lumânări aprinse pe pervaz, masa plină de vase, fericire. Cineva mai înţelept mi-a zis cândva că nu e nici o plăcere mai mare pentru un bunic decât când e vizitat de nepoţi.

„Zi-ne o poveste Strenule!” se aude ascuţit, entuziasmat dintr-o parte a camerei. Era Ecaterina, mezina. Ea-i şi găsise bătrânului porecla asta: când era mai mică şi nu l-a mai văzut vreun an i-a zis că nu poate vorbi cu străini când s-au întâlinit cu prima ocazie. Mama ei a corectat-o zicând că e bunicul şi din împletirea celor doi termeni micuţa Ecaterina a gasit porecla. Hai să mai zicem de ea. La doar patru ani cât avea nu era tocmai un copil obişnuit.  Nu avea superputeri, dar lăsa adesea păpuşile, desenele animate şi pe Hannah Montana pentru a se plimba pe afară visând la basme. Când făcea „petrecere” invita o groază de flori, câţiva fluturi şi un curcubeu. Ah, ce-i mai plăceau culorile! Nu mă credeţi … Bine … Uite, ca să vă conving … ştiţi ce l-a rugat pe Moş Crăciun să-i aducă? Tot rozul din lume … Da, atât. Micuţa Ecaterina. Îi plăcea să îmbrăţişeze aerul, zicea că şi vântul merită iubit, iar zâmbetul ei făcea roua de dimineaţă să pară înceţoşată. Era, în mare secret, preferata bunicului ei. Tot în mare secret zic că aşa era şi el.

Dar, începem să ne îndepărtăm mai degrabă înspre orizontul îngheţat de iarnă şi încălzit uşor de viitor şi uităm de casuţă. Acum, dacă am zis de Ecaterina, trebuie sa povestim şi despre Sophia. Ea era ceva mai mare, la şase ani. Zicea că-i adultă şi că de mâine pleacă la servici. Era ceva mai aproape de tipar, dar deosebit de inteligentă. Era lipicioasă, deschisă, îi plăcea la nebunie să apuce oamenii de nas. Era foarte vorbăreaţă, şi … „Zi-ne de bunica Strenule” zice ea făcând descrierea mea să se piardă în lemnele care pocnesc uşor cât se prefac lent în cenusă, în şemineu. Cred că nu mai are nici un rost să zic că bunicul nu le putea refuza nimic.

„Biiine …” zice şi scoate din portofel trei poze învechite. „Saluta-ţi-o pe bunica înainte să începem” şi fetele, ca două văpăi fierbinţi, ridică mâna spre cer, spre nori, spre rai, spre bunica lor. Se făcuseră doi ani de-acuma.

„Eh, dragele mele, era o mare prinţesă. Am cunoscut-o când aveam 23 de ani. Eram la … un bal, dat de prinţul Alfred” (în traducere, la o seară de dans în cinstea lui Al, prietenul lor american) „Am intrat în castel foarte încrezător. Ştiam cumva că va fi o seară de neuitat. Ea a fost primul lucru pe care l-am văzut când am ridicat ochii de la pantofii mei plini de zăpadă, imediat după ce am trecut de uşa mare de mahon roşiatic de la intrarea din salon. Eh, fetelor, şi vreau să vă spun că nu-mi amintesc să mai fi fost vreo prinţesă pe acolo în seara aia” (s-a îndrăgostit la prima vedere de o fată ce stătea la bar) „Am discutat puţin şi apoi am încercat un vals. Nu ştiu dacă ne-a ieşit, dar cert e că la final nu voiam s-o mai las din braţe. Mi-am dat seama de la primele cuvinte că era genul de femeie pe care dacă o făceai să râdă o dată pe seară te provoca să o iubeşti o saptămână, iar dac-o făceai să zâmbească în fiecare seară înainte să adoarmă rămânea lângă tine toată viaţa” (aici se aplică şi în realitate ce le zicea fetelor) „Ţin şi acuma minte. Am repetat dansul ăla şi la nuntă. Când am luat-o de mână, am privit-o adânc în suflet şi mi-am dat seama că atunci când a acceptat să fie a mea pentru totdeauna a scris un viitor care avea să sclipească mai tare decât bucuria de pe chipul ei. M-am aplecat şi i-am şoptit că ne vom bucura de tristeţi, greutăţi şi le vom invita să dea ce au mai bun din ele ca să ne doboare” (ciudat cum uneori dragostea chiar pare desprinsă dintr-o poveste …) „Şi-au venit prinţi şi prinţese de peste mări şi ţări. Şi flori, da, Ecaterina”; fata zâmbeşte larg. „E de basm, copii, ce a fost. Puteam să nu dorm deloc noaptea, să stau doar să o privesc cât de frumoasă era şi dimineaţa eram foarte odihnit. Voiam să-i dau un castel, cai mulţi şi albi, pietre scumpe, voiam să omor un dragon pentru ea, numai să demonstrez că o merit. Şi am şi reuşit, doar că i-am oferit cadouri dintre acelea care nu erau văzute de toată lumea. Am iubit-o neîncetat şi nu ne-am certat nici măcar o dată în treizeci şi şapte de ani … Aici e basmul, de fapt, scumpele mele. O iubesc şi acum. De ce? Păi pentru că m-a făcut să cred că raiul există. Trebuie să existe dacă ea e acolo nu?” şi bunicul încearcă să îşi ascundă o lacrimă prin spatele ochelarilor. Nu trebuia, fetele se visau deja undeva departe, în lumea lor. Cu nasul lipit de geam, cu respiraţia fierbinte ce aburea din când în când sticla îngheţată probabil că valsau şi ele.

„Mai bine. Nu mai vreau să le întristez. Le e dor de tine, ştii asta nu?” zice bunicul cu o voce uşoară, şoptită, dar care trece de multe bariere lumeşti şi nu numai, ajungând acolo unde trebuie. Departe.

Afară e seară şi copacii se scutură de frig. Se învelesc cu pătura albă de zăpadă şi adorm. Oare cât o fi ceasul? Nu contează …