Eu si restul lumii

Această ultimă parte a descrierii năravurilor moldovenilor, continuată în același sentiment al echilibrului, și este de departe cea mai savuroasă. Oameni evlavioși sunt contraponderea celor umblători lașugubinat, cei darnici și buni primitori se găsesc în contrast cu cei zgârciți și adunători de avere, iar nu în ultimul rând aceiași viteji ai Moldovei ce sunt creștini cu credință tare, în alt context sunt cruzi și fără milă, așa cum nevoia războiului o cere.

Adunate într-o singură frază, năravurile moldovenilor descrise de Dimitrie Cantemir, nu sunt foarte diferite de cele găsite în epocă la alte popoare, bun cu rău se adună și servesc aceslași scop comun, identiatea de neam și țară, păstrată în obiceiurile și tradițiile lor, și apărate cu sabia la caz de nevoie.

„Locuitorii din Țara de Jos, de multă vreme obișnuiți să trăiască în război cu tătarii, sunt oșteni mai buni și de asemenea oameni mai mânioși decât ceilalți: se răzvrătesc mai lesne și sunt mai nestatornici, iar dacă nu au un dușman dinafară cu care să se bată, sunt lesne ispitiți de lenevie ca să stârnească o răzvrătire împotriva căpeteniilor, ba chiar și împotriva domniei însăși. Despre slujba religioasă știu puțin lucru. Cei mai mulți dintr-înșii și aproape tot norodul de rând crede că fiecărui om Dumnezeu îi hotărăște ziua morții; iar înaintea acesteia nimeni nu poate să moară sau să piară în război. Aceasta le dă o îndrăzneală așa de mare, încât se năpustesc uneori aproape nebunește asupra dușmanului. Să omoare sau să prade un turc, un tătar sau un evreu socotesc că nu este păcat și cu atât mai puțin fărădelege. Cei ce locuiesc mai aproape de tătari pradă și omoară cu vrednicie; și atunci când năvălesc în țara tătarilor, ei zic că nu au prădat, ci că și-au luat înapoi numai ce era al lor, fiincă tătarii nu ar avea în stăpânire astăzi nimic afară de ceea ce au răpit cu sila de la strămoșii lor. Preacurvia este rară la ei. Însă tinerii socotesc nu numai că nu este rușine, ci că este laudă să preacurvească în taină până se însoară, ca și când n-ar fi ținuți să asculte de vreo lege. De aceea la ei se aude adesea vorbindu-se în chipul acesta: „Fătul meu iubit! Ferește-te de furtișag și de ucidere, pentru că eu nu te voi putea scăpa de spânzurătoare; dar pentru împreunare neîngăduită, nu ai a te teme de vreo primejdie de moarte, câtă vreme vei plăti banii la șugubinat (așa se cheamă acela care îi duce la femei desfrânate)”. Chipul cu care primesc la oaspeți străini și drumeți e vrednic de cea mai mare laudă; căci deși foarte săraci din pricina învecinării cu tătarii, totuși nu se dau înapoi niciodată să dea mâncare și găzduire unui oaspe și-l găzduiesc fără plată timp de trei zile, împreună cu calul său. Pe străin îl primesc cu fața voioasă, ca și când le-ar fi frate sau altă rudenie. Unii așteaptă cu masa de prânz până la al nouălea ceas din zi și, ca să nu mănânce singuri, își trimit slugile pe ulițe și le poruncesc să poftească la masă drumeții pe care îi întâlnesc. Numai vasluienii n-au faima aceasta; aceștia nu numai că închid casa și cămara în fața oaspetelui lor, ci se ascund când văd pe cineva venind, se îmbracă în haine zdrențăroase, vin apoi în chip de calici și cer ei înșiși pomană de la străin.

Locuitorii din Țara de Sus se pricep mai puțin în ale războiului și nici nu sunt prea deprinși cu armele; mai degrabă își mănâncă pâinea în sudoarea frunții și în liniște. Sunt înverșunați aproape până la eres în credința lor, de aceea se găsesc peste 200 de mănăstiri mari, clădite din piatră, în toată Țara de Sus, iar munții sunt plini de călugări și pustnici, care își jertfesc acolo, în liniște, lui Dumnezeu viața smerită și singuratecă.Furtișaguri nu se săvârșesc decât puține sau deloc la ei. Totdeauna s-au arătat cu credință către domn, iar dacă s-au iscat și unele tulburări printre ei, acestea au fost stârnite numai de boierii din Țara de Jos. Asemnea și înainte e însurătoare păzesc curăția și au năravuri bune – lucru prea rar în Țara de Jos. În trebile țării sunt mai vrednici decât ceilalți; trebile casei le fac cel mai bine; poruncile primite le împlinesc cu cea mai mare râvnă, iar oaspeții îi primesc mult mai bine decât locuitorii din Țara de Jos.”

– acest articol a fost publicat inițial în „Revista Manifest” în decembrie 2012.

În acest articol, Descrierea Moldovei făcută de Dimitrie Cantemir continuă în același stil comparativ, cele bune le însoțesc pretutindeni pe cele rele, iar întotdeauna prezența uneia dintre ele presupune și existența celeilalte. Spiritul obiectiv, pe care și l-a impus la începutul demersului, și-l îndeplinește prin însăși această structură adoptată, cea a echilibrului, de a nu duce într-o extremă sau în cealaltă imaginea moldoveanului de rând. Această parte a descrierii năravurilor moldovenilor vă va aduce zâmbetul pe buze și, pe alocuri, vă va face să văsimțiţi mândri că sunteți români.

Aș continua să vă spun despre ce e vorba în acest articol, dar nu ar mai avea același farmec, și nici nu vreau să influențez într-un mod sau altul opiniile cititorului, care are posibilitatea de a citi înțelege și interpreta în mod personal și original cele mai jos citite, așa că să-i dăm drumul:

„Moldovenii nu cunosc măsura în nimic: dacă le merge bine, sunt semeți, dacă le merge rău, își pierd cumpătul. Nimic nu li se pare anevoie la întâia aruncătură de ochi; iar dacă se ivește ceva cât de cât să le stea împotrivă, atunci se zăpăcesc și nu știu ce să facă. La urmă, când văd că străduințele lor sunt zadarnice, se căiesc pentru ceea ce au săvârșit, dar prea târziu. De aceea, nu putem face nimic alta, decât să punem pe sama osebitei și nemărginitei pronii că împărăția atât de mare și înfricoșată a turcilor – după ce răsturnase cu armele toată puterea romanilor în Asia și o bună parte din Europa, Ungaria, Serbia, Bulgaria și alte nenumărate împărății și puse stăpânirea cu sila pe neamul cel mai înțelept – grecii – nu a fost în stare să silească un norod atât de prost și fără putere să i se plece sub stăpânire, norod care a umblat de atâtea ori să lepede jugul pe care l-a primit de bunăvoie, dar și-a păstrat întreagă și nevătămată rânduiala sa politicească și bisericească.

De altminteri moldoveni nu numai că nu sunt iubitori de învățătură, ci chiar le e urâtă aproape la toți. Chiar și numele meșteșugurilor cele mai frumoase și ale științelor nu le sunt cunoscute. Ei cred că oamenii învățați își pierd mintea și atunci când vor să laude învățătura cuiva, zic că a înnebunit de prea multă învățătură. Despre lucrul acesta moldovenii vorbesc fără cuviință zicând că: „învățătura este treaba popilor; pentru un om de rând este de ajuns dacă știe să citească și să scrie, să-și scrie numele, să-și treacă în condica lui un bou alb, negru și cu coarne, caii, oile și alte dobitoace de povară, stupii și orice alte lucruri ca acestea; toate celelalte sunt netrebuincioase”. Cu toate că femeile nu stau ascunse de bărbați cu aceeași băgare de seamă ca la turci, cu toate acestea, dacă sunt cât de cât de neam bun, ies rareori afară din casele lor. Jupânesele boierilor au, ce-i drept, o înfățișare plăcută, dar cu frumusețea stau mult în urma nevestelor oamenilor de rând. Căci acestea au chipul mai frumos, însă sunt în cea mai mare parte desfrânate. Unele beau pe acasă mult vin; dar în adunări rareori vezi o femeie beată: căci o femeie este socotită cu atât mai vrednică de cinste, cu cât mănâncă și bea mai puțin la ospețe. De aceea rar va vedea-o cineva ducând îmbucătura la gură sau deschizându-și buzele atât ca să i se poată vedea dinții; ea își vâră îmbucătura în gură cât se poate mai în taină. Ei nu socotesc nimic mai de ocară decât să se vadă părul unei femei măritate sau al unei văduve; și se socotesc fărădelege să descoperi capul unei femei. Dimpotrivă, fetele socotesc că e rușine să-și acopere capul, chiar și cu pânza cea mai subțire, căci ele socotesc că a umbla cu capul gol este semnul curăției. Altminteri, obiceiurile sunt tot atât de deosebite, cât este de deosebit aerul de la un ținut la altul al țării”.

– acest articol a fost publicat inițial în „Revista Manifest” în decembrie 2012.