Jurnal de (non)depresie

Dragă jurnal,

Îți scriu din vestitul meu hamac galben. E un hamac simplu și ieftin, din plasă pescărească, care se răsucește la cea mai mică adiere. Singura condiție ca să nu cazi e să stai nemișcat. De la o vreme, îmi place să vin când și când aici și să mă prefac că sunt liniștită. (Chiar așa, unde naibii se tot duce liniștea mea?!) Înainte de a mă urca aici m-am oprit să culeg două prune. Încă nu sunt coapte cu adevărat – să mai aibă vreo două săptămâni bune până atunci. Cu toate astea, una era deja stricată pe dinăuntru. Dacă n-o desfăceam în două, n-aflam. Așa sunt eu, pretențioasă și precaută. Închid ochii preț de câteva secunde, și-mi imaginez că sunt într-un hamac albastru, mai încăpător, mai înalt, fixat între doi arbori exotici. Și că sunt fericită. Ba nu, nu vreau să fiu fericită. Îi deschid repede la loc. Un măr – tot stricat, dar la exterior – cade și se izbește scurt de pământul uscat, mult prea uscat. Mă întorc și-mi arunc privirea peste cap, la cele câteva rânduri de roșii cherry – Doamne, ce frumos are Dumnezeu grijă de ele. Două din cele zece pisici – șapte fete și trei motani, mai mari, mai mici – Grădinăresele, stau tolănite și mă privesc cu dragoste. Cât le iubesc.

Am plecat din hamac, mi-e mai confortabil în confortul meu. Deși e aerul îmbâcsit, aici mă simt cel mai în siguranță. Am simțit nevoia să dorm puțin, un somn fără vise. Apoi m-a sunat maică-mea, nu i-am răspuns – sigur n-avea să-mi spună nimic nou. De convorbiri video peste hotare n-am chef nici atât. Ca-n fiecare joi, voi sta și voi aștepta cumințică întâlnirea cu episodul meu iubit. Să fie a 573-a săptămână?! Ba nu. Evident că nu. Mă gândesc cu emoție la melodia pe care încă n-am apucat s-o ascult niciodată, și de care mai mult ca sigur mă voi îndrăgosti. Ba nu, mă gândesc cum ar fi fost să fiu atât de aproape de el, sâmbăta trecută…

Îmi fuge gândul. Pe 20 iunie s-a făcut un an de când am pierdut ceva. Nu știu nici până în ziua de azi ce-am pierdut cu exactitate, știu doar că mi-am petrecut tot restul verii plângând din te miri ce. Apoi mi-a trecut. Apoi am știut că n-o să mai fiu niciodată la fel. Atât. Și am simțit nevoia să scriu la data respectivă un Anniversary Depression Post. Apoi a trecut nevoia. Toate nevoile trec, nu trebuie decât răbdare. Iar după ce trec, ce rost are să mai pomenești despre ele? Uite, uite, până și nevoia mea de atingeri fizice a trecut, fabulos de rapid. Eu am leac pentru orice. Câteodată e rău când ai leac pentru orice.

Am citit sfârșitul unei cărți, a acelei cărți – mi-a fost suficient. M-a impresionat, mai ales că era și o pisică acolo. Mi-ar plăcea să citesc și sfârșitul meu, nu cred că m-aș mai osteni atâta să trăiesc.

Mi s-au terminat pastilele laminate de Raid. Ieri a fost prima noapte fără ele. Probabil că-n noaptea asta deja vor prinde curaj bestiile înaripate, având confirmarea că sunt cu adevărat fără protecție. Dar stau în cumpănă dacă să-mi cumpăr o cutie nouă sau nu – toamna-i mai aproape decât vara. Mă întreb, oarecum înfricoșată, cum se-aude șuieratul vântului când ești sing… singurul care nu doarme, noaptea? Și cine plm va mai face cărări prin zăpadă, cu lopata?! Mă liniștesc repede: o nefericire e mai ușor de purtat decât două.

Știi, dragă jurnal, mi-am dat seama că, uite, deja îmbătrânim împreună. Și uite cât de frumoși suntem! Dar îți spun serios, de acord că-i infinit mai greu să stai pe loc decât să pleci. Numai că, după un anumit număr de rămâneri, dezvolți toleranță față de ele. Și-apoi nu-ți mai pare nimic greu, devii imun. Periculoase și desensibilizările astea sistematice duse la extrem, necontrolate. De unde ți-era groază de păianjeni, acum s-ajungi să dormi cu ei sub pernă. Nu?!

Am întrebat un fost iubit imaginar (reîntors) de câte ori o să mă mai părăsescă – mai mult așa, de dragul dialogului liric… pardon, a poeziei. Mi-a zis că de câte ori e nevoie, până o să fiu a lui cu totul. Eu n-o să fiu niciodată a nimănui cu totul, nici măcar a mea, așa că am ales să-l părăsesc eu, de tot. Bineînțeles, spre binele meu, și tot de dragul poeziei. Deși eu n-am părăsit niciodată, pe nimeni, jur. Altfel nu m-aș mai simți atât de încărcată.

Eu pot să fac orice, suficient să vreau. Oricând aș putea să iau totul de la capăt. Oricând aș putea merge mai departe. Dar mai presus de a ști că trebuie, a ști că poți devine, după un anumit punct, o povară de nesuportat.

Într-o zi, vreau să fiu o lună plină de soare…

Și dacă totuși iubirea pe care-o știu eu nu-i totuși iubire?!

Știi? Mi-ar plăcea să spun foarte multe în cuvinte foarte puține, așa cum fac poeții. Dar n-am să știu niciodată cum.

Mă grăbesc. S-a întunecat. E aproape 21:00. Începe.