Facts from life.

Apocalipsa vieţii mele- Ziua II

Atâtea sentimente rupte din suflet: frânte de nepăsare. Atât de multe cuvinte doritoare, nespuse: păstrate încă în tainele sufletului meu. Atât de multe priviri încărcate de uitare: şi ochi- mulţi ochi pierduţi în neantul pe care-l cauţi cu nerostită ardoare. Un suflet tăcut care luptă a-şi rosti ultimele cuvinte: ultimele rugăciuni. plecăciuni.

dorinţe nedorite, nerostite, negândite, dar care-şi fac un loc’şor în nucleii fiinţei mele;

mă pierzi, lin, chiar din faţa ochilor tăi,dar

Atâtea sentimente risipite pe nisipul fin, ce ne atinge sfios de parcă s-ar dori inmaterial.Atât de multe cuvinte ce-şi iau zborul din întunericul minţii mele, spăşite de neantul ce li se arată necruţător în faţă.  Atât de multe priviri furişate în obscuritatea perdelei invizibile ce pare a ne înconjura şi îngrădi, asemeni unei mame pierdute în Universul îngrijorării. Două suflete purtate pe valurile nesfârşite ale buclelor aurii, ce ţi se răsfrâng ca scăpate din turnul cel mai pustiit al Pământului.

dansuri- mişcări- nesigure, răsfirate; degete arcuite;

mă întorc uşor, te privesc adânc în suflet

Atâtea sentimente solitare, asemeni unui diamant mare montat singur la o bijuterie nepreţuită. Atât de multe cuvinte transformate în nişte umbre pale ale trecutului. Atât de multe priviri efemere aşişderea unui preafrumos fluture, a cărui aripi au renunţat la stropul de viaţă ce inima-l păstra cu preţul fericirii sale. Nici un suflet; o mare de lume, lipsit de orice urmă a unui om.

îţi sărut fruntea brăzdată de timp, mă întorc brusc şi

Nici un sentiment rămas în veac. Nici un cuvânt articulat de buze crăpate şi lipsite de vlagă. Nici o privire aruncată de nişte ochi albaştrii fără viaţă. Nici un suflet existent în veşnicia timpului.

îmi îndoi firav spatele şi strâng puternic între degete un fir cărunt de păr, de pe urma rochiei mele negre ce-atinge nesigură pământul, şi drept, asemeni unei pietre funerare.

 

 

                                                                                   Am plecat.

Protected: Apocalipsa vieţii mele- Ziua I

This content is password-protected. To view it, please enter the password below.

Buchet

 

-Răscolind printre sumedenia de amintiri, reînviind vechi şi uitate iubiri…-

Stau prăbuşită într-un scaun învechit şi am un sentiment de goliciune. Mă simt descurajată şi uitată, dar mă apasă o durere puternică în piept pe care lupt să o înlătur.  Însă, cu fiecare încercare, nu fac altceva decât să o întărât mai mult împotriva mea.

Am o stare de gol şi nu pot realiza care este motivul;  o simt de parcă ar încerca să îmi oprească respiraţia cu mâinile sale murdare de durerea împânzită cu memorii.

E înfiorător să te simţi neputinciosă; e trist să te „distrugi” cu bună ştiinţă şi, deşi în momentul în care poţi face alegerea şi realizezi consecinţele ce vor urma alegerii tale, nu ai nici cea mai vagă idee cum se face, însă de fiecare dată, absolut de fiecare dată, simţi cum pierzi în faţa iubirii, dar, spre marea ta uluire, aceasta nu este o surpriză stingheră sufletului tău.

Îmi e dor să simt iubirea, sau măcar să o ating cu buricul degetului asemeni unui vârf delicat de pană. Îmi e sete de-un strop de fericire şi sunt mâhnită că nu pot să ajung la el măcar să-l privesc în lumina surâzitoare a razelor jucăuşe ale soarelui.

Amărăciunea sfârşitului fiecărei clipe, devenită mai apoi o bucăţică de memorie, sfârşeşte prin răsunarea mută, în urechea mea, a unor recviemuri ce par a-mi trezi fiori-fiori în fiecare moleculă tangibilă sau intangibilă din mine.

Simt un sărut timid, tandru şi uscat pe obrazul meu drept şi, din pur reflex, îmi ridic mâna uşor stângace spre acel loc, însă tot ceea ce simt, e sufletul meu care parcă se adună încet în mine atunci când am realizat că nu este decât o senzaţie sau…o amintire.  În momentul acela, speriată,  mi-am mutat privirea ce-o aveam aţintită undeva într-un neant sonor şi luminat, spre masa aflată sub lumina gingaşă din exterior, iar în faţa ochilor mei, apăru mult iubita mea vază, a cărui negru mat te invită în tristeţe şi din ea apărură 9 trandafiri uscaţi- de-un roşu aprins rupt dintr-un rubin ce încă se luptau să poarte pe umerii lor povara unei iubiri pierdute în calea destinului; o iubire neîmplinită ce înainta strigăte năduşite de salvare, fiecare părticică din ei purtând înăuntru lor o lacrimă, un zâmbet, o durere, o îmbrăţişare, un sărut timid, o amintire, o fericire, o durere… o iubire.

Aceaşi ea. Aceaşi fiinţă pierdută în cărările vieţii şi în împotrivirile sorţii. Aceleaşi bucle răsfirate pe umerii albi, păliţi de viaţă. Aceaşi ochi albaştrii pierduţi în nicăieri. Acelaşi suflet rătăcit stăpânit de îngeri şi demoni în perfectă armonie. Acelaşi trup fragil captiv în întunericul camerei. Aceaşi rochie neagră, lungă, care îi conturează formele delicate ale fineţii corpului ei, ce poartă doliul unei iubiri, unei iubiri sfârşite, unei iubiri moarte fără voie, unei morţi eterne.

Confesiune.

Bună ziua! Haideţi să ne aşezăm; să luăm un loc şi să discutăm.

Haideţi, vă rog, să lăsăm toate grijile la intrare; toate supărarile la 10 km de noi; toate dezamăgirile să le trimitem departe de oraşul nostru; toate lacrimile departe de norii ce ne acoperă; inimile frânte să le trimitem în înaltul cerului ca să îşi recupereze întregul; pierderile să ni le trimitem în compania Soarelui şi temerile să I le trimitem lui Dumnezeu, însă, înainte de toate, deconectaţi-vă telefonul şi lăsaţi-l undeva unde nu-l veţi mai găsi niciodată!

Cu ce vă pot servi? Un ceai ce să vă ajute sănătatea; o cafea ce să vă trezească sufletul ori o ciocolată ce să vă îndulcească durerea?

Aşadar, să începem confesiunile, însă aş vrea să ştiţi că nu este nevoie să-mi răspundeţi cu vorbe; e suficient să vă zăresc sclipirea ochilor şi să vă citesc lumina lor şi aş dori să  nu vă simţiţi stânjenit ori poate temător. Sunt doar o prietenă- un nimeni- nimic mai mult.

Când aţi zâmbit ultima oară? A fost atunci când aţi dăruit 1 leu unui nevoiaş ce v-a făcut urări de bine de parcă i-aţi fi asigurat traiul pe 5 ani sau atunci cand aţi zărit soarele palid strălucind cu dorinţă  printre puhoaiele ce se revărsau cu ură?

Când aţi simţit fericire pentru ultima oară? În momentul în care aţi privit pe fereastră şi coborau lin din văzduh fulgi, iar copiii alergau asemeni unor fluturi printre ei sau atunci când aţi primit ultimul trandafir? Dar prima dată? A fost în momentul în care aţi deschis pentru prima oară ochii şi v-aţi văzut mama cu ochii în lacrimi de iubire sau când aţi primit o veste de la cineva ce-l credeaţi mort fie sufleteşte, fie trupeşte?

Dar iubirea când aţi simţit-o prima oară? În momentul când aţi simţit braţele protectoare ale tatălui în jurul dumneavoastră sau atunci când mâna tremurândă a bunicului v-a mângâiat fruntea?

Teama când şi-a făcut prima oară prezenţa în sufletul dumneavoastră? În momentul în care v-aţi văzut persoana iubită zâmbind şi gândul fulgerându-vă puternic cum că într-o zi ar putea zâmbi datorită altcuiva sau atunci când v-aţi sărutat fiul de noapte bună şi v-aţi gândit că într-o bună zi nu veţi mai putea face asta?

Şi frica… Frica când aţi simţit-o prima oară? Atunci când aţi văzut că deşi încercaţi să faceţi în aşa fel încăt să iese totul bine, totul iese prost- de parcă, tot ceea ce atingeţi e atât de fragil încât se sparge sau atunci când aţi realizat că v-aţi înşelat proprile aşteptări şi vise?

Motivele sunt irelevante. Consecinţele sunt nebănuitoare. Sufletul e doar o aripă a vreunui înger din înaltul cerului. Sentimentele obscure se înalţă spre neant. Şi realizăm că prezentul, la rândul lui va deveni o amintire; trăiri; persoane. Atât.

Vă mulţumesc pentru că v-aţi răpit din timpul dumneavoastră pentru a sta de vorbă cu mine. Vă mulţumesc pentru faptul că v-aţi oferit o nouă şansă- persoanei, inimii şi vieţii, iar acum, priviţi-mă adânc în ochi, apoi închide-ţi-i încet repetând în gând: “Nu cunosc locul acesta! Nu ştiu unde se află! Nu am fost niciodată aici! Nu cunosc sufletul ăsta pustiu ce-mi e în faţă!” şi plecaţi! Plecaţi departe de aici şi nu vă întoarceţi capul; nu vă plecaţi privirea spre mine. Mergeţi. Şi punct.

tumblr_mwquzrRkEA1qj883eo1_500

isprăvirea- un nou incipit

Eu consider că fiecare zi e un dar şi o nouă şansă de a face o faptă bună, dar e firesc să şi greşim, să rănim, însă important este să avem curajul să ne recunoaştem vina şi să iertăm. Nu vă voi înşira nişte filozofii ori nişte vorbe pompoase despre viaţă, trăiri sau amintiri; voi înşira nişte cuvinte simple, dintr-o inimă simplă, iar probabil, acestea vor fi ultimele cuvinte ce vi le aştern în acest an. Sunt o tânără normală, iar anul ce-a trecut, probabil nu a fost cu nimic mai deosebit, decât al oricărei tinere de vârsta mea: am greşit, iar în final am învăţat din greşeli, am depăşit impasurile, m-am maturizat, am învăţat să iubesc, să iert, să nu pun chiar tot la suflet, am realizat cine îmi este cu adevărat prieten, că părinţii indiferent cum se comportă cu tine, îţi vor fii veşnic alături încurajându-te şi sprijinindu-te, am învăţat să regret şi să cer iertare din tot sufletul meu şi am mai învăţat că întotdeauna este o cale de ieşire şi că Dumnezeu te ridică atunci când eşti mai jos, mai fără nici un strop de speranţă. Şi cu toate acestea, am ajuns aici, acum. Nu aş fii putut deveni cea de azi dacă nu aş fi avut lângă mine oameni care să mă sprijine, cărora să le pese de mine, oameni pentru care existrenţa mea înseamnă ceva, oameni a căror viaţă nu ar mai fi aceaşi fără mine! Cât despre noul an, nu pot să spun nimic; nu-mi fac planuri de niciun fel, iar mama mă ceartă adesea pe tema asta; îmi place să dau vieţii o şansă de-a trăi, destinului şansa de-a-mi croi cărarea mea, iar mie şansa de-a o urma!

Căldură-n suflet, iubire înafară

Miroase-a cozonac, a mandarine, prăjituri şi sărbătoare, fericire. Alerg ca un copil spre bradul ce l-am împodobit cu atât de multă nerăbdare. Aştept cadourile, însă parcă de-a lungul timpului s-a mai pierdut din starea aceea de nelinişte, iar de-a lungul grăbiţilor mei paşi, clipesc şi strălucesc cu îndrăznire beculeţele de Crăciun, ce parcă te îndeamnă să zâmbeşti şi să fi fericit. În camera de alături se află toată familia mea, adunată la un loc – iubesc asta; şi, undeva în surdină, se aud colinzile, care-mi şoptesc tăcut povestea lui Iisus. Este atât de multă linişte şi pace în jur, deşi suntem înconjuraţi de răutate, dar parcă în aceste zile răul devine incolor, inodor şi insipid, spre deosebire de bunătatea omenească ce se înalţă asemeni Stelei de la Răsărit, ce doreşte a ne călăuzi spre staulul în care Iisus se naşte în fiecare an, începând de acum 2000 de ani! Alerg într-un suflet spre camera de alături în aşteptarea moşului şi nu am nici cea mai vagă idee cum se face că şi de această dată i-am ratat sosirea, dar şi plecarea, însă sunt de înţeles – nu am decât 17  Crăciunuri la activ şi o sumedenie de cadouri, bucurie şi iubire de împărţit cu cei dragi mie şi cu tine.

Fă o faptă bună: împarte un zâmbet şi-o felie de cozonac c-un sărman!

ochii toamnei

ochii trişti,

ca ale toamnei frunze;

iar tu, domol de vei veni,

în a sa închisoare, vei reuşi să îi şopteşti,

sfârşit, fără de glas,

“Dar toamna e frumoasă!”

apoi,

un ecou, de pe-undeva, dintr-o prăpastie de suflet,

trist,

îţi va răspunde răguşit, cald,

“Dar… TRISTĂ! Şi ce folos ar fi al frumuseţii,

pe lâng-o tristeţe a cărei frumuseţi,

nici Aurora n-o păleşte?”

Păşesc haotic printr-un parc. Timpul parcă m-a uitat sau, poate doar mă evită. Mă simt departe de tot; departe de orice fiinţă ce m-ar putea răpi din lumea mea; de orice sentiment ce s-ar putea năpusti asupra sufletului meu pustiit de orice semn vital.

Înaintez şi dintr-o dată tresar puternic din cauza unui sunet ce mi se pare ciudat, însă atât de familiar. Mă opresc şi privesc în jurul meu năucită de durere. Nu văd nimic cu excepţia felinarelor ce-mi luminează paşii şi a deşertului înfrunzit de frunzele pale, dar totuşi colorate, plecate din sihăstria copacilor. Mă lupt cu mine însămi pentru a mai face un pas, însă sub pantoful meu se-aude din nou acel zgomot. Mă aplec şi pot zări sub lumina obscură o frunză măcinată sub vârful piciorului meu.

Dintr-o dată, parcă mă cuprinde o remuşcare, o dorinţă de a vărsa o lacrimă, dar mereu uit că nu mai poate aluneca nici măcar o lacrimă pe obrazul meu, fie din bucurie, fie din pricina tristeţii.

Mă ridic  şi merg mai departe, parcă mai mai nepăsătoare, mai indiferentă.

TU! Batjocoreşte-mă; fă-mi zâmbetul să mimeze lacrimile pe chipul meu; transformă-mi fericirea într-o sfâşietoare durere; calcă-mi sufletu-n picioare şi fă-mi-l bucăţele, exact ca cioburile unei farfurii ce-ai scăpat-o pe gresia bucătăriei tale; jigneşte-mă, înjoseşte-mă, făcându-mi inima să bată de parcă s-ar dori afară din piept, ÎNSĂ nu veni după o vreme, prefăcându-te că nu s-a întâmplat nimic şi pretinzând că nici nu ai plecat vreodată, că nici nu m-ai pedepsit să-ţi simt absenţa într-un timp ce părea a fi infinit!

Vântul adie prin buclele-mi răsfirate, iar înaintea mea se rostogolesc frunze, venind din toate părţile, ca fiind conduse de-un austru. Aş vrea să mă opresc; să am puterea să privesc în jurul meu, să văd peisajul cu mine-ntrânsul, privindu-mă prin ochii altcuiva,dar nu pot. Sunt laşă. Învăţ să mă rezum la proprile mele cerinţe, probleme şi temeri… să merg, să alerg, să fug.. de propria-mi persoană! Şi-atât!

Acum… Peste sumedenia de frunze, aleargă năuci, nişte fulgi rătăciţi de zăpadă, vroind să ajungă la o destinaţie parcă, dar tot ce vor de fapt, e să fugă din lumea lor; să ofere un strop de fericire altora… şi să se topească. Să se stingă. Să dispară.

 

Amalgam de cuvinte, de trăiri, de momente, de amintiri; un amalgam fără sens ori înţeles. Un glas neîncetat, vid. Beznă. Frunze. Fulgi. Un suflet dezgolit. Întuneric. Sfârşit.

Protected: La pieptul tău

This content is password-protected. To view it, please enter the password below.

recviem

                        Nu pot urî, dar nici iubi; nu pot plânge, dar nici să zâmbesc nu pot; aş vrea să pot zbura, dar aripile mi s-au frânt de mult timp; aş vrea să pot ţipa, dar glasul s-a prăbuşit încă dinaintea mea; aş vrea să ascult povestea de viaţă a cuiva, dar nu înainte de a-mi fi ascultată a mea; aş vrea să fiu complimentată, dar nu pe nedrept; aş vrea să fiu îmbrăţişată, dar

I se putea citi durerea ameţitoare în ochi, pe când privea în golul orizontului ce i se arăta în lumina ferestrei camerei sale ce se purta a-i fi asemeni unei închisori a sufletului, deşi el părea că reuşise să evadeze cu mult înaintea persoanei ei. Se întreba de cât timp era împietrită sub licărirea întunecată a soarelui

   Să fie o secundă, un minut, o oră-două-trei?
Să fie-o zi, un deceniu, un veac, o viaţă? Un timp

                         Pe umerii-i albi, asemeni unei Regina Nopţii, îi cad împrăştiate buclele aurii, de parc-ar vrea să vorbească în locul gurii ei, acum pecetluită în tăcere, iar înaintea balansoarului, ce ticăie de parcă s-ar dori ceas

tic-tac. tic-tac,

pe noptiera prăfuită de timp, se zăreşte o ramă de fotografie; în faţa ramei, mii de bucăţele cristaline de sticlă, şoptesc speriate în surdină că amintirea ce-o păstrau, a fost răpită de-un demon şi dusă într-un loc obscur.

Nu e tristă, dar nici fericită nu e. Ar vrea să se ridice în picioare, să iese afară, să coboare lin din cer stropi deşi de ploaie ce să-i mângâie uşor tâmplele, aşa cum face-o mamă iubitoare.

Îşi duse uşor mâna spre frunte, în semn de închinare, în timp ce ochii-i sunt ţintiţi spre răsărit, spre-o icoană acoperită cu pânză împletită de paianjen, dar inima-i înţepeni atunci când prin faţa Maicii Domnului, îi apăru o amintire, apropiindu-se de ea, plutind, de parc-ar fi un înger senin.

Sări în sus! Rochia neagră – până în pământ, cu mânecile lungi până la gingaşa-ncheietură  – îi conturează fin fiecare parte a corpului său; din pălăria ce-o poartă, îi ies rebelele bucle şi voalul dantelat ce-i acoperă o parte din chipul angelic, ascunzându-i valurile marii învolburate ce le poartă, demnă de-o regină,

Nici o lacrimă! Nici măcar una! Nici măcar de dragul timpului

                        Se aplecă fugitiv deasupra măsuţei de toaletă. Înlătură peniţa. Apucă agitată scrisoarea. O vârî într-un plic îngălbenit. Îşi îndoi trunchiul sfios spre piciorul mesei. Înşfăcă garoafa de culoarea sângelui tulbure. Se-ntoarse brusc! spre icoană. Îşi făcu o-nchinăciune în faţa ei. Apucă clanţa uşii, cu mâna tremurândă de parcă s-ar fi aflat în momentul acela pe scena primului ei spectacol.

Nu trecu mult timp până când realiză că şi în acest

        În acest moment sunt chiar pe o scenă. Nu pe scena pe care mă bâlbâiam, îndrugând câteva cuvinte, iar toată sala mă aplauda, ci pe cea a vieţii, acolo unde toţi aşteaptă să fac un pas greşit

                       Iar de multe ori, nici măcar nu aşteaptă. Te împing cu toată invidia ce-o poartă-n suflete, îşi spuse ea în gând.

Într-un final, apăsă puternic şi făcu un pas sfios spre exterior . Afară adia uşor vântul, iar undeva-n neant, zări un colţ de soare

             E o vreme perfectă să renunţi la cineva drag

îşi spuse ea, sarcastic.

      Amintirile nu sunt demoni, oamenii sunt. Ele sunt aripile unui înger.

                 Şi parcă îi simţi mâna caldă, atingându-i umărul rece şi speriat.

Mă simt a fi o “nu-ştiu-ce-ori-nu-ştiu-cine”.

Nu am mai aşternut nici măcar un cuvânt în ultima vreme. Nici măcar pe-un colţ de foaie sau în telefon, iar acum nu ştiu ce anume m-a convins să fac asta: insistenţa lui tata “de-a mă apuca de treabă” sau pur şi simplu hotărârea mea de-a mă năpusti asupra tastaturii şi a începe să tastez cuvinte fără noimă. Doar să ştiu că scriu.
Şi iată-mă că scriu. Şi nu e ceva, nici pe departe literar, ci mai degrabă o filă ruptă din jurnal.

Am aşa o stare de “nu-ştiu-cum-mă-simt”… Aş vrea să stau toată ziua în casă, dar, parcă, mi-ar plăcea şi să ies undeva, să fiu înconjurată de oameni ce mă vor lângă ei, ce îmi lipesc cu forţa, de chipul meu mohorât, un zâmbet ce pare-a fi, parcă, rupt din razele soarelui şi ce cuprinde întreaga bucurie existentă pe Pământ, mi-ar plăcea să fiu lăsată în pace, să mi se permită să-mi fac de cap”, deşi sunt perfect convinsă că nu voi face altceva decât să mă tolănesc în fotoliu, în faţa calculatorului şi mă voi uita non-stop la filme, îmi lipsesc îmbrăţişările zilnice de până acum, mi-e dor s-aud un compliment fie el şi infim şi asta, nu c-aş duce lipsă de câtuşi de puţină atenţie, dar… sincer… mi-e dor să fiu importantă şi nu spun asta din partea aceea de grandomanie întunecată din mine,  spun… din suflet, din lacrimi.

Mi-ar plăcea acum să am inspiraţie să scriu. Să scriu, “de ce, nu?!” şi un roman, pe nerăsuflate, să-mi iese inspiraţia prin fiecare literă ce-o aştern, şi-apoi, brusc! să devină popular, iar eu pe urma lui, cu paşi mărunţi, să fiu în urma lui şi să-mi arunce cineva, acolo un “Felicitări!” spus, măcar, din complezenţă, chiar dacă invidia-i învăluie toată inima şi eu… să sar în sus de bucurie! Să fiu în culmea fericirii! Şi-acum i-aud, undeva, în fundul memoriei, vocea tatei ce-mi tot repetă “Rezultatele sunt nouăzeci şi nouă la sută transpiraţie, iar unu la sută inspiraţie!”. Şi-mi tot răsună vocea asta şi m-arunc din măreţele mele vise, înapoi în depresia mea “de toate zilele”.

Tu! Nu mă înţelege greşit! Nu cerşesc nimic, deşi sufletu-mi tânjeşte, nu vreau să primesc nici măcar un cuvânt de “pomană”. Vreau doar să-mi fie recunoscute meritele. Şi ca de fiecare dată, mă îndepărtez de visele ce niciodată nu se mai sfârşesc, revin la starea mea în care pur şi simplu nu ştiu cum mă simt, mă închid în camera mea, pornesc în surdină muzica, îmi înşfac cartea şi mă rătăcesc în aripile ficţiunii.

“am o stare nu-ştiu-cum”

“Dă-mi 10 motive pentru care să te iubesc!”

 

Sunt greu de iubit! Şi tocmai din acest motiv nu-ţi pot cere să mă iubeşti; nu-ţi pot înşira nici măcar 10 motive pentru care ar trebui s-o faci. Sunt o fată obsedată de citit şi de multe ori, poate, prefer compania cărţilor, decât a oricărei alte persoane. Ador să scriu, să mă descarc, să-mi dezlănţui suferinţa ori bucuria, să dau frâu liber imaginaţiei şi deseori , pot fi îndrăgostită mai mult de cuvinte, decât de persoanele ce mă  inspiră. Mă pot sacrifica amorului, într-o fracţiune de secundă, dacă ajung la concluzia că e mai bine pentru tine, chiar dacă îmi provoacă durere şi suferinţă! Acum sunt lângă tine, peste puţin timp pot dispărea la fel cum am apărut, asemeni unui magician; asemeni unui strop strălucitor de rouă ce dispare sub atingerea gingaşă a razelor de soare. Nu sunt demnă de a investi sentimente în persoana mea! Pot oferi milă persoanelor ce nu merită, iar asta te-ar putea supăra sau dezamăgi, dar nu sunt fiinţa ce se lasă uşor schimbată, pot oferi iertare celor ce nu sunt demni de ea, îmi pot oferi sufletul pe tavă, ca un dar sacru ; mă poţi privi la nesfârşit şi vei vedea cum mă pierzi, dar nu mă vei putea răpi din lumea mea dăruită viselor, ce-mi par mult mai minunate decât realitatea, şi, totuşi, nu vei putea face absolut nimic în privinţa asta! Parcă îmi e scris, undeva, în privire, cu litere aurii, că „Nu pot fi iubită!”, cu un sigiliu la final, ca de „Adio”.

Dar să nu uiţi: eu pe tine te pot iubi. Am şi eu dreptul, fie de vrei, fie de nu. Şi de voi începe, nimic nu mă va mai opri din a face asta! Ştiu că meriţi să fi iubit, de mine, dar să ai lângă tine pe altcineva. O altă “eu”, ce va completa lipsa mea de putere de a te iubi mai mult decât fiinţa mea.

Dar nepreţuită fiinţă, ai grijă căci e vai de cel ce iubeşte o fată ce citeşte! Deşi aceasta iubeşte greu, măsurând detaliile şi fiecare vorbă rostită, atunci când iubeşte, iubeşte cu toată fiinţa ei, iar totul ar părea de vis! Iubeşti şi eşti iubit,dar vei începe,la un moment dat, să te simţi singur, de multe ori având impresia că nu-ţi mai acordă suficientă atenţie… Poate fi îndrăgostită mai mult de cărţi decât de tine; le poate acorda mai multă atenţie lor decât ţie; poate decide să-şi petreacă mai mult timp fiind înconjurată de dragele ei cărţi, decât cu tine; se poate simţi singură, refuzându-ţi consolarea în schimbul cărţilor; poate avea zile proaste fără vreo explicaţie.

Toate acestea se pot întâmpla sau nu! Dragostea e neprevăzătoare.Nu te poţi bizui pe ea,dar nu o poţi nici refuza! Însă, tot ceea ce ştiu şi şti, e faptul că noi suntem şi vom fi mereu în antiteză; ne vom simţi întotdeauna posesorii posedaţi şi demonii ce se află printre îngeri.

Ploi, vânt, sentimente şi trecut

tac şi sufăr.
scriu totul pe-o hârtie
ploi,
vânt , sentimente şi trecut.
trecutul ce mă urmăreşte
în orice răsuflare.
dau totul uitării,
îmi dau mie un răgaz,
privesc la ceas şi înaintez.

Vedem în jurul nostru numai despărţiri, fie ele de durată, ori nu. În filme, fiecare despărţire, are şi o revedere, o eventuală împăcare, însă, în viaţă, realizăm stupefiaţi că viaţa în sine e o despărţire.
Renunţi la cineva din dragoste, deşi realizezi că durerea e sfâşietoare; întreg Universul tău este distrus; viaţa ta nu pare a mai avea vreun sens; faţa de pernă şi cearşaful, nu se mai usucă de lacrimile-ţi fierbinţi; capul, parcă, nu-l mai simţi; timpul ţi se pare că trece pe lângă tine fără ca tu să realizezi, iar singurul ce-i observă trecerea, e chipul tău lipsit de farmecul de mai devreme. Soarele dimineţii şi bucuria, care adineauri îţi erau fericirea, acum te înspăimântă. Te înspăimântă, de altfel, fiecare colţişor de amintiri şi realizezi  că fiecare lucru din jurul tău, îţi aminteşte de el. El e parte din tine, iar tu, nu poţi să-l laşi pur şi simplu să plece, şi chiar de ţi-ai dori asta, cu siguranţă, nu ar pleca. Şi,deşi te întrebi de ce ai făcut asta, niciodată nu vei afla adevăratul motiv pentru că nici măcar sufletu-ţi nu-l cunoaşte.

Şi vezi tu, tocmai asta e iubirea! Să renunţi la singurul lucru din viaţă ce-ţi dă împlinire şi fericire, şi asta tocmai pentru că tu crezi că merită ceva mai bun decât tine, că nu eşti suficient de bună pentru el, că-ţi aminteşti de toate momentele dificile în care l-ai pus,că ai impresia că-i stai în drumul fericirii lui, când, de fapt, tu eşti fericirea lui!…

De-a lungul timpului suntem învăţaţi tot felul de lucruri, însă de ce nu ştim niciodată  cum să suferim, cum să facem în aşa fel încât totul să devină mai puţin dureros sau nicicum? Şi ştim cu toţii, prea bine, că cine nu pune suflet in toate, bine o duce, dar dacă pune  şi refuză a arăta asta, iar pe-al său chip e întipărită indiferenţa , atunci, când e singur în camera sa, plânge, plânge cu lacrimi de sânge, ca mai apoi, când iese  din “templul” ce-i e martor oricărei bucuri sau tristeţi, zâmbetul să-i apara din nou, iar lacrimile sa dispară de parcă nici nu ar fi existat vreodată? Acelea sunt cele mai puternice persoane din lume!

E aşa de greu să renunţi la ceva ce iubeşti, ceva ce ţi-ai dori să-ţi fie alături clipă de clipă, dar care totuşi, e mai bine să fie plecată. Nu bine pentru tine, bine pentru ea. Iar apoi, ajungi să realizezi că tu urăşti despărţirile, că tu, de fapt, nu ai nici cea mai mică ideee cum să o faci, că te înspăimântă acel ultim “adio!”, spus parcă ca fiind rupt din suflet…, presimţi că nimic nu va mai fi la fel…, că de-acum tot ceeea ce urmează e toamnă… Nu toamna de afară, cea din sufletul tău pierdut!…

Te gândeşti ce va urma după acel cuvânt? Vei pleca tu sau va pleca el cel dintâi? Te vei întoarce să-l priveşti pentru ultima oară, sau ţi-e prea teamă…, ori o va face el? Care va fi ultima amintire ce-ţi va rămâne întipărită în minte?… Dar lui?… Şi desigur, în acel ultim moment…, aţi avea atât de multe lucruri să vă spuneţi… Dar le veţi spune vreodată?!…

Însă, după toate-aceste întrebări ce ţi le adresezi, pleci… fără a spune măcar un cuvânt, fără a întoarce capul nici măcar pentru o ultimă privire! Pleci, şi-atât. Îţi simţi capul îngreunat, sufletul dezbrăcat, iar ochii plini de lacrimi cristaline şi reci, pline de sentimente, ce ţi se rostogolesc prea uşor pe obraz, ca mai apoi, s-ajungă jos, jos pe pământ, să-mpietrească veşnicia acelor clipe sfâşietoare!
“Iubea. Vedea în mişcările ei acea somnolenţă luminoasă pe care-o dă trupului baia de soare şi sufletului, dragostea. “
Şi de-acum, tot ceea ce urmează, e doar un sfârşit! Sfârşitul fericirii ce voi o vedeaţi veşnice!

las trecutul,
pe mine şi pe tine, pe noi..
în amintiri. 

Rătăcită prin neant.

Vin, dar nu știu de unde, mă duc, dar nu știu încotro- mă mir cum sunt atât de voios.”

Sunt fată. Am o cameră uneori ordonată,alteori nu, la fel cum îmi e şi sufletul, am sentimente neclare, am iubit şi-am fost iubită, am dezamăgit şi-am fost dezamăgită, am minţit şi-am fost minţită, am suferit, provocând şi eu la rândul meu suferinţă, am pierdut prietenii,câştigând altele,am oferit încredere, deşi aveam siguranţa că voi fii înşelată, am învăţat să sufăr în tăcere, am intrat în conflicte, am avut momente de depresie, dar şi de bucurie, am avut momente în care tot ce-mi doream era să uit trecutul, am avut şi momente de disperare în care simţeam că tot ce se află în jurul meu se prăbuşeşte, mi-am pus dorinţe cu toată credinţa mea, care în final s-au împlinit, am păstrat secrete, am dezgropat trecuturi  dureroase, am regretat, am luat decizii gândite sau pripite, am fost păcălită de aparenţe, am întors spatele oamenilor ce mă iubeau, am pierdut luna, numărând stelele, am trădat, fiind şi eu trădată, am avut momente în care tot ce aveam nevoie era singurătatea, dar şi momente în care mă vroiam înconjurată de oameni dragi,am avut clipe în care tânjeam după laude şi complimente, am fost folosită,dar am şi folosit şi cel mai important am iertat şi-am fost iertată.

Pot fii în atât de multe moduri, pot fii atât de diferită de la un moment, la altul, pot fii tristă şi fericită cu lacrimi în ochi, în acelaşi timp, pot preţui un lucru sau o fiinţă, până ajung la obsesie, iar pe inimă, mi-am pus vamă,dacă intri-n ea, plăteşti un preţ,iar de ieşi, eu voi plăti unul.

Tot timpul am fost preocupată să mă găsesc pe mine însămi, fără să pot realiza că eu sunt pierdută, pe undeva, pe drumul căutării mele.  Uit, deseori, că am fost învăţată că drumul e doar un mod de a ajunge la destinaţie şi că de fapt, cu fiecare pas ajung acolo. Mulţi cred că se află pe această lume doar pentru că joacă un rol, însă, eu, refuz să cred asta! Vreau să îmi creez propriul meu rol, propriul curs al vieţii, propriul scenariu, vreau să fiu deosebită, nu vreau să fiu pierdută în anonimat, iar apoi uitată de parcă nu aş fii existat niciodată. Îmi doresc să ies cumva din cotidian, să fac ceva special, să fiu demnă de-al meu nume!

Am tot căutat şi iubirea şi fericirea. Dar, de acum nu îmi voi mai căuta fericirea. De acum, îmi voi privi viaţa din prispa proprimilor ochi şi nu prin ai cuiva. Voi porni în căutarea aventurii de a-mi crea singură fericirea. E ciudat. Oare, de ce nu-mi caut pur şi simplu fericirea, dacă mi s-a spus că e singurul scop în viaţă? Şi, totuşi, ce e fericirea? Se spune că e dragoste. Sau linişte. Linişte? Sincer, nu pot să-mi dau seama. Poate sunt pe cale să descopăr. Cât despre iubire, iubirea nu te-ntreabă dacă o accepţi, ori nu. Dacă ea e hotărâtă, nu i te poţi opune. Vrei, nu vrei îi devi sclav, iar ea-ţi va fii stăpână!

Îmi place să citesc. Ador să mă pierd în spatele unor cărţi, să dispar pur şi simplu din lumea asta, să devin şi eu ceva în acea lume misterioasă, ce nu o voi avea niciodată şi de curând am constatat că fiecare carte citită îmi dăruieşte din a ei putere, mă face mai puternică, mă face mai periculoasă, însă iubesc să scriu pentru că în spatele fiecărui cuvânt, stau captive mii de imagini şi parcă fiecare literă cere a investi în ea toate ale noastre sentimente, de parcă i-am sculpta sensul. Odată cu ele, ne dăruim şi sufletele noastre,ascunse, undeva,acolo, într-un colţişor, minuscule pentru a se putea face cunoscute întregii lumi!

Vezi, tu, dragă cititorule, câteodată, prefer visele în schimbul realităţii, fie ele de zi ori de noapte, fie ele cu ochii-nchişi şi gândul, undeva, pecetluit, fie cu ochii larg deschişi, privind spre neantul de chipuri pline de viaţă,dar lipsite de suflete, cu gândul fugit, departe-n depărtări. Mă las, deseori, pradă viselor să mă poarte pe-ale lor aripi frânte, în locuri ce nici măcar cu inima nu am ajuns vreodată!

Pe-acol’, pe undeva, pe lângă poarta Cerului

Dragă Luky,

Mi-am făcut un ceai şi m-am aşezat confortabil, pe firele plăpânde de iarbă, pregătită să-ţi scriu. Strâng obsesiv ceaşca de ceai… De ce?! Nu ştiu. Dar parcă simt ca s-au adunat prea multe. Mult prea multe. Simt că trebuie să mă eliberez,să nu mai ţin în mine. Încerc să mă eliberez de “povară”, dar parcă ceva nu mă lasă. Poate acel “ceva” e teama. Teama de ce?!  Nu ştiu. Îmi dau doar seama că nu pot şi GATA! Poate trebuie doar să mai aştept. Să aştept ca lucrurile să se rezolve de la sine.

Eu sunt la fel cum m-ai lăsat tu, doar că puţin mai înaltă, parcă mai matură şi mi se pare că viaţa m-a mai schimbat, însă, pe seamă ce scriu, realizez ce mult timp a trecut de când nu te-am mai văzut. Îmi lipseşti. Îmi lipseşte prezenţa ta. Am rămas aceaşi persoană, poate doar puţin schimbată de viaţă şi de timp, dar sufletul e-acelaşi. La fel cum l-ai lăsat atunci când ai plecat. Ţi-a păstrat acelaşi loc, care acum, deşi e liber, continuă să te aştepte.

Plecarea ta de lângă mine, m-a făcut să cred că întreg Universul meu s-a răsturnat şi nu credeam nici o clipită că ar mai exista o fiinţă ce ţi-ar putea lua locul sau măcar să-l acopere, să-l facă să devină nevăzut în întunericul suferinţei mele şi realizez că nu a fost alegerea ta să pleci de lângă mine şi că aşa a fost scris, să mă părăseşti. Ai plecat şi cu toate c-au apus demult acele timpuri, tu continui să fi pata lor de culoare, a copilăriei mele, acel strop multicolor ce-mi acoperea mulţimea de stropi alb-negru.

Nu îmi imaginam că, prezenţa ori absenţa ta, îmi poate schimba atât de mult viaţa. Nu credeam că  mă poate schimba într-atât de mult. Nu îmi venea a crede că va exista o fiinţă pe lumea asta, ce odată cu plecarea ei, îmi va rupe şi bucăţica de suflet întunecat şi stăpânit de tunete şi fulgere.

O vreme am crezut că nu te merit, că nu sunt destul de bună să te pot avea; tot ce s-a întâmplat a fost o lovitură puternică; neaşteptată pentru mine, inima mi s-a sufocat, iar apoi, am ajuns la concluzia că un sfârşit, nu e tocmai un sfârşit. El poate fi şi un nou început. Pentru mine, pentru tine, pentru amândoi, în două drumuri separate, dar cu adânci suspine, o recunosc că aşa cum m-ai iubit tu, nu mă va mai iubi nimeni vreodată.

Vai! Te rog, iartă-mă că, deşi nu ţi-am mai scris de foarte multă vreme, tot ceea ce fac acum e să mă văicăresc de egoismul meu şi să te învinuiesc de toată durerea mea.

Crede-mă! Realizez că nu e nici pe departe vina ta. Ştiu că nici un moment nu ai vrut să-mi provoci suferinţă, fie ea de orice fel; ştiu că nu ai vrut să-mi curgă nici măcar o lacrimă, gândindu-mă la tine, fie ea chiar şi de bucurie, dar îmi lipseşti atât de mult! Tu eşti iubirea copilăriei mele, nu uita asta!

Dar am vorbit suficient de mine! Tu cum eşti? Eşti bine? Dar, oare, cum altfel ai putea fi acolo SUS? Ţi-e dor de mine? Mă veghezi?

Ştiu că a trecut ceva timp de când nu te-am mai vizitat, dar vreau să ştii că mă gândesc deseori la tine şi te visez, chiar dacă între timp au apărut alte fiinţe ce-ţi voiau loc’şorul din sufletul meu, ele nu au putut ajunge niciodată atât de departe. Tu însemni şi-ai însemnat întreaga mea copilărie, iar lucrul ăsta nu e puţin!

Vreau să afli că ori de câte ori îmi zboară gândul firav la tine, arunc ochii-nlăcrimaţi spre noptiera de la căpătâiul patului, iar acolo-ţi văd singura fotografie ce-o am cu tine. E tot ce am. Şi-o sumedenie de amintiri. Şi copilăria.

Vezi,tu… Acum, trebuie să plec. S-a întunecat, iar tot ce-ţi pot lăsa acum, e un sărut -cu ale mele buze aspre, lăsate pe piatra ce-ţi vrea a fi o “cruce” şi-a cărei inscripţie va rămâne veşnic : “LUKY- 2005 “.

Nu credeam vreodată că un câine îmi va putea colora copilăria aşa cum ai făcut-o tu!

Cu drag, E.

P.S. : Ştiu că îţi promisesem o statuie la mormânt, dar să nu fi supărat! Mai este timp!

păşind năucă

e pustiit,

afară, e din ce în ce mai multă ceaţă,

mai puţină recunoştinţă,

mai puţin soare

şi mai multă nepăsare, dar

nu-i nimic. privesc tăcută spre

înalta stea ce-mi luminează neputinţa.

e întuneric.

mă înec, uitându-mă, pierdută-n zare

şi văd, venind la mine, norii

ce-mi vor acoperi

ochii-nlăcrimaţi, asemeni

unei frunze ce-alunecă,

uşor,

spre-al meu suflet.

îndurerat de ploi, de vânt,

de amintiri.

şi parcă-mi simt sufletul

tânjind.

parcă am nevoie de o renaştere sufletească,

de-un nou început,

de-un nou timp,

de-o noua eu.

tăcere.

se-aude dor un vâjâit, năuc,

parcă, de vânt.

Unde găsim fericirea?

Unde găsim fericirea?.

“Eu pot fi fericită chiar şi cu lacrimi pe obraz,chiar şi cu durere în suflet.Am felul meu ciudat de a zâmbi,de a fi eu.Nimeni nu e atât de fericit! Sunt fericită chiar şi atunci când sufletul îmi plânge,când sufăr sau iubesc!”

 

Şi a venit şi rândul meu la postat. O părere?

Ne e teamă şi de viaţă, dar totuşi şi de moarte!

Mă pierd printre idei. Mi-e teamă.

Asta e pură laşitate. Sunt conştientă de asta. O caracteristică a oricărui om. Nimic deosebit. Dar, uneori, cu toţii avem nevoie de-un moment de suferinţă, de-o cădere,  de-o-ngândurare. Aşa, ca să nu fie prea  frumos, căci ,“ ce-i frumos,  repede trece”. Ne pierdem în lucruri bune ca fericirea, iubirea, împlinirea momentană, dar şi cea de-o vreme, însă lucrurile “ne/bune” , pe care le ignorăm de cele mai multe ori, sunt cele ce ne poartă paşii spre sacrele  împliniri.

Oare de ce superficializăm concretul, atunci când viaţa e  un şir nesfârşit de trepte, ce se-aşteaptă cucerite, asemeni unui vârf de munte, pe care deşi-l vedem aproape, al său pisc cu greu se lasă îmbrăţişat? Dar el ne cheamă. Ne cheamă mereu. Să-l atingem şi doar pentru o secundă, să se simtă învins şi cucerit.

Teama nu e doar teamă. Nu e un simplu sentiment. Ea e o pasăre, ce ocroteşte şi încălzeşte sub aripa ei ceilalţi pui de sentimente, îi ajută să crească cu speranţa “celui mai bun ”, să facă primul pas temător, sfios, dar ferm, încredinţându-se în farmecul  vieţii.

De ce obişnuim să vedem în cei ce ne înconjoară doar faptele negre ce le fac? De ce suntem într-atât de naivi, încât să judecăm fără a ne privi măcar o clipă în oglinda împăienjenită a timpului, ori în cea inegrită a sufletului, acoperită demult cu praful uitării? De ce aşteptăm cu nerăbdare să inşfăcăm  orice ne   cade-n  mână, chiar şi suflete suferinde, fiind prea orbi a gandi ceea ce facem? De ce să ne bucurăm de răul celui de lângă noi, devenind de un egoism feroce? De ce vorbim întotdeauna despre reuşitele noastre, preferând să tăinuim eşecurile, mai bine decât un rege? De ce atunci când greşim, ne oferim ofrandă laşităţii, fiindu-ne teamă să dăm piept cu propria – ne durere?

Vai! Dar sunt şiruri-şiruri de “de ce”-uri care , la prima vedere, nu înseamnă nimic pentru noi, însă de ne dăruim o clipă din fluxurile şi refluxurile clipelor vieţii , vom ajunge sa realizăm că viaţa noastră nu e altceva, decât un mare “DE CE”, cuprinzător cât toate întrebările noastre.

Tu, mamă Teamă, e oare vina ta? E vina încrederii tale oferite puilor tăi? Ori a neştiinţei tale că hrăneşti nişte pui de vipere, ce se dau a fi nestruşnicii pământului?

Teama aduce la acelaşi numitor extremele. Le face şi vulnerabile pe amândouă. Ne e teamă şi de eşec, dar şi de reuşită. Ne e teamă şi de iubire, dar şi singurătate. Ne e teamă şi de prea bine, dar şi de prea rău. Ne e teamă şi de fericire, dar şi tristeţe.  Ne e teamă şi de viaţă, dar totuşi şi de moarte!

“Înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii”. Aşa să fim!

Parfum de levănţică

A tremurat o frunză din copacul sufletului meu. Sfârşitul tocmai s-a repezit, cu ghiarele sale de balaur, asupra vieţii, a cărui început, nu demult a început.E absurd. Viaţa e absurdă.Totul e absurd.
Cât trăim, ne simţim de parcă suntem serviţi constant cu nişte praline de ciocolată, a căror aspect, uneori, ne sperie, fugim de el , iar când începem a le prinde gustul, porţia ni se termină.
Sunt genul de persoană ce obişnuieşte să scrie, cu litere rupte din inimă, “PENTRU TOTDEAUNA” pe fiecare persoană ce mi-e alături la momentul potrivit, dar odată cu asta, îmi vine, asemeni unui vârtej, şi dezamăgirea, că nimic nu e pentru totdeauna, totul e relativ – cu o limită prestabilită, dar de care, noi, suntem necunoscători.
În şcoală, obişnuiam să ni se predea lecţiile, iar apoi să dăm testul, însă în viaţă, mai întâi dăm testele, ca mai apoi să învăţăm lecţiile.
Viaţa e atât de perfect imperfectă, înconjurată de tăceri asurzitoare şi de lumini întunecate…
Păşesc speriată, temătoare, de parcă nu aş mai fi fost niciodată în camera asta, închisă, parcă, c-un lacăt al cărei chei , e însăşi viaţa mea, pecetluite fiindu-i toate tainele. Privesc în jur şi nu mai recunosc nimic, deşi am sentimentul că în mine, încă mai are viaţă. De jur  împrejurul ei sunt doar pânze de paianjeni, fire de praf aşezate unele peste altele,un haos, dar parcă în acea încapere e chiar sufletul meu.  Merg mai departe. Totul a rămas la fel cum am lăsat, de parcă ieri am părăsit, cu lacrimi în ochi, cămara sufletului meu.
Am păşit, uşor, cu ochii către aceleaşi pat în care visam la ceea ce vroiam să fiu acum, deşi, poate, pe parcurs, unele dintre acele vise măreţe, au eşuat. Nu regret nimic. Nimic din ce s-a întâmplat de-a lungul timpului. Datorită vieţii, sunt ceea ce sunt astăzi. Am rămas ţintuită locului în faţa patului, a scaunului răsturnat de vreme şi a celorlalţi “martori”, cu ochii aţintiţi asupra unui cufăr, parcă neatens de vreme. Îmi pare atât de cunoscut, dar nu-mi dau seama de unde şi de ce. “Ah! Îmi amintesc!” Mă aplec ,timidă, de el, îl iau în braţele-mi tremurânde, iar în faţa ochilor mei, se plimbă haotice amintirile vremurilor, a lacrimilor şi a fericirii demult apuse.

Îmi doream  atât de mult să am puterea de-a deschide cufărul… Am aruncat o privire spre mâna ce-mi tremura deasupra lădiţei, am dechis-o, iar în mijlocul ei, îmi alunecă o lacrimă- ţinută prizonieră inimii de cine ştie cât timp, dar nu-i nimic! M-am şters cu o nefirescă sete, de parcă ar arde-n mine dorinţa de-a ucide ceva. O amintire. Am deschis cufărul- repede, iar în următoarea clipă, m-a înconjurat parfumul neuitat de levănţică, de mine  culeasă, ce veşnic l-am purtat cu mine-n suflet. Am încercat să-mi întorc capul, dar era pretutindeni şi nu-mi plăcea. Îmi aducea prea multe amintiri, iar ochii-mi erau înecaţi în lacrimi. M-am şters puternic, cu ambele mâini, repetându-mi:  “Fetele mari nu plâng! Fetele mari nu plâng!” şi mai apoi am dat la o parte florile uscate de nu-mă-uita, care-şi păstrau, încă vie, nuanţa aceea albastră, rupte parcă din bolta cerească în mijlocul zilei, iar buricele degetelor mele au dat peste jurnalul  ce încă mă păstra credincios cu tot cu lacrimile sau zâmbetele mele. Nu mi-a plăcut ce am simţit şi l-am dat nevrotic pe marginea cutiei. Am răscolit mai departe, de parcă aş fi căutat ceva anume,dar nu realizam ce anume.

“Fetele mari nu plâng! Fetele mari nu plâng,deşi se simt copleşite întru totul !”
Răsfiram totul, ca şi când ceea ce vedeam, nu vroiam să văd, mă durea şi mă simţeam de parcă aş fi operată pe cord chiar atunci. Am găsit suluri de scriori, flori uscate, dar care încă-şi păstrau frumuseţea de odinioară, obiecte de la oameni ce-mi erau importanţi, ori din locuri ce am fost măcar cu gândul, iar pe mijlocul cufărului am găsit,parcă, tocmai ceea ce căutam, chiar dacă nu eram sigură, sufletul îmi spunea că e.

“Fetele mari nu plâng! Fetele mari nu plâng!”
M-am ridicat aruncând pe pat tot ceea ce aveam în mână şi am plecat repetându-mi aceleaşi cuvinte.
-A plecat,dar e aceeaşi “ea” care era şi cu ceva timp în urmă. A ieşit la fel cum a făcut-o şi mai demult, repetându-şi aceleaşi cuvinte, dar în momentul în care a părăsit camera, pe pragul uşii, printre firele firave de praf, a rămas o lacrimă ce străluceşte în razele timide ale soarelui de mai. Atunci când a plecat, avea valize-n mână,dar acum ţinea strâns, cu mâna transpirată ,o păpuşă- păpuşa ce-i era nedespărţită. Atunci era doar o copilă. La fel este şi-acum. –

Iubire şi clemenţă

A fi un prieten loial, e unul din cele mai dificile lucruri ce le faci în viaţă, deoarece prietenia e un cuvânt ce mulţi îl folosesc, însă puţini sunt cei ce-l cunosc la adevărata lui valoare, prietenia e des întălnită, dar rar preţuită, însă pentru a-ţi face un prieten, trebuie să închizi un ochi şi pentru a-l păstra lângă tine, e necesar să-i închizi pe amândoi.            

Să fi un prieten adevărat presupune să pui fericirea celui ce l-ai ales a-ţi fi alături, înaintea fericirii, durerii, tristeţii tale, iar ,deseori, ajungi  să te întrebi dacă tot ceea ce faci, merită, dacă atunci când tu vei fi căzut, el îţi va dărui mâna lui pentru a te ridica, umărul lui pentru a plânge, buzele pentru a te săruta pe frunte, timpul  pentru a te încuraja şi ochii pentru a-ţi arăta că e lângă tine?

Nepreţuite sunt momentele în care-ţi dovedeşte că tot ceea ce-ai făcut, nu a fost zadarnic, infinite sunt bucuriile sufletului, atunci cand îi priveşti zâmbetul,chiar dacă are lacrimi în ochi, datorită ţie! Iar de-ţi apare din senin o persoană ce pare-aţi fi o mai bună prietenă, aminteşte-ţi că trebuie să vezi esenţa lucrurilor şi nu aparenţa! Nu renunţa niciodată la un prieten ce ţi-a dovedit că-ţi merită un loc în suflet, deşi persistă acea întrebare, în gândul tău, ce răsună asemeni unui ecou : merită, oare, să-ţi dăruieşti o parte a sufletului tău, a iubirii tale, în mâinile unui străin ce-l găseşti din atât de multă lume, ce poate renunţa la tine în orice clipă, provocându-ţi suferinţă? Da, cu siguranţă merită. Nici o bucurie nu o primeşti fără un preţ, iar faptul că l-ai ales tocmai pe el, trebuie să-ţi dea puterea de-a ierta iar şi iar, şi de eşti certat cu acea persoană, ce mai aştepţi?! Pune mâna pe telefon, că doar nu degeaba suntem în era tehnologiei, lasă-ţi orgoliul, sună-l, fie că eşti vinovat,fie că nu, şi cere-ţi iertare.

Iubirea şi clemenţa sunt două dintre lucrurile de care avem nevoie pentru împlinirea vieţii noastre pe Pământ, bine-nţeles, niciodată departe de prietenie!

Mesaj către nimeni.

Totu-i perfect.

Aproape infect.

Priveşti în jur,

Iar totu-i concret.

Inima-ţi tace,

Karma se varsă.

Gânduri, sentimente –

Toate-s în transă.

Nu-i greu să începi,

E greu să menţii,

Când în jurul tău

Rămân doar minţi pustii.

E dificil de-nţeles,

Deloc c-un sens,

Cobori din tramvai,

Păşeşti fără stres.

Omenirea e arsă,

speranţa e rasă

şi-aştepţi doar un punct

să ai un debut.

Răneşti că eşti rănit.

Răneşti că eşti iubit.

Răneşti că eşti obişnuit.

Răneşti că ţi-e-n instinct.

În mocirla vieţii.

Facem un rotocol continuu în jurul fiinţei noastre, a gândurilor şi a sentimentelor noastre, ajungând să trăim şi noi, la un moment dat , aceleaşi sentimente, identice cu  cele ale semenilor.

În fiecare clipă a vieţii noastre purtăm o luptă continuă cu noi înşine în încercarea magică de a ne regăsi,  de a ne făuri un ţel, purtăm această luptă fără a şti ce vrem ,unde vom ajunge,chiar dacă la început  ni se pare că totul este „ok”, dar ceea ce ştim cu siguranţă,  e că drumul spre el nu-l putem face decât pe două căi, cea de mijloc, fiind inexistentă : ori ne luptăm cu valuri de tristeţe, ori pătimim în fericire.

De ce atunci când dobândeşti  un strop de fericire, vine ceva sau cineva şi-ţi risipeşte bucuria  asemeni unui  austru de toamnă  ce dezlipeşte frunzele de pe crengile copacilor, ducându-le în neantul  zdrenţuros al văzduhului?  De ce pe seamă ce anii trec,suntem cu atât mai depărtaţi de presupusa fericire pierdută?  De ce existenţa noastră ne „izolează” pe malul neîmplinirii, la fel cum valurile mării învolburate, lovesc necruţător în stâncile reci şi alungă scoicile din braţele ei la talazul uitării între nisip şi apă?

Oare există destin sau totul e doar o utopie?

 Unele persoane, pur şi simplu nu sunt sortite fericirii. Orice ar încerca să schimbe în viaţă, rămâne în zadar,drumul lor se afundă tot mai mult , tot mai mult în mocirla tristeţii.

Oare cum ne putem explica asta? Oare cum se împarte fericirea ?

Iar după multe cugetări,constaţi că, deşi sunt persoane cu fericirea zugrăvită pe chipul lor, sufletul le este întunecat, iar apoi, realizezi cu stupoare, că eşti una din ele, că fericirea e scumpă şi nu e găsită de orice persoana , nu o poţi nici cumpăra  „de-un leu”.

A fi fericit,înseamnă a fi inconştient,iar a fi inconştient înseamnă a nu-ţi păsa de ceea ce se întâmplă în jurul tău.

Fericirea e asemeni unei umbrele colorate în nuanţele curcubeului, te apără de stropii furioşi a-i ploii, dar nu îi opreşte.

În viaţă trăim doar frânturi de fericire, ce dau iluzia unei veşnicii, e tocmai ce spunea Einstein în teoria relativităţii, că sentimentul aşteptării dilată timpul, şi ne dorim ca acel strop de fericire să fie asemeni unui fluviu care să ne înghită pe veşnicie.

Dar fericirea şi … doare. Povara ei ne apasă, ne îngrijorează sentimentul de pierdere, de despărţire, efemeritatea ei, la început plângem de fericire, iar apoi suntem pătrunşi de lacrimile tristeţii plecării ei, ajungând să o cerşim iar şi iar şi sufletul rămâne zdremţuit în alergarea regăsirii ei.

Ceea ce pare paradoxal în lumea noastră, în care fericirea şi tristeţea dau iluzia că nu au nimic în  comun, în starea de împlinire sufletească deplină a sfinţeniei, tristeţea devine punte spre fericire. Aici găsim calea de mijloc,ce părea inexistentă, aici găsim fericirea paradisiacă, ce este absolută şi fiecare suflet, conştient sau inconştient fiind, tânjeşte întreaga sa existenţă.

Ce e dragostea?

Ce e dragostea?.

(În)Trecere

Adolescenţa nu este doar o perioadă importantă a vieţii, ci şi singura perioadă când putem vorbi despre viaţă în sensul complet al cuvântului.”  – Anonim

Viaţa înseamnă încercarea permanentă de cunoaştere a propriei noastre persoane nedesluşite, dar cel mai decisiv moment al descoperirilor, e atunci când…

Iubeşti şi eşti iubit, dezamăgeşti şi eşti dezamăgit, minţi şi eşti minţit, suferi, provocând şi tu la rândul tău suferinţă, pierzi prietenii,câştigând altele,oferi încredere,deşi ai siguranţa că vei fi înşelat din nou, intri în conflicte, ai momente de depresie,dar şi de bucurie, ai momente în care tot ce-ţi doreşti e să uiţi trecutul,ai şi momente de disperare în care simţi că tot ce se află în jurul tău se prăbuşeşte, îţi pui dorinţe cu toată credinţa ta şi speri că poate se vor realiza, visezi cu ochii deschişi la lucruri ce par imposibil de realizat, păstrezi secrete, dezgropi  trecuturi  dureroase, regreţi,iei decizii gândite sau pripite,eşti înşelat de aparenţe,întorci spatele oamenilor care te iubesc, pierzi luna numărând stelele, trădezi,fiind şi tu trădat,ai momente în care tot ceea ce ai nevoie e singurătatea, dar şi momente în care te vrei  înconjurat de oameni dragi,ai clipe în care tânjeşti după laude şi complimente, eşti folosit, dar şi tu folosesti, oferi iertare, primind la rândul tău,te lupţi mereu între două decizii, te înşeli în privinţa multor lucruri,pierzându-le şirul, nu ştii ce vrei,dar totuşi vrei ceva, urăşti fără un anumit motiv, greşeşti,iar în final înveţi din ele, depăşeşti impasurile, te maturizezi, înveţi să iubeşti, să ierţi, să nu pui chiar tot la suflet, să realizezi cine ţi-e prieten loial, că părinţii indiferent de felul în care se comportă cu tine, îţi vor fii veşnic alături, încurajându-te şi sprijinindu-te, înveţi să regreţi şi să ceri iertare din adâncul sufletului tău, înveţi că întotdeauna este o cale de ieşire şi că Dumnezeu te ridică atunci când eşti mai jos fără nici un strop de speranţă.

Iar apoi,te trezeşti brusc  la realitate! Îţi dai seama că nu mai eşti aceeaşi persoană de ieri, constaţi că din frumoasa copilărie,te-ai trezit într-o mare tristeţe, că viaţa nu e ceea ce părea a fi, realizezi că acel „neant” al copilăriei,ce credeai că niciodată nu va dispărea…,a dispărut! Iar ţie,ca şi mie, îţi lipseşte ceva. Îţi lipseşte acea „beţie” în care tot ce aveai de făcut era să visezi şi să-ţi doreşti „să fii mare” !

Un nou început în echipă!

Dintotdeauna mi-a plăcut să mă implic în diferite activităţi şi să-mi asum întreaga responsabilitate.

Ceea ce m-a determinat să încep să scriu şi să-mi creez un blog a fost lipsa unui jurnal,unui loc în care să mă destăinui,să-mi mărturisesc gândurile,dar poate,undeva în sufletul meu a fost şi dorinţa de afirmare.

Publicarea blogului a fost un prim pas în faţă în viaţa mea şi în cunoaşterea unor persoane deosebite.

La doar câteva luni,mi s-a oferi minunata ocazie de a face parte unui grup de adolescenţi scriitori ce-şi aştern cu uşurinţă gândurile şi sentimentele.

Şi pe această cale,vreau să-i mulţumesc din suflet lui Andrei Surugiu -o persoană minunată pe care te poţi baza în orice situaţie- pentru că mi-a dat şansa de a-mi face publice sentimentele.

Acesta este micul nostru grup: Fumuri de cuvinte, iar întreaga poveste a “unirii” noastre o găsiţi aici.

” Despre noi

Noi suntem 9 tineri din Timişoara cu vârste cuprinse între 15-18 ani. Mai concret, suntem nişte scriitori tineri, adunaţi într-o comunitate pentru un blog colectiv. Conţinutul acestui proiect rezidă în publicarea articolelor noastre (pe blog, şi nu numai!). Textele sunt lucrate, în particular, într-un atelier literar anumit pentru acest colectiv. Încă nu suntem un cenaclu literar, dar pe viitor am dori să realizăm şi acest lucru. Scopul nostru este de a promova şi un alt tip de valori morale decât cele care se transmit acum printre tinerii de vârsta noastră. Dorim ca aceştia să fie motivaţi prin intermediul nostru să citească mai mult, să îşi dezvolte imaginaţia, să depăşească mediocritatea şi dorim să îl promovăm ca fiecare tânăr să aibă parte de această experienţă. Deşi nu suntem nişte scriitori profesionişti, tindem să credem că textele noastre au capacitatea necesară de a schimba perspectivele şi opiniile generaţiei noastre şi totodată dorim ca persoanele de toate vârstele să vadă cine suntem cu adevărat.”

Protected: Jurnal către o mamă I

This content is password-protected. To view it, please enter the password below.

O singură cale.

Viaţa o străbatem pe două căi: calea firească  şi calea suferinţei.Trebuie să alegem una pe care o vom urma.

Prin suferinţă, nu cauţi plăcerile vieţii. Accepţi să fii neglijat .. uitat.. respins.. Accepţi jignirile şi lovirile, căderile şi toate durerile infinite, umilinţele de tot felul. Găseşti motive să fii nefericit..chiar dacă întreaga lume e fericită,iar iubirea le zâmbeşte tuturor.

Prin firesc nu cauţi altceva decât desfătarea, bogăţia, faima, lauda, şirul tuturor plăcerilor carnale. Îi convingi şi pe ceilalţi să-ţi facă plăcerile, să-ţi gâdile orgoliul, îţi place să-i conduci…,să faci tot ce vrei …

Nu poţi fi fericit fara sa iubesti. De nu vei iubii,viaţa va  trece pe lângă tine nepasatoare.Fii un om cumsecade.Minunează-te.Nădăjduieşte.

Cunoşti sentimentul acela în care ai senzaţia că visele sunt mult mai bune decât realitatea? Da,sunt sigură că da! Cu toţii trăim aceasta dilema.

Priveşti în jur şi nu vei vedea altceva decât iubire, zâmbete, îmbrăţişări, fericire,iar pentru un moment, te vei simţi invidios, egoist..Şi brusc!, te trezeşti la realitate,revii la persoana ta şi realizezi că eşti norocos,ai motive să fii fericit, şi cu toate acestea ,dintre fericire şi tristeţe,alegi tristeţea..Fericirea nu te reprezintă. Te sperie,te face să te simţi străin..şi alegi să rămâi în tristeţea ta fericită..

Ţi-e teamă să nu-i molipseşti pe ce-i fericiţi din jurul tău-cu tristeţea ce-o porţi în suflet,ţi-e teamă să nu-i corupi, ţi-e teamă să nu le furi acel strop de fericire al lor.

Iar de aici şi întrebarea: „Noi cât de fericiţi suntem (?!), şi ce e mai important:  s-o afişăm sau s-o trăim?”. De nenumărate ori, viaţa ne învaţă că cel mai mult contează ceea ce avem în suflet,că aparenţele înşeală, că un singur drum ne este dat să-l păşim timid şi fericiţi. 

Toţi cei ce mergem  pe calea suferinţei,vom găsi karma suprema.

 

Îţi aminteşti?!

Îţi aminteşti de acea dragoste tainică din adolecenţă? De acele săruturi şi îmbrăţişări date pe “de-ascuns” ce te făceau să te simţi părtaş poveştii trăite de Romeo şi Julieta?

Îţi aduci aminte de acele “descoperiri” ce le-ai făcut în vremea adolescenţei făcându-te să te simţi asemeni lui Columb când a descoperit America?

Dar de acele năstruşnice sentimente ce i le purtai doar unei singure fiinţe care însemna pentru tine întreaga Lume,întregul Univers?

Şi ce mai spui de acele schimburi ale stării de spirit ce se învârteau dintr-o extremă în cealaltă,acum iubind,peste două secunde urând?

Unde au dispărut acele zile proaste în care te prostdispuneai numai datorită faptului că persoana de care eşti îndrăgostit nu ţi-a răspuns la timp mesajului pe care i l-ai trimis sau dormea atunci când ai sunat-o?

Încotro s-au dus toate acele scuze penibile pe care le îndrugai părinţilor,profesorilor sau chiar prietenilor,doar pentru a face trainică acea ascunsă iubire?

Cum a pierit tatuajul primului sărut atât de repede de pe obrazul tău,imprimându-se cu foiţă de aur în sufletul tău?

Datorită cărui fapt s-au stins toate acele “Te iubesc!“-uri,spuse cu crezarea că cel căruia te confesezi va rămâne pentru tot restul vieţii lângă tine?

Unde au dispărut toate acele naive sentimente,minciuni,săruturi şi îmbrăţisări ascunse,momente dorite o viaţă?

Unde ai dispărut tu?!

Cu dragostea pe urme..

Cu toţii suntem părtaşi unor poveşti de dragoste, fie că suntem martori la cele din jurul nostru, fie că le trăim.

Dar oare ce înseamnă dragostea? Ce sunt acele sentimente? Ce se întâmplă cu creierul, sufletul sau trupul nostru în acele momente petrecute lângă persoana pe care o iubim?Acele dorinţe pasionale în care ne dorim să îmbrăţişăm persoana dragă nouă,până în momentul în care rămânem fără pic de vlagă..?!

Fiecare iubeşte diferit. Fiecare iubeşte în felul lui, dar tot ceea ce ne aseamănă e „mesajul transmis”-sentimentele.

Sentimentele sunt singura noatră „portiţă” spre dragoste, singura noastră scăpare de singuratate şi singura noastră împlinire.

Metaforic vorbind,uneori,am impresia că sentimentele şi dragostea sunt asemeni unor picături de rouă pe o frunză fragedă: privim picăturile, le admirăm,ne minunăm de frumuseţea lor,iar în dorinţa noastră de a le admira din tot sufletul şi din pofta noastră nefirească de-a le cunoaşte,ne apropiem uşor de plăpânda frunză şi nici bine nu o atingem,că acei stropi fermecători de rouă au dispărut şi tot ce mai rămâne sunt doar nişte urme..în sufletul nostru,nişte cratere,nişte amintiri..

Eu sunt veşnic îndrăgostită de tot ceea ce mă înconjoară,de la fiinţe,până la plante sau chiar obiecte. Acest sentiment mă face mai puternică,îmi dă motivaţie să merg mai departe indiferent de consecinţe. Nimic nu se compară cu fiorul pe care-l capăt atunci când privesc în jur şi văd atât de multe lucruri iubite de mine.

Dar vai!! Vai de cel ce iubeşte o fată ce citeşte! Deşi aceasta iubeşte greu,măsurând detaliile şi fiecare vorbă rostită, atunci când iubeşte,iubeşte cu toată fiinţa ei..

Totul ar părea de vis! Iubeşti şi eşti iubit,dar vei începe ,la un moment dat, să te simţi singur de multe ori,având impresia că nu-ţi mai acordă suficientă atenţie..poate fi îndrăgostită mai mult de cărţi decât de tine, le poate acorda mai multă atenţie lor decât ţie,poate decide să-şi petreacă mai mult timp fiind înconjurată de dragele ei cărţi decât cu tine,se poate simţi singură, refuzându-ţi consolarea în schimbul cărţilor,poate avea zile proaste fără vreo explicaţie..toate acestea se pot întâmpla sau nu! Dragostea e neprevăzătoare.Nu te poţi bizui pe ea,dar nu o poţi nici refuza!

Nimeni nu poate explica ce e dragostea.

Tot ceea ce încercăm noi în a „defini” dragostea sunt doar nişte presupuneri eşuate, privite din perspective diferite.

Stih I

Tac şi sufăr.

scriu totul pe-o hârtie

bătută de ploi, de vânt ,de sentimente şi trecut.

da,acel trecut ce mă urmăreşte

la orice pas,la orice răsuflare.

dau totul uitării,

îmi dau mie un răgaz,

privesc la ceas

şi înaintez.

înaintez lăsând trecutul,pe mine şi pe tine, pe noi..

în amintiri..

just saying..

Protected: gânduri închise II

This content is password-protected. To view it, please enter the password below.

Protected: gânduri închise.

This content is password-protected. To view it, please enter the password below.

Design a site like this with WordPress.com
Get started