Facts from life.

-Răscolind printre sumedenia de amintiri, reînviind vechi şi uitate iubiri…-

Stau prăbuşită într-un scaun învechit şi am un sentiment de goliciune. Mă simt descurajată şi uitată, dar mă apasă o durere puternică în piept pe care lupt să o înlătur.  Însă, cu fiecare încercare, nu fac altceva decât să o întărât mai mult împotriva mea.

Am o stare de gol şi nu pot realiza care este motivul;  o simt de parcă ar încerca să îmi oprească respiraţia cu mâinile sale murdare de durerea împânzită cu memorii.

E înfiorător să te simţi neputinciosă; e trist să te „distrugi” cu bună ştiinţă şi, deşi în momentul în care poţi face alegerea şi realizezi consecinţele ce vor urma alegerii tale, nu ai nici cea mai vagă idee cum se face, însă de fiecare dată, absolut de fiecare dată, simţi cum pierzi în faţa iubirii, dar, spre marea ta uluire, aceasta nu este o surpriză stingheră sufletului tău.

Îmi e dor să simt iubirea, sau măcar să o ating cu buricul degetului asemeni unui vârf delicat de pană. Îmi e sete de-un strop de fericire şi sunt mâhnită că nu pot să ajung la el măcar să-l privesc în lumina surâzitoare a razelor jucăuşe ale soarelui.

Amărăciunea sfârşitului fiecărei clipe, devenită mai apoi o bucăţică de memorie, sfârşeşte prin răsunarea mută, în urechea mea, a unor recviemuri ce par a-mi trezi fiori-fiori în fiecare moleculă tangibilă sau intangibilă din mine.

Simt un sărut timid, tandru şi uscat pe obrazul meu drept şi, din pur reflex, îmi ridic mâna uşor stângace spre acel loc, însă tot ceea ce simt, e sufletul meu care parcă se adună încet în mine atunci când am realizat că nu este decât o senzaţie sau…o amintire.  În momentul acela, speriată,  mi-am mutat privirea ce-o aveam aţintită undeva într-un neant sonor şi luminat, spre masa aflată sub lumina gingaşă din exterior, iar în faţa ochilor mei, apăru mult iubita mea vază, a cărui negru mat te invită în tristeţe şi din ea apărură 9 trandafiri uscaţi- de-un roşu aprins rupt dintr-un rubin ce încă se luptau să poarte pe umerii lor povara unei iubiri pierdute în calea destinului; o iubire neîmplinită ce înainta strigăte năduşite de salvare, fiecare părticică din ei purtând înăuntru lor o lacrimă, un zâmbet, o durere, o îmbrăţişare, un sărut timid, o amintire, o fericire, o durere… o iubire.

Aceaşi ea. Aceaşi fiinţă pierdută în cărările vieţii şi în împotrivirile sorţii. Aceleaşi bucle răsfirate pe umerii albi, păliţi de viaţă. Aceaşi ochi albaştrii pierduţi în nicăieri. Acelaşi suflet rătăcit stăpânit de îngeri şi demoni în perfectă armonie. Acelaşi trup fragil captiv în întunericul camerei. Aceaşi rochie neagră, lungă, care îi conturează formele delicate ale fineţii corpului ei, ce poartă doliul unei iubiri, unei iubiri sfârşite, unei iubiri moarte fără voie, unei morţi eterne.

Bună ziua! Haideţi să ne aşezăm; să luăm un loc şi să discutăm.

Haideţi, vă rog, să lăsăm toate grijile la intrare; toate supărarile la 10 km de noi; toate dezamăgirile să le trimitem departe de oraşul nostru; toate lacrimile departe de norii ce ne acoperă; inimile frânte să le trimitem în înaltul cerului ca să îşi recupereze întregul; pierderile să ni le trimitem în compania Soarelui şi temerile să I le trimitem lui Dumnezeu, însă, înainte de toate, deconectaţi-vă telefonul şi lăsaţi-l undeva unde nu-l veţi mai găsi niciodată!

Cu ce vă pot servi? Un ceai ce să vă ajute sănătatea; o cafea ce să vă trezească sufletul ori o ciocolată ce să vă îndulcească durerea?

Aşadar, să începem confesiunile, însă aş vrea să ştiţi că nu este nevoie să-mi răspundeţi cu vorbe; e suficient să vă zăresc sclipirea ochilor şi să vă citesc lumina lor şi aş dori să  nu vă simţiţi stânjenit ori poate temător. Sunt doar o prietenă- un nimeni- nimic mai mult.

Când aţi zâmbit ultima oară? A fost atunci când aţi dăruit 1 leu unui nevoiaş ce v-a făcut urări de bine de parcă i-aţi fi asigurat traiul pe 5 ani sau atunci cand aţi zărit soarele palid strălucind cu dorinţă  printre puhoaiele ce se revărsau cu ură?

Când aţi simţit fericire pentru ultima oară? În momentul în care aţi privit pe fereastră şi coborau lin din văzduh fulgi, iar copiii alergau asemeni unor fluturi printre ei sau atunci când aţi primit ultimul trandafir? Dar prima dată? A fost în momentul în care aţi deschis pentru prima oară ochii şi v-aţi văzut mama cu ochii în lacrimi de iubire sau când aţi primit o veste de la cineva ce-l credeaţi mort fie sufleteşte, fie trupeşte?

Dar iubirea când aţi simţit-o prima oară? În momentul când aţi simţit braţele protectoare ale tatălui în jurul dumneavoastră sau atunci când mâna tremurândă a bunicului v-a mângâiat fruntea?

Teama când şi-a făcut prima oară prezenţa în sufletul dumneavoastră? În momentul în care v-aţi văzut persoana iubită zâmbind şi gândul fulgerându-vă puternic cum că într-o zi ar putea zâmbi datorită altcuiva sau atunci când v-aţi sărutat fiul de noapte bună şi v-aţi gândit că într-o bună zi nu veţi mai putea face asta?

Şi frica… Frica când aţi simţit-o prima oară? Atunci când aţi văzut că deşi încercaţi să faceţi în aşa fel încăt să iese totul bine, totul iese prost- de parcă, tot ceea ce atingeţi e atât de fragil încât se sparge sau atunci când aţi realizat că v-aţi înşelat proprile aşteptări şi vise?

Motivele sunt irelevante. Consecinţele sunt nebănuitoare. Sufletul e doar o aripă a vreunui înger din înaltul cerului. Sentimentele obscure se înalţă spre neant. Şi realizăm că prezentul, la rândul lui va deveni o amintire; trăiri; persoane. Atât.

Vă mulţumesc pentru că v-aţi răpit din timpul dumneavoastră pentru a sta de vorbă cu mine. Vă mulţumesc pentru faptul că v-aţi oferit o nouă şansă- persoanei, inimii şi vieţii, iar acum, priviţi-mă adânc în ochi, apoi închide-ţi-i încet repetând în gând: “Nu cunosc locul acesta! Nu ştiu unde se află! Nu am fost niciodată aici! Nu cunosc sufletul ăsta pustiu ce-mi e în faţă!” şi plecaţi! Plecaţi departe de aici şi nu vă întoarceţi capul; nu vă plecaţi privirea spre mine. Mergeţi. Şi punct.

Eu consider că fiecare zi e un dar şi o nouă şansă de a face o faptă bună, dar e firesc să şi greşim, să rănim, însă important este să avem curajul să ne recunoaştem vina şi să iertăm. Nu vă voi înşira nişte filozofii ori nişte vorbe pompoase despre viaţă, trăiri sau amintiri; voi înşira nişte cuvinte simple, dintr-o inimă simplă, iar probabil, acestea vor fi ultimele cuvinte ce vi le aştern în acest an. Sunt o tânără normală, iar anul ce-a trecut, probabil nu a fost cu nimic mai deosebit, decât al oricărei tinere de vârsta mea: am greşit, iar în final am învăţat din greşeli, am depăşit impasurile, m-am maturizat, am învăţat să iubesc, să iert, să nu pun chiar tot la suflet, am realizat cine îmi este cu adevărat prieten, că părinţii indiferent cum se comportă cu tine, îţi vor fii veşnic alături încurajându-te şi sprijinindu-te, am învăţat să regret şi să cer iertare din tot sufletul meu şi am mai învăţat că întotdeauna este o cale de ieşire şi că Dumnezeu te ridică atunci când eşti mai jos, mai fără nici un strop de speranţă. Şi cu toate acestea, am ajuns aici, acum. Nu aş fii putut deveni cea de azi dacă nu aş fi avut lângă mine oameni care să mă sprijine, cărora să le pese de mine, oameni pentru care existrenţa mea înseamnă ceva, oameni a căror viaţă nu ar mai fi aceaşi fără mine! Cât despre noul an, nu pot să spun nimic; nu-mi fac planuri de niciun fel, iar mama mă ceartă adesea pe tema asta; îmi place să dau vieţii o şansă de-a trăi, destinului şansa de-a-mi croi cărarea mea, iar mie şansa de-a o urma!

Miroase-a cozonac, a mandarine, prăjituri şi sărbătoare, fericire. Alerg ca un copil spre bradul ce l-am împodobit cu atât de multă nerăbdare. Aştept cadourile, însă parcă de-a lungul timpului s-a mai pierdut din starea aceea de nelinişte, iar de-a lungul grăbiţilor mei paşi, clipesc şi strălucesc cu îndrăznire beculeţele de Crăciun, ce parcă te îndeamnă să zâmbeşti şi să fi fericit. În camera de alături se află toată familia mea, adunată la un loc – iubesc asta; şi, undeva în surdină, se aud colinzile, care-mi şoptesc tăcut povestea lui Iisus. Este atât de multă linişte şi pace în jur, deşi suntem înconjuraţi de răutate, dar parcă în aceste zile răul devine incolor, inodor şi insipid, spre deosebire de bunătatea omenească ce se înalţă asemeni Stelei de la Răsărit, ce doreşte a ne călăuzi spre staulul în care Iisus se naşte în fiecare an, începând de acum 2000 de ani! Alerg într-un suflet spre camera de alături în aşteptarea moşului şi nu am nici cea mai vagă idee cum se face că şi de această dată i-am ratat sosirea, dar şi plecarea, însă sunt de înţeles – nu am decât 17  Crăciunuri la activ şi o sumedenie de cadouri, bucurie şi iubire de împărţit cu cei dragi mie şi cu tine.

Fă o faptă bună: împarte un zâmbet şi-o felie de cozonac c-un sărman!

ochii trişti,

ca ale toamnei frunze;

iar tu, domol de vei veni,

în a sa închisoare, vei reuşi să îi şopteşti,

sfârşit, fără de glas,

“Dar toamna e frumoasă!”

apoi,

un ecou, de pe-undeva, dintr-o prăpastie de suflet,

trist,

îţi va răspunde răguşit, cald,

“Dar… TRISTĂ! Şi ce folos ar fi al frumuseţii,

pe lâng-o tristeţe a cărei frumuseţi,

nici Aurora n-o păleşte?”

Păşesc haotic printr-un parc. Timpul parcă m-a uitat sau, poate doar mă evită. Mă simt departe de tot; departe de orice fiinţă ce m-ar putea răpi din lumea mea; de orice sentiment ce s-ar putea năpusti asupra sufletului meu pustiit de orice semn vital.

Înaintez şi dintr-o dată tresar puternic din cauza unui sunet ce mi se pare ciudat, însă atât de familiar. Mă opresc şi privesc în jurul meu năucită de durere. Nu văd nimic cu excepţia felinarelor ce-mi luminează paşii şi a deşertului înfrunzit de frunzele pale, dar totuşi colorate, plecate din sihăstria copacilor. Mă lupt cu mine însămi pentru a mai face un pas, însă sub pantoful meu se-aude din nou acel zgomot. Mă aplec şi pot zări sub lumina obscură o frunză măcinată sub vârful piciorului meu.

Dintr-o dată, parcă mă cuprinde o remuşcare, o dorinţă de a vărsa o lacrimă, dar mereu uit că nu mai poate aluneca nici măcar o lacrimă pe obrazul meu, fie din bucurie, fie din pricina tristeţii.

Mă ridic  şi merg mai departe, parcă mai mai nepăsătoare, mai indiferentă.

TU! Batjocoreşte-mă; fă-mi zâmbetul să mimeze lacrimile pe chipul meu; transformă-mi fericirea într-o sfâşietoare durere; calcă-mi sufletu-n picioare şi fă-mi-l bucăţele, exact ca cioburile unei farfurii ce-ai scăpat-o pe gresia bucătăriei tale; jigneşte-mă, înjoseşte-mă, făcându-mi inima să bată de parcă s-ar dori afară din piept, ÎNSĂ nu veni după o vreme, prefăcându-te că nu s-a întâmplat nimic şi pretinzând că nici nu ai plecat vreodată, că nici nu m-ai pedepsit să-ţi simt absenţa într-un timp ce părea a fi infinit!

Vântul adie prin buclele-mi răsfirate, iar înaintea mea se rostogolesc frunze, venind din toate părţile, ca fiind conduse de-un austru. Aş vrea să mă opresc; să am puterea să privesc în jurul meu, să văd peisajul cu mine-ntrânsul, privindu-mă prin ochii altcuiva,dar nu pot. Sunt laşă. Învăţ să mă rezum la proprile mele cerinţe, probleme şi temeri… să merg, să alerg, să fug.. de propria-mi persoană! Şi-atât!

Acum… Peste sumedenia de frunze, aleargă năuci, nişte fulgi rătăciţi de zăpadă, vroind să ajungă la o destinaţie parcă, dar tot ce vor de fapt, e să fugă din lumea lor; să ofere un strop de fericire altora… şi să se topească. Să se stingă. Să dispară.

Amalgam de cuvinte, de trăiri, de momente, de amintiri; un amalgam fără sens ori înţeles. Un glas neîncetat, vid. Beznă. Frunze. Fulgi. Un suflet dezgolit. Întuneric. Sfârşit.

                        Nu pot urî, dar nici iubi; nu pot plânge, dar nici să zâmbesc nu pot; aş vrea să pot zbura, dar aripile mi s-au frânt de mult timp; aş vrea să pot ţipa, dar glasul s-a prăbuşit încă dinaintea mea; aş vrea să ascult povestea de viaţă a cuiva, dar nu înainte de a-mi fi ascultată a mea; aş vrea să fiu complimentată, dar nu pe nedrept; aş vrea să fiu îmbrăţişată, dar

I se putea citi durerea ameţitoare în ochi, pe când privea în golul orizontului ce i se arăta în lumina ferestrei camerei sale ce se purta a-i fi asemeni unei închisori a sufletului, deşi el părea că reuşise să evadeze cu mult înaintea persoanei ei. Se întreba de cât timp era împietrită sub licărirea întunecată a soarelui

   Să fie o secundă, un minut, o oră-două-trei?
Să fie-o zi, un deceniu, un veac, o viaţă? Un timp

                         Pe umerii-i albi, asemeni unei Regina Nopţii, îi cad împrăştiate buclele aurii, de parc-ar vrea să vorbească în locul gurii ei, acum pecetluită în tăcere, iar înaintea balansoarului, ce ticăie de parcă s-ar dori ceas

tic-tac. tic-tac,

pe noptiera prăfuită de timp, se zăreşte o ramă de fotografie; în faţa ramei, mii de bucăţele cristaline de sticlă, şoptesc speriate în surdină că amintirea ce-o păstrau, a fost răpită de-un demon şi dusă într-un loc obscur.

Nu e tristă, dar nici fericită nu e. Ar vrea să se ridice în picioare, să iese afară, să coboare lin din cer stropi deşi de ploaie ce să-i mângâie uşor tâmplele, aşa cum face-o mamă iubitoare.

Îşi duse uşor mâna spre frunte, în semn de închinare, în timp ce ochii-i sunt ţintiţi spre răsărit, spre-o icoană acoperită cu pânză împletită de paianjen, dar inima-i înţepeni atunci când prin faţa Maicii Domnului, îi apăru o amintire, apropiindu-se de ea, plutind, de parc-ar fi un înger senin.

Sări în sus! Rochia neagră – până în pământ, cu mânecile lungi până la gingaşa-ncheietură  – îi conturează fin fiecare parte a corpului său; din pălăria ce-o poartă, îi ies rebelele bucle şi voalul dantelat ce-i acoperă o parte din chipul angelic, ascunzându-i valurile marii învolburate ce le poartă, demnă de-o regină,

Nici o lacrimă! Nici măcar una! Nici măcar de dragul timpului

                        Se aplecă fugitiv deasupra măsuţei de toaletă. Înlătură peniţa. Apucă agitată scrisoarea. O vârî într-un plic îngălbenit. Îşi îndoi trunchiul sfios spre piciorul mesei. Înşfăcă garoafa de culoarea sângelui tulbure. Se-ntoarse brusc! spre icoană. Îşi făcu o-nchinăciune în faţa ei. Apucă clanţa uşii, cu mâna tremurândă de parcă s-ar fi aflat în momentul acela pe scena primului ei spectacol.

Nu trecu mult timp până când realiză că şi în acest

        În acest moment sunt chiar pe o scenă. Nu pe scena pe care mă bâlbâiam, îndrugând câteva cuvinte, iar toată sala mă aplauda, ci pe cea a vieţii, acolo unde toţi aşteaptă să fac un pas greşit

                       Iar de multe ori, nici măcar nu aşteaptă. Te împing cu toată invidia ce-o poartă-n suflete, îşi spuse ea în gând.

Într-un final, apăsă puternic şi făcu un pas sfios spre exterior . Afară adia uşor vântul, iar undeva-n neant, zări un colţ de soare

             E o vreme perfectă să renunţi la cineva drag

îşi spuse ea, sarcastic.

      Amintirile nu sunt demoni, oamenii sunt. Ele sunt aripile unui înger.

                 Şi parcă îi simţi mâna caldă, atingându-i umărul rece şi speriat.

Nu am mai aşternut nici măcar un cuvânt în ultima vreme. Nici măcar pe-un colţ de foaie sau în telefon, iar acum nu ştiu ce anume m-a convins să fac asta: insistenţa lui tata “de-a mă apuca de treabă” sau pur şi simplu hotărârea mea de-a mă năpusti asupra tastaturii şi a începe să tastez cuvinte fără noimă. Doar să ştiu că scriu.
Şi iată-mă că scriu. Şi nu e ceva, nici pe departe literar, ci mai degrabă o filă ruptă din jurnal.

Am aşa o stare de “nu-ştiu-cum-mă-simt”… Aş vrea să stau toată ziua în casă, dar, parcă, mi-ar plăcea şi să ies undeva, să fiu înconjurată de oameni ce mă vor lângă ei, ce îmi lipesc cu forţa, de chipul meu mohorât, un zâmbet ce pare-a fi, parcă, rupt din razele soarelui şi ce cuprinde întreaga bucurie existentă pe Pământ, mi-ar plăcea să fiu lăsată în pace, să mi se permită să-mi fac de cap”, deşi sunt perfect convinsă că nu voi face altceva decât să mă tolănesc în fotoliu, în faţa calculatorului şi mă voi uita non-stop la filme, îmi lipsesc îmbrăţişările zilnice de până acum, mi-e dor s-aud un compliment fie el şi infim şi asta, nu c-aş duce lipsă de câtuşi de puţină atenţie, dar… sincer… mi-e dor să fiu importantă şi nu spun asta din partea aceea de grandomanie întunecată din mine,  spun… din suflet, din lacrimi.

Mi-ar plăcea acum să am inspiraţie să scriu. Să scriu, “de ce, nu?!” şi un roman, pe nerăsuflate, să-mi iese inspiraţia prin fiecare literă ce-o aştern, şi-apoi, brusc! să devină popular, iar eu pe urma lui, cu paşi mărunţi, să fiu în urma lui şi să-mi arunce cineva, acolo un “Felicitări!” spus, măcar, din complezenţă, chiar dacă invidia-i învăluie toată inima şi eu… să sar în sus de bucurie! Să fiu în culmea fericirii! Şi-acum i-aud, undeva, în fundul memoriei, vocea tatei ce-mi tot repetă “Rezultatele sunt nouăzeci şi nouă la sută transpiraţie, iar unu la sută inspiraţie!”. Şi-mi tot răsună vocea asta şi m-arunc din măreţele mele vise, înapoi în depresia mea “de toate zilele”.

Tu! Nu mă înţelege greşit! Nu cerşesc nimic, deşi sufletu-mi tânjeşte, nu vreau să primesc nici măcar un cuvânt de “pomană”. Vreau doar să-mi fie recunoscute meritele. Şi ca de fiecare dată, mă îndepărtez de visele ce niciodată nu se mai sfârşesc, revin la starea mea în care pur şi simplu nu ştiu cum mă simt, mă închid în camera mea, pornesc în surdină muzica, îmi înşfac cartea şi mă rătăcesc în aripile ficţiunii.

“am o stare nu-ştiu-cum”

Dintotdeauna mi-a plăcut să mă implic în diferite activităţi şi să-mi asum întreaga responsabilitate.

Ceea ce m-a determinat să încep să scriu şi să-mi creez un blog a fost lipsa unui jurnal,unui loc în care să mă destăinui,să-mi mărturisesc gândurile,dar poate,undeva în sufletul meu a fost şi dorinţa de afirmare.

Publicarea blogului a fost un prim pas în faţă în viaţa mea şi în cunoaşterea unor persoane deosebite.

La doar câteva luni,mi s-a oferi minunata ocazie de a face parte unui grup de adolescenţi scriitori ce-şi aştern cu uşurinţă gândurile şi sentimentele.

Şi pe această cale,vreau să-i mulţumesc din suflet lui Andrei Surugiu -o persoană minunată pe care te poţi baza în orice situaţie- pentru că mi-a dat şansa de a-mi face publice sentimentele.

Acesta este micul nostru grup: Fumuri de cuvinte, iar întreaga poveste a “unirii” noastre o găsiţi aici.

” Despre noi