Ruta Sepetys – Sfârșitul șoaptelor. Decembrie 1989 (I Must Betray You, 2022) 352p., TPB, 13×20, Epica, 2022, Trad. Gabriela Stoica și Ioana Socolescu, Red. Anca Eftime Penescu, 27,93 (39,9) lei, ISBN 978-606-9713-10-5

Nota Goodreads: 4,44 (33 722 note)

Descrierea editurii: „București, 1989. În Europa, toate regimurile comuniste se prăbușesc rând pe rând. Românii nu se bucură de libertate, ci se află în continuare sub brațul de fier al dictaturii lui Nicolae Ceaușescu. Într-o țară închisă, izolată și condusă prin impunerea sentimentului de frică, Cristian Florescu, un adolescent de șaptesprezece ani, care visează să devină scriitor, este șantajat și racolat de Securitate. Nu-i rămân decât două posibilități: să-i trădeze pe toți din jurul lui, tot ce iubește, sau, folosindu-se de de noul lui statut, să facă tot ce poate pentru a submina sistemul totalitar, din interior. Cristian riscă totul ca să demaște regimul autoritar și pe cel mai diabolic dictator din Europa de Est, să ofere o voce poporului român și să arate lumii ce se petrece în țara lui. Când apare scânteia Revoluției, se alătură plin de entuziasm și luptă pentru schimbare și, în sfârșit, pentru Libertate.”

Am prins Revoluția la televizor. Aveam șase ani și eram la bunici, la Lacu Sărat, aproape de Brăila, pe al cărei monument care te întâmpină la intrarea în oraș dinspre Buzău scrie „Brăila, oraș martir”. Am trecut adesea pe lângă Palatul Agriculturii de vizavi de Casa Albă, primăria, situată lângă Colegiul Național Gheorghe Munteanu Murgoci, clădire în care am învățat în ultimii doi de liceu, în primii doi fiind în renovare. Palatul Agriculturii, lângă care se află Biblioteca Județeană de la care în liceu împrumutam cam cinci cărți pe săptămână, a rămas mult timp cu niște găuri de gloanțe. Mi-am creat și o falsă amintire, lucru confirmat de un prieten brăilean mai în vârstă decât mine, că fostul Palat al Telefoanelor era în flăcări în acele prime zile și că eu l-am văzut arzând. Ar fi trebuit să-mi dau seama de mult că e o amintire inventată, întrucât era greu de crezut că bunicul meu m-ar fi scos la plimbare când prin Brăila „trăgeau teroriștii”.

Așadar, n-am avut ghinionul de-a gusta din roadele născocite de mintea bolnavă a unui psihopat care a dat țara înapoi cu zeci de ani. Să fie un sentiment de fatalism, de pasare a vinii, de răstălmăcire a istoriei, că poate am fi dus-o mai bine și am fi ajuns și noi în rând cu lumea bună dacă n-am fi avut ghinionul să cădem de partea greșită a Cortinei? Cert e că eu însumi rămâneam mereu cu un gust amar și continui să rămân când mi se povestește sau citesc despre cum era și cum ar fi putut de fapt să fie. Cu siguranță e și ăsta un aspect. Cum spuneam, eram prea mic pentru a ști cu ce se confruntau părinții mei ca să aibă ce ne pune pe masă mie și celor două surori ale mele (cea mică este născută cu un an înainte de Revoluție, rod parțial și al politicii monstruoase a lui Ceaușescu, sau poate o fi și asta tot o amintire inventată?), știu doar că era o stare de fapt să mă uit două ore la televizor. Cam atât îmi amintesc. La țară, unde mi-am petrecut ultimii ani de grădiniță, parcă nu era atât de rău, aveam de toate, așa cum îi aud și pe socrii mei când spune că ei „se descurcau” prin mici învârteli și că mai rău era la oraș.

Așa se pare că era, din ce descrie Ruta Sepetys în înduioșătorul și, pe alocuri, naivul ei roman despre Revoluția sângeroasă din 1989. Cristian Florescu, un elev de șaptesprezece ani, este șantajat și racolat de Lopătarul, o huidumă fără sentimente, pentru a turna la Securitate. Ce să toarne? Tot ce aude, tot ce vede. Ruta scrie la finalul cărții că, potrivit documentelor, rețeaua de securiști și de informatori a paranoicului tiran Ceaușescu căpătase proporții terifiante spre final. Pentru că un tiran nu poate conduce decât prin teroare și dezbinare, alungând elita, înăbușind orice sentiment de nemulțumire și de revoltă prin crearea unei armate de roboți fără sentimente și inimă, gata să ucidă încă din fașă orice nu s-ar potrivi cu ideile geniului și mințind și înșelând consecvent populația, plus izolând-o complet de exterior. Și uite așa, din rețeaua de informatori și de securiști în care se înscrie forțat Cristian făcea parte cel puțin o persoană din zece. La o populație de peste douăzeci de milioane de locuitori, un calcul simplu creează o armată mai mult decât redutabilă.

Pentru ce au nevoie de un adolescent? Nu cumva să sufle cineva ceva greșit la adresa preaiubitului conducător. Nu cumva să ia legătura cu elemente străine. Nu cumva să vorbească geniile sau țara de rău. Nu cumva să citească reviste străine. Nu cumva să… trăiască. Nu cumva să viseze. Pentru că asta năzuia tânărul Cristian, îmboldit generos de Bunu, un disident care s-a îmbolnăvit de leucemie de la prea multă cafea băută în beciurile securității (special scriu cu literă mică), dar pe care umilințele, bătăile crunte, batjocura și tăierea aripilor n-au reușit să-i frângă spiritul. Cum s-a întâmplat, de pildă, cu fiul și nora lui, părinții lui Cristian și ai lui Cici, sora de douăzeci de ani a lui Cristian.

Construit pe calapodul tipic al unui tânăr visător care nu cunoaște de ce sunt în stare călăii lui Ceaușescu, Cristian se îndrăgostește de colega Liliana și, împreună, visează la un viitor mai bun printre blocurile cenușii, unde nu mai există nici copaci, nici culoare, nici măcar păsări, cărora Liliana le duce cel mai mult dorul. Însă visează în sinea lor ca totul să se termine la un moment dat, ajutați de vocile de la Radio Europa Liberă pe care o ascultă în secret, iar ei să pună umărul la un viitor mai luminos și mai plin de culoare. Se fac alegeri greșite, se comit erori, se iau decizii pripite, bazate pe informații ciuntite sau chiar lipsă, eroii sunt de o naivitate înspăimântătoare, totul o ia la vale spre final, când credeam că voi citi încă un roman care să descrie doar ororile regimului, fără a sonda și cum a început prăbușirea criminalilor executați în ziua de Crăciun, așa că povestea se transformă într-un veritabil thriller.

Ruta Sepetys exagerează pe alocuri prin exacerbarea unor aspecte și înfrumusețează prin alte locuri pentru a crea o poveste de ficțiune frumos ambalată, dar atent documentată, lucru dovedit din plin prin multitudinea de trimiteri și prin paginile întregi cu surse de inspirație de la final. Ea nu încearcă să scrie o carte-document, ci o poveste de ficțiune bazată pe întâmplări și personaje adevărate, creionând personaje credibile și creând situații care au fost sau ar fi putut să existe, pentru a prezenta lumii întregi o serie de întâmplări considerate de mulți neverosimile. Cum ar fi, de exemplu, faptul că multă lume încă mai crede că Transilvania este un loc fictiv. Frumoasele ei cuvinte de la final prezintă un plus pentru în felul în care ne vede țara, trecând firește sub tăcere anumite aspecte, însă trebuie să rămână totuși un dram de speranță la final. Nu?

„Îți vei aduce aminte de mine?

Un băiat cu aripi de speranță,

Aripi care niciodată n-au avut ocazia de-a se deschide,

Un băiat căruia i s-a refuzat pe veci

Să știe ce-ar fi putut deveni,

Ceea ce cu toții am fi putut deveni.”

[..]

„În același caiet, autorul pune o întrebare: <<Dacă regimul comunist e un paradis, de ce avem nevoie de obstacole, de ziduri și de legi care împiedică populația să evadeze?>> Este o întrebare foarte bună. Să nu uităm spiritul acestei întrebări în următoarele zile, în vreme ce medităm la scopul comunismului de a creat Omul Nou.”