Am făcut aseară o greșeală strategică. L-am lăsat pe Platon pe mâinile copiilor. 5 minute i-au ajuns bietului ca să înțeleagă că trebuie să taie legătura cu lumea. Se ascunse în carapace și fă ce vrei cu el, măcar borș. Dimineața hai să-l iau cu binișorul. Hai Platon, nu-ți fă de cap, hai ieși. Chiar te-ai supărat așa de tare ? Hai ieși nu te teme. Asta-s eu, nu mă recunoști ?

M-am trezit că-l mângâi pe carapace. Lilia, te-ai smintit. Ce poate simți el prin carapace ? Îl mângâi totuși mai departe, îi țes povești dulci, îl iau cu vorba lînă.
A ieșit. Frumosul.

De azi, dacă zăresc vreun ștrengar cu mâna pe carapace, îl privez de mare și piscină pe-o zi lungă de vară.
Platon al meu m-a dus cu gândul la oamenii care au fost victime nefericite ale destinului. Ce-i viața noastră ? Ia un ou fragil în mână zbânțuită de copil. Nu e lucru rar când oamenii, pe care destinul i-a cobâlțâit ca pe un ou, și-au construit pe viață o carapace dură.
Chiar și pe vremuri bune, când le pare că îi mângâie cineva pe carapace, ei nu-și mai scot capul din zona de confort, de securitate. Iar când aud ciocănituri violente pe spate, se justifică cu bucurie :
Așa e viața ! Așa e lumea asta, dură și violentă. Am avut dreptate că m-am ascuns de ea.

Când nepoat-mea, cea mai mică, îmi propuse azi să ne jucăm în mare, am acceptat negreșit, sperând să-mi răscumpăr vina din ajun: se supărase foc pe mine pentru că i-am propus apușoară dintr-un pahar verde „eu beau numai din pahar orange, Lilia”. Toată casa știa, firește, numai eu nu. Acum toată casa, plus Lilia, știe. Și m-aș mira dacă vecinii n-ar știe și ei, dar cu ei nu te duci la mare să te joci.

Azi marea era agitată ca o femeie în lună plină. Rafale dinspre nord ridicau valuri străvezii, nervoase, spărgându-le cu ciudă de mal.

După ce nepoat-mea se întinse pe brațele mele, am început să ne jucăm de-a corăbioara care înfruntă valurile mării. Ne-am legănat așa vreo oră, după care, neamurile de pe mal au prins a striga să mai ieșim la mal, să ne uscăm. Ei, nici vorbă. Nepoat-mea e o bărcuță adevărată, dar una ca atare nu iese peste o oră să se usuce la soare. Hai dă-i bătaie înainte, Lilia și, Doamne ferește, s-o iei prin alge. „Fikeaaaa!” * striga în gura mare. „Lilia, fikea !” Și eu iar luam cursul corect, spre adâncuri limpezi, nepătate de alge crețoase. Într-un moment simt că nu mai pot. Brațele îmi amorțiseră bocnă. Încerc totuși să mă încurajez : „Lilia, nu cumva ai uitat ? Ai uitat ce e o iubire adevărată ? Uite, o ții în brațe, înoată, chiuie de fericire, bălăbănește din picioare. Iubirea nu ți-e o postare pe facebook”. 

Mai trece încă o jumate de oră. Simt că cedez, dar nu, nu mă las.

Soarele își vărsa arama peste creștetele spumoase ale mării. Clopotul bisericii de pe stâncă anunța slujba de seară.

Mă lasă puterile, mă abat din nou din curs, intrăm în alge, dar curios, iubirea din brațele mele nu strigă Fikea !!! Măi, ce se-ntâmplă? Trag un ochi la „cârma bărcii”. Un fior rece îmi retează șira spinării. Copilul stă cu ochii închiși. Nu cumva am înecat fata, fără să bag de seamă ? O scutur din toate puterile. Mârâie nemulțumită, am trezit-o din somn. Adormise, pur și simplu, legănată de brațele mele și ale mării, într-un apus ruginiu de august.

Scriu din ultimele puteri. Brațele îmi gem de oboseală, dar e una împlinită, pentru că au legănat un copil care e sigur că Lilia mă iubește !

* Alge

Mă trântisem azi dimineață pe o canapea, întinsă strategic la umbra unui pin. În fața mea se înalta stânca pe care Homer își dăscălea ucenicii. Un vântișor zblehuiat se juca cu ramurile pinului, cernând peste mine ace mărunte. Chelnerul îmi aduse portocalada asudată, însoțită de un pahar îndesat cu gheață. Mi-o puse pe masă și mă lasă în liniștea mea.

Mă întind spre pahar. Bag de seamă că sticla nu e deschisă, însă are un ineluș la căpăt. Hai să încerc s-o deschid. Una-două, trag spre mine, de la mine, nu merge, mi se învinețește degetul. Mă enervez. Chem chelnerul. Vine repejor, înțelese de departe ce vreau : mă scuzați, am uitat să deschid.

Mă întind înapoi pe canapea și încep să-mi gâdil celulele cenușii (vorba belgianului mei îndrăgit) : Măi, uite cum datorită băiatului ăsta căscat am descoperit că nu mai știu de când n-am deschis singurică o sticlă. Dacă nu deschide soțul, atunci chelnerul, dacă nu chelnerul, atunci altcineva care, fără să-i spun, își dă seama că eu nu sunt compatibilă cu o sticlă sigilată în față: apa, bere, coniac sau șampanie.

Se cuibărise în mine un gând toată după-amiaza : Lilia, da poate e vremea să te descurci singurică, nu? Nu prea te-ai relaxat tu, darling ?

Repejor însă se aprinse în mine un alt glas interior, cel complice, care mă apără mereu : Lilia, singurică vei fi în mormânt. Acolo n-o să alerge niciun chelner spre tine. Nimeni nu-ți va fi dator cu nimic, tu – nici atâta. Vei fi independentă, singură și n-ai să încurci la nimeni. Acum trăiește mai departe printre oameni, așa cum ai mai trăit. Profită de cei care-ți caută compania sau care se oferă să te ajute.

***

Cu o zi înainte de a pleca în Moldova, soțul își făcea griji : Lilia, cum ai să te descurci cu valizele în Moldova ? Știi că nu trebuie să ridici acum nimic mai greu decât o carte.

M-am scărpinat la ceafă (de când suntem împreună nu-mi pusem niciodată problema) : « Lasă că găsesc un bărbat mai zdrăvior și îl rog să mă ajute. Simplu ». 

Am găsit un bărbat în aeroportul din Moldova, apoi în aeroportul din Bruxelles. Bărbați, care fără să merg mai departe de « n-ați putea, va rog … », mi-au pus valizele pe cărucior. Nici măcar n-am apucat să spun de ce nu pot ridica o valiză (da oare trebuia ?)

Cel mai mare noroc, pe care mi-l doresc până la adânci bătrâneți, nu are nicio legătură cu bunuri materiale, bijuterii, blănuri sau alte drăcovenii care, naiba știe de ce, nu m-au inspirat niciodată. Cel mai mare noroc ar fi să mai trăiesc într-o lume în care să pot să mă apropii de cineva și, fără justificări umilitoare, să-l rog să mă ajute. Simplu, firesc, omenește. Eu vreau să mai trăiesc într-o lume unde oamenii pot schimba stări și lucruri între ei, lucruri care, chiar dacă nu cântăresc 10-20-40 kg, au valoare mare.  

Eu mă tem de ziua în care va trebui să fac totul SINGURĂ. Când nu voi mai avea nevoie de nimeni. Pentru că știu că în ziua ceea voi deveni un robot, o ex-făptură slabă care și-a pierdut încrederea în oamenii printre care a trăit. 

Bag de seamă că un nou trend se profilează în lumea tainică a celibatarilor : nu mă-nsor, dar botez copii (și prestez servicii de babysitting). Câteva veri la rând mă întrețin duios cu un medic de inimi (καρδιολόγος), reprezentant aprig al curentului anti-MA (anti mă-nsor, anti-matrimonial), cel mai iubit dintre nanii de pe pământ ai nepoților mei eleni, deci o prezență firească în vacanța mea insulară.

Vara trecută era cât pe ce să părăsească rândurile anti-MA, dacă… Dar să le luăm pe rând.

Unde coboară într-o zi de august, cumnata nr.1 pe scările de marmură albă (ce frumos sună în greacă cuvântul marmură), strălucind și licărind că o gospodină care tocmai a fost prinsă de nănașică.

-Lilia, ce faci ?

„Pasc cicadele”.

-Hai cu mine în oraș să cumpărăm niște lucruri pentru dormitor. 

Mai cu seamă, cauta lenjerie de pat pentru un cuplu de proaspeți iubiți. Vine, cumătru, înțelegi, cu o iubită ! și le-am spus să tragă la noi, că de altfel – supărare pe viață. 

„Așadar, potrivesc în gând, malițios, he-he, medicul de inimi se însoară”.  

Mergem ca două gospodine la cumpărături. Eu, târându-mi sandalele de plictiseală (numai câte prostii nu faci când n-ai ce face), ea zburând și licărind, mai că nu chiuia pe drum, înfruptandu-se anticipat din bucuria de a fi nănășica mare.

-Pătrățele verzi pe conuri oranj… Cum îți pare, Lilia ?!

Îmi pare absurd, dar dau aprobator din cap. Caci în capul meu … ce era ? Era manuscrisul romanului.  

-Ia uite ! mă trezesc brusc la vederea unui set de lenjerie. Hai să luăm imprimeul cela cu scris negru pe alb ! Ce romantic e, nu ?! Ca o scrisoare de dragoste !

-Frumusețe ! cade de acord cumnata nr.1.

Ne întoarcem acasă. Eu revin la treburile mele, ea urcă repejor la etaj și începe pregătirile. Nu mai mai urc să văd cum a pregătit camera hulubilor, dar parcă o văd, curată lună, parfumată, pat mare și cu plapuma îndoită în colț gen hai poftiți de vă înmulțiți.

A doua zi dimineață coboară cumnată-mea pe scări cu o față boțită de parcă n-o legat-o soacra mică cu ceea ce s-o înțeles. 

-Îți închipui, Lilia, n-o venit… oftează, s-au oprit la hotel.

„În principiu, îmi pare firesc”.

Mai târziu am aflat că iubita a insistat pe hotel, „pentru că ea n-are de gând să stea în casă străină, chiar dacă iubitul ei a botezat copiii din casa ceea”. Medicul de inimi n-a suportat o astfel de insultă și povestea lor de dragoste a făcut pârț.

Vara asta, de cum mă zări de departe, îmi strigă:

-Nu, nu mă însor, Lilia !

„Stai ghinișor, băiete. Voiam doar să te întreb când e următorul botez”.

*Toate personajele din poveste vorbesc româna, oricât de paradoxal ar părea.

Azi îi propun Mariei mele să facem ceva exclusiv dis-de-dimineață. Am ales cea mai aromată cărărușă din grădina mamei soacre și ne-am instalat regește pentru a savura la aer curat un mic dejun regal.

În stânga – mușcate roșii, albe, fushia.

În dreapta – limba soacrei.

Sus – ramuri de lămâi. Ușurele și fără fructe, că dacă, ferească sfântul, îți cade o lămâie în cap (400 gr) rămâi năuc pe toată viața.

În față : ouă, pită, unt, brânză de casă, cafea, ceai verde. Alături, Platon.

Numai ne pregătim să îmbucăm că … ni se alătură o animală de cicadă, aterizată drept pe tulpina pinului de alături.

ZZZRRRZZZZRRR !

Te asurzește, dom’le ! Nu-i chip să spui nici poftă bună ca să te audă celălalt.

Primele cinci minute vorbeam cu fic-mea ca într-un film mut. Adică citeam pe buze. Pe urmă, ne-am mobilizat și am început a urla una la alta.

 -MARIA, DĂ-MI SAREA, TE ROG !

 -MAMA, MAI PUNE-MI UNT PE PITĂ.

Și așa am urlat una la alta tot micul dejun regal.

Într-un moment, fic-mea îmi spune :

-Mama, nu mai striga așa, că mă asurzești. Poți vorbi normal. Cicada a plecat.

Abia azi am înțeles că un grec (sau grecoaică) strigă, dar nu vorbește, pentru că, din copilărie e în competiție strașnică cu cicadele. Și oriunde ar pleca în lume, sărmănelul (sărmănica), chiar și într-o țară în care oamenii habar n-au că există așa „animale” ca Cicadidae, mereu o să urle ca să se facă auzit. Pentru că în cap îi cântă cicadele. Și așa va rămâne pentru tot restul vieții.

Aseară mâncam feta prăjită în miere pe malul mării. Un deliciu smintit ! dar care n-a putut să-mi polarizeze gândurile decât pe vreo 2 minute, căci ochii și mintea nu-mi mai aparțineau. De când mă țin minte pe buricul pământului, n-am văzut o femeie mai frumoasă decât chelnerița de aseară. Dacă aș spune că e o zeiță, mi-aș bate joc de ce am văzut, căci nu descrie nici a zecea parte din frumusețea care m-a ținut captivă o seară lungă și încă azi dimineață.

O femeie de 40 de ani, care zici că n-are nimic din lumea asta. Cum a ajuns ea printre noi, celelalte femei, zău nu înțeleg. Deși aș putea s-o descriu în cuvinte pământești…  tot aiurea,  alta e senzația când o ai în preajmă. O senzație de plutire divină, apoi de disperare drăcească.

Aseară am înțeles vorba grecească care zice că o femeie, cu un fir de păr, e în stare să tragă o corabie (de bărbați) pe o stâncă.

Ieri am gustat, pentru prima oară, sub clar de lună, nu numai din feta prăjită în miere, dar și din disperarea pe care o încearcă bărbații la vederea unei femei pe care nu o vor atinge niciodată. Pentru că e măritată țeapăn, pentru că muncește pe malul mării de-o viață, pentru că nu vinde iluzii, sub ritmuri drăcești sau de pe o copertă glamuroasă, nu provoacă, nu ispitește. E o femeie simplă, care-și caută de treabă, care a mai văzut personaje ca tine, cu miile, cu sutele de mii.

Și cu asta îți vine și mai tare să te dai cu capul de un măslin.

Și de altul.

Și de al treilea.

Să mai bei oleacă de ouzo și să reiai exercițiul.

Pe urmă, te scoli la 4 dimineață cu frisoane și durere de cap.

Ca mine.

(Voi nu știți ce supliciu e să te trezești cu durere de cap într-o familie grecească.)

Bună dimineața.

Înserarea își aruncă borangicul trandafiriu peste pântecul încins al mării.

Îmi privii și eu pântecul, răcorit de briză. Tușii de câteva ori să văd cum se hurducă „n-ar strica de reluat joggingul”. Îmi înec ochii în albastrul pastelat al mării, apoi fac o mișcare discretă spre chelner:

-Vă rog un café frappé. Zahăr și lapte medium. 

Pe plaja cu pietre înfierbântate, rămaseră doar câteva capete melancolice, așadar chelnerul nu întârzie cu comanda. De departe, îmi păru că șchiopătează. Fac un zoom cu ochii din dosul ochelarilor de soare. O bănuială nefondată. Se apropia de mine un june bine clădit, pupat din obraji la călcâi de soarele mediteran, cu mișcări precise, dar absente. Neîngăduit de absentă îi era, mai cu seamă, expresia feței. 

Îmi scot banii. Bag de seamă că am numai bancnote mășcate și bolmojesc ceva sub nas.

-Vorbiți franceza ? mă întreabă mirat tânărul.

Îl privesc dintr-o parte și rămân mirată la rândul meu. Unde-i junele care îmi luase comanda ? Ăsta de lângă mine e altul. Aceeași față, dar altă viață în ea.

-După cum auziți…

Brusc se așeză pe șezlongul liber de lângă mine și spuse hotărât :

-Pot să vă rog ceva ?

Mă codesc cu răspunsul, număr banii. Eu nu pot face două lucruri odată.

-E important pentru mine, deși dvs puteți refuza, evident. E o propunere ciudată.

-Nu cred, îi răspund în sfârșit, terminând cu banii.

Mă așez și eu comod pe șezlongul meu. Stăm cu privirea spre mare.

-Ați putea să-mi vorbiți în franceză ? Neîntrerupt, un minut.

-Desigur.

Mă privește mirat, dar recunoscător. El nu știe, bietul, că nu e primul cu așa apropouri.

În fața noastră plutea conturul insulei Inousses. Evident că altceva nu-mi trecu prin minte decât să-i vorbesc un minut despre carte.

A oftat discret de câteva ori, apoi se ridică în picioare.

-Vă mulțumesc mult.

Plecă zâmbind, reluând aceeași expresie absentă cu care îmi luase comanda.

Bag de seamă că nu i-am plătit.

 Strig din urmă :

 -Attendez!  Περιμένετε !

 Se întoarce spre mine cu gesture lente, desfăcute.

 Îi arăt banii. 

 Țocănește cu limba, săltând bărbia în sus. Gest grecesc care înseamnă nu.

 M-am așezat la loc. 

 Oare de ce am sentimentul că băiatul șchiopătează din nou?

-Salutări de la mireasă, îmi spune cumnat-mea, cu ochii cârpiți de somn, după nuntă.

-Hmm, merci, neașteptat.

-De două ori mi-a zis că-i place coafura mea.

-Serios ? (îmi închipui cât se plictisea săracă la propria nuntă)

-Nu glumesc. Prima oară mi-a zis când am dat mâna cu ea, a doua oară când s-a apropiat de masa noastră. Și atunci i-am spus c-am lăsat capul pe mâna cumnatei de la Bruxelles. Iaca ține, două săpunele de măsline – souvenir de la nuntă.

Și uite așa, dintr-o plictiseală născută în miezul unei înserări, am ajuns să descopăr că am vocație de coafeză. 37 de ani am turtit pământul fără să bănuiesc…

Aseară stăteam pe prag, cu Platon în brațe și mă distram copios tachinându-l pe sub nas cu o frunzuliță de mentă. Între timp o zăresc pe cumnat-mea învârtindu-se în fața oglinzii.

 -Vrei să-ți aranjez părul? spun într-o doară, înainte ca să mă gândesc.

 -Dacă vrei…

 Și azi poftim…

Salutări de la mireasă.

Plictiseala de vară e lucru sfânt. Dacă știi cum să te plictisești corect, poți descoperi întâmplător un dar nebănuit. Acum nu știu cum să trăiesc mai departe cu revelația asta, că cică dacă nu-ți folosești darul, destinul te pedepsește.

Avioanele, ca și elefanții, se tem de șoareci.

Când cumnat-mea a recepționat la muncă mesajul „În cursul zborului Amsterdam-Chios, un șoarece a mușcat un pasager, vă rugăm să luați măsurile de securitate necesare, de cum avionul aterizează”, reacția aeroportului a fost cam așa cum ar fi anunțat că o bombă a fost descoperită la bordul aeronavei … 

După ce pasagerii au fost evacuați din avion, iată că vine rândul cumnatei să verifice bordul navei. Închipuiți-vă o femeie bine clădită, în uniformă impecabilă, cămașa albă, pantaloni albaștri, la dungă și pantofi închiși, cu toc mediu. Când o vezi cum înaintează spre tine cu pas ferm, ochelari stil polițist și părul tuns scurt (nu-ș ce-a apucat-o că s-a frezat de curând) cauți instinctiv să-i reperezi arma de la șold. Într-un cuvânt, asta e reacția pe care o are asupra oamenilor, căci asupra șoarecilor…

Intră în avionul olandez și ce vede ? Toate stewardesele încălțate și isterizate, cocoțate pe scaune de pasager, iar căpitanul și copiloții, în brânci caută șoarecele prin salon. Când o văd exclamă :

-Doi ! Doi șoareci ! Au trecut chiar adineauri sub nasul nostru. Catastrofă !

I-au căutat o oră. Nu i-au găsit. Într-un aeroport însă timpul costă aur curat. Căpitanul totuși și-a luat răspunderea asupra lui și a ordonat neamânarea zborului. În regim normal, un avion poate sta într-un aeroport chiar și trei zile din cauza unui șoricuț, dar… e vară, e vacanță, una, alta. Nu e regim normal.

Zborul de întoarcere a decurs normal. Nu a fost semnalat niciun accident. 

Toți bănuiesc că familia de șoareci a debarcat harnic pe insula Chios. Cu planuri de vacanță. Sătui de destrăbălările și cașcavalurile din Amsterdam au venit să guste niște feta și măsline grecești. Poate că în vizită la neamuri….

 Multe pătăranii îmi aduce cumnat-mea de la aeroport. E la curent cu orice flecușteț.

 Azi, bunăoară, a sosit proprietarul Cartier-ului pe insulă. Pentru că e duminică și n-a fost la muncă, au sunat-o colegele și i-au raportat :

 -A aterizat proprietarul Cartier-ului. Îl așteaptă yacht-ul în port. Pleacă în mare. Ce viață…ah.