Flaviu Predescu Blog poetic

Ieri ne-am jucat în Parcul „Nicolae Titulescu” din Brașov. Mi-am adus aminte de o ședință avută la Consiliul județean Brașov, în septembrie 2004. A fost atât de demult încât nu era nici dl Dumitrel președinte, ci vice. 😀
Eram consilier județean și am venit cu cineva din aparatul tehnic.
S-a discutat despre viitoarele fonduri europene. Eram cu trei ani înainte de aderarea la Uninea Europeană și colegii brașoveni erau mai experimentați și voiau să ne învețe. Asta era tema ședinței, ceva cu bune practici.
Mai țin minte că gazdele s-au mirat de vârsta mea jună. În sensul că m-au tratat cu simpatie.
Așa am căzut eu pe gânduri în parcul troienit, sub privirea lui Titulescu, ieri.
Mă leagă multe amintiri de Brașov. Continuă să facă parte din viața mea în diverse forme și etape.

Dincolo de idei, cea mai recentă carte a lui George Cristian Maior (n. 1967) relevă harul unui prozator. Autorul abordează în eseurile sale aspectele biografice importante ale unor personalități istorice și creionează situații psihologice complexe, fără a face rabat la calitatea felului în care își sintetizează concepțiile. Metoda sa de a se confesa parcă fiecărui cititor în parte este captivantă.

Pentru cei care i-au urmărit activitatea publicistică în timp, apariția acestei noi cărți este și nu o surpriză. Pe de-o parte, ea apare la doar un an după Superpolitik, Ed. RAO, 2025, cea care a văzut lumina tiparului la mai bine de un deceniu față de precedentele: Incertitudine. Gândire strategică și relații internaționale în secolul XXI și Noul Aliat. Regândirea politicii de apărare a României la începutul secolului XXI, ambele publicate la aceeași editură. Asta nu înseamnă că diplomatul a lipsit din spațiul ideilor scrise în ultimul deceniu. Cititorii i-au putut regăsi frecvent analizele în paginile revistei Cultura, fondată de Augustin Buzura (1938-2017), unde George Maior continuă să scrie și din respect pentru memoria fondatorului revistei și a socrului său.

În Manageri ai istoriei, Ed. RAO, 2025, al cărei subiect este explicat bine încă din subtitlu, este vorba despre studii și eseuri despre teoria și practica puterii în istorie, înainte de apariția inteligenței artificiale. Maior dezvăluie că, de fapt, ce vom găsi în această nouă carte a stat la baza construcției celei publicate anul trecut. Acolo unde, notează el, a încercat construirea unui model teoretic general.

Mi-am imaginat construcția acestei cărți similară unui spațiu expozițional. Odată pătruns în holul principal, cititorul întimpină, desfășurate în semicerc, uși pe care sunt scrise diverse nume. Pe una vedem numele Cicero (106 î Hr. – 43 î Hr.), pe alta Machiavelli (1469-1527), apoi R. Niebuhr (1892-1971), Luttwak (n. 1942), Richelieu (1585-1642), Bismarck (1815-1898), Churchill (1874-1965), Wilson (1856-1924), Kissinger (1923-2023), Troțki (1879-1940), Brâncoveanu (1654-1714) și, în fine, Michael Collins ( 1890-1922) etc. Este vorba despre o selecție de figuri istorice, practicieni și/sau teoreticieni ai puterii, generată de criterii legate de teoria și practica puterii în diverse momente ale istoriei. Intelectualii cu perspective analitice: Cicero, Machiavelli, Niebuhr și Clausewitz sunt alăturați practicienilor puterii: Richelieu, Bismarck, Wilson și Kissinger.

Aceste studii și analize au prefațat chiar o colecție de traduceri pe care distinsul intelectual a îngrijit-o încă din vremea în care conducea destinele unei părți din intelligence-ului românesc. Din postura de cărturar, George Maior, a văzut necesară consolidarea unei literaturi de specialitate care să sprijine actul strategic de leadership instituțional.

Am ajuns în fața altor uși, pe care sunt scrise nume de cărți: Cum se conduce o țară: ghid antic pentru lideri moderni, editor Philip Freeman, Ed. RAO, 2013, Machiavelli: o biografie de Miles J. Unger, Eikon, 2013, Ironia istoriei americane de Reinhold Niebuhr, Ed. RAO, 2012, Eminența Sa, Cardinalul Richelieu și ascensiunea Franței (versiunea în limba română), de Jean-Vincent Blanchard, Ed. Eikon, 2012, Bismarck – O viață (versiunea în limba română) de Steinberg Jonathan, Ed. Eikon, 2012, Wilson de A. Scott Berg (editor), Ed. RAO, 2014, Lev Troțki – o viață de revoluționar, de Joshua Rubenstein, Ed. RAO& Eikon, 2013.

Deschiderea fiecărei uși (sau coperte) conduce spre o lume aparte, a fiecărei lucrări pentru care G. Maior a scris câte un consistent studiu. Să nu uităm că acesta, deși muncea într-o realitate afectată de urgențe, nu a încetat să fie, nici în anii în care au fost scrise (2008-2014), preocupat de conturarea unor repere academice pentru generațiile viitoare. România își luase, nu de multă vreme, angajamente instituționale concrete, asumându-și aderarea la valorile europene și euroatlantice. Deși extrem de tânăr, Maior contribuise din calitatea de secretar de stat și conducător al Departamentului de Integrare Euroatlantică din Ministerul Apărării (2000-2004), la acceptarea țării noastre în cea mai importantă alianță de securitate colectivă care a existat vreodată – NATO. Relev acestea pentru a se înțelege mai bine legătura dintre carte și competența autorului, dar și pentru a sublinia cât de rare mai sunt aceste cazuri în zilele noastre.

În ceea ce privește abordarea cantitativă a studiilor, doar prefața scrisă pentru cartea lui Miles J. Unger, numără 28 de pagini, iar ce scrisă pentru cartea lui Niebuhr, 32 și exemplele pot continua. În completarea abordării biografice auctoriale, se poate concluziona că acesta și-a dedicat o bună parte din carieră cercetării și aplicării celor mai utile instrumente intelectuale pentru cei care aspiră să conducă o țară. Abordarea sa multidisciplinară a vizat în special relațiile dintre state și lideri, gânditori și conducători politico-militari, cu o neobosită preocupare pentru aspecte de aplicat sau de evitat.

Desfășurarea narativă a cărții pune în armonie limbajului academic cu cel literar potențându-i astfel elementul de originalitate, despre care am scris în debut. Iar în ceea ce privește titlul, autorul mărturisește că a avut destule ezitări în alegerea lui, însă „ideea acestei sintagme destul de vagi conceptual, imprecisă și poate în multe feluri controversată” i-a fost inspirată de Reinhold Niebuhr. Acesta scria în lucrarea amintită mai sus, pe care Maior a prefațat-o pentru ediția din limba română, că visurile noastre de management al istoriei reprezintă un pericol mortal. Și continuă: „în viziunea absolutistă de înțelegere, aplicare și folosire a puterii; în iluzia că istoria ar putea fi controlată cumva, dirijată spre un anumit scop, întoarsă sau modelată managerial, inginerește, după dorințele, idealurile, ambițiile sau capriciile și visurile noastre de moment.”, notează diplomatul, reluând citarea teologului american care a scris că „omul este prea imersat în interese și pasiuni în istorie, iar examinarea de către acesta a întregului proces e prea mioapă și limitată, ca să justifice înzestrarea oricărui grup de planificatori cu putere completă” , apoi face aluzie la caracterul fragmentar al înțelepciunii umane.

Nu întâmplător unul din citatele preferate ale lui Maior provine din Choruses from ‘The Rock’ de T.S. Eliot: „Where is the wisdom we have lost in knowledge? Where is the knowledge we have lost in information?”

Dacă ar fi să întregim ecuația a formării intelectuale a lui George Cristian Maior, n-ar trebui să excludem originea pasiuni sale pentru istorie. Tatăl său, profesorul universitar Liviu Maior (n.1940) este unul dintre cei mai apreciați istorici contemporani și cel care contribuit la formarea unei întregi generații de intelectuali dintre care amintim pe Vasile Pușcaș (n.1952), Ioan Aurel Pop (n.1955), Ovidiu Pecican (n.1959) sau Ioan Bolovan (n.1962).

Iată că fiul nu s-a îndepărtat de trunchi, iar faptul că a putut aplica aceste abilități de înțelegere profundă a istoriei în domeniul relațiilor internaționale, onorează la nivel simbolic și munca tatălui său și a nenumăraților studenți ajunși astăzi intelectuali de marcă. Îndeobște, devine o obligație pentru fiecare intelectual de a prelua și a preda ștafeta, adăugându-i și o valoare personală. Citatul din Churchill, prezent și în carte: „unde este putere trebuie să fie și responsabilitate” poate fi înțeles și ca un mesaj pentru elitele unei națiuni de-ași asuma și obligații politice concrete, mai ales în vremuri tulburi.

Nu în ultimul rând, amintesc că în introducere este explicat și elementul inteligenței artificiale, considerat factorul care poate schimba totul. Acest concept modern, pe care încă nu îl înțelegem bine, este abordat atât din perspectiva necesității și a progresului, cât și din cea a pericolelor pe care le poate aduce prin amploare. George Maior recunoaște „enormele beneficii” aduse vieții sociale, economice, culturale și mai ales de sănătate, educație și justiție, dar subliniază că aceasta nu va putea oferi înțelepciunea de a-și recunoaște limitele. Autorul avertizează asupra unei lupte care se va da între bine și rău pentru stăpânirea acestui instrument, unde omul responsabil va trebui să despartă ordinea de dezordine.

@urmăritoriFlaviu George Predescu

(Luceafărul de dimineață, nr 11-12 2025)

Ianis Hagi va mai greși. Poate va fi chiar hilar în unele situații, în altele de-a dreptul enervant. Dar nu poate nimeni să-i ia darul ce i-a fost dăruit de soartă și de munca asiduă pentru a reuși în acest sport numit fotbal, care seamănă izbitor cu politica.

Acum te pupă toată lumea, acum te înjură toți, uitând atât de natural toate lucrurile bune pe care le-ai făcut.

În ochii unor dătători de simbol „râs” de profesie, care simbol ascunde un amestec de durere sufletească și prostie, dacă îl folosești când nu trebuie sau din principiu, la lucruri serioase, Ianis era de râs. Că e prost, că e slab, că e fiul lui taică-su. Că nu va fi niciodată, că hi hi hi și ha ha ha…

El a și mărturisit într-un interviu: „eu de mic am fost învățat să îmi iau hate (ură), pentru că mă chema cum mă chema și…”.

Stai liniștit, Ianise, că și noi tot de mici am fost obișnuiți să ne luăm hate, dar nu suntem atât de expuși public ca tine.

Așa e poporul nostru, are mulți oameni care zdrobiți generațional de o lipsă crasă a stimei de sine, propagă în societate o grămadă de ură.

Pe șosele, în săli de clasă, la locuri de muncă, pe rețele sociale și în propriile case, exersează zilnic, mai pe față sau tacit, împroșcatul cu ură. Deși totul se întoarce la ei, tot nu învață nimic din asta. Problema e la alții, numai la ei nu.

Așa că spațiul public, mai ales virtual, e dominat de acești indivizi „anonimizați” și deci iresonsabili, agresivi și solidari mutual în prostia și în răutatea lor.

Că Ianis e prost, că Ianis n-are echipă, că Ianis orice…nimic de bine, mereu numai de rău, o vorbă bună nu au spus de el vreodată, aceștia care-l înjură. Și atunci ai fi putut pune un preț pe judecata lor părtinitoare.

De fapt, asta este una din problemele țării noastre. Nu atât că are imbecili vocali și agresivi, ci că oamenii cu bun simț tac, întorc spatele, nu reacționează, nu se bagă, „nu e treaba lor”, „n-au observat”, fără să își dea seama că, astfel, lasă vocea publică și reacția socială în mâinile unor indivizi atât răi, stupizi și răniți deopotrivă.

Iar în acest climat social vor trebui să își crească copiii.

Felicitări tuturor oamenilor care, într-un fel sau altul, au și reacții sociale și care își dau seama că bunăstarea propriului cămin începe în afara intimității acestuia și că nu va putea fi niciodată un climat bun, într-o casă particulară, dacă acea casă va fi imersată la nesfârșit într-o societate bolnavă de ură și de nepăsare.

În ultimele două meciuri, din trei goluri câte a înscris România, Ianis Hagi, fiul lui Gheorghe și al Marilenei, a dat unul și centrările pentru celelalte. Evident că „haterii” de profesie abia așteptă să spună că totul a fost o întâmplare, la prima greșeală. Ura lor nu va rămâne tăcută pentru multă vreme. Deși nu e prima dată când prestațiile individuale ale lui Ianis salvează echipa.

Păcat domnule Mircea Lucescu pentru luarea acestor decizii de schimbare atât de târziu, cum bine ați recunoscut.
Asta era și ideea, atunci când ați venit, să schimbați ceva. Dar niște schimbări pe termen lung, nu să preluați cu copy/paste formula de start a predecesorului.

Da, la fotbal și la politică ne pricepem toți, pentru că ele seamănă izbitor în dinamica lor și în accesul pe care ne iluzionăm că îl avem spre ele. Doar că unii ne pricepem mai mult și alții mai puțin, la ambele sau la una dintre ele.

De exemplu, pe tot parcursul meciului de aseară, mi-am mângâiat și privit cicatricile de pe picioare, rezultate din visele copilăriei, când jucând pentru echipa CSS Cugir, într-un meci la Aiud, în 1994, unii mi-au spart apărătoarele și m-au umplut de sânge.

Țin minte fața antrenorului care s-a strâmbat de imaginea pe care o vedea. Voia să mă înlocuiască, eu nu voiam să ies, dar nu se mai putea. Sângele curgea șiroaie, pătase jambierele, iarba.

Așa fuseseră învățați niște copii naivi, că adversarul trebuie rupt, omorât.

Unii antrenori (!!!) așa considerau că trebuie să-și învețe elevii, în fragezii ani de juniorat, că sportul înseamnă intimidare, ură, durere și competitivitate și nu că înseamnă înainte de toate joc, apoi sănătate psihică, fizică și cooperare.

Felicitări tuturor tricolorilor, fără de care Ianis nu putea face nimic, dar felicitări mai ales lui Ianis, care face față unei presiuni uriașe, pentru reziliența pshică și pentru bunul simț pe care nu doar că îl are, ci pentru că răspândește acest mod de a gândi în jurul său, iar astsa îmbunătățește atmosfera în tot lotul de jucători. Merită să fie căpitan.

E un profesionist desăvârșit care prin antrenamente și sacrificiu, va cauta ce caută orice mare sportiv, artist, antreprenor, manager etc: constanța în performanță. Acesta este sensul oricărei pasiuni.

Flaviu George Predescu

foto Pexels, nu este Ianis Hagi în ea

Strada de C’Arte 2025 a fost un priej de a ne face prieteni noi și a propune oamenilor activități care să le facă viața de zi cu zi mai plăcută.
Activitățile culturale trebuie să bucure omul și să îl pună pe gânduri, să-l stârnească să-l facă să caute să înțeleagă lumea în care trăiește.
Să-i dezvolte speranța și calitatea vieții.

Mai mult, cultura trebuie să-i ajute pe oameni să capete sens și credință, dar și să-i determine comunice mai mult și mai bine.

Mulțumesc tuturor particianților și prietenilor vechi și noi.

Foto: BCU Carol I

Flaviu George Predescu

„Ce v-aș putea spune despre această carte și despre felul în care trebuie ea citită? Cred că modul deosebit în care este construită compoziția ei face ca plăcerea lecturii să fie mai mare și mai profundă când o citești a doua oară – așa cum muzica trebuie să-ți fie cunoscută ca s-o poți savura cu adevărat” scria Thomas Mann despre Muntele Vrăjit.

La acest citat m-a dus cu gândul Superpolitica lui George Maior, pe care am avut ocazia să o citesc încă din faza de manuscris, conștient de biografia autorului, dar fiind străin de ideea centrală a cărții, pe care însuși acesta s-a ferit să o dezvăluie până la publicare. Am aflat câte ceva despre carte la o cină în trei, la care am avut privilegiul să iau parte, alături de viitorul ei autor și de Nicolae Manolescu, la finalul anului 2023. De altfel, domnul Manolescu mi-a mărturisit în nenumărate rânduri că George Maior este un om și intelectual pe care îl prețuiește nespus.

Un deceniu a durat scrierea ei, apoi, în debutul anului 2024 am citit manuscrisul, iar în vara aceluiași an am fost prezent în Salonul Carol al Bibliotecii Centrale Universitare pentru a participa la o lansare de neuitat. Unul dintre vorbitori a salutat atunci apariția unei noi Cărți, într-o lume plină de idei recirculate, citând chiar un profesor de la George Washington University, prestigios institut de învățământ pe care George Maior l-a absolvit în calitate de masterand.

Și, într-adevăr, în Superpolitica, ideile capătă claritate și au forță argumentativă dând cărții o utilitate incontestabilă în domeniul relațiilor internaționale și al politicii. Folosindu-se de istorie, de psihologie socială și de alte discipline interconectabile, Maior dă consistență unei construcții narative menită să patenteze un concept nou – Superpolitik. Acesta este diferit de mai cunoscutul Realpolitik al lui Ludwig von Rochau, întrucât are o aplicabilitate demonstrabilă. Desigur, ele au și un element comun în ceea ce privește încurajarea unei anumite creativități a implementării.

De ce ar fi nevoie de o astfel de carte și cui se adresează ea? Ce se întâmplă atunci când ordinea politică dintr-un stat se degradează sau se învechește, decăzând? Care sunt mecanismele prin care se creionează o nouă intervenție a politicului făcut să genereze un nou echilibru de forțe pe care să se fundamenteze? Vedem, chiar și în zilele noastre, unde poate duce un management politic statal deficitar, atât în plan extern, cât și intern. Spun asta pentru a întări cu încă un argument utilitatea cărții în vremuri în care cunoașterea științifică a politicii este minimalizată în detrimentul improvizației și a interesului de moment, ori a fricii de contestare socială. Trei dintre întrebările cu caracter general la care autorul încearcă să răspundă se întrunesc în motivația care a stat la baza construirii acestui concept inventat de George Maior. De altfel, în prefața Superpoliticii, istoricul Ioan Aurel-Pop găsește numitorul comun al tuturor cărților și articolelor scrise de Maior, faptul că pun în prim-plan memoria colectivă, adică istoria.

În anumite discuții informale pe care le-am avut despre această carte, am sugerat viitorilor cititori o strategie diferită de parcurgere față de cea a unei cărți obișnuite. Începerea lecturii cu pagina 79, îndemnându-i să citească Introducerea la urmă, alături de Reflecțiile finale. Dar la a treia citire a cărții, cu tot cu manuscrisul, mi-am schimbat iarăși perspectiva. Mi-am dat seama că judecata mea poate fi părtinitoare dacă insist pe un mod anume, având în vedere că până la pagina 79 se consumă trei capitole decisive. În opinia mea, acele trei capitole par a face parte din structura unui volum diferit aparținând aceleiași cărți. Relectura deschide larg perspectiva asupra cărții și deslușește alcătuirea ei prozastică. Pasionat și bun cunoscător de literatură, autorul scrie într-un fel ademenitor reușind să lase în inima cititorului regretul că, totuși, cartea trebuia să se încheie, dar nu să aibă un final. De la bunul de tipar dat Superpoliticii și până la scrierea acestor rânduri, în plan internațional s-au mai petrecut lucruri de neînțeles pe care analiza lui Maior le-ar fi făcut comprehensibile.

            La fel ca în știința psihologiei unde abordarea înțelegerii comportamentelor umane are doi poli: idiografic (cazuri și evenimente individuale) și nomotetic (contexte și situații generale), în relațiile internaționale, spațiu în care psihologia se manifestă plenar, individul și contextul sunt înțeleși unul prin intermediul celuilalt. O asemănare disciplinară inedită pe care George Maior a reușit să o scoată în evidență în drumul său argumentativ spre conturarea însemnătății evenimentului istoric excepțional este adaptarea culturală. De pildă, pentru a aplica un anumit chestionar în SUA, Australia, Europa sau Orientul Mijlociu este nevoie de o modificare a acestuia în funcție de valorile respectivei civilizații. Desigur, numitorul comun rămâne același, dar nuanțele, care îi sporesc eficacitatea măsurării sunt adaptate fiecărei culturi,  iar aceasta ajută la reducerea erorilor. Autorul patentează crucial conceptul de Superpolitik după ce îl relevă atât pe verticala timpului, cât și pe orizontala geografică – de la Moise la Epoca Modernă și de la Pericle la era inteligenței artificiale.

               G. Maior profilează psihologic liderul excepțional și oferă semnificative exemple, categorizează tipuri de putere, extrage elementele comune și scoate în evidență vulnerabilități, uneori distincte, alteori comune. Tocmai de aceea, această lucrare, în care se folosește de faptele unor lideri politici, militari și filosofi ca de niște cazuri, nu ar fi putut fi scrisă de altcineva din branșă, chiar dacă i s-ar fi dat ideea, fiind o carte izvorâtă din biografia și pasiunile autorului. În stilul narativ îl găsim pe Maior tânărul diplomat, apoi pe tânărul secretar de stat, recunoscut printre principalii artizani ai aderării României la NATO, senator, apoi șef al principalului serviciu de intelligence, iar în cele din urmă ambasador. Dincolo de aceste experiențe, anii de meditație consacrați ideilor dezvoltate, răbdarea, toate au făcut parte din acest proces de scriere pilduitor pentru tinerii autori și aspiranți la statutul de om politic, experții în relații internaționale, ori pasionații de analiză politică. Pentru cei îmbătrâniți în rele (a se înțelege proaste modalități de abordare a politicii) cartea nu mai poate face mare lucru.

După lectură și relectură am ajuns la concluzia că un gânditor nu poate avea liniște niciodată. Ecuația din spatele scrierilor sale este efortul constant de analiză și reflecție. Și iarăși mă întreb dacă este firesc să avem o clasă politică cu lideri lipsiți de cunoștințe teoretice? Dacă este normal, de exemplu, ca cei care ajung șefi (chiar și unii lideri) ai partidelor sau care sunt formatori de opinie în societatea noastră, să nu cunoască istorie, psihologie și chiar literatură? ba chiar să își permită să bagatelizeze statutul omului care are studii sau preocupări culturale. Mai mult ca oricând, liderul, omul politic trebuie să fie ombilical legat de cultură, ca principală formă de adaptare la realitate, cum bine sublinia Gordon Neufeld.

            Limbajul în care este scrisă cartea, în armonia proporției dintre estetic și științific, se regăsește și în nenumăratele articole pe care diplomatul le-a scris pentru revista Cultura. Utilitatea socială a acestora ar deveni cu atât mai semnificativă dacă ar fi citite de decidenți statali sau dacă însuși autorul ar fi optat pentru o astfel de postură. Un lucru este sigur, nici ele, nici cărțile lui George Maior nu sunt perisabile, iar timpul care se scurge le este aliat.

            Întorcându-se la superpolitik, desăvârșitul instrument-concept de creare a ordinii politice, cititorul va afla că aceasta este rodul relației dintre strategie, pe de-o parte și legitimitate/justiție pe de alta. Rolul individului făcător de superpolitik este de a influența istoria din postura de „factor declanșator”. al unui alt fel de politică.

Autorul subliniază că persoana care pune în practică un act de superpolitik nu poate controla în totalitate forțele sistemice pe care se așază și curge istoria, dar prin capacitățile sale, acest om capabil de superpolitik poate influența tendințe și poate pune în mișcare noi dinamici. Apoi ne oferă exemple elocvente, începând cu Moise, cel creator de ordine și strategia sa de impunere a legitimității, Octavian Augustus, Împăratul Constantin, Mahomed, Iustinian, Martin Luther, Richelieu, Ben-Gurion, Castlereagh, Metternich, Kemal Atatürk, Wilhelm de Orania, Suleiman Magnificul, Jean Monnet, Dean Acheson și mulți alții. Maior a restructurat din cv-ul fiecăruia elementele cele mai semnificative pentru a-și demonstra teoria. Tocmai de aceea Superpolitica este și o sursă de inspirație pentru noi lecturi, dar și o Istorie a evenimentelor, personalităților și a faptelor cu adevărat importante (în evoluția omenirii din punctul de vedre  al ordinii interne sau externe) din ultimele peste două milenii.

Noțiunea de sperpolitik înglobează o reformă intelectuală și operațională înnoitoare, dar venită pe un context special. De pildă, un tratat care pune capăt unui război de lungă durată (Pacea Westfalică) este un act de superpolitik, cum, la fel de bine, tot act de superpolitică poate fi considerată și capacitatea de armonizare a climatului moral intern simultan cu dezvoltarea unor alianțe utile, așa cum a făcut Churchill pentru a pregăti contracararea pericolului german, la sfârșitul anilor 30; sau ceea ce ar face noua administrație americană în zilele noastre dacă ar reuși să pună capăt războiului din Ucraina, într-un fel care să împace ambele tabere. Individul făcător de superpolitik este în primul rând un bun strateg nevoit să acționeze atât asupra elementelor militar și economic și de securitate, dar și capabil să determine în mod concret puterea obiectivă, geografică și materială. Mai mult, el reușește să creeze o relație între toate acestea.

În ceea ce privește legitimitatea ordinii politice, interacțiunea dintre legitimitate, ca idee centrală a justiției și dimensiunea strategică, scrie Maior, generează un cadru complex de interacțiuni și influențe reciproce, inter-dependențe cu consecințe asupra ordinii politice. Un exemplu (pe lângă Pacea de la Westfalia, care a determinat în mod ireversibil separarea politicului de religie) este Congresul de la Viena, prezidat de Klemens von Metternich, care arată capacitatea unui om de stat de a găsi cu calm ecuația puterii și legitimității și a o pune în folosul păcii.  

            Cărturar neobosit, George Maior a tradus și prefațat în ultimii ani lucrări importante, relevante în ceea ce ar fi putut fi un macro proiect de țară, din punct de vedere intelectual și politic, pe termen lung. Recenta sa carte este, într-un fel, o continuare a precedentelor:   Incertitudine. Gândire strategică și relații internaționale în secolul XXI , RAO, 2009, reeditat în 2014, și Noul Aliat. Regândirea politicii de apărare a României la începutul secolului XXI, RAO, 2009, reeditat în 2012.

Superpolitik. Superpolitica: triumf si eșec strategic. Conducători, mari ambiții de putere si logica legitimității în ordinea statelor și relațiile internaționale, de George Cristian Maior Editura RAO, București, 2024

Flaviu George Predescu

Publicat în revista Neuma, nr. 5-6/ 2025

… That honor which shall bate his [the time’s] scythe’s keen edge
 And make us heirs of all eternity.

                                                           W. Shakespeare, Love’s Labor’s Lost, I.1.

Cariera politică a lui George Cristian Maior este una impunătoare. Extrem de puține persoane se pot compara, în acest domeniu, cu cel care a fost liderul SRI și ambasador al României la Washington. Totuși, din punctul meu de vedere, nici realizările în planul didactic și științific, cu recunoașterile primite, nu sunt deloc neglijabile și ar putea trece – în perspectiva timpului – chiar înaintea celor legate de fluxul evenimentelor efemere pe care-l constituie politica. Probabil chiar de aceea s-a decis George Cristian Maior să elaboreze o lucrare de anvergură, situată la intersecția politologiei cu filosofia dreptului, cu istoria și cu literatura, chiar dacă ultima direcție ar părea neobișnuită. S-a gândit foarte bine, pentru că, de fapt, numai o asemenea operă asigură rezistența la uzura timpului a unei personalități.  

Cum o arată din plin, George Cristian Maior este un cunoscător în profunzime nu doar al istoriei, ci și al literaturii. Aceasta din urmă are o legătură firească și indestructibilă cu evoluția istorică și constituie un act de consemnare și validare a faptelor din toate timpurile. S-au constituit ca autori atâtea personaje, care ele însele au făcut istoria de la Iulius Caesar la Adenauer și de la Napoleon la Churchill, fără să-i uităm pe alții, de la Papa Ioan al XXII-lea la Papa Ioan Paul al II-lea ori pe Henry Kissinger. Faptele omenești pot rămâne în cronici, pândite de subiectivitate și caducitate, dar gândirea rămâne doar în operele scrise, care sunt rezultatul talentului, intuiției, dar și al studiului. Aceasta ne-o transmite și Regele Ferdinand al Navarrei, din piesa Zadarnicele chinuri ale dragostei, pe care Shakespeare îl imaginează pornind într-o aventură scolastică tocmai pentru a birui timpul: „Vreau gloria, de toți cei vii vânată,/ Turnată-n bronz deasupra gropii noastre/ Ca să ne-aline, în restriștea morții.” Zadarnică e regalitatea, dacă nu îl nemurește opera!

            Volumul lui George Cristian Maior, Superpolitik. Superpolitica: triumf si eșec strategic. Conducători, mari ambiții de putere și logica legitimității în ordinea statelor și relațiile internaționale, apărut la Editura RAO în 2024, propune un concept nou, pe care autorul afirmă că l-a inventat și îl ilustrează cu exemple istorice, făcând însă adesea apel la literatură, în care vede o însoțitoare a cursului istoriei.

            Citind cartea, mi-am imaginat istoria ca pe un fluviu în care, în anumite zone ale curgerii sale, apar vârtejuri sau cataracte. Acestea sunt locurile care ar răspunde conceptului de superpolitică, în care se afirmă personalități accentuate, au loc crize care, inevitabil, sunt depășite într-un fel sau altul, dar lasă loc manifestării superpoliticii. Unele fire de curent sunt cele ale triumfului, altele ale eșecului strategic. Destinul indivizilor și națiunilor depind esențial de felul în care se rezolvă accidentele istoriei, unde planul pe care aleg să-l urmeze poate fi câștigător sau perdant. A fi de partea unei revoluții sau împotriva ei este o opțiune individuală. Desigur, există și soluția duplicității care, din câte explică autorul, este o variantă de superpolitică.

            Nu se poate spune că termenul este foarte explicit, mai ales că prefixul „super” s-a demonetizat din rațiuni de marketing. Nu mai bem sucuri, ci doar super-sucuri și nu mai spălăm decât cu super-detergenți. Dar termenul ales de George Cristian Maior este totuși adecvat realității pe care o acoperă. Nu s-ar fi potrivit nici supra-politică, pentru că nu e vorba de un lucru exterior, aflat în afara politicii, deci nici meta-politică nu ar fi fost potrivit. Mă gândesc la ultra-politică, dacă ar fi să caut o alternativă. Totuși, superpolitik este o denumire destul de elocventă.

            George Cristian Maior este jurist de formație, a studiat Dreptul la Cluj, dar și la Universitatea americană „George Washington” și este profesor de Drept Internațional. Perspectiva sa este a unui filosof al istoriei, care se combină cu aceea a unui practicant al Dreptului. Termenul cel mai des folosit de el în legătură cu superpolitica este acela de legitimitate. Ce acte politice au legitimitate? Și în fața cui? Această problemă este insolubilă practic! Autorul afirmă clar: „Legitimitatea pură, neintegrată într-o perspectivă strategică, este generatoare de dezechilibre.” El se referă la cazul lui Ali, „idealist exemplar”, al patrulea Calif după Mahomed și martirul sacru al șiiților.  

Rezultă că superpolitica nu se poate rezuma la legitimitate, după cum legitimitatea nu poate fi judecată după criteriul moral, așa cum tot George Cristian Maior exemplifică. În cazul cruciadelor, legitimitatea cavalerilor europeni este chiar de ordin divin și în fața ei chiar poruncile biblice, începând cu „Să nu ucizi”, nu au nicio relevanță.      

În viziunea superpoliticii, așa cum o enunță George Cristian Maior, strategia și „hiperstrategia” prevalează asupra legitimității. Cazul cel mai cunoscut, citat și de autor, este al lui Iulius Caesar. Iar Napoleon este văzut ca exponent al apoteozei hiperstrategiei. Politologul recurge la exemple bine alese din istorie, pe care le expune cu un indiscutabil farmec narativ, extrem de sintetic și de clar. Putem vorbi fără nicio îndoială de un talent de scriitor care, în opinia mea, nu trebuie să le lipsească nici istoricului, dar nici juristului, acest talent fiind, până la urmă, esențial în exprimarea limpede și concisă a conținutului, în găsirea epitetului și comparației, dacă nu și a metaforei, celor mai lămuritoare. „Povestitorul”, ca să-l numim așa, aduce concretul în argumentarea conceptelor sale teoretice. Calea prin exemple este, după cum se știe, cea care poate apropia și convinge un cititor mai degrabă decât o expunere abstractă.

Dintre exemplele privind legitimitatea pe care George Cristian Maior nu le atinge în carte, mi-au venit în minte cele care dau tensiune conflictelor în piesele lui Shakespeare, pentru că Richard al II-lea are argumentul legitimității, iar Henric al IV-lea pe al „hiperstraegiei” în numele binelui public. La fel, legitim e Henric al VI-lea cel nevolnic și atins de nebunie și nu Richard, duce de York, nici fiii săi care-și impun dinastia vremelnic. Există deci fațete ale legitimității.

În acest sens, în partea finală a volumului, după ce dă exemple majore de superpolitică în transformarea statelor, de la Moise la Jean Monnet, George Cristian Maior oferă o paletă comparatistă, referindu-se la superpolitică în cazul unor zone preponderent extraeuropene. El analizează foarte concentrat cazurile rușilor, americanilor, chinezilor, japonezilor și arabilor (incluzând, alături de ei, și turcii, popor islamic).

Concluziile sunt tot succinte și clare, așa cum autorul ne-a obișnuit pe tot parcursul cărții. Superpolitica este o aliniere de factori stategici, cu elemente de legitimitate și justiție. Scopul nu scuză mijloacele, afirmă implicit politologul, ci le subsumează într-un demers superpolitic în care, dacă reușește adecvarea lor reciprocă, „princepele” sau conducătorul sau grupul inițiator pot atinge succesul, adică impunerea unei ordini.

Eroul favorit al lui George Cristian Maior pare să fie Alcibiade. El ar fi arhetipul arhipoliticii, tinzând spre dominarea statului, scopul politicii. Pericle nu reușise, autorul îl indică drept inițiatorul unui eșec în plan politic. Rămâne întrebarea dacă importanța culturală a  deceniilor sale la conducerea Atenei nu merita acest eșec și aici cercetătorul pare să încline spre acest punct de vedere. Alungându-i pe Alcibiade și pe Coriolanus, ucigându-l pe Caesar, „cetățile” încearcă să schimbe tipul de legitimitate. Coriolanus, ca să revin la Shakespeare, o fi un erou, dar disprețuiește masele, care se legitimează prin număr. Situațiile de criză ce apar astfel pot genera noi modele de superpolitică pentru regăsirea echilibrului.

George Cristian Maior are meritul de a ne oferi o lucrare complexă, profundă, dar și o lectură captivantă prin unghiuri inedite de iluminare a istoriei. Reflecțiile volumului, în judecarea faptelor strict contemporane, nu pot fi ignorate.

Horia Gârbea

Luceafărul de dimineață, nr. 6/ 2025

În această aulă specială ne simțim în sărbătoare mereu, fiindcă este vorba despre unul dintre cele mai frumoase interioare închinate studiului din lume, cu o ținută regească suverană, după cum cap încoronat suveran a fost și întemeietorul așezământului. Aici trebuie neapărat să ne gândim la cărți și la destinul lor.

Câteodată avem impresia că universul larg începe și sfârșește cu lumea noastră îngustă, cu nevoile noastre, cu tabieturile noastre ori cu ideile noastre. Firește că există elemente constante, neschimbate în omenire („Nimic nou sub soare”), dar există și continue modificări, primeniri („Totul curge”). Oare de când or fi citind oamenii? De când fac ei apel la lecturi? Lectura se bazează – de sute de mii de ani – pe scris, adică pe semne și simboluri, de care se ocupă o adevărată știință, numită semiotică, ilustrată în chip magistral, între alții, de Umberto Eco. Născut în 1932 și trecut între timp în altă lume, scriitorul italian a avut șansa cunoașterii lumilor trecute și a putut studia semnele și simbolurile din perspectivă istorică. Numai că semiotica în sine se ocupă de studiul general al semnelor, de sistemele de semnificare, nu de descifrarea scrierilor vechi. De descifrarea scrierilor vechi se ocupă istoria, prin anumite discipline auxiliare (sau speciale) ale sale. Iar istoria spune – cui știe să citească – că descifrarea lumii prin semne „se pierde în negura veacurilor”.

De când citesc oamenii cărți? Scrisul sub formă de carte este relativ nou. Anterior semnele se făceau pe lemn, pe piatră și marmură, pe ceramică, pe papirus, pe pergament, pe pânză, pe hârtie etc.). Scrierea sub formă de carte datează abia din Evul Mediu, adică și-a început existența cu vreo mie cinci sute de ani în urmă. Formatul de carte a însemnat abandonarea sulurilor (rulourilor) cu texte pe pergament, moștenite din Antichitate și depozitate în biblioteci, precum faimoasa bibliotecă din Alexandria, distrusă definitiv de către arabi, în jurul anilor 650 d. Hr. Cartea a fost inițial manuscrisă și apoi, de pe la 1450 încoace, a devenit tipărită.

Scrisul ne transmite cea mai mare parte din experiența de viață a omenirii, iar lectura ne face depozitari ai acestui extraordinar tezaur. Scrisul este memoria omenirii. Ce s-ar întâmpla dacă am pierde această zestre de amintiri? Ar fi ca și cum un om și-ar pierde memoria. Din păcate, pierdem această zestre nu în sensul că ea nu mai există, ci în sensul că refuzăm să o mai cunoaștem.

Firește, mesajele trimise prin scrierile vechi nu ni se dezvăluie de la sine. Ele se pot descifra și interpreta după o îndelungă pregătire de specialitate, realizată, de regulă, în facultățile de istorie. Disciplinele care pot conduce la pătrunderea tainelor înscrisurilor vechi se numesc epigrafie, paleografie, diplomatică, numismatică, sigilografie etc. Pentru teritoriul României și pentru Evul Mediu românesc, este fundamentală pregătirea în paleografiile latină, slavă, româno-chirilică, turco-osmană, germană, maghiară etc. Dacă nu se mai face pregătirea în aceste domenii, izvoarele privind trecutul românesc rămân îngropate în uitare. Sursele oficiale ale Transilvaniei (ieșite din cancelarii) sunt elaborate în limba latină din secolul al XI-lea și până la 1842, când latina a încetat să mai fie limba oficială a țării, cedând locul, spre marea nemulțumire a românilor și sașilor, limbii maghiare. Se apreciază că există azi în țară și în afara ei peste un milion de înscrisuri în limba latină necunoscute sau cunoscute vag, nedescifrate și nevalorificate. Chiar și cărțile vechi își așteaptă cititorii, dar aceștia nu se prea arată.   

Cartea aduce bucurie intelectuală, chiar fericire. Așa spun înțelepții. Dau mai jos două pilde.

Umberto Eco – faimos și pentru semiotica sa – în cunoscutul roman „Numele Trandafirului”, așază intriga cărții sale pe o altă carte, a lui Aristotel (presupusul „Tratatul despre râs”), care are o istorie legendară. Cartea făcea parte din biblioteca unei mănăstiri benedictine de pe la 1300 din nordul Italiei, mănăstire în care se petreceau crime legate de această lucrare prohibită, fiindcă râsul era considerat de către unii capi ai bisericii un păcat. Călugării treceau peste interdicții și-și puneau viața în pericol ca să citească. Conform lui Aristotel, râsul (sau ideea râs) aducea după sine fericirea, iar fericirea era socotită în Evul Mediu în afara acestei vieți numite „umbră și vis”, inferioară în raport cu viața eternă.

Se spune că un rege mare și bogat a intrat în boala tristeții și a pus toți sfetnicii din regat să-i caute fericirea în cărțile din marea bibliotecă a palatului, în toate locurile unde aceasta ar fi putut să fie. Și nu au găsit-o. Un înțelept modest, întrebat în ultimă instanță, i-a spus regelui că un căutător trebuie să umble prin țară și să găsească un om fericit, să-i ceară cămașa și să i-o aducă regelui ca s-o îmbrace. Atunci acesta, cu semnul fericirii pe el, avea să fie fericit. Numai că omul fericit, descoperit cu greu, nu avea cămașă. Fericirea se află, așadar, în lucrurile simple, omenești, inclusiv în cărți.

Evident că omul este menit să fie fericit. Nici credința și nici biserica nu mai neagă fericirea omenească de pe pământ. Fericirea vine pe multe căi, inclusiv prin lectură. Cartea ne introduce în universuri noi, extraordinare. Dincolo de depozitarea experienței omenirii, cartea beletristică creează acest gen de universuri prin mijlocirea imaginilor artistice, cu ajutorul ficțiunii („zborul gândului”). Omul trebuie să evadeze din cotidian, pentru că altminteri se plictisește, devine apatic, face nevroze. Dar nu numai din aceste motive. Lumile recreate sunt o sursă inepuizabilă de exemple de viață, de soluții pentru problemele existenței.

Cronicarul Miron Costin ne spune că „nu ieste alta și mai frumoasă, și mai de folos în toată viiaţa omului zăbavă, decât cetitul cărților” și făcea acest lucru în secolul al XVII-lea.

Mihai Eminescu se extazia în fața înscrisurilor lăsate de antecesori: „Când privesc zilele de-aur a scripturelor române,/ Mă cufund ca într-o mare de visări dulci și senine/ Și în jur parcă-mi colindă dulci și mândre primăveri,/ Sau văd nopți ce-ntind deasupră-mi oceanele de stele,/ Zile cu trei sori în frunte, verzi dumbrăvi cu filomele,/ Cu izvoare-ale gândirii și cu râuri de cântări./ Văd poeți ce-au scris o limbă, ca un fagure de miere…”. Literatura este pentru el realitate recreată de minți luminate, o sumă de lumi trecute, pline de experiența înaintașilor. Toate acestea se cuveneau, în viziunea marelui poet, să fie cunoscute și prețuite.

Și Ion Luca Caragiale este un exemplu deosebit în acest sens. El este cunoscut ca dramaturg autor de comedii, ca un umorist, adept al râsului (eventual al ideii că râsul biciuiește moravurile), ușor neserios (avea o cârciumă la gara din Ploiești cu înscrisul „Bene bibenti”, adică „celui care bea bine”), creator al personajului Mitică. Dar Caragiale are în el și o lume fantastică în nuvele (O făclie de Paști, La hanul lui Mânjoală, Cănuță, om sucit etc.), din care descind apoi Urmuz și chiar Eugen Ionescu, cu teatrul absurdului. Caragiale a fost și un intelectual român foarte serios, militant pentru unirea tuturor românilor, sensibil și patriot. S-a izolat la Berlin, adică în altă casă, nu din ură față de România eternă, ci din scârbă față de cei care murdăreau România de-atunci. Toate câte ne-au rămas de la el sunt rezultatul unor asidue lecturi.

Tudor Arghezi închină elogii cărții: „Carte frumoasă cinste cui te-a scris/ Încet gândită, gingaș cumpănită;/ Ești ca o floare, anume înflorită/ Mâinilor mele, care te-au deschis”.

Toți acești mari scriitori s-au format în urma unor acumulări extraordinare, dobândite prin lecturi și prin alte mijloace ale educației serioase. Astăzi, lectura a devenit rara avis în școala românească. Elevii nu mai văd în carte un instrument de cunoaștere, nici un prilej de evadare din cotidian și nici măcar un mijloc de divertisment. Orice tip de măsurători am face indică îndepărtarea de carte a elevilor și studenților, adică declinul lecturii. Sunt adolescenți care ajung în anul întâi de studenție și recunosc că nu au citit niciun roman până la capăt, că nu iubesc poezia, că nu știu ce este aceea dramaturgie etc. Firește, explicații sunt multe. Internetul ne-a copleșit viața, iar telefoanele mobile au luat locul cărților. Noua tehnologie nu favorizează deloc imaginea vizuală statică, așa cum este fila de carte și nici zăbava asupra ideilor. Mai demult, se căutau și se scoteau ideilor principale dintr-un text, iar o carte se citea cu creionul în mână. Asta nu ca să fie mâzgălită cartea, ci ca să se noteze ceea ce era de memorat. Noile tehnologii favorizează imaginile în mișcare, clipurile, filmulețele, care trec repede, dar te și amețesc și îți dau impresia că știi tot, că reții tot. De fapt, aceasta este o iluzie. Opoziția reală nu este între cartea tipărită pe hârtie și cartea digitală și nici între biblioteca clasică și biblioteca virtuală, ci între lectura temeinică și lectura superficială/ lipsa lecturii. Lectura, însoțită de memorarea „învățăturilor” care se desprind din ea, ne ajută să ne umplem mintea și să evităm situația de „tabula rasa”. Or, școala de azi, blamând memorarea, se ridică împotriva cultivării inteligenței elevilor, fiindcă memoria este o componentă de bază a inteligenței. Elevul care nu are nimic în propriul cap și care se bazează exclusiv pe acele cunoștințe acumulate în bazele de date artificiale ajunge un instrument, un element docil la îndemâna „formatorilor de opinie”. Acești elevi și tineri nu mai pot gândi cu propria lor minte decât, eventual, în chestiuni înguste, legate de o anumită specializare. Chestiunile sociale și politice le rămân străine, fapt care îi face ușor manipulabili de către liderii malefici.  

De aceea, trebuie să prețuim și să cultivăm cărțile sub orice formă. Omenirea este plină de pilde de viață, de învățături, de exemple, de descoperiri și de invenții minunate, care au schimbat viața înaintașilor noștri. Toate acestea le găsim în cărți și le putem cunoaște prin citit. De aceea, fac o caldă pledoarie pentru lectură, pentru lectura de orice fel, de la cartea clasică, sub formă de paralelipiped tipărit, până la cartea electronică. Zic și eu, parafrazându-l pe Heliade Rădulescu, „Citiți, băieți, numai citiți!”. Fără lectură ajungem surzi și orbi, ne cufundăm în ignoranță și ne expunem manipulărilor de toate felurile. Ne pierdem esența umană. Ca să rămânem oameni, trebuie să citim cât mai mult. Iar Bibliotecile sunt depozitare ale înțelepciunii omenești cuprinse în cărți.

Felicit Biblioteca Centrală Universitară „Carol I”, pentru cei 130 de ani trecuți de când măritul rege a creat așezământul/ fundația care-i poartă numele și de când generozitatea sa s-a revărsat asupra tinerimii studioase! Îi felicit pe toți bibliotecarii, din toate bibliotecile, pentru dăruirea lor, adesea nerăsplătită, dar plină de harul cunoașterii universale! 

Vivant, crescant, floreant! 

Ioan-Aurel Pop

București, 23 aprilie – Cu ocazia aniversării a 130 de ani de la înființare, Biblioteca Centrală Universitară „Carol I”

Citesc pe internet păreri „că unde se vor duce voturile lui X sau Y?”. (De exemplu ale lui Ponta).
Oare nu realizăm că voturile nu mai sunt transferabile în sensul clasic? Năduful popular a fost mare și este. Cine mai poate spune azi „cei care m-ați votat faceți așa sau faceți invers”?
Oricum, cei mai penibili au fost liderii PSD și PNL care nu au învățat nimic din lecția lui noiembrie 2024.

Au pus contracandidat din alte vremuri nu contra lui Simion, ci contra nemulțumirii populare devenită generalizată.

Cu ce ar fi stricat susținerea unei fețe noi? Dar fețele noi nu sunt dorite  în politica obișnuită.

Cu tot respectul, printre primele reforme care trebuie făcute se găsesc: nu mai mult de două mandate atât la primari cât și la președinți de consilii județene și parlamentari, dar și alegeri din două tururi.

Politica nu trebuie să fie crescătorie de funcții de dinozauri, ci să dea fiecărui om competent o șansă. Or asta nu au făcut marile partide așa-zis democratice, nu au dat o șansă și altora mai buni. Nu i-au căutat, nu i-au acceptat.  Au avut organizații de tineret decorative, au pus în funcții neamuri și amante (ce, nu-i așa?) sau au luat decizii în care a  primat banul, nu competența sau bunul simț. Și pot da 100 de exemple.

Așa că trageți ponoasele electorale, dragi fețe arogante, gen X, Y sau Z din aceste două  partide, dar și din celălalte. Toți tari în gură și în ochi dați peste cap.

Nu zic să pună tineri și fețe noi de formă, dar nici să-i ții la ușă până se satură și se resemnează. Iar cei mai mulți, indiferent de valoarea lor, nici nu îndrăznesc să spere că vor ajunge vreodată în demnități publice.

Politica înseamnă permanent contact cu omul.

De-a lungul anilor am simpatizat foarte mulți oameni. M-am bucurat atât de succesele pe care le-au avut, cât și de ale celor dragi lor, pe care i-au expus pe Facebook. Mulți dintre ei sunt din județul Alba, de unde provin și eu și unde am trăit 26 de ani + vreo 2, dacă pui cât de des am mers în ultimii 18.

Am observat că unii dintre cei pe care i-am simpatizat sincer, nu doar că nu mi-au răspuns la simpatie, dar în momentul în care eu am îndrăznit să emit o părere politică sau să îmi exprim o simpatie, au prins grai. Au vrut să îmi arate că părerea lor ar trebui să conteze, din moment ce țin să mi-o arate. Și chiar contează, nu le reneg argumentele.

Doar că unii dintre acești oameni n-au făcut nimic pentru mine. Nu au contribuit la creșterea mea, nu mi-au dat să mănânc, să mă îmbrac, să fac școală și cred că nici nu au citit ceva din ce am scris, nu mi-au dat bani de buzunar când eram adolescent, nu m-au trimis în excursie când eram mic.
Nu au pus la instrucția sau educația mea, nu m-au încurajat când mi-a fost greu, nu mi-au dat vreun like vreodată la ceva, cred și nici nu m-au învoit de la serviciu când am avut o problemă.

Deși, repet, eu am dat like-uri, comentarii, când le-au absolvit copiii licee, facultăți, la aniversări etc. Cum ar trebui să mă comport eu atunci când ei apar să-mi sancționeze o opinie politică? 

Nu văd deloc iubire în acest tip de comportament. Mai repede văd emoții negative.

Încerc să mă rog pentru ei, cum bine spune Norman Vincent Peal, în Forța gândirii pozitive.
Nu e o formă de trufie să spun că voi încerca să fac asta. E important să creăm rugăciuni proprii, care să descrie exact problema pe care vrem să o confruntăm.

Viața va continua și după aceste alegeri.

Un 1 Mai plăcut și un vot fără emoții negative în el. Asta doresc tuturor.  Să fie un vot pentru ceva, nu contra ceva.

După scurta vacanță a copiilor am rămas cu câteva gânduri. Drumul de la Alba la București, pe ruta Brașov și nu pe Valea Oltului, este, pentru mine, nu doar mult mai plăcut, ci chiar vindecător. M-am întâlnit din nou cu mine cel de cândva. Am retrăit emoții vechi, plăcute, dar trecute prin filtrul prezentului. Am intrat într-o stare de flux și de asociere, cum se spune în psihanaliză. Mi-a plăcut să străbat acest drum tematic, de o frumusețe incredibilă. Mi-am încărcat sufletul cu imagini superbe. Turme de oi, dealuri, păduri, sate, cirezi de vaci, râuri, podulețe, pășuni deosebi de verzi, multe pline de păpădii. Mai vreau pe acest drum redescoperit. Nu știu de unde mi se trage blocajul de a scrie despre experiențe personale, probabil de la lipsa de timp. Îmi propun să scriu mai activ în noua mea carte de memorii intermediare. Doar că va trebui să găsesc cea mai bună formulă pentru a o face asimilabilă de către cititori, în sensul că plăcerea să fie a lor, de a citi, mai mult decât a mea, de scrie sau povesti. Pe mine mă emoționează anumite banalități, iar în ultimii ani mă autocenzurez mai dihai ca un elev aflat la primele încercări prozastice.

Desigur, drumul pe Valea Oltului are farmecul lui, iar faptul că trec prin Vâlcea originilor mele paterne îmi creează alte tipuri de emoții. Mai simplu spus, două din cele trei drumuri care duc de la Alba la București sau invers, îmi sunt foarte dragi. Există și al treilea, de la Sibiu prin Transfăgărășan, dar l-am parcurs doar o dată, prin 2012.

Sunt curios, dintre cei care au parcurs aceste drumuri, pe care l-au îndrăgit mai mult, dincolo de trafic sau economia de kilometri. Ce amintiri v-au lăsat aceste drumuri?

(Ce să mai vorbesc de faptul că vineri am ajuns într-un Brașov solar, plin de oameni veseli care se bucurau de viață. Iar reîntoarcerea spre capitală am făcut-o după cum a sugerat GPS-ul, prin Cheia-Vălenii de Munte, altă zonă superbă a României.)