Iete o leapsa… Hai sa o fac si eu ca la cealalta m-am cam facut de rusinica… :p

Daca eram o luna, as fi fost – iunie

Daca eram o zi a saptamanii, as fi fost – sambata, sa fiu sigur ca a doua zi dorm :))

Daca eram o parte a zilei, as fi fost – apusul

Daca eram un animal marin, as fi fost – rechin ciocan

Daca eram o directie, as fi fost – inapoi… deh, zodia..

Daca eram o virtute, as fi fost – optimismul pentru altii

Daca eram o personalitate istorica, as fi fost – Baiazid

Daca eram o planeta, as fi fost – luna

Daca eram un lichid, as fi fost – mirinda 😀

Daca eram o piatra, as fi fost – carbune deja dar na… (nu stiu daca se pune dar :p)

Daca eram o pasare, as fi fost – cocos

Daca eram o planta, as fi fost – iarba (sterge zambetul de pe fata!!!)

Daca eram un tip de vreme, as fi fost – ploaie cu soare

Daca eram un instrument muzical, as fi fost – tobe sau chitara

Daca eram o emotie, as fi fost – fericire

Daca eram un sunet, as fi fost – siroitul apei (daca nu, atunci macar un “yo, yo, mic check“)

Daca eram un element, as fi fost – dubiu

Daca eram un cantec, as fi fost – Enjoy the silence

Daca eram un film, as fi fost – Point Break

Daca eram un serial, as fi fost – daca zic Sandy Belle, oare ma crede careva?

Daca eram o carte, as fi fost – Contele de Monte Cristo

Daca eram un personaj de fictiune, as fi fost – Predator

Daca eram un fel de mancare, as fi fost – spaghete

Daca eram un gust, as fi fost – dulce-amarui

Daca eram o aroma, as fi fost – verdeata

Daca eram o culoare, as fi fost – gri

Daca eram un material, as fi fost – otel-beton

Daca eram un cuvant, as fi fost – dubios

Daca eram o parte a corpului, as fi fost – palma

Daca eram o expresie a fetei, as fi fost – zambet

Daca eram o materie de scoala, as fi fost – literatura

Daca eram un personaj din desene animate, as fi fost – Fuzzy Lumpkins (heheee!)

Daca eram o forma, as fi fost – rotund

Daca eram un numar, as fi fost – 23

Daca eram o masina, as fi fost – dacia

Daca eram o haina, as fi fost – manusi

Si daca tot trebuie sa dau mai departe, dau lu’ George. 😉

iar rutina…

..sau nu… inceputurile sunt intotdeauna cel putin… dubioase… este putin ciudat felul in care esti obisnuit cu un mod de a iti trai viata iar dupa o anumita perioada (aleatoare) te trezesti ca iti schimbi cursul.. .sau mai bine zis rutina… faza misto de saptamana trecuta a fost ca m-am trezit cu un blogger ce imi este si prieten vechi, fost coleg chiar… m-am bucurat enorm de aceasta ocazie de a ii asculta vocea (dap, canta…) si dealtfel sper sa il si prind intr-o zi sa imi trimita iar cateva din creatiile sale… in rest este putin cam obositor insa sperantele sunt mari… sa vedem ce o fi… 😀

..deja Martie

Si asa am realizat ca desi imi propusesem sa reincep sa imi astern aici ganduri, temeri si asteptari, din ianuarie pana in martie nu am mai „bagat” nimic… in fine, alte chestii care ma enerveaza am tot adunat zi de zi prin trafic, ca pieton sau sofer sau rider, insa parca devin din ce in ce mai mahnit ca in tarisoara asta taranismul a sarit la rang de ideal… peste tot unde ma uit vad cum bunul simt este tras la limitele maxime si daca acestea sunt depasite, nu-i nimic! Se trag alte limite… politistii incep sa bage norme la permise, aviz posesorilor, iar in rest… viata e la fel de confuza ca in momentul in care am inceput sa scriu pe acest blog… ceva pozitiv ar fi insa, mai trebuie sa astept sa se confirme… deci na… asa ca apna la urmatorul post, sper sa ma mai linistesc/lamuresc…

inca unu’

Zilele trecute ma gandeam la blogul asta… daca oare ar trebui sa ma continui sa mai scriu ceva pe el… teoretic eu l-am facut nu ca sa fiu citit sau ca sa vada ‘nea Gheorg parerile mele despre anumite subiecte mai sensibile sau nu… ideea era sa imi expun trairile, sentimentele, fricile, bucuriile insa… la un moment dat, ceva nu a mai mers… nu pot sa imi dau seama exact ce a fost insa oricum, timpul acordat blogului a fost din ce in ce mai putin si asa am ajuns aproape sa il uit… pana recent, cand intr-o revolta psihologica personala am realizat (mi-am adus aminte) cainca mai exista blogul si poate ar trebui sa ma calmez acolo… ce nu prea m-am prins este totusi ca… de ce reusisem sa „trec peste” descrierea sentimentelor mele iar acum am nevoie iar de acea „ureche” ce ma asculta… drept exemplu personal il mentin pe George care desi mai are niste probleme personale din cand in cand, are o gandire fantastic de sincera si de brutala uneori, pentru care repet, chiar il admir…

Revenind la mine insa, ca sa fiu si putin egoist, ma tot gandesc la problemele mele si chiar privind inapoi in timp imi aduc aminte la inceputul blogului ce probleme existentiale imi produceau militienii incompetenti cu prostia lor… acum deja am avansat la stadiul de probleme personale, peste care din nefericire ma vad prabusit cel putin o data la cateva luni… ma gandesc de multe ori daca am cumva prea multe pretentii de la cei din jur, daca nu cumva sunt prea strict, daca nu cumva gresesc eu… si tot eu imi raspund ca da, gresesc si eu, ar fi inuman sa nu gresesc si eu, insa in mare parte eu gresesc fiindca cer ca democratia sa fie inteleasa in sensul ei adevarat…. gresesc fiindca cer sinceritate de la oameni… gresesc fiindca incerc sa fiu direct cu ceilalti…. nui bai, o sa trec si peste chestiile astea insa mai departe ma impiedic de ceea ce consider momentan cel mai mare dusman al meu… (retineti totusi cuvantul „dusman”!). Psihicul meu comparativ cu ceilalti… detaliez mai tarziu, momentan ma duc sa mananc ceva, insa revin… sper…

first time….

Vine seara, ajung la munca… o noapte obisnuita, se pare… aceleasi probleme neterminabile care ma obosesc numai la vedere… ma gandesc ca poate, vorba unui prieten, m-am nascut obosit :p… insa na, este jobul meu si totusi pana gasesc ceva mai bun, raman aici… ma pricep la ceea ce fac, fac bine ceea ce fac si recunosc, de multe ori imi si place. Noaptea trece greu, totusi, sunt nerabdator pentru a doua zi. Este o zi mare (oare?) fiindca trebuie sa plec. Nu departe, adica na… relativ departe fiindca plec catre alt oras… ma duc cu treburi personale (:x)… simt ca mor de nerabdare se sa faca ora 9:00 pentru a pleca cat mai repede… momente de piroteala insa nu pot sa adorm… gandul meu este departe, la drum… oare voi ajunge repede? Oare voi avea probleme pe drum? Oricum autocarul pleaca pe la 12:00, deci timp as avea sa dorm putin… dar parca nu m-as culca… daca cumva adorm si nu ma trezesc la timp? Nu as vrea sa intarzii… am promis ca seara voi fi acolo… ma uit la ceas… de abia este ora 2:00… inca mai am mult pana sa plec de la „scarbici”… dar na, poate pot sa imi omor timpul cu ceva.. .deja am ajuns la acei „timpi morti” de la un job care te omoara psihic… plus gandul la plecare ma macina incet… incet… ma uit destul de des la ceas, parca timpul se scurge interminabil de incet… hai ca s-a facut 7:00… mai am putin… inca putin… ma gandesc sa trec pe acasa si sa im ifac repede bagajul (deh, ieri mi-a fost lene :p), ca apoi sa mananc si eu ceva, sa fac un dush, o baie si apoi sa ma pregatesc psihic de drum… poate si o cafea… sau nu… rezist asa, fara intaritor? Poate ca da… am rezistat si mai mult… dar nu ar fi mai bine sa ma si odihnesc putin? „Lasa ca te odihnesti in autocar!” ma gandesc… si cu alte ganduri si preocupari parca trece putin mai repejor timpul… ajung si ceilalti colegi, schimburile… deja se face ora 9:00… in cateva minute ajung acasa unde primii pasi sunt catre baie, un dush rapid dar cuprinzator (si putin cam rece – fir-ar mama voastra astia de la apa nova!!!), dupa care incerc sa mananc ceva… emotiile insa parca ma coplesesc… nu pot manca, nu pot inghiti, chiar am o stare de voma parca… ma uit la ceas, se apropie ora 11:00 iar eu trebuie sa plec catre autogara… vorbesc cu persoana la care trebuie sa ajung si parca imi aduc aminte de un gand razlet… dar nu, am luat bilet, am bagajul gata, mai bine stau cuminte in banca mea… astfel de ganduri nu duc de multe ori la ceva bun… oare? Dupa cateva discutii devin din ce in ce mai agitat si imi iau cheile… ma imbrac si plec rapid, fara bagaj, direct la motocicleta… da, asta imi era gandul… oare sa fac ceea ce am visat atata timp? Oare pot singur sa fac ceea ce altii m-au sfatuit sa NU fac fiindca e „periculos”, „dificil” si poate inca nu sunt pregatit? Dar oare ma simt pregatit? Sincer, NU… nu ma simt pregatit, simt doar ca vreau sa fac asta… mai ma gandesc pe drum la tot ceea ce implica faptul ca vreau sa plec calare… ma gandesc la faptul ca noaptea nedormita si-a lasat amprenta pe atentia mea distributiva si poate voi face greseala vietii mele… insa ajung la motor si il pornesc… iar pe fata mea deja se citeste un zambet… pana acasa acel zambet s-a transformat intr-un ranjet obsedant… parchez rapid in fata blocului, ajung sus, imi iau echipamentul si rucsacul si ies pe usa… ma gandesc inca o data la ce ma asteapta si la faptul ca poate mai am o sansa sa renunt si poate sa scap cu viata… insa acest gand se duce destu lde repede din mintea mea si ma trezesc deja pe autostrada… nu stiu cand am ajuns, nu stiu cand am facut plinul… stiu doar ca am ajuns pe autostrada, ma uit la cer si vad ca e innorat… vantul bate insa e ok, nici viteza nu e mare… viteza constanta de 130-140 pe autostrada e foarte legala, recunosc ca nu e chiar pe placul meu, insa nu o duc atat de bine cu banii incat sa depasesc cele 2 masini de politie din fata mea (culmea, si cu radar fiecare din ele…). Asa ca ma multumesc sa stau in coada lor… oricum autostrada o parcurg destul de repejor, intr-o ora maxim ajung in pitesti… tot felul de ganduri im itrec prin cap, tot felul de temeri ma cuprind insa, parca niciodata nu m-am simtit ca acum… oare ce sentiment e asta… frica amestecata cu placere… este adrenalina insa, niciodata nu am mai simtit-o asa… ma trezesc la capatul autostrazii si trecand prin coloana de masini… primele masini de care trec sunt cele de politie insa la cea pe care am urmarit-o pe traseu opresc si ii fac cu mana prietenos soferului… deh, nu ma pot abtine… mi-a placut sa stau fix in coada lui, chiar daca as fi vrut mult mai mult sa ajung in pitesti in cel mult jumatate de ora… aglomeratia se termina odata cu orasul, drumul duce printre niste sate apoi bucati de padure… Dealul Negru nu este atat de negru, ma gandesc… un mers relativ usor si relaxat ma fac sa ma simt bine pe curbe, printre masini, accelerari, decelerari… e atat de frumos… dupa drumul drept de pe autostrada curbele sunt mai mult decat binevenite… ma trezesc in Valcea… oare cand am ajuns aici? Mai vreau curbe… mi-a placut mult de tot… de ce s-a terminat? Ma simt ca un copil care plange dupa jucaria lui… dar totusi imi aduc aminte ca am un drum de facut si de abia am facut ceva mai mult de jumatate… de fapt cam o treime, iar partea cea mai grea inca nu a sosit… dupa ce plinul a fost facut o tigara intra perfect cu apa plata cumparata de la benzinarie (nu, nu o beau cu lamaie dar nu suportam acid sau cofeina in momentul ala). Dupa ultimul suflu imi pun casca pe cap si plec iar… ies din oras si ma trezesc trecand prin sate… observ cum lumea se uita la mine cand trec si realizez ca pe tot parcursul drumul multi se uitau la mine… oare ce oi avea atat de special? Nu cred ca arat eu sau motorul atat de bine incat sa atragem priviri infocate ale fanilor ad-hoc si nici macar nu m-am dat tare ca sa zic ca se uita lumea la racheta… apoi, dupa o curba, intr-o linie dreapta in care nu am accelerat puternic, ma loveste un gand si realizez de ce se uitau la mine: „ESTI UN IDIOT!!!”… motivul? Casca, manusile, armura prezente… in rest am pantaloni de blugi 3 sferturi si adidasi… un cretin mai mare nu cred ca exista… doh! Cat de inconstient sa fiu? Si de cate ori nu ma gandeam si ma asiguram eu pe mine insumi ca la drum lung voi pleca doar echipat complet…. se pare ca sunt un idiot… trag o injuratura si zic: „Asta e… las ca oricum merg usor… doar sa nu am vreun ghinion cretin… ca eu oricum is petarda…”. vin virajele… ma dau, imi place… mi-a revenit senzatia de placere de pe Dealu Negru… doar ca acum s-a amplificat… Valea Oltului e plina de curbe… mai mici, mai mari, potrivite, linii drepte nu prea lungi uneori… e frumos intr-un cuvant… ma uit pe o borna de kilometraj… de abia 20 de kilometri… ma mir… am avut senzatia ca am mers mai mult… in fine, mai merg, imi place si ma trezesc depasit de un „bunic” pe un BMW (tot motor…). Se cam grabeste bunicutzu’ insa ma uit mai atent si observ cu cata maiestrie ia curbele… nu se grabeste, insa se citeste clar experienta… poate intr-o zi voi fi si eu ca el… poate… il vad cum se indeparteaza, iar eu vad cum ma apropii de sfarsitul curbelor… intr-un fel imi pare rau insa, parca spatele incepe sa ma deranjeze… da, drumul este obositor, nu am ce zice… iar faptul ca nu m-am odihnit cum trebuie inainte sa plec isi spune cuvantul… asta e, incerc sa rezist si ma gandesc ca mai am putin… ma apropii de rondul de unde stiu sigur ca doar 14-15 km ma mai despart de Sibiu… ma bucur.. enorm… si il salut pe bunicu’ de mai devreme care se intoarce sa mai dea o tura pe Valea Oltului… ma cuprinde un sentiment de invidie… imi pare rau insa, chiar il invidiez… asa cum eu am savurat acele curbe probabil ca si lui i-au placut… in fine… imi readuc aminte singur ca poate intr-o zi voi fi si eu ca el… poate mai bun? (ma magulesc singur insa este intotdeauna loc de speranta, nu? :p). Dupa rond drumul este foarte ok, soseaua este relativ dreapta insa asfaltul este foarte bun… profit de sansa pentru ceva viteza… pe autostrada nu am vrut sa ma risc, pe curbe nu am vrut sa ma sinucid asa ca am mers relativ usor… acum am sansa sa recuperez :D. Traficul e chiar ok… nu e aglomerat… iar cand am si vazut orasul, deja ma simteam sus… nu stiu de ce… nu imi place sa fiu deasupra multora insa, in acele momente chiar ma simteam… ca un zeu… am reusit sa fac ceva, pe plan personal o consider o reusita enorma… iar drumul, o placere… nu stiu cand m-am trezit singur pe sensul meu de mers, insa bratele mele erau ridicate in lateral si parca asteptam sa vina un inger sa ma imbratiseze… privirea era inspre cer si Ii multumeam lui Dumnezeu ca mi-a dat puterea sa parcurg acel drum. Pentru prima data de cand merg pe motocicleta, senzatia a fost de nedescris… adrenalina intr-adevar imi place… senzatia de viteza este unica… inima batand cu disperare pentru un gram de sange pompat catre creier si celelalte organe este ca un orgasm psihic… in acel moment eram mai presus de orice altceva… era prima data cand simteam ca intr-adevar sunt motociclist. Nu vitezoman, nu dependent de adrenalina sau…. altceva… pur si simplu motociclist… pacat ca s-a terminat drumul… pacat ca organismul nu mai rezista… as fi vrut mai mult… mult mai mult… insa atat mi-a fost dat sa simt pentru moment… am realizat totusi ca cei din masinile de pe contrasens se uitau speriati la mine… nu prea era bine ceea ce faceam… insa recunosc… era bine! Era mai mult decat bine… eram fericit… pentru prima data in viata simteam cum in vene imi curge seva vietii, iar ceea ce respiram era fericirea pura… ranjetul meu suprem nu se compara cu nici o alta senzatie traita vreodata… insa din nefericire visul se termina… ajung in oras… parchez, ma ridic de pe sa… si realizez cat de obosit sunt… insa ranjetul nu mi-l pot sterge de pe fata… pentru prima data simt ca… chiar sunt fericit… obosit… dar… fericit…

Tu vida es mia….

Ca pasager, trebuie sa ai incredere oarba in rider… cel care iti tine viata in palme, care se joaca cu acel fir de atza de care iti atarna suflarea… ma gandeam comparativ cu UK ca acolo este foarte diferita viziunea asupra pasagerilor fata de cum e la noi… aici, toate fufele vor sa isi arate thongul de pe saua pasagerului iar la ei… sa zicem doar ca „Gas, Grass or Ass” se aplica excelent la situatiile de acolo…

Ma gandeam la una dintre situatiile pe care le-am avut ca pasager… exact primul drum ca pasager… foarte foarte frica mi-a fost, recunosc… nesimtind motocicleta in controlul meu, eram pierdut… de atunci am mers foarte putin ca pasager. in alta ocazie cand am avut un pasager pe care multi il „hulisera” ca nu stia sa se tina, etc, am ramas aproape uimit… ne-am potrivit la fix, iar drumul pana la destinatie a fost prea scurt… dar per total, la un drum mai lung, este intr-un fel foarte incomod sa ai pasager… greutatea sustinuta in echilibru creste si dificultatea la fel, creste. Este comod fiindca motocicleta se aseaza mai bine la drum insa, chiar daca pare usor din prima, trebuie exercitiu si aici…

Relatia rider – pasager ar trebui sa fie una de mare incredere datorita modului de mers al riderului. Daca riderul se apleaca cat de putin intr-o parte, pasagerul trebuie sa imite miscarea… 2 corpuri trebuie sa devina unul singur in momentul curbei, opririi sau accelerarii… dar mai multe, mai tarziu… timpul preseaza asa ca poate data viitoare reusesc sa aberez mai mult :p

Ma-neaca aerul…

Simt cum departea ma ucide… de ce oare se gaseste intotdeauna soarta sa fie atat de cruda? De ce oare viata ne ofera atat de multe surprize neplacute? Dragostea oare chiar exista? Daca da, de ce e oare atat de putina? Da, vreau sa ma bucur de ea cat mai mult… sunt egoist? Poate ca da. Ce ar fi rau in asta? Nu ma intereseaza de bani sau altceva… bucuria sufletului este atat de mare, atat de… plina. Si pana una-alta distanta ma ucide… as vrea un sarut macar… dar un sarut este atat de scump, parca nu imi vine sa cred… auzeam mai demult de la altii cum isi gaseau pe cineva la departare de ei… nu credeam asa ceva insa… soarta a hotarat ca a venit si randul meu sa aflu ca este adevarat… ma simt aiurea… pe bune. Pana acum ceva timp eram destul de activ, poate ca inca sunt insa… momentele in care ma cuprinde nostalgia si durerea sunt atat de mistuitoare… focul acela din mine doare atat de rau, parca platesc deja pentru toate greselile mele de pana acum… atat de marsava poate fi viata uneori… ma tot gandeam zilele astea la tot felul de probleme intampinate pana acum… mereu ziceam ca asta e si ca am puterea sa trec peste chiar zambind… si chiar am trecut. Gandirea pozitiva este un plus pentru acele momente in care cazi in haul gandurilor negre insa… totul pana la inima… sufletul doare mai rau decat orice… psihic vorbind gandurile il pot ucide pe om. Citeam chiar zilele trecute despre o femeie din Marea Britanie care a fost operata la genunchi fara anestezie generala si a suportat durerea cu pregatire psihica… oare cati dintre noi stim ca noi, oamenii, folosim doar un mic procent al creierului nostru? Oare daca am fi in stare sa il folosim la toata capacitatea sa, am fi in stare sa trecem mai usor peste dragoste? Oare am mai simti la fel cand inima, sufletul ar plange? Oare am mai sti ce inseamna suferinta? Imi doresc 1000 de lucruri si totodata unul singur… pacea sufleteasca… cel mai de pret lucru pe care il poate avea un om… sunt inca nelinistit insa spun „Noapte buna!”. Mi-a ajuns…

diverse ganduri prin cap…

Iar am auzit o toba zgomotoasa prin cartier… iar am chef sa ies… dar nuuu… nu ies acuma si nu fiindca nu as vrea… carburatia asteapta sa fie reglata… cu ce bani, numa’ Dumnezeu stie… sper sa ma intorc din asa-zisa „vacanta” si sa o repar… nu eu… ar fi fost frumos sa fi putut eu… si mult mai ieftin… asa, trebuie dusa la un baiat bun, care se pricepe… desi as fi putut sa o duc la reparatie de ceva vreme… dar totusi am preferat sa plec in vacanta cu banii de care dispun momentan si sa repar motocicleta mai tarziu, dupa ce ma intorc… mda, alegeri, alegeri, alegeri… ca or fi bune sau rele, habar nu am… momentan gandul imi e la un VTR cu care m-am dat o scurta tura azi noapte… pentru cine nu stie ce e ala, dati un click aici. Mai departe sunt inca destul de confuz, poate putin suparat, poate mai mult furios, poate putin temator… habar nu am insa, obosit stiu sigur ca sunt… amortit, indecis…

Bleah…

Inca o noapte fara somn… azi noapte la munci, azi tot cu treaba, somn vreo 2-3 ore si in rest… insomnii cat cuprinde… oare am nevoie de un concediu? Permanent? Ma uit in jur si vad camera plina de obiecte, de mobila, etc… dar parca e goala… iar am senzatia ca intru in vreo semidepresie… bleah! Is cam satul de toate momentele in care incep sa regret ca nu am facut mai multe, ca trebuia sa procedez altfel, ca ar fi trebuit, ca nush ce, ca nush cum…

Pana la urma totul a iesit fiindca asa a iesit… ce sa mai, daca aveam vreo masina a timpului poate ar fi fost mai bine, poate as fi schimbat lucrurile in bine pentru mine… asa, mai bine accept realitatea asa cum e si tin capul sus pentru viitorul apropiat si/sau indepartat… hmmm… inca o noapte de aberatii? De cateva zile ma tot gandesc ca acum, la sfarsitul saptamanii ar cam trebui sa plec si eu din oras… o mini-vacanta… sper, de fapt… sa fiu sincer, in vreo 3 zile am crezut ca inebunesc de cate ori am crezut ca nu mai plec… in fine… somn usor tuturor, ma bag in pat sa vad un film… poate adorm si eu…

Noapte alba…

…din nou. Deh, daca asta am ales, sa am orele de lucru noaptea, asta imi e alegerea. Desi, de multe ori imi aduc aminte ca ma scuteste de greata care ma apuca atunci cand vad alte persoane in jurul meu care ma sperie cu IQ-ul lor…. nah, prefer sa ma plictisesc decat sa ma ia groaza. Oricum, acum stau si ma gandesc la cate am de facut si la cate mai am de facut dupa ce termin cu celelalte… suna bine, nu? :p… oricum pot spune ca macar maine seara ar trebui sa fiu putin mai „hepi” decat zilele ce tocmai au trecut insa… urmeaza niste discutii pe care nu sunt sigur daca vreau sa le port… evident ca as vrea sa le ocolesc, desi asta e „calea miseleasca” dupa cum ar spune un cunoscut. Dar sincer sa fiu, sunt satul… in zilele urmatoare ar trebui sa plec, nu stiu daca am cum sa plec, nu stiu sigur cum ar trebui sa plec, nu stiu sigur de ce trebuie sa plec, zilele libere nu am cum sa le iau inapoi, dar plec… si cu asta m-am uimit singur cat de ambiguu pot fi… imi aduc aminte de cand eram copil ca imi doream atat de mult sa stau noaptea tarziu… acum stau noaptea tarziu, chiar pana a doua zi de dimineata insa nu mai vreau… comic, nu? Tragicomic mai bine spus… ufff… ce bine era cand eram copilas… nu aveam decat grija unor teme amarate pentru scoala si in rest doar pentru joaca cu copiii din vecini… acum… am vazut si trait (ca un cosmar ce nu se mai termina) ce inseamna cu adevarat grijile… grija zilei de maine, grija  zilei de azi… oricum… am timp sa ma tot gandesc la chestiile astea pana maine dimineata… momentan ma apuc de altceva in speranta ca imi mai trece plictiseala insa…

Proiectează un site ca acesta, cu WordPress.com
Începe