Cînd am aflat că titlul cărții după care se făcuse filmul Terminus Paradis ar fi Amantul colivăresei (Radu Aldulescu), mi-am zis, nu se poate. Ce diferență, ce lipsă, de fapt, de corespondență, între imaginarul creat de Lucian Pintilie, între personajele lui – Norica și Mitu – și conceptul de colivăreasă. Pe care în film nu-l găsești/regăsești defel.
Ei bine, filmul nu este făcut stricto sensu după povestea din carte, doar personajul este din carte, familia lui, limbajul… N-am citit-o încă, este atît de prost tipărită, cu hîrtie de vreo 3-4 nuanțe și calități diferite, cu scrisul trecînd pe cealaltă parte a foii, atît de prost legată, încît e misiune imposibilă. Dar fantazez la momentul în care-aș reuși să ajung la pagina 45, unde povestea cu colivăreasa pare să se termine.
Ca să pot intra în povestea mea de colivăreasă, aproape că pot spune ce eveniment din trecutul meu m-a pregătit.
Rewind to 1996. O zi de octombrie ploioasă, în Câmpia Română, în Ciochina de Ialomița, un sat amărît, cu drumul de pămînt transformat în glod. Ne murise prietenul, Costache, acela dintre noi în jurul căruia se coagulase ”gașca” și eram acolo, toți, în jurul lui, confruntați poate pentru prima oară, cei norocoși dintre noi, cu moartea. Cumva, în procesul acela destul de haotic care este pornirea cu cortegiul mortuar prin sat, spre cimitir, m-am trezit că cineva îmi înmînează o farfurie mare cu coliva. Mergeam, la locul meu – cortegiul are o ordine, mai întîi praporii, apoi coroanele, apoi preotul, apoi cineva cu o chestie neagră ca un cuier, apoi coliva, apoi sicriul, apoi familia… – și mă gîndeam la un singur lucru: să nu scap coliva. Fiecare pas era un efort de extragere din noroi. Eram încălțată cu ghetele mele maro din piele groasă, mă gîndeam, ce bine că le-am legat bine și strîns, că au șireturi pînă sus și n-o să-mi rămînă în clisa groasă cînd pășesc. Plouase enorm, plouase mărunt, îndelung, dezesperant, acum mergeam printr-un sat străin, zgribuliți, îmbrăcați care cu ce avusesem pe-acasă, în ziua aia oribilă în care-aflasem de moartea lui. Și acum eu (îi) duceam coliva. Cred că era prima oară cînd făceam așa ceva, pe atunci mama nu era bisericoasă – abia începea, de fapt, să fie astfel, însă într-o viață paralelă mie, în Zărneștiul căzut pradă șomajului tehnic, lipsurilor de tot felul, sentimentului dezolant de sfîrșit al istoriei, din acel ultim deceniu al mileniului, care poate i-a îndreptat pe mulți ”pe calea credinței”.
Back to 2023-2024.
Acum vreo 2-3 ani, poate chiar patru, am făcut prima colivă din viața mea. Nu pentru un mort din familie, ci pentru tatăl lui Ex. N-am făcut-o din convingeri creștine, ci din iubire. Nu am văzut nicio contradicție între convingerile mele religioase (sau lipsa lor) și credința care-ar trebui să stea în spatele procesului de creare a unei colive ”corecte”.
Am făcut-o după tipic – anii de locuit la Zărnești, atîtea ture de Postul Paștelui cînd se fac pomeni în aproape toate sîmbetele în care-am stat prin preajma mamei, cînd făcea colivele, m-au învățat. Mi-amintesc perfect sentimentul straniu pe care l-am avut acum o lună, cînd m-am transformat, brusc, în mama. Spălam grîul – în nouă ape – și tot la cîteva minute Ș. venea să mă întrebe cîte ceva. Am început a număra cu voce tare, dar pe la a patra tură am scos patru boabe de grîu și le-am pus pe chiuvetă. Apoi al cincilea și tot așa, pînă la nouă. Acum niște ani rîdeam, firește, de mama că nu ținea minte de cîte ori spălase grîul, o întrerupeam cu diverse întrebări exact așa cum Ș. mă întrerupea pe mine.
Apoi am recidivat: după vreo 9 luni, altă colivă. Acolo l-am inclus în parastas și pe taică-miu, pe lîngă tatăl lui Ex – era cam ciudat să fac colive doar pentru tatăl altcuiva, oricît de apropiat mi-ar fi fost acel cineva pe atunci.
December 2025.
Și-a venit momentul să fac coliva pentru cea care m-a învățat cum se face o colivă. Ba chiar două. Sau trei, cu cea de săptămîna trecută. Și-apoi una pentru I. Se înșurubează în mine, încet-încet, o altă persoană. Cineva meticulos, răbdător, care urmează toți pașii, chiar dacă nu crede.
Ianuarie 2026.
Un prieten pe care îl am din același an 1996 m-a întrebat zilele trecute, serios: dacă mor, îmi faci tu coliva?
Peste cîteva luni, se fac 30 de ani de cînd am avut primul indiciu al celei care voi deveni: colivăreasa.
Și după aia o să-mi iau amant, iar exegeții lui Radu Aldulescu din viitor vor căuta semne ale inversării timpului.
În capelă e frig. Foarte frig. Și afară e frig, dar în capelă e mai frig. Nu ne mișcăm prea mult – sînt prea mulți morți, prea mulți aparținători. În mijlocul zilei, unul din sicrie, cel din stînga, este adus în centru. Patru bărbați îmbrăcați ca niște lucrători în renovări, cu var pe haine și noroi pe ghete, unul din el, cel înalt, cu un tatuaj imens pe pulpa unui picior – motiv de pantaloni răsfrînți mult, pînă la genunchi, ca să avem vedere la tatuaj – aproape că ridică sicriul cu o mînă; ceilalți trei, mărunței, se urcă pe băncuțele din jurul catafalcului, ca să-l potrivească pe masa centrală – pe scena finală a vieții. Sacoșele pentru pomană sînt mutate, și ele, de pe o masă pe băncuțele din jurul sicriului. Două colive cumpărate, ambalate în caserole octogonale, de mărimea unui tort, sînt desfăcute, se înfig lumînări în ele, sînt plasate pe masa de la cap. Mă uit la numele de pe cruce, mă uit la anul nașterii și-al morții. Nicoleta, 53 de ani. Încerc să înțeleg. Sînt foarte aproape de vîrsta aia. Alung gîndurile.
E joi, 8 ianuarie. Ieri și alaltăieri au fost zile libere, Nicoleta a murit în 5, azi trebuie să fie înmormîntarea. Azi, acum. Curînd. Oamenii – vreo 15 persoane – par mai degrabă îngrijorați decît îndurerați. Grupurile și grupulețele se fac și se desfac, se discută cu voci aproape indignate. Nu înțeleg nimic, pînă cînd prind firul poveștii.
Sîntem în standby. Toată lumea stă și așteaptă. Sistemul național, centralizat, digitalizat, care emite certificatele de deces, a picat a doua oară pe azi. Sora femeii decedate, așezată, poate pentru prima oară în viața ei după botez, în postura de vedetă, în mijlocul capelei, este plecată la biroul de evidența populației/decese a sectorului 6. După două zile libere, în care instituțiile n-au emis certificate, cu înmormîntarea programată, hîrtoapa asta birocratică face ca înmormîntarea să nu poată avea loc. Știrile circulă prin telefon, whatsapp-ul e discret și eficient – aflu că a picat iar sistemul și le transmit informația și oamenilor de la cealaltă ”partidă”. Disperarea începe să împungă, planurile se fac și se desfac, participanții la înmormîntarea care nu va avea loc azi încep să caute trasee alternative spre localitățile de unde veniseră pentru înmormîntare. Cineva deschide ușa capelei cu multă greutate – după ce aceasta păruse că s-a blocat, așa că se decide că vom sta cu ușa întredeschisă. Gerul mușcă, se lasă seara.
La aproape-patru, sora Nicoletei vine înapoi, nervoasă. Le spune oamenilor că înmormîntarea nu va avea loc azi. Decide să împartă sacoșele cu pomana celor prezenți. Administrația cimitirului îi pusese în vedere că nu poate lăsa sacoșele, colacii și coliva în capelă, peste noapte. Umorul negru e la fel de mușcător ca gerul și ca disperarea. ”Bine, o să luăm tot. Nu vreți s-o luăm și pe ea? Uite, plecăm cu ea, luăm tot, o ducem acasă.” Se uită spre sora ei, rujată puțin prea tare, se apropie și zice, ”Nicole, hai acasă! Hai să mergem acasă!”
Mă apucă plînsul, lîngă sicriul ”nostru”. Nu plîng însă moartea acum, mi s-au uscat lacrimile după două decese într-o lună, ci plîng viața în țara asta – mă doare pentru femeia asta vie care-a încercat totul, dar și-a luat-o în față de la niște funcționari lipsiți de inimă și de la un stat lipsit de proceduri. Și pentru că simt că sîntem într-o țară defectă, cu oameni defecți, cu oameni chiar răi adesea, lipsiți de logică, de empatie, de dorința de a face ceva. La sectorul 6, după ore întregi de sistem ”picat”, funcționarii i-au trimis pe oameni acasă, spunîndu-le că nu au ce să facă, cu o oră înainte de terminarea programului. La 15.40 sora Nicoletei a ajuns înapoi la capeta de pe Griviței. Sistemul și-a revenit miraculos, pentru toate sectoarele, în jur de 15.47, dar cei de la Sectorul 6 își trimiseseră mușterii să se descurce cu morții lor cu ghinion, cei care-au murit după ora 16 a zilei de 5 ianuarie (cu 6 și 7 ianuarie libere și 8 ianuarie cu sistemul picat). La sectorul 1, ”noi” am obținut certificatul cu 2-3 minute înainte de ora 16 a zilei de 8. Funcționarii au zis că-i vor rezolva pe toți cei care se găseau acolo. O diferență de tratament pe care-o simțim pe pielea noastră peste tot: într-un spital mori cu zile, în altul întîlnești doctori și personal care fac tot ce pot pentru pacient. Un profesor poate fi modelul de viață al copilului tău, dar curînd o să remarcați că e împins afară din sistem pînă pleacă – de modul în care este tratat de colegi, director și inspectori. Adică de exact aceia care nu vor deveni model de viață pentru nimeni.
Și totuși, nu calitatea umană a funcționarilor este problema cea mai mare aici, ci lipsa procedurilor. Cum se poate să nu existe un mod de rezolvare temporară a acestei situații? O adeverință, ceva, să se deblocheze procesul. Să stai cu morții în capelă, hărțuit de administrația cimitirului, care-ți zice să-ți iei mortul acasă, jefuit de toți cei care participă la proces, să fii în situația asta și să nu-l poți înmormînta pentru că nu merge un sistem informatic? La naștere mai merge, poți declara copilul un număr mai mare de zile, dar aici, nu prea. Marfă perisabilă, a zis cineva – și-am tresărit. Era un scriitor în capelă care-a întrebat, retoric, dar cu voce tare, ca pentru toată lumea, ”dar ce, n-au toc și peniță acolo, ce durează atît?”, cînd noi încă așteptam, resemnați, bucata aia de hîrtie cu care apoi faci tot felul de acte și justifici decizii, apoi închizi tot felul de contracte – și toată tristețea specifică locului și situației s-a dus, glumițele curgeau din toate părțile, ”nu, că li s-a stricat ”stiloul” de la computer!”, iar altul a conchis, amar, ”nu s-a stricat stiloul, s-a stricat omenirea”.
Festivalul ăsta, la care obișnuiam să merg în sală, anul ăsta m-a prins într-o perioadă proastă, în care nu am chef de filme. Așa că am încercat să las canalul cinepub să ruleze în fundal, pe televizorul de pe perete, să văd dacă mă prinde ceva din filmele din festival în timp ce lucrez pe (sau mă uit în gol la) ecranul laptopului.
Și mi-am dat seama că, din nou, ficțiunea este foarte slabă. Dar foarte. Nu din perspectiva producției, ci a poveștii și-a capacității de a transmite ceva (pe cît posibil, o emoție universală). Remarc o tranziție către filmele de gen – de altfel, se vede și în producția de lungmetraje românești și o adăstare, încă, în filme puerile, unele legate de relațiile amoroase ale scenariștilor și regizorilor, scenaristelor și regizoarelor. Nu m-a prins niciun film, în afara unuia (despre o fetiță și bunica ei).
Ce mi se pare că salvează festivalul ăsta, în ultimii ani, este secțiunea documentar. Și acolo deja am avut trei surprize, într-un singur calup (cel de azi): What sucks about sex??? (R: Andreea Matei), un film despre sex/ualitate, crud și dur, care sondează în experiențele sexuale ale unor tineri, cel mai probabil, studenți UNATC trăitori în căminul din Moise Nicoara (film în care diferența masculin/feminin, ca să recurgem la titlul unui regizori-fetiș al UNATC-ului, se relevă nu neapărat în favoarea elementului feminin). Se aude prea des s**i p**a din partea unui personaj feminin, e prea multă rezervă și aparent gingășie din partea personajelor masculine, nu știu care e faza, dacă e o agendă, dacă au fost și alte personaje intervievate, dacă a fost o selecție sau pur și simplu e o întîmplare. Statistic vorbind, nu e relevant, dar tot e straniu cîtă precizie înspăimîntătoare e în discursul despre sex al fetelor din filmul ăsta și cît de voalat vorbesc băieții (din film) – mai puțin unul. Aș fi vrut mai multe personaje, mai multe experiențe, un caleidoscop, reprezentativitate, generație.
Apoi filmul despre depresie, o inovație interesantă la nivelul imaginii: vocile personajelor se aud, de văzut, vedem conturul lor, bust (prim-plan, ca să folosim termenul încadraturii respective), decupat, prin care trec imagini filmate din tren, peisaje românești deloc instagramabile, România toamna-spre-iarnă sau iarna-înainte-de-primăvară, România fără frunze, căcănie, banală. Genul de film care-ar putea lua premiul pentru documentar fie și numai pentru că vorbește despre subiectul ăsta foarte la modă, depresia (mai sînt două subiecte la modă, trauma și narcisismul, dar mă îndoiesc că în următoarele calupuri de documentare vor fi tratate și ele).
Și apoi Larven (Măști), un documentar despre o tradiție din Alpi (Germania sau Austria), Krampus, un ritual anual în care, undeva în marginea iernii, băieții tineri se costumează în Krampus și iau la bătaie trecătorii, dar nu numai. Acum devenit eveniment, ca un festival, Krampus avea un rol foarte asemănător, după părerea mea, Oleliei din Cîmpia Bărăganului – să atragă atenția asupra comportamentelor neconforme social și să le pedepsească. Patru-cinci idei mi-au rămas, din vocile anonimilor care vorbesc despre Krampus, pe imagini înregistrate în cursul unui astfel de eveniment. Una ar fi că deși Krampus, personajul original, nu este violent, evenimentul este de fapt despre violență. Apoi, că deși se presupune că lucrurile ăstea se întîmplă, ca în cadrul unui carnaval sau festival (cu un timp definit, în cadrul căruia se produce disruperea normelor sociale), totuși poți lua bătaie de tip Krampus și altcîndva (regretabil, cumva). Că e nevoie de un astfel de eveniment ca să se detensioneze oamenii din comunitate – cum ar veni, se adună multă agresivitate și tensiune în oameni, lucru probabil comun în societățile închise, mici și rigide. Dar că e o idee bună să-ți poți stăpîni Krampusul din tine (da, probabil e o dovadă de maturitate să nu-ți omori consătenii doar pentru că te-a luat valul). Că bătăile lasă urme, pentru că nu, nu se folosesc nuiele de alun sau mai știu eu ce chestii blînde, ci niște pari groși – și ți-o poți lua pe coajă serios, că n-aș folosi cuvîntul sănătos aici. Că există o tendință a acestor băieți de-a le bate pe fete, și încă zdravăn. Că îți porți urmele cu demnitate. Și că, și aici apare chestia șocantă, e ceva sexual (tensiune erotică) în actele de bătaie.
Bineînțeles că nu poți înțelege decît ca exotic un astfel de obicei dacă-l iei izolat, dacă nu ai cu ce să-l compari (obiceiuri similare, sezoniere, din spații culturale diferite) și, mai ales, dacă nu înțelegi contextul social și geografic al zonei. Multele filme și documentare pe care le-am văzut despre zonele locuite ale Alpilor (predominant despre cele din Austria, dar nu numai, ci și din Elveția, Italia și Germania), localități izolate și răsfirate, mi-au arătat o lume crudă, cu relații sociale foarte puternic scriptate, cu norme rigide, cu un puternic substrat religios și a căror încălcare este pedepsită în moduri care-ar putea să ne pară crude astăzi. Necruțător este cuvîntul pe care l-aș folosi, dacă n-aș ști că filmele nu prezintă ”realitatea”, că și documentarele decupează.
Dar filmul ăsta, Larven/Masks, al Aminei Rosa Krami (de la Filmakademie Baden-Württemberg), prin modul impersonal de realizare, prin aceea că nu-i expune pe cei care vorbesc, nu te lasă să-i identifici, este foarte puternic. Nu e performativitate, oameni care, în prezența tovarășilor lor, se laudă cu ce fac ei în cadrul unui ritual (să-i zicem de purificare socială, de restabilire a ordinii sociale), ci oameni care, într-un cadru restrîns, răspund probabil la niște întrebări, iar răspunsurile lor sînt, de fapt, la întrebările noastre, pe care nici nu știam că le-am pune. Sînt acele întrebări pe care le-ai fi pus dacă ai fi știut de existența Krampus, dar care, pe măsură ce filmul (12 minute) se desfășoară, te fac să afli și să înțelegi ritualul – forța și ciudățenia lui în vremurile astea.
(Synopsis Larven: When the first snow falls, in a mountain village, the fifth season begins. Once a year, the untamed, wild side of men is allowed to surface, hidden under the protection of masks.)
Am căutat și online ceva informații despre Krampus, a rezultat cam așa:
The Krampus tradition in Alpine folklore involves costumed figures who use birch rods or switches to symbolically and sometimes physically „punish” onlookers during parades. While modern, commercialized events often feature playful swats, the tradition historically and in some rural areas still involves actual, sometimes painful, hits and can result in real injuries.
The Tradition of the „Beating”
Folklore and Symbolism According to legend, Krampus, a half-goat, half-demon figure, serves as the dark counterpart to Saint Nicholas. While St. Nicholas rewards well-behaved children with gifts, Krampus is said to punish the naughty ones by beating them with a ruten bundle (a bundle of birch branches or a switch), putting them in a sack, or carrying them away to the underworld.
Modern Krampus Runs (Krampuslauf) The tradition is primarily experienced today through public events called Krampuslauf or „Krampus runs,” where men in elaborate costumes and masks parade through the streets. During these events, participants chase and interact with the crowd, which includes menacing posturing, rattling chains, and the use of the birch rods.
Physical Contact and Intensity The level of physical contact varies significantly by region and event:
Playful Swats Many modern parades, particularly those for tourists or families, involve light, playful swats, often aimed at the legs, which sting only for a moment.
Intense Contact In some more traditional or rural areas, the „beating” can be genuinely rough and painful. There have been reports of participants being hit hard enough to require hospital treatment, leading to ongoing debates about safety and excessive force. Some regions have „codes of conduct” (e.g., only hitting below the knees with specific types of rods), but incidents still occur.
Wrestling and Smacking In certain regions like East Tyrol, participants may engage in wrestling or even smack people on concrete as part of the roughhousing, which has resulted in broken bones and other injuries.
Audience Participation Attendees in the front rows are often aware of the potential for physical interaction and some actively seek it out, viewing it as an exciting part of the experience, similar to a „bulls run”. Those who wish to avoid contact are advised to stay away from the front barriers.
In summary, the tradition involves symbolic punishment, which manifests as real, physical contact in contemporary celebrations. The intent is generally part of a boisterous folk festival, but the potential for actual injury is real, especially in less commercialized or alcohol-fueled events.
Și poate-ar trebui să menționez și Dorința bunicii Paula (R: Alexandru Palaghia), un film cu un personaj superb, însă nedus pînă la capăt, cu toată ”rotunjimea” narativă aparentă.
...it's in the EYE of the beholder 