Nimbus: întoarcerea tăcută a covidului

Publicat pe septembrie 6, 2025 de Renata Carageani

A venit toamna. Și, odată cu ea, s-a întors și covidul – varianta NB.1.8.1., botezată „Nimbus”. O sublinie a Omicronului, născută din recombinarea altor tulpini, care circulă acum cu pași repezi prin România. Sistemul medical, însă, s-a întors și el – dar cu spatele. Politicienii dorm, oficialii se fac că plouă, iar presa doarme iepurește, doar cu un ochi, pe celălalt îl ține holbat la politicieni.
În vremea asta, tânărul Nimbus (NB.1.8.1.), rupe! Se cumpără teste pentru covid și măști pe bandă rulantă. Vin puzderie de prescripții medicale cu cele două-trei scheme de tratament deja consacrate. N-aș zice că Nimbus e de neînfrânt. Trei săptămâni de dureri musculare și osoase, ca și cum ai experimenta patul lui Procust vreme de trei săptămâni, plus încă un simptom specific, cumplit – că ai înghițit o lamă de ras care s-a oprit în faringe, dar – curaj! – toate trec.
Anul ăsta n-au fost decât 31 de decese din cauza covidului. Numărul celor uciși în accidente de circulație până în prezent, pe anul în curs, e 674. Cu-o moarte toți suntem datori. Ce mai contează cauza!

În România, COVID-19 a devenit „boala care nu poate fi numită”.
Și nici raportată, decât lunar.
Din interese economice și politice, boala asta a fost folosită, pe timpul pandemiei, (salut condescendent conspiraționiștii care o numesc „plandemie”!), în favoarea unor afaceri grase cu echipamente, măști, vaccinuri, aparatură. Acum, ca să nu se mai vorbească despre bilanț și anchete, subiectul e băgat sub preș. Oficialii din politic și sănătate preferă să numească „gripă” sau „infecție respiratorie sezonieră” ceva ce încă e covid, pentru că altfel ar trebui să justifice de ce nu se iau măsuri suplimentare.
OMS a trecut de la „pandemie” la „boală respiratorie cu circulație sezonieră”. Practic, covidul e tratat acum ca un soi de gripă, una mai brutală ca cea obișnuită, ceea ce arată că virusul nu e chiar „domesticit”.
Și toate astea se întâmplă doar fiindcă instituțiile abilitate în gestionarea acestei noi infecții au mușcat prea mult din cașcaval în pandemie și acum nu vor să redeschidă un nou front de neîncredere.

Dar covidul, fie că se cheamă Nimbus acum și, poate, în viitor se va numi Hades, continuă să existe printre noi. Ca un criminal în serie neprins, nu ca un comisvoiajor căruia poți să-i trântești ușa în nas.


Publicat în actualitate mioritică, actualitatea politică, apucături proaste la români, părerea mea, strict autentic, Uncategorized | Etichetat , , , | 177 comentarii

Cum se fabrică adevărurile alternative (1)

Publicat pe august 31, 2025 de Renata Carageani

În epoca rețelelor sociale, adevărul nu mai e ceva ce se caută cu răbdare și efort, pentru că se poate fabrica rapid, pe genunchi, din jumătăți de informații, bucăți de știință scoase din context și multă siguranță de sine. Și, din păcate, cu cât e mai simplă povestea, cu atât prinde mai repede.

Motto: „Dacă ești incompetent, nu poți ști că ești incompetent.” (Dunning și Kruger)


De astă dată mă voi feri să folosesc cuvântul prost. E prea dur și jignește masa de ignoranți nevinovați, defavorizați de soartă, care n-au avut parte de educație școlară din motive mai mult sau mai puțin dependente de voința lor. Acei oameni simpli care-și cunosc limitele, cu bun simț nativ, care nu visează să ocupe în societate un loc pe care nu-l merită, care n-au pretenția să fie luați drept altceva decât sunt, docili și tăcuți, cu îndeletniciri practice care nu cer calificare și multă minte.
În fond, aceștia sunt ultimii care și-ar merita calificativul de proști.
Or eu mă refer la acea categorie pe care o descrie Andrei Pleșu astfel: „Prostul e serios. E solemn. Nu se joacă. E demn, inflexibil, pietrificat. Ia toate lucrurile în serios, dar mai ales pe el însuși. Pentru că e serios, prostul e și sfătos. Are soluții pentru orice problemă. E o suficiență intelectuală glorioasă, e o fudulie. Are idei fixe. Nu se îndoiește de el însuși şi îi place de el”
Iată, ăsta e portretul ignorantului/incompetentului cu ștaif, orgolios, sigur pe el, care-și condimentează discursul cu ciupeli științifice, cu stropi de adevăr, care e convins că, dacă îmbracă un halat alb și își atârnă un stetoscop de gât, nu e cu nimic mai prejos decât un medic. Ba este chiar mai doct decât el, fiindcă omul nostru, cu spoiala lui de informație științifică ciugulită de pe internet unde, slavă cerului, o lectură de trei minute acoperă cinci-șase ani de facultate, vede și partea nevăzută a lucrurilor, adevărul din spatele adevărului susținut cu probe, acel „adevăr ocultat” care îi oferă prestanță și audiență de îndată ce se pornește a cuvânta.

Dar să lucrăm cu materialul clientului, punctual, cu exemple:
„Dacă statisticile OpenVaers cu privire la explozia cazurilor de miocardite și pericardite după așa-zisul vaccin anti-covid ne spun ceva, la nivel minimum minimorum acea informație este că Proteina Spike migrează pe vasele de sânge și țesutul cardiac, cu consecințele nefaste pe care le știm (sistemul imunitar distruge celulele cardiace care prezintă această proteină).”

Ce este VAERS (Vaccine Adverse Event Reporting System)?
O bază de date care poate fi accesată de public pentru a raporta potențiale reacții secundare/adverse postvaccinare. Aceasta acceptă rapoarte de la oricine, inclusiv de la pacienți, membri ai familiei, furnizori de servicii medicale și producători de vaccinuri.
Ce NU este VAERS?
Nu este o bază de date despre efecte secundare verificate sau confirmate; rapoartele sunt voluntare și neverificate. Nu determină cauzalitatea, deoarece sunt incluse evenimente care au loc după vaccinare, indiferent dacă acestea sunt sau nu legate de vaccin. Deci nu este o sursă de informații care implică o relație evidentă între vaccin și evenimentul raportat.

Să tragi concluzii din raportări primare, neverificate e lipsit de fundament științific, dar ce frumos strălucește sintagma „statisticile Open Vaers” în discurs! Miroase atât de bine a competență, că nu-ți vine s-o scapi din mână, te grăbești s-o folosești, să profiți că există și uiți să citești disclaimerul din fruntea site-ului, care specifică exact ce am explicat mai sus: ce este și NU este VAERS.
E limpede că, dacă elimini sursa informațiilor tale, VAERS, tot paragraful devine nul și neavenit, părerologie de ignorant cu pretenții, ca să nu mai amintesc și exprimarea precară – „proteina Spike migrează pe vasele de sânge și țesutul cardiac” (?!) sau tendențioasa etichetă – „așa-zisul vaccin”.


Ei, și dacă tot am pomenit de Proteina Spike…
Dar despre ea, data viitoare.
Până atunci, să nu uităm: un adevăr alternativ, oricât ar fi de frumos împachetat în termeni savanți și statistici răstălmăcite, tot o ficțiune rămâne.


Publicat în actualitate mioritică, actualitatea politică, apucături proaste la români, părerea mea, Uncategorized | Etichetat , , , | 20 comentarii

Când adevărul adevărat devine „adevăratul adevăr”

Publicat pe august 29, 2025 de Renata Carageani

Motto: „Un inteligent observă tot timpul, dar un prost face tot timpul observaţii.” (Heinriche Heine)

Am ales această cugetare drept motto, pentru că nu cred să existe cineva care să nu fi auzit de Heine, fratele mai mic al lui Heineken! Altminteri, consider mai potrivită zicerea lui Nicolae Iorga – „Dacă ataci replica unui prost, riști să te trezești cu întreg prostul în discuție.” – pentru cele ce urmează.
Iorga nu auzise la vremea lui de bias cognitiv. Nu știa că oamenii cu resurse mentale și culturale limitate distorsionează realitatea prin simplificare, până o aduc la nivelul capacității lor de înțelegere. Nu bănuia că, într-o bună zi, doi psihologi, David Dunning și Justin Kruger vor studia relația dintre incompetență și autoevaluare supraestimată și că această  tendință a persoanelor cu aptitudini scăzute într-un anumit domeniu de a-și da singuri evaluări exagerat de pozitive se va numi efectul Dunning-Krugger.
Atâta pedanterie științifică și limbaj eufemistic risipite ca să nu jignești genul de om pe care Iorga îl definea printr-un singur cuvânt: prost!
În fine, ceea ce spune Iorga în butada lui a zis și Mark Twain: „Nu te certa niciodată cu oamenii proști. Te vor trage în jos la nivelul lor și te vor bate cu experiență.„
O mulțime de oameni de spirit, geniali chiar, s-au mulțumit să observe prostia omenească, să facă o glumă pe seama ei, dar să se țină departe de o confruntare directă cu ea, pentru că… vezi Mark Twain.
În epoca Internetului „Rețelele de socializare dau drept de cuvânt unor legiuni de imbecili care înainte vorbeau numai la bar după un pahar de vin, fără a dăuna colectivității. (…) Drama internetului este că l-a promovat pe idiotul satului ca purtător de adevăr” – spunea Umberto Eco.
Azi am ajuns în situația de-a tăcea cu diplomație și resemnare în fața prostiei omenești, a efectului Dunning-Kruger fiindcă – nu-i așa? – la ce bun să-ți răcești gura cu prostul? Lasă, că funcționează proverbul românesc – Orice pasăre pe limba ei piere. Adică lasă prostul să măcăne, că așa își dă arama pe față, așa se îngroapă în propriile tâmpenii, așa se dezvăluie cât e de prost.
Până la un punct funcționează acest raționament. E inofensiv prostul care susține că pământul e plat. Prostul care susține gogomănii și aberații absolute se autoizolează în prostia lui, fiindcă mult prea mulți semeni percep și experimentează contrariul, așa că-l lasă în plata domnului. Dar, de îndată ce prostul începe să-și condimenteze aberațiile cu fărâme de adevăr, făcându-le oarecum prizabile, posibil comestibile, până într-atât încât să merite a fi supuse unei analize superficiale măcar, individul devine periculos. Devine capabil să atragă în mrejele sale oameni care nu sunt la fel de proști ca el, dar sunt influențabili și, neștiind mare lucru despre o grămadă de chestii, văd în prostul ăsta gureș un tip interesant. Și încep să cocheteze cu „dar dacă?…”. Fiindcă orice frântură de adevăr cuprinsă în elcubrație funcționează ca un magnet. Parcă-parcă asta-mi sună familiar! Parcă am mai auzit-o pe undeva! Șovăielnicii care trăiesc din noțiuni părelnic cunoscute devin imediat adepții prostului-guru, se încolonează în spatele lui, fac din el cap de afiș, iar el, prostul, se hrănește din admirația și validarea acestora, se cocoață în vârful grămezii, își perfecționează emisia de imbecilități și ajunge din idiotul satului, ideologul satului.

De-aia avem atâția proști care au glas, care ne sunt lideri, care devin vedete ori excelențe în conspiraționism, singurii cunoscători ai adevăratului adevăr. Pentru că atunci când le era prostia în fașă, când erau atât de necizelați în arta de-a părea credibili, când eliberau din neteda lor minte cugetări ca aceasta – „Pandemia” s-a terminat fix, dar fix în ziua când a început războiul din Ucraina! În ultimele zile aud tot mai des știri despre creșterea numărului cazurilor de Covid. Cred că e un semn că sfârșitul războiului e aproape…”, nimeni din cei cu țiglele pe casă nu s-a obosit să-i pună la punct cu argumente logice, științifice, de bun simț.
Toți și-au zis, la ce bun să te pui cu prostul, că el câștigă, fiindcă are mintea odihnită.


Publicat în actualitate mioritică, actualitatea politică, apucături proaste la români, mai prost decât ai fost proiectat, părerea mea, Uncategorized | Etichetat , , | 38 comentarii

Drăgosteală vs. „ceață mentală”

Publicat pe august 26, 2025 de Renata Carageani

După năsărâmbele din pandemie, doctorița Flavia Groșan nu s-a potolit. De ce nu s-a potolit? Deoarece atunci, în pandemie, Colegiul Medicilor Bihor a audiat-o pe-ndelete, cu omenie și compasiune, a pus în balanță decizia domniei sale de-a nu recomanda spitalizare pacienților cu saturație în oxigen 80% cu excepționala sa capacitate de-a empatiza cu pacienții tratați telefonic sau online și a concluzionat că doamna doctor are toate țiglele pe casă.
Chiar dacă numește claritromicina vedeta (?) tratamentului, pe salbutamol îl consideră regină (?) și pe fluticazonă rege (?) și, luate la grămadă, cele trei molecule sunt „copiii ei”, iar cei care au murit urmându-i tratamentul (puțini!) au murit fiindcă nu l-au urmat întocmai ori s-au grăbit să dea fuga la spital, totuși nu există semne clare de derapaj.

”Nu, nu, doctorița Groșan e un pilon de nădejde al medicinei bihorene! Bate ea nițel câmpii, când zice că schema mea nu are cortizon, dar când e cazul, îl dau, adică fluticazona, deși e corticosteroid și regele tratamentului, nu se pune, dar per total, per județul Bihor, ținând cont și de simpatia pe care și-a câștigat-o pe rețelele de socializare la nivel național, n-o s-o scoatem noi iresponsabilă profesional și sancționabilă, tocmai acum! Las-o-n p…lata Casei de Asigurări de Sănătate, că-și varsă anual cotizația la Colegiu și mai dați-o-n…!
Poate n-a greșit, că claritromicina merge bine în covid, și niște aerosoli, colo-șa, cu fluticazonă și salbutamol n-a omorâtără pe nimeni, poate doar pe hipertensivi, da’ ș-ăia, tâmpiți, să nu vâre un captopril sub limbă, când văd că se sparie tensiometrul de ei!” – așa gândit-a Colegiul Medicilor din Bihor, atunci.

Acum, doctorița Flavia Groșan (să ne ferim de prenumele feminine care se termină în -ia, că și pe nevasta lui Moisescu tot cu -ia o cheamă) a lansat o nouă provocare către colegii ei din Colegiul Medicilor Bihor. Adică, dacă i-a mers odată, de ce nu i-ar merge permanent? Biasul personal (de confirmare), plus nevoia de notorietate care-i aduce pacienți la clinica privată, plus țigla lipsă de pe casă au determinat-o să mai zgârme nițel în bula conspiraționiștilor de serviciu, care nu știu diferența dintre in vitro și in vivo, dar jonglează cu microbiologia și genetica, știu cum e cu areneul-mesager, știu cu bigfarma, știu cu absolut tot ce oamenii de știință se prefac a nu ști încă, fiindcă vor să epileze planeta de oameni, să rămână doar Oculta Mondială care o să arbitreze meciul între Reptilieni și Inteligența Artificială.

…Și zis-a doamna doctor așa, pe fesbucul dumisale:
„Are 32 de ani și nu este vaccinat, dar are o iubită vaccinată, iar după ce a avut relații intime cu ea, a început să aibă dureri în piept, ceață mentală, o durere foarte puternică în gât și o oboseală teribilă. M-a contactat pentru că și-a dat seama că nu a mai avut niciodată astfel de simptome și că totul a apărut imediat după expunerea fizică — fluide corporale, orice — la această femeie vaccinată”.

Și ulterior, când a aflat că s-a mobilizatără colegii ei din Colegiul Medicilor Bihor s-o ia la refec, a șters mesajul și s-a scuzat că nu e al ei, l-a copiat. Bun! L-a copiat, fie, că era în pană de idei și se bătea de muscă la cabinetul de pneumologie. Dar când l-a copiat, n-a simțit nevoia să zică de unde l-a copiat? Că autorul zice cu reflexivul verbului: „m-a contactat”. Deci tipul ăla de 32 de ani care s-a drăgostit cu iubită-sa, simțindu-se rău postcoitum, a contactat pe altcineva, nu pe Flavia Groșan care i-a sustras „povestea” ăluia și a luat-o în cârca domniei sale, cu copy-paste.

Aștept, cu nerăbdare și neobosită atenție, să văd ce decizie va lua Colegiul Medicilor Bihor. Dacă se lasă iar cuprins de „ceața mentală” sau îi saltă Flaviei „avizul de liberă practică”, așa cum ar fi normal.


Publicat în actualitate mioritică, actualitatea politică, apucături proaste la români, glume bune, mai prost decât ai fost proiectat, mizeria umană, Uncategorized, ştiri de neştiut | Etichetat , , , | 9 comentarii

Palme

Publicat pe august 18, 2025 de Renata Carageani

În Alaska, pe răcoare, Trump l-a întâmpinat pe Putin cu entuziasm nedisimulat, lovindu-și palmele în mod repetat, un gest care semnifică mulțumire, aprobare, admirație și este cunoscut sub forma substantivului aplauze, defectiv de singular. De-aia nici nu știm sigur dacă e feminin sau neutru. Nu există un aplauz sau o aplauză. Doar aplauze. Adică cele două mâini își dau palme reciproc, ritmic, bine țintit – palmă-n palmă. Meciul se termină întotdeauna cu remiză.
Trump a executat niște pălmuiri de palme personale discrete, simbolice, dar foarte corecte ca gestică, nu că cineva ar fi putut spune ”Trump a pocnit din palme, satisfăcut, ca și cum ar fi vrut să se înțeleagă – Uite cum l-am adus pă fraier la mine acasă, ia să-l vedem cum joacă în deplasare!”
Nici vorbă! Cu infantilitatea la care doar prostia ori senectutea te pot întoarce, Trump a plescăit din palme frumos, explicit, ca o focă dresată.
Putin nu i-a întors gestul, nu s-au aplaudat reciproc, așa cum fac doi mari actori pe scenă la finalul spectacolului, cum face solistul aplaudându-l pe dirijor, care tocmai îl aplaudă pe el.
Putin a funcționat în limitele protocolului cu o stângere de mână și, sărind peste protocol, cu un „dragă vecine”.
În fine, se acceptă! Amintindu-mi că Putin vine din țara țarilor, dar și a țăranilor înrolați în al doilea război mondial, care înfigeau boabele de mazăre manual în dinții furculiței, pentru ca apoi să le bage în gură prin intermediul acelei minifurci, absolut inutilă și încurcătoare când ți-e a mânca, și se stropeau cu sifonul în icnete de încântare iscate de acea minunăție din sticlă groasă cu cap de fier care te scuipa, rece și înțepător, parcă-l înțeleg pe Putin, când își dă binețe cu „Salut, vecine Trump!”.

Nu, zău! Pălmile lovite între ele, aparținând celui considerat cel mai puternic om de pe planetă sunt vax! Nimic. Entorsă la picior de lemn.

Tricoul inscripționat cu acronimul CCCP (URSS) pe care l-a purtat Lavrov, pe sub vesta matlasată de fâș care-l făcea să arate ca un mardeiaș de duzină când a coborât din avion, aia palmă!
Și nu pe obrazul lui Trump, ci pe obrazul planetei.
S-o încasăm sănătoși!

Publicat în actualitatea politică, Alaska, Trump, Putin, | Etichetat , , , , | 10 comentarii

Elogiu criminalului de război

Publicat pe august 17, 2025 de Renata Carageani

Întâlnirea lui Donald Trump cu Vladimir Putin în Alaska va rămâne, fără îndoială, în cărțile de istorie.
În 2025, pretendentul la „Premiul Nobel pentru Pace” îi strânge mâna celui pe care Senatul american l-a declarat drept „criminal de război”, în 2022. Mai mult: pacificatorul Trump îl aplaudă admirativ și încurajator pe criminalul de război Putin când pășește, alături de el, pe covorul roșu. Urmează o strângere de mână cordială. Trump consfințește importanța gestului prin aplicarea mâinii sale stângi asupra celor două drepte prezidențiale, îngemănate. Sau poate îl ascunde? Să fie căușul palmei stângi un fel de batistă pe țambal? Să fie șeptarul din mânecă? Cel la care nu se aștepta nimeni?

Lucizii sunt, de obicei, pesimiști. Dacă ceva rău poate să se întâmple, se va întâmpla. Lucizii sunt, mai degrabă, cherofobi. Dacă râzi și te simți bine azi, asta aduce ghinion mâine.
În plus, Roșcovanul nu pare cu nimic mai coerent și mai puțin senil în declarații decât predecesorul său: „Nu există niciun acord până când nu se ajunge la un acord.”
Dimpotrivă!
Visătorii la bine sunt, însă, optimiști. Mai tot timpul. O fi autoapărare, nebunie, dragoste pentru ideea că „speranța moare ultima”? Reziliență?
Habar n-am! Dar fac parte din a doua categorie. Oricât mi-ar fi de antipatic roșcovanul afacerist imobiliar ajuns președintele SUA – Trump, tot nu-mi vine să cred că e eminamente idiot, senil și mânat de interese pur comerciale.

Așa că, zic, nu dau cu zăpadă: să recitim împreună cel mai tare roman erotic scris vreodată – „Elogiul mamei vitrege” (Llosa) și să ne canalizăm atenția asupra inocentului Fonchito, acest îngeraș, fiu vitreg, adolescent, al Lucreciei care, aidoma șarpelui biblic, o ispitește cu fructul oprit și-o alungă din raiul familial, ireversibil. Oare când devine îngerașul, șarpe? Nu cumva încă dinainte de-a se scrie povestea?
Spre binele omenirii, să fie Trump micuțul Alfonso (Fonchito) în viitoarele tratate de istorie?
Înclin să cred că nu.
Dar mica insulă de visătorie din oceanul de luciditate mă lasă, măcar, să sper că poatea n-a fost chiar așa, ci altminteri.

Publicat în actualitatea politică, Alaska, Trump, Putin,, literatură, părerea mea, Uncategorized | 7 comentarii

De ce iubim pisicile

Publicat pe august 10, 2025 de Renata Carageani

L-am rugat pe domnul D. să-mi scrie o parafrază la cărtărescianul eseu-poem „De ce iubim femeile”.
La îndemnul meu repetat de-a perfecționa textul și de-a fi mai grijuliu cu metaforele, a scos nu mai puțin de șapte variante. Total diferite. N-a conservat nimic din ce era „valoros” în încercarea anterioară. Nici atunci când i-am specificat ce sună rău („mântuire blănoasă”, de pildă), n-a păstrat măcar o imagine, o construcție. Lua mereu totul de la zero. Paradoxal, cu cât încerca să fie mai „simțitor”, cu atât se îndepărta mai mult de „cea mai mică dintre feline – o capodoperă”.
La un moment dat i-am și spus:
– Ciudat, dar, pe măsură ce ai rafinat textul, te-ai îndepărtat de pisică.
Rescrie-l ca și cum ai avea o pisică pe care o iubești, nu ca un observator de pisici!

Cuminte, domnul D. s-a conformat:

„Iubesc pisica mea pentru că e pisica mea. Pentru că nu trebuie să spun nimic ca să mă înțeleagă, nici ea nu spune totul — și totuși ne înțelegem fără cuvinte. O iubesc pentru că, deși stă lângă mine, trăiește în propria ei lume, aceea pe care doar ea o cunoaște.
O iubesc pentru că vine când vrea, nu când o chem — și tocmai asta mă face să o aștept cu și mai multă dorință. Pentru că se așază pe pieptul meu, cu greutatea ei blândă, fără să ceară nimic, dar dăruind totul.
Iubesc modul în care își ascunde fața în lăbuțe, ca și cum s-ar refugia de lumea noastră zgomotoasă, dar și cum îmi fură un loc pe canapea, cu o aroganță dulce care-mi spune că aici e regatul ei.
O iubesc pentru ochii ei, acei ochi care par să vadă mai mult decât îmi pot imagina, care mă privesc fără grabă, cu o răbdare veche, ca și cum ar ști ceva ce eu încă nu știu.
O iubesc pentru că toarce când sunt tristă și pentru că-și întinde coada în jurul meu ca pe o promisiune tăcută. Pentru că aleargă nebunește prin casă la ore imposibile, aducând viață în nopțile mele singuratice.
O iubesc pentru fiecare zgârietură pe care mi-o lasă — semn că am fost aproape, dar nu destul. Pentru că, în tot ce face, îmi amintește că libertatea și iubirea nu sunt lucruri care pot fi îngrădite.
O iubesc pentru că, oricât aș încerca să o cuprind, rămâne mereu un mister. Pentru că, în ciuda tuturor încercărilor mele, nu o posed, ci o primesc — cu tot ce are ea, cu tot ce nu-mi spune.
Iubesc pisica mea pentru că mă învață că iubirea nu e control, ci mirare și acceptare.
Și pentru că, atunci când se lipește de mine, simt că nu sunt singură — chiar dacă ea trăiește în lumea ei, iar eu în a mea.”

În cele din urmă, ca să nu-l supăr (?!), i-am spus că, totuși, prima variantă mi se pare cea mai reușită:

„De ce iubim pisicile

Iubim pisicile pentru că sînt pisici. Pentru că nu ne cer nimic și tocmai de-asta le dăm totul. Iubim felul lor de a dispare ca o iluzie și de a reveni, cînd le convine, ca o revelație. Iubim privirea lor care nu ne caută, dar ne găsește. Iubim tăcerea lor de catifea, pașii care nu fac zgomot, prezența lor aproape mistică, plutind printre obiecte ca într-un vis ușor agitat.
Iubim pisicile pentru că ne ignoră cu grație, și totuși dorm pe pieptul nostru ca pe o insulă caldă. Le iubim pentru că n-au nevoie de noi, dar aleg să rămînă. Pentru ochii lor în care nu te vezi, dar te simți. Pentru miorlăitul lor candid, care pare uneori o poezie de o silabă. Pentru coada ridicată ca o întrebare fără răspuns.
Iubim pisicile pentru că nu le putem cuceri, dar ne supun. Pentru că au în ele o demnitate sfîntă, un ego rotund ca o lună plină, și totuși se rostogolesc pe covor ca niște mingițe de tandrețe. Le iubim cînd torc, și mai ales cînd nu torc. Le iubim în somn, în joacă, în absență. Le iubim pentru că ne iartă ușor, dar niciodată pe de-a-ntregul.
Iubim pisicile fiindcă, de cînd lumea, stăm în casa lor, și nu invers.”

Făcând abstracție de cele două greșeli pe care le-am îngroșat în text, fiindcă nu cunoaște încă limba română la perfecție, ar putea deveni, în viitor „sclavul” scriitorilor în pană de inspirație?

Publicat în pisici și alte lucrușoare, Uncategorized | Etichetat , , | 81 comentarii

A mai crăpat un drac!

Publicat pe august 5, 2025 de Renata Carageani

Încă un cincinal, și prindea suta. N-a fost să fie!
N-a fumat, n-a băut, a dus o viață cumpătată și onorabilă într-o căsnicie care a durat aproape cât speranța de viață la români.
Și totuși, sula pe care i-a pus-o domnul Corneliu Coposu în coaste a pătruns ceva mai adânc, în țesutul pulmonar. Degeaba a îndepărtat-o el cu un bobârnac – „Dar nu ne puneţi sula-n coaste, dom’le Coposu, cu propuneri pe care să le acceptăm necondiţionat!” – ca și cum ar fi alungat o scamă de pe rever. Tot ca pe o scamă l-a îndepărtat și pe Majestatea Sa. Ăla n-a fost bobârnac, a fost ușă trântită în nas Regelui Mihai. I-a fost frică de o confruntare față-n față cu „un boșorog care ar trebui să-și vadă dracului de pensie și să ne lase în pace”. Când rostea vorbele astea, Regele Mihai avea 68 de ani. El era, cu voia dumneavoastră, ultimul pe listă, Ion Iliescu.

Cum e biologic normal, în ordinea numerelor de pe tricou, Iliescu e cel de-al treilea președinte comunist al românilor, după Dej și Ceaușescu. (Nici nu-mi vine să cred că între momentul funeraliilor lui Dej, când eu aveam 5 ani, și cel al funeraliilor lui Iliescu, când am 65, n-am schimbat decât trei președinți comuniști, rusofili trup și suflet, mai pe față ori mai pe șest.)
Iliescu e, însă, primul președinte comunist căruia i s-a adresat lumea cu „domnule Iliescu” și a murit de moarte bună. Firească. Biologic acceptabilă. Pe caz de boală. Pe caz de bătrânețe. A murit la spital, ca și cum ar fi murit în patul lui, cu doamna Nina la căpătâi, aprinzând lanterna pe post de lumânare, că soțul era liber-cugetător. Cugetător – cât să aducă minerii la București. Liber – cât îi dădea Kremlinul liber la lesă.

Am citit presa de azi, inclusiv profesionalul comunicat al Spitalului S.R.I., că Iliescu a fost scos din priză la 15:55, ora României.
Am răsuflat ușurată. A mai crăpat un drac!

Cel mai potrivit necrolog e cel din Cațavencii.

Publicat în actualitate mioritică, actualitatea politică, apucături proaste la români, cronici, părerea mea, Uncategorized, ştiri de neştiut | Etichetat , , | 58 comentarii

Cum e să ți se ceară sexoral, la opt dimineața

Publicat pe iulie 26, 2025 de Renata Carageani

Intră un tip rubicond, cu alură de familist bine mâncat, care-și răcorește serile cu două, hai, trei beri, dar cu acordul soției. Nu e chiar genul burtă posesoare de om. E, mai degrabă, un om care nu-și refuză micile plăceri cotidiene. Miroase un pic prea evident a cosmetice, dar nu e chiar insuportabil, isuportabil ar fi fost să pută a transpirație și a usturoi la opt dimineața. Că atâta e – opt dimineața.
Șefa încă mai scrie la registrul de casă și, pe deasupra ochelarilor, i-a transmis mesajul „rămâneți dincolo, eu am puțină treabă”. Mesajul e subliminal, ochii ei albaștri transmit cu ușurință mesaje fără cuvinte, mai ales pe deasupra ochelarilor de citit.
Omul se conformează și rămâne la mine, care, oficial, nu fac nimic, dar, de fapt, la ora aia citesc presa online.
– Săru-mâna, zice, aș vrea un sexoral.
Șefa l-a auzit, că aude bine, și a înghețat orice operațiune de calcul. Și-a dat jos ochelarii, și ochii ei intens albaștri s-au branșat la tâmpla mea dreaptă, ca două raze laser, au trecut prin frunzișul bogat al calamondinului care ne desparte – doamne, când își pironește ea, ca șefă, privirea în cineva, păi nicio junglă nu-i stă în cale, necum bietul nostru calamondin care nu e portocal, mandarin sau cum îl mai numesc nepricepuții – e un citric hibrid, filipinez, care face zeci de mingi de ping-pong portocalii, pe care le dăruim copiilor din urban, care n-au cules niciodată un fruct, cu mâna lor, de pe ramură.
Deci șefa mă țintuia cu privirea, prin calamondind – și mesajul era, evident: „Joac-o p-asta!”
Am câștigat timp, simulând surzenie:
– Ce doriți?
– Un sexoral. Spray de sexoral.
Dacă tot se belea șefa le mine, dornică de spectacol, de ce să nu mă joc? Întreb:
– De la farmacie?
– Normal, zice tipul, grăbit. Îmi dați sau nu-mi dați?
– Vă dau, dacă am, dar mai repetați odată numele proDusului.
– SE-XO-RAL, silabisește el și adaugă – șprei. Asta vrea nevastă-mea… Stați puțin, s-o sun!… să vedeți ce vrea….
În minutul care a urmat, șefa și-a repus ochelarii și a mai completat nițel registrul de casă.
Soția a răspuns, cu un început de exasperare în voce:
– Daaa!…
– Stai, să te pun pe șpicher, să zici tu ce vrei, că doamnele farmaciste n-au auzit…
– Un spray HEXORAL. Pentru gât. Asta vreau! Ce-i așa de greu?!

Am tăcut mâlc, am adus spray-ul cu cea mai mare naturalețe profesionlă, am zis patrujdoicinzeci, a plătit cu cardul, a plecat.

Publicat în actualitate mioritică, Ce știe spițerul, d'ale Prăvăliei, pamflet, strict autentic | Etichetat | 14 comentarii

Celălalt

Publicat pe iulie 16, 2025 de Renata Carageani

Îl admira în secret. De multă vreme. Fiindcă era exact genul lui. Nu, stați puțin! Să nu mă înțelegeți greșit. Nu era genul lui în sensul acela. Când îl privea și-l asculta vorbind, se vedea pe sine. Era un fel de el însuși, în cea mai bună variantă. Inteligent. Erudit. Dezinvolt. Având întotdeauna dreptate.
Un aristocrat al ideilor care se ținea departe de spiritul gregar al vulgului îngălat, îndobitocit în mediocritate.
Cu timpul, nici nu mai găsea vreo diferență între Celălalt și el însuși. Nu mai știa care e varianta cea mai bună: Celălalt sau el.
Îl cita cu generozitate, expunându-l drept garantul propriilor sale idei. Starea de emulație trecuse. Acum erau două minți sclipitoare surori care conlucrau sinergic la iluminatul stradal în Patria Ignoranței.

Cum să nu se bucure el când, într-o bună zi, Celălalt i-a bătut la ușă?
Smoking, papion, pantofi de lac. Arăta bine, ticălosul, de ce să nu recunoască? Prietenul lui, nu? Camaradul de idei. Fratele lui de cruce, mai bine îmbrăcat. Dar el știa că nu haina face pe om. De la Armani, ori de la SH, tot un brand, acolo.
L-a pus în capul mesei, l-a omenit cum se cuvine, s-au îmbătat corect, corespunzător și elegant cu licori exclusiviste, extrase din cele mai rafinate idei.
Cum se golea o butelcuță, cum aducea el, găzdoiul, alta, mai valoroasă, și-i dădea cep. Până când a deschis fiola lui cea mai de preț, aia unde-l ținea pe bunul Dumnezeu la macerat. Și n-a deschis-o așa, ca dintr-o rutină. A destupat-o lent, cu mișcări teatrale, pe muzică de Stravinski, chit că el nu-l suporta pe schizofrenicul ăsta, care băga „tobe, coarde lovite și cornuri” în compoziții, de-ți venea să crezi că te afli în sala mașinilor, nu la Atheneu, dar de! – Celălalt, înțolitul, precis că se dădea în vânt după muzici d-astea mai insolite.
Așa că a scos frumos dopul, i-a umplut musafirului paharul în mod ceremonios și l-a poftit să bea.
Ce credeți că a făcut ăla?
A zis „pas!” și a împins băutura, neatinsă, mai spre mijlocul mesei.
Și atunci eroul nostru s-a uitat mai cu atenție la sticlă și la musafir. Și iar la sticlă, și iar la musafir. Și a observat că sticla parcă nu era sticla aia specială, parcă era Cutia Pandorei. Și musafirul, Celălalt, nici nu se descălțase la ușă. Și parcă, și așa, rămas în pantofii lui de lac, tot îi puțeau picioarele.

Publicat în pamflet, Uncategorized | Etichetat | 33 comentarii