Străzile Infanta și Vapor la ora 8. Schelele scîrțîie sub greutatea muncitorilor. Zona e întunecoasă dar au mai rămas doi zugravi care-și trec bidineaua peste balcoanele murdare, fațadele și coloanele înalte ce deschid spre bulevard. Nu prea mai e timp, al doilea Sumit al Comunității Statelor Latino-Americane și Caraibeene (CELAC) va începe în cîteva ore și totul trebuie să fie gata pentru oaspeți. Străzile pe unde va trece caravana prezidențială sunt dichisite, asfaltul e înnoit, iar gropile și sărăcia, ascunse. Adevărata Havana este deghizată sub masca unui alt oraș, ca și cum mizeria, acumulată de decenii, ar fi fost acoperită de un tapet colorat și efemer.

Apoi a urmat ”curațarea umană”. Primul semn că încă o scenă va fi ridicată e transmis prin mobilele noastre. Apelurile se pierd în neant, smsurile nu mai ajung la destinație, semne de nervozitate intră pe fir la comunicarea cu un activist. Apoi urmează a doua fază, cea fizică. Colțurile străzilor se umplu de așa-zise cupluri care nu își vorbesc, oameni în cămăși cu carouri se uită agitați la telefoanele ascunse, vecinii închid ușile celor de la care, nu mai departe de ieri, au împrumutat puțină sare. Toată societatea e pătrunsă de șușoteli, ochi atenți, înecați în teamă, o mare doză de teamă. Orașul este febril, se-nfioară, este în alertă: summitul CELAC a-nceput.

Ultima fază aduce rețineri, amenințări și aresturi la domiciliu. Între timp, pe televizor crainicii zîmbesc, discută la conferințele de presă și își cară camerele pe scările avioanelor. Aici sunt carpete roșii, dușumele lustruite, arbuști în Palatul Revoluției, toasturi, fotografii de familie, devieri de trafic, poliție la fiecare 100 de metri, bodigarzi, presă acreditată, discuții despre ceremoniile de deschidere, oameni amenințați, temnițele umplute, prieteni despre care nu mai știi nimic. Nici măcar rafinăriei Ñico López nu i s-a permis ca fumul murdar să părăsească furnalul. Cartea poștală redecorată e gata… doar că îi lipsește viața.

Apoi, cursul e reluat. Fiecare președinte și fiecare ministru de externe se întoarce în țara sa. Umiditatea și jegul căștigă teren în fața spoielii de vopsea de pe fațade. Vecinii care au participat la misiune se-ntorc la plictiseala lor, oficialii de la #OperaciónLimpieza (Operațiunea Curățarea) sunt răsplătiți la hoteluri all-inclusive. Plantele aduse la deschidere se usucă de lipsa apei. Totul își revine la normal sau la perfecta absență a normalității care definește viața cubaneză.

Înșelăciunea a sfîrșit. La revedere celui de-al doilea Summit CELAC. (trad. de AG)

O mulţime aştepta în afara căsoaiei Vedado, care are statuia lui Abraham Lincon în grădină. Şcoala de limbi străine îşi deschidea porţile pentru noi înmatriculări şi se dădeau probele de atitudine pentru cei interesaţi. Aşteptam toţi cu emoţii, gîndindu-ne că ne vor evalua pronunţia… sau ne vor verifica vocabularul. Spre surprinderea noastră, întrebările principale nu aveau legătură cu limba, mai degrabă făceau aluzii la politică. Pe la jumătatea dimineţii o tînără care a fost respinsă ne-a avertizat: ”pun întrebări despre numele primului secretar al Partidului Comunist din Havana”. Am rămas cu gura căscată, de unde să ştim lucrurile astea?

Acum vreo cîteva decade, liderii aşa-ziselor ‘organizaţii politice şi de masă’ erau figuri cunoscute în toată ţara. Că era din cauza prezenţei lor excesive în mass media oficială, mandate lungi în posturile lor sau, pur şi simplu, din cauza personalităţii lor, feţele lor erau uşor identificabile pînă şi de copiii din şcoala primară. În mod repetat, auzeam vorbindu-se de secretarul Uniunii Tinerilor Comunişti, vedeam pe fiecare post de ştiri cine dirija PCC într-o provincie sau ne inundau cu declaraţiile vreunui preşedinte a Federației de Studenţi Universitari. Erau acolo, evident, de recunoscut. Ba chiar unii şi-au cîștigat porecle şi numeroase glume pentru maniile şi ineficienţele lor.

În dimineaţa asta l-au menţionat la televizor pe Carlos Rafael Miranda, coordonator naţional al Comitetului de Apărare a Revoluţiei (CDR). Mi-a fugit gîndul la cît sunt de neclare posturile astea, care, înainte, păreau să aibă atît de multă putere şi să decidă atîtea destine. Oameni, acum necunoscuţi, conducînd instituţii, care în fiecare zi cad mai mult în indiferenţă şi uitare. Lideri ai căror nume şi prenume sunt uitate de subordonaţii lor. Figuri care au ajuns prea tîrziu ca să stea în faţa camerelor de filmat, să fie incluşi în analizele cubanologiştilor sau – cel puţin – să fie ţinta unei glume. Nimic altceva decît umbrele unui sistem în care lipsa carismei creşte din ce în ce mai mult.(traducere de Larisa Sioneriu)

Roșu și negru, acestea sunt culorile ziarului Granma. Dar, spre deosebire de celebra operă a lui Stendhal, în paginile Granma cititorul nu va întîlni realismul, ci numai prozelitism. Cînd organul oficial al Partidului Comunist alege un titlu, intenția sa este să impună o idee, nu să relateze ceva.

La fel a fost și joia trecută, cu fraza subliniată pe prima pagină. Reprodusă din discursul lui Raul Castro de la Santiago, s-a accentuat că ”Revoluția va merge înainte, fără nicio obligație față de nimeni altcineva decît poporul!” Cu această deschidere, atît oratorul, cît și editorii au dorit să sublinieze ceva ce, în realitate, nu este deslușit foarte clar. Merită să decodăm această semnificație.

Au trecut 55 de ani de la debutul așa-zisei Revoluții Cubaneze, astfel că această trimitere la posibile obligații nu poate fi legată de originile sale. Alții ar putea presupune că Generalul nu făcea aluzii la explozia și ingratitudinea față de anumite subvenții și acte de recunoaștere, oferite rebelilor acum jumătate de veac.

Nu pare să sune nici a adios pentru vechii tovarași de drum, care au susținut sistemul cîteva decenii.

Cine e acest ”cineva” căruia Raul Castro îi interzice să aibă revendicări? Evident, nu se are în vedere Palatul Miraflores, ca răspuns la ajutorul uriaș pe care Cuba îl primește de la Venezuela. Acest sprijin economic stă la originea unor relații politice extinse cu menirea de a menține guvernul.

A crede, pe de altă parte, că este o insinuare cu scopul de a eluda responsabilitățile politice ale apartenenței la comunitatea Statelor Latino Americane și Caribeene (CELAC) ar fi cel puțin o naivitate. La ce anume atunci se gîndește acest om în uniformă militară, cu frazele obosite și discursurile sale? La cine se referă? Răspunsul arată înspre Casa Albă și Brussel.

Fiecare negociere sau discuție pleacă de un set minim de obligații solicitate. Fiecare parte din acord este asigurată că partea cealaltă cedează în mod egal sau mai mult. Este limpede că în 2013 SUA și UE au inițiat anumiți pași pentru a modera temperatura diplomatică din relația cu Piața Revoluției.

Conivențe, relaxări, anunțul unei noi traiectorii fac parte acum din discursul unor politicieni, care discută despre cea mai mare insulă a Antilelor. Masa era pregătită pentru un regal al concordiei și dialogului. În replică, musafirul ingrat a venit și a răsturnat masa.

”Nicio obligație…” zbiară Raul Castro și se pripește să o încadreze cu litere roșii pe prima pagina a ziarului Granma. Știm deja cu cine vorbește, partenerii se pot considera preveniți. (trad de AG)

Doamna numără monedele înainte să iasă din casă: are cincizeci şi cinci cenţi de pesos convertibili. E echivalentul salariului unei zile întregi de muncă şi abia dacă ocupă o mică parte din buzunarul său. Deja ştie ce o să-şi cumpere… ceea ce îşi cumpără mereu. Are destui bani pentru două cuburi de bulion cu gust de pui şi pentru un săpun de baie. Aşa deci, opt ore de muncă îi servesc ca să dea puţin gust orezului şi să reusească să facă ceva spumă în baie. Aparţine acelei Cube care încă calculează fiecare preţ în moneda natională – peso-ul cubanez – o parte a ţării care nu primeşte bani din afară, nu are nici privilegii, nici familie în străinătate, nici afaceri private şi nici nu se ocupă cu ilegalitaţi.

Chiar înainte să ajungă la magazin ca să îşi cumpere cubuleţele de Maggi, se opreşte şi se uită la cei ce beau bere în cofetarie. Fiecare doză din acea băutură răcoritoare echivalează cu două zile de muncă. Cu toate astea, localul e plin, umplut de cupluri sau grupuri de bărbaţi care vorbesc tare, beau, degustă mîncare. Este cealaltă Cubă, cu moneda tare, cu părinţi în străinătate, cu firme pe cont propriu sau cu sursă de venit ilicită. Abisul între cele două e aşa de profund, discrepanţa aşa de mare, încît par să existe în paralel, făra să se intersecteze. Au frici personale şi vise diferite.

Cînd s-a anunţat săptămîna asta eradicarea dualităţii monetare, cele două ţări ce converg pe această insulă au reacţionat diferit. Cuba ce trăieşte din salarii mizerabile a simţit că în sfîrşit începe să se pună punct unei injustiţii. Sunt cei ce nu pot nici măcar să îşi printeze o poză de la ziua de naştere, să plătească un taxi comun sau să îşi imagineze să călătorească pe undeva. Pentru ei, tot procesul de unificare a monedelor aduce doar speranță, căci mai rău de atîta nu se poate. Cealaltă ţară, cea în pesos convertibili, a primit vestea asta cu mare precauţie. Cum se va modifica schimbul valutar în raport cu dolarul sau euro? Cît se va devaloriza puterea de cumpărare a celor ce azi trăiesc mai bine?… gîndea pragmatic.

Într-o societate în care abisurile sociale sunt din ce în ce mai insondabile şi inegalităţile economice cresc, nici o măsură nu ajută pe toată lumea, nici o facilitare nu le îmbunătăţeşte viaţa tuturora. Douăzeci de ani de schizofrenie monetară au creat şi două emisfere, două lumi. Rămîne de văzut dacă un simplu schimb de bancnote va putea apropia cele două lumi care sunt incluse în realitatea noastră, cele două dimensiuni. Dacă  doamna care mănîncă, aproape mereu, orez cu un cub de supă se va aşeza într-o zi în cofetărie şi să ceară o bere. (traducere de la Larisa Sioneriu)

Sunt în acelaşi parc în care, acum treizeci de ani, eu şi cu soră-mea fugeam şi ne jucam. Două fete fac piruete la fel ca noi pe vremuri şi se ascund după tufişuri. Cu toate astea, există ceva foarte diferit în deja-vu-ul ăsta: lipseşte fîntîna cu acel sunet de ploaie căzînd pe marmură. Cu mici excepţii, o privilește foarte asemănătoare se repeta în fiecare din piaţele Havanei. Lipsă, neglijenţă sau politică urbană, nimeni nu o poate explica, dar în ultimele decade, oraşul ăsta a pierdut prezenţa umedă a fîntînilor sale.

Ghidată după memoria mea, am hotărît sa fac un tur al apelor. Pe colţul dintre Belascoain şi Carlos III, din acel iaz unde ne înecam mîinile, şi uneori şi picioarele, a mai rămas doar un rezervor gol. La cîteva străzi mai încolo, nişte fiare oxidate semnalează locul unde a fost cîndva una dintre cele mai efemere fîntîni pe care mi le amintesc. Abia dacă a durat cîteva săptămani după ce au inaugurat-o cu acte oficiale, discurs şi toate cele. Cunoscut ca ‘Bideu-ul lui Paulina’, lîngă Ciudad Deportiva, acum ploile torenţiale îl transformă într-un lac verde cu mormoloci. Să nu mai vorbim de Fîntîna Tinereţii – bătrînă şi lipsită de graţie – atît de aproape de mare şi atît de departe de splendoarea sa de altădată.

Într-o investigare sumară a motivului pentru care oraşul ăsta şi-a pierdut atîtea surse, am aflat răspunsuri diferite și revelatoare: ‘Problema e că s-au furat pompele ce asigurau circuitul apei’ mi-a zis un funcţionar. Într-un alt loc, un angajat m-a asigurat deranjat: ‘A trebuit să o închidem, că unii îşi făceau baie aici, cum nu au duşuri la ei acasă’. Cea mai simpatică a fost o doamnă care mă privea cu ochi mari în timp ce îmi reproşa: ‘Auzi, dar ce memorie extraordinara ai, fîntîna asta nu mai merge de zeci de ani’. În centrul din Plaza Vieja se ridică una din puţinele fîntîni care încă mai funcţionează şi care a fost înconjurată de un gard impunător, ca să împiedice ca vecinii să ia cu găleata preţiosul lichid. Mi-am terminat turul apei deşertice la cunoscuta fîntînă La India, care e şi ea, fără un strop de H2O.

Ca locuitori ai acestui oraş, trebuie să facem ceva ca fiii noştri să poată experimenta frumuseţea parcurilor cu fîntînă. Știu că altele sunt priorităţile care trebuie rezolvate, dar cît de gri este asfaltul, cît de solitara e o mică piaţă şi cît de înăbuşitoare e căldura fără sunetul apei ce sare pe piatră. (traducere de Larisa Sioneriu)

Cînd eram în liceu, două cuvinte din arsenalul de insulte m-au șocat. Unul dintre ele era ”auto-suficient”. Stigmatul său se origina în procesele tip mea culpa, necesare acceptării în Uniunea Tinerilor Comuniști, în care candidații se criticau pe ei înșiși pentru a nu se fi comportat, întotdeauna, ca parte a colectivului. Alt termen peiorativ era ”conștient” sau ”în cunoștință de cauză”, care, în contextul amintit, se referea la cineva prea intelectual, prea devotat cărților, prea angajat în educație. Studenții buni erau etichetați ”super-conștienți” iar liderii naturali care apăreau în fiece grup erau și ei marcați de auto-suficiență. Mai bine să nu excelezi, să nu se supra-ostenești… ne avertizau aceste imprecații.

Elogiul mediocrității individuale dă naștere la societăți mediocre. A critica pe cei talentați și cu spirit antreprenorial zădăcrnicește dezvoltarea unei națiuni. Capitalul profesional nu se construiește doar cu titluri, diplome și certificate post-doctorale, ci cu o nevoie ivită într-o societate ce prețuiește cunoașterea. E, de asemenea, imperativ ca inteligența să nu fie ceva de ascuns, cu sfială sau rușine. Suntem cu toții, în mod potențial, cercetători sau pionieri ai cunoașterii în căutarea unui mediu care ne respectă capacitățile. O țară de cercetători ar trebui să aducă în prim-plan laboratoarele și vaccinurile sale; de asemenea, să se asigure că cetățenii obișnuiți pot patenta descoperirile lor și pot fi recompensați, atît material, cît și spiritual, pentru spiritul inovativ.

Sunt multe titluri universitare în Cuba însă atîta vreme cît acești oameni nu au recunoașterea socială și legală, sau salariile proporționale cu munca lor, greu ne-am putea numi o națiune a științei. E trist că ridicăm mai multe statui și numim mai multe piețe după numele celor care au ținut machete și arme în mînă decît după acele persoane care au salvat vieți cu microscopul și seringile lor. Miligramul prodigios* de cunoaștere necesită un mediu în care se poate multiplica. Acel sol fertil care poartă germenii educației, viziunea unei vieți mai bune prin cunoaștere științifică și catalizatorul esențial al libertății. (traducere de AG)

*”O furnică, cenzurată pentru încărcăturile prea subtile și desele devieri, a găsit într-o dimineață, pe cînd se rătăcea încă o dată de la drum, un miligram prodigios. Fără a se gîndi la consecințele descoperirii sale, a luat miligramul și l-a urcat în spate. Din fericire, era povara perfectă pentru ea. Greutatea ideală a acelui obiect i-a dat o energie ciudată: precum greutatea aripilor la păsări”(Fragment din ”Miligramul prodigios”, de Juan José Arreola, Complete Works, Mexico, Alfaguara, 1997)

Dacă realitatea s-ar putea personifica, dacă ar putea intra într-un corp, să prindă contur fizic. Dacă o societate ar putea fi reprezentată de o fiinţă, a noastră ar fi aceea a unui adolescent în creştere. Cineva căruia i s-ar prelungi braţele și picioarele, care şi-ar dori să scape de paternalisme şi să devină un adult. Dar acel baiat fără barbă poartă o haină atît de strîmtă, că abia îi permite să respire. Cotidianul nostru e comprimat într-un corset de o legalitate cu interziceri excesive şi de o ideologie expirată și disfuncţională. Aşa aş desena Cuba de astăzi, sub forma unui puber reprimat, asta ar reprezenta contextul în care trăiesc.

Tendinţa guvernamentală nu-şi croieşte drumul spre recunoştinta nevoilor noastre de expansiune economică şi politică. Mai degrabă încearcă să ne preseze în mulaje absurde. Asta e cazul puținelor ocupaţii permise pentru munca pe cont propriu, acel sector care, în orice altă ţară, ar avea calificativul de ‘privat’. În loc să amplifice numărul licenţelor ca să includă multe alte activităţi productive şi servicii, autorităţile pretind să taie din realitate ca să se încadreze în lista celor acceptate. Legea comportîndu-se nu ca un catalizator pentru creativitate şi talent, ci ca un frîu strîns ca să limiteze antreprenoratiul.

Ultimul examplu al acestei contradicţii  stă în operaţiunile împotriva celor ce vînd haine importate, aduse în primul rînd, din Ecuador şi Panama. Potrivit celor spuse de presa oficială, mulţi din aceşti comercianţi lucrează sub licenţa de ‘croitori’ , ceea ce le permite să comercializeze articolele ieşite din propriile maşini de cusut, dar care oferă bluze, pantaloni şi genţi confecţionate. Infractorii sunt pedepsiţi prin confiscarea mărfurilor şi amenzi exorbitante. Inspectorii pretind în felul asta să ne îmbrace realitatea în cămaşi de forţă, detaliate în monitorul oficial.

De ce în loc de atîta persecuţie, nu se autorizează munca ‘comerciantului’. A cumpăra, a transporta şi a revinde articole de mare cerere nu ar trebui să constituie un delict, ci o activitate regulată care ar contribui şi la fisc, prin taxe. A nega această piesa-cheie în mecanismul oricărei societăţi înseamnă a nu înţelege cum se structurează sistemul economiei acesteia. Cadrul legal a unei naţiuni nu constă în condamnarea naivitaţii chioşcurilor, fabricărilor si vînzărilor de churros (dulciuri); ci în stimularea dezvoltării profesionale şi materiale. Atît timp cît guvernul cubanez nu acceptă acest abecedar al dezvoltării, realitatea noastră nu poate decît să-şi prelungească braţele spre ilegalitate şi spre clandestinitate. (traducere de Larisa Sioneriu)

Bună seara:

Acum mai bine de zece ani, a ajuns pentru prima dată în mîinile mele cartea lui Vaclav Havel, ”Puterea celor lipsiți de putere”. A venit împachetată într-o pagină din ziarul oficial al țării mele, cotidianul Partidului Comunist Cubanez. Învelirea cărților era una dintre multele modalități de a ascunde de ochii informatorilor și ai poliției politice textele suspecte, interzise de guvern. Am citit astfel, clandestin, istorisiri despre Căderea Zidului Berlinului, schimbarea din Cehia și toate celelalte evenimente din Europa de Est. Știam despre toate aceste tranziții, unele mai traumatice, altele cu mai mult succes și mulți dintre noi am visat că această transformare să cuprindă și Insula noastră din Caraibe, victimă a totalitarismului de mai bine de cinci decenii. Tranziția la care aspirăm rămîne să fie edificată. Procesele schimbării nu vin singure, cetățenii sunt cei care trebuie să aprindă scînteia.

Astăzi mă aflu aici, chiar în orașul unde Vaclav Havel s-a născut, acest bărbat care a sintetizat spiritul tranziției cum puțini au reușit. De asemenea, mă întîlnesc cu oameni care au încurajat, au catalizat sau au personificat dorința de schimbare a societăților  lor. Explicația vine din năzuința unor orizonturi cu libertăți mai cuprinzătoare – o trăsătură esențială a naturii umane. Astfel, e complet ciudat și nenatural ca regimurile să încerce să se eternizeze asupra națiunilor, să le imobilizeze, să le confiște dorința de a visa că viitorul va fi mai bun.

Pe vremea lui Vaclav Havel, pentru Lech Walesa și pentru mulți alți disidenți ai regimurilor comuniste, metodele protestului pașnic au fost eficiente: sindicatele și creația artistică au fost folosite ca agenți ai schimbării. Acum tehnologia este cea care ne ajută. De fiecare dată cînd folosesc telefonul mobil pentru a denunța o arestare sau cînd scriu pe blog despre situația dificilă a atîtor familii cubaneze, mă întreb cum ar fi ajutat aceste gadgeturi cu tastaturi și ecrane activiștii din deceniile anterioare. Cît de departe ar fi ajuns vocile și proiectele lor, dacă ar fi avut la dispoziție rețelele sociale și tot cyberspațiul care se deschide astăzi în fața ochilor noștri. Web-ul 2.0 a fost, fără îndoială, un catalizator al spiritului schimbării care sălășluiește în noi.

Astăzi, pentru prima oară la Forum 2000, participă și cîțiva activiști cubanezi. După decenii de izolare a insulei, prin care regimul țării noastre a blocat ieșirea în exterior a multor disidenți, jurnaliști independenți și bloggeri alternativi, am cîștigat această mică bătălie – de a deschide granițele țării. Este o victorie minoră, incompletă, deoarece lipsesc atît de multe. Libertatea cuvîntului, respectul pentru opinia liberă, capacitatea de a alege noi înșine cine ne reprezintă, stoparea acelor acte de ură numite ”marșuri de repudiere”, încă prezente pe străzile din Cuba, puse-n scenă împotriva celor care gîndesc altfel decît ideologia de la putere. Mulți dintre noi simt însă vîntul schimbării în Cuba. O schimbare care are loc într-un mod ireversibil și mai instructiv: una care pornește de la individ, de la conștiința unei națiuni.

În această tranziție se poate remarca influența multora dintre voi. Mulți din cei prezenți, avînd deja experiența libertății, ați descoperit că libertatea nu este capătul drumului, ci apar alte probleme, responsabilități și provocări noi. Voi ați păstrat viu suflul schimbării în societățile voastre, adesea riscîndu-vă numele și viața.

Precum spiritul tranziției ce străbate cartea lui Vaclav Havel, învelită, pentru a fi deghizată, în paginile celui mai osificat și reacționar cotidian oficial imaginat vreodată. Precum acea carte, tranziția poate fi interzisă, cenzurată, maculată de orice cuvînt jegos, amînată și demonizată… însă ea întotdeauna va veni. (traducere de AG)