Getta Berghoff Weblog

I n e r ţ i e :In fiecare dimineaţa
Se trezeşte ţara
Cu gustul dulceag de sânge în gură
O nouă hemoptizie
Din volumul umbra copacului, dr. E.E.Tacciu

Nurit mă sună la telefon în fiecare dimineaţă să afle de sănătatea mea. Cu această ocazie ne reamintim cele stabilite din ajun pentru ziua care abia începe. Convorbirile sunt deobiceiu scurte. Ne dorim una alteia “o zi bună” la care eu adaug “şi liniştită”.
Îi cunosc drumul şi mi-e uşor s-o însoţesc cu gândul pe întreg traseul. Cunosc fiecare piatră, fiecare construcţie şi n-aşi greşi de ar trebui să răspund cuiva cum şi când s-a construit cartierul. Cu memoria vizuală de care încă mă pot lăuda văd construcţiile în piatra albă ierusalmiteană în lumina curată a diminetii, lăptoasă la amiază, încârcată de umbre şi praf la căderea serii, cunosc culoarea oraşului sub bătaia ploii, sau obosit de povara hamsinului.. Ştiu şi colţul unde Nurit coteşte drumul, traversează strada şi trece de dugheana la care uneori, la întoarcerea acasă îşi cumpără fisticuri, migdale şi mirodenii. Cu gândul la ea, ca în oricare altă dimineaţă, am ochii pierduţi în defileul drumului pe care îl traversează. Ceasul din perete bate de opt ori, motiv să răsucesc butonul radioului ca să aflu ultimele ştiri.
O pierd pe Nurit din obiectiv pentru că se anunţă un nou atentat. Incă nu ştiu unde anume s-a întâmplat, şi într-o panică mută a memoriei trec în revistă pe toţi ai mei acolo unde-şi duc viaţa. Mi-au rămas patru copii, patru nurori, nouă nepoţi. Cinci dintre nepoţii mei sunt acum soldaţi. Închid radioul şi trec la ecranul televizorului care-mi oferă tot ceea ce vreau să ştiu. Teroriştii, unul goneşte după Allah, celălalt împiedicat de poliţia noastră o secundă înainte de a apăsa pe cureaua care ar fi declanşat a doua explozie, nu mai are şansa să-l întâlnească. Băieţii noştri au dezamorsat dinamita cu multă prudenţă ca ucigaşul să rămână în viaţă. “Ghinion sau noroc pentru el ?” mă întreb. De-ar fi ştiut pentru ce-i dată viaţa nu s-ar fi înfăşurat cu materialul exploziv într-un loc public să se omoare pe sine ca să omoare lumea de pe stradă… Nu se ştie câţi terorişti au fost, dacă ceilalţi au scăpat şi vor încerca să declanşeze alte atentate.
Crainicul anunţă că gruparea teroristă Jadin Elkasin şi-a asumat răspunderea pentru atacul terorist, iar pe ecran apare fotografia „eroilor”, băieţi tineri. Privesc aceste fiinţe primitive, cu feţele ascunse sub broboadă, fotografiaţi cu Kalacinicovul într-o mână şi Coranul în cealaltă…Obrazul acoperit ! Omul paşnic nu şi-l ascunde, şi-l arată. Iată prima dovadă a intenţiilor care-i stăpânesc. Aceştia sunt în ochii lumii eroii palestinieni, victimele ocupaţiei israeliene. Acestora le-am întins mâna spre pace obligându-ne să le aducem o viaţă prosperă în schimbul bunei vecinătăţi…Cine-i trimite să verse sângele, al lor şi al nostru?
Cine-şi mai aminteşte de atacul de la cofetăria Apropo, de cel din piaţa Mahane Yehuda, atacul din Supermarket, pizzeria Sbarro din King George, cofetăria Memento, toate în inima Ierusalimului, atacul de la Dolfinarium – Tel Aviv… Mai poate cineva enumera câte atacuri au săvârşit în Hedera, într-un local de festivităţi din Askelon sau în mica aşezare Cfar Darom sau la Aţmona, şi cum Doamne să le ţii minte câte au mai fost ?
De mai bine de un an, de când terorismul ne loveşte aproape în fiecare zi, mă simt bolnavă, bolnavă de tot ce se petrece la noi, în plină stradă, în plină zi. Ierusalimul şi poporul evreu trăiesc o necontenită tragedie. Între zidurile bătrâne s-au sedimentat legendele, istoriile noastre, Oraşul lui David a inspirat pe iluminaţi şi a dat adăpost fanaticilor. Şi azi, uite câte se întâmplă aici.
Fiul meu Israel, cu puterea lui de observaţie si cu spiritul caustic dintotdeauna, mă sfătuieşte: „mamă, te rog să asculţi CNN-ul şi nu lua în seamă ceea ce se întâmplă cu adevărat pe uliţa noastră. CNN-ul relatează numai mizeria şi soarta cumplită a palestinienilor, fiinţe neştiutoare, paşnice, victime ale ocupaţiei israeliene…” Câteodată, suport cinismul lui Israel zâmbind.
M-am aşezat acum în fotoliu să aflu detaliile. Aceleaşi informaţii repetate, furnizate de la reporterii ajunşi la locul atentatului şi martorii oculari, ambulanţe, poliţie, tărgi pe rotile, voluntari de la societatea ZACA* culeg bucăţi de carne pulverizate prin puterea exploziei, provenite de la victimele aflate în vecinătatea locului, fracţiuni de oameni care cu câteva minute în urmă, erau vii şi întregi. Aceste imagini sinistre atât de des repetate în vremea din urmă îmi fac rău. Am închis televizorul şi-am rămas în fotoliu. Mă simt mai obosită decât după o zi de muncă, altădată.

Străbătusem Europa. Amândoi ne pierdusem familiile în timpul războiului. Nu mai aveam la cine ne întoarce. Debarcasem împreună de pe vaporul care aducea în ţară supravieţuitorii lagărelor. Eram foarte tineri, n-aveam bagaje, numai idealuri. Veneam spre Palestina să prindem rădăcini în pământul străbunilor, în nisipul care e al nostru. După tot ce trecuse peste familiile noastre, a mea şi a lui Max, după atâta cenuşă rămasă acolo, noi doi am ajuns în ţara străbună. Veniserăm acasă, singura adresă care ne-a rămas. Eu şi Max hotărâsem să întemeiem o familie. Mai ajunseserăm o dată aproape de ţârm, dar ghinion, am fost opriţi de englezi si internaţi în lagărul din Cipru, unde am rămas mai mult de şase luni. De astă dată am coborât la Niţanim.
De pe puntea vaporului, Max, înalt şi drept şi-a trecut pe după umăr arma primită. Cu ea pe umăr arăta mai înalt. M-a sărutat şi a intrat în coloana soldaţilor care se îngroşa mereu. L-am privit din urmă. Îl simţeam mândru şi fericit. Eu, sanitară în lagăr, am fost repartizată la un grup de fete tinere, infirmiere. Fără să ne dăm seama fuseserăm despărţiţi. Soldaţii recrutaţi de pe vapor, trimişi o săptămână la instruire, s-au înfruntat cu legiunile iordaneze ! Legiunile iordaneze erau o armată disciplinată.…Beit Dagan, Iazur, Mahanot Ţarfanod, Ramle, la încrucişarea drumurilor spre Latrun, împrejurimile Castel, Şar Hagai, toate trebuiau cucerite. Bătrânul**, conştient de superioritatea militară a duşmanului, ordonase totuşi cucerirea Ierusalimului : „Putem rămâne un popor fără de ţară,
dar ţara fără de Ierusalim nu va fi ţară”. Bătrânul avea dreptate. Ierusalimul rămânea capitala memoriei, oraşul inteligenţei spirituale şi refugiul fanaticilor iar noi, fără de Ierusalim nu vom
avea ţara. Mă trec sudorile. Simt cum dau năvală peste mine amintirile,
*Echipe de identificare a victimelor atacurilor teroriste
** Ben Gurion
ele devin totuna cu trecutul nostru, al meu şi al lui Max. Adevărate cascade de evenimente au rămas pentru mine tablouri vii, derulate cu viteza nimicitoare a timpului. Vreau o batistă si un Vaben să mă liniştesc.
În săptămânile următoare aflasem că Max lupta în rândurile Haganei. Forţele noastre cuceriseră Ierusalimul de vest. Max m-a adus şi pe mine din Kiriat Anavim. Primise o casă arăbească, părăsită, în Ein Keren. Era o casă spaţioasă cu odăi înalte, ferestre înguste, decorată în interior cu mozaicuri în albastru şi verde, aspect de casă confortabilă pentru noi care uitasem înţelesul cuvântului. Casa era străină de inima mea, numai Max ţinea să rămânem acolo. Purtam deja prima sarcină şi l-am ascultat.
Când se nimerea să vină acasă, pântecul meu tot mai proeminent îl inspira pe Max la visare şi vorbea fătului : ”Pentru tine voi pune temelia casei noasre, pentru tine şi fraţii tăi…şi până veţi creşte voi, va fi şi pace în ţara noastră…Te asigur fiule, tu o să trăieşti în ţara ta mândru şi liber…” Prin asemenea angajamente se obliga Max să asigure viitorul copiilor pe care-i aştepta.

Primului născut i-am dăruit numele Israel, apoi celui de al doilea băiat i-am dat numele Şulim, aşa a vrut Max, simplu, să-i spunem Şulim, ca el să fie vestitorul păcii ce-şi va găsi loc printre noi. A urmat fetiţa, Nurit, căci se născuse în ajunul sărbătorii de Hanuca. .Max era mândru de menirea mea să-i nasc copiii. Şi pe neaşteptate veniseră gemenii, doi băieţi ! Eram fericiţi, ridicasem o familie, o reconstituiam aici, în Casa Noastră.. Deveniserăm ierusalmiteni. Ne-am mutat în casa noastră nouă, din Rehavia abia clădită. Pacea nu venise, nici nu se vestea .
In războiul de uzură un obuz i-a retezat braţul lui Şulim. In războiul de Iom Kipur, Nurit a rămas văduvă. Rămăsese cu trei copii mici. Războiul din Liban şi-a cerut şi el preţul lui : La Beaufort Castel, noi îi spunem Abufor a căzut geamănul cel mare. De la el am un nepot, acum soldat.
Sunt obosită de propriile mele dureri şi nu mă pot lepăda de ele nici acum, când duşmanii, ca fiarele sălbatice ne atacă pe unde nu te aştepţi. Noi am rămas cu mitul „Poporului ales”şi Dumnezeu le-a încurcat pe toate.
Rămân în fotoliu şi capul mi-l sprijin între palme. Niciodată n-am trăit asemenea zile…. Şi lumea, nepăsătoare ca şi altă dată, nu a învăţat nimic. Dintotdeauna omul şi-a dovedit intersul pentru “nou” lăsând deoparte “vechiturile”… Bătrânii uită, copiii nu învaţă. Generaţiile tinere cunosc vechiul conflict dintre Creştinism şi Islam? Conducătorii lumii civilizate leagă evenimentele trecute cu cele de acum? Pericolul islamizării lumii îi paşte şi pe cei de peste ocean, acei visători naivi, politicoşi, cu zâmbet pe buze, care de atâtea ori, când eram la un pas de a frânge gâtul duşmanului, ne-au spus “opriţi-vă!” Sângele nostru se menţine la cea mai coborâtă cotă a valorilor.
Până în ziua de azi, ni se cere să dăm dovadă de “stăpânire”…adică să nu stârnim atâta gălăgie când le reuşeşte câte un atentat !
Durerea mi-e proaspătă şi memoria încă întreagă. Sunt deja bătrână, dar mi le reamintesc pe toate, deaceea, nu-mi pot ascunde spaima acestor zile. Pericolul islamizării cum îl numesc eu, este de fapt o formă de revenire a fascismului. Să întreţii conflictul din Orientul Mijlociu e o afacere rentabilă. Intâi să-i măcelărească pe cei care se consideră israelieni, să-i radă, să-i desfiinţeze câte puţin în fiecare zi şi drumul rămâne deschis… Teroriştii au demonstrat-o lumii întregi că pot ajunge şi în inima New-York-ului.. Europa, rămâne aceeaşi Bătrâna Doamnă. A pactizat altă dată cu Hitler, de ce n-ar face-o cu Islamul ?

Telefonul sună şi-mi frânge gândurile. Desigur, copiii au auzit de atentat şi vor să ştie dacă n-am ieşit din casă. In Ierusalim am rămas numai eu, Israel, Nurit cu băieţii. Să creşti trei copii singură, să le ţii loc de tată, n-a fost treabă tocmai uşoară.
Şulim cu braţul pierdut, a rămas activ în armată până la vărsta de 5o de ani. De câţiva ani s-a mutat cu familia în Nord dar se socoate tot ierusalmitean. Beny a părăsit şi el Ierusalimul şi-a luat casă la Modiin. Şi-au clădit viaţa unde şi-au găsit o pâine mai bună, dar în fiecare seară ne întâlnim pe firul telefonului. Vrem, cu toţii vrem o convieţuire paşnică, dar cu cine ? Telefonul sună.

-Am ştiut că eşti tu, Şulim, bine că te aud…
-A fost un atentat acum de dimineaţă.
– Da, am auzit şi eu, mă uit, mă uit şi tocmai vorbeam cu Dumnezeu !
– Dar ce ai cu El ?
– Să-L trezesc, să deschidă ochii să vadă ce-i pe lume.
– Lasă-L, mamă şi El e obosit de noi.
– Dar cui vrei să vorbesc ? Celora care ne cer “să ne stăpânim”, ăluia ce tocmeşte bande teroriste în fiecare zi ? Pentru ca, după atentate, se spală pe mâini, declarând că el e „contra violenţei”? Dacă ni s-a recunoscut ţara ca fiind a noastră, de la cine trebuie să cerem încuviinţarea să ne apărăm ? De peste 5o de ani de când o avem, noi nu ne purtăm ca stăpânii locurilor, ci ca nişte toleraţi… de aia curge mereu sângele nostru … Ehei, băiatule, gospodarul trebuie să ştie să-şi gospodărească casa atunci când o are…
Ca să-mi potolească mânia, Şulim mă întreabă de Nurit.
-E bine, îi răspund cu furia rămasă în mine, am vorbit dimineaţa, da, toţi suntem bine…Acum, de Hanuka o sărbătorim, să veniţi aici.
– Tu eşti gazda şi bucătăreasa ?
– Eu, că ea o ocupată. E vacanţă acum, dar Nurit are repetiţii cu corul ei. Are o formaţie excelentă. Au o orchestră şi un cor cu 100 corişti. Repertoriul e bogat, numai cântece despre Ierusalim.
– Chiar sunt potrivite aceste zile, da asta e, să cânţi Ierusalimul! Curge suficient sânge ca să ai cu ce scrie partiturile…
– Sângele curge… îi tai eu vorba, dar de ce să nu-l cântăm ?

Atâta vorbisem cu Şulim, că mirosul cuptorului m-a grăbit spre bucătărie. Cineva suna la uşă.

– Am vrut să plec, bunico…
– Chiar înainte mă gândeam la tine şi uite cum te-am adus cu gândul dar nu te-am auzit că eram la bucătărie… Şulim a aflat de atentat şi a vrut să ştie dacă sunt acasă…M-a ţinut de vorbă şi i-am amintit şi lui, de Hanuka o serbăm pe Nurit. Să ţii minte şi tu.
– Şulim, dece nu-i spuneţi Shalom ?
– Şulim, aşa a vrut bunicul tău şi aşa a rămas pentru noi toţi, Şulim…când el s-a născut vorbeam între noi idiş şi Şulim e denumirea păcii în această limbă, dar şi voi să-i spuneţi Şulim că aşa a vrut bunicul…
Îl sorb din ochi pe Saghi şi mă ia gura pe dinainte. “Cât semeni tu cu tatăl tău !”
– Cu Beny…
– Da, şi cu Beny că erau gemeni şi pe tatăl tău tu nu l-ai cunoscut şi uite, nici nu-l ai în minte… Aşa-i viaţa copilule, anii trec, viaţa merge înainte şi tu eşti a treia generaţie de soldaţi în familia noastră, numai pacea încă n-a venit…Dar tu cum de eşti pe drum la orele astea ?
– Mama nu m-a văzut de aproape două luni de când cu evenimentele. Acum, de Hanuka am primit trei zile libere. Trecusem prin apropiere şi am venit să te văd.
Mă mângâi să-l privesc cât de frumos crescuse, gândesc la Max şi iar mă ia gura pe dinainte.
-De-ar trăi bunicul tău, ar muri încă o dată văzând toate câte se întâmplă la noi.
Saghi îşi auzea bunica. : Ceea ce ştia el şi nu bunica, era doar amănuntul că se pregătesc multe atentate fără să le putem preveni. Iată de ce nu găsea vorba s-o liniştească.
– Lasă, bunico, lasă treburile astea armatei, nu mai fi aşa prăpăstioasă.
– Nu-s prăpăstioasă cum crezi tu, dar vezi, noi şi duşmanii noştri descindem dintr-aceiaşi străbuni, rodul lor, şi de ar fi să le cinstim amintirea ar trebui să trăim în pace, şi uite ce ură dospeşte între noi…
Mi-am dar seama că vorbesc ca vântul care şuieră-n câmpie şi am schimbat vorba.
– Nurit, – începusem să-i spun – împlineşte peste două zile 53 de ani. Să vii şi tu şi adu-i şi pe cei de acasă, să fim împreună şi la bucurii.
– Numai dacă rămân, dar celor de-acasă o să le spun.
– N-ai spus că ai trei zile permisie ?
– Am, dar cine ştie ce se mai întâmplă în timpul ăsta ? Nu vezi bunico, palestinienii se întrec între ei care să prindă mai repede expresul să întâlnească fecioarele promise.. Îl auzeam şi-l priveam cu ochii trişti de prostia omenească. Aveam de gând să-i spun ceva despre fecioarele promise dar Saghi discuta la celular.
– Bunico, trebuie să plec imediat, acum a fost un alt atentat…
– Unde ? vreau să-l întreb dar constat că am rămas singură în casă. Încerc să răsucesc butonul televizorului şi degetele-mi sunt înţepenite, tremur, simt că nu mai sunt stăpână pe mine. Vreau s-o sun pe Nurit, numărul mi s-a şters din memorie, să o sun pe noră-mea, mama lui Sagi, i-am uitat numele, mă uit după carnet… Mă cuprinde panica. Telefonul, unde-i caietul cu numerele de telefon ?
Îmi frâng mîinile, învârtindu-mă în odaie. Dumnezeule, nu-mi lua minţile! Cu mâini tremurânde am reuşit să răsucesc butonul. Nici nu înţeleg ce văd… Se vorbeşte despre o maşină infernală intrată peste un jeep cu soldaţi grăniceri… ambulanţe în alertă, iarăşi cei de la ZACA cu jachetele galbene, caldarămul cu pete de sânge.De ce l-am lăsat să plece ? Unde-i Nurit ? să n-o fi prins în drum.

Atentatul a avut loc la intersecţia străzii, lângă intrarea la conservator. Saghi aleargă într-acolo. Loviturile bocancilor în caldarâm ricoşează ca un ecou în tâmplele lui înfierbântate. Drumul pare mai lung decât îl cunoştea. Maşini ale poliţiei oprite în latul străzii barează circulaţia. Saghi sare peste maşina care-i barează drumul vrea să ajungă de partea cealaltă, să intre în curtea şcolii. Miros de ars, lume agitată, o femeie strigă în disperarea ei un nume, probabil copilul. Sub molozul de sticlă spartă dintr-o vitrină recunoaşte ghiozdanul… …
Dintr-un coş rămas pe caldarăm s-au împrăştiat legume peste tot.. Saghi calcă printre ele cercetând trupurile fără de viaţă, aruncate în aer de suflul exploziei. O femeie zace într-o baltă de sânge.. E încă în viaţă. Saghi caută o targă, un paramedic, sunt mulţi împrejur, nici unul disponibil, îi identifică chiar văzuţi din spate, aplecaţi fiecare peste altă victimă, pe spatele lor e înscris cuvântul “hoveş”*, nu e timp să aştepte ajutor, o ridică pe braţe, aleargă cu ea spre prima ambulanţă şi strigă, “faceţi-i loc”.Răsuflă uşurat că femeia e în ambulanţa care se îndreaptă în viteză spre un spital. La doi paşi de el,
* Sanitar
un bărbat zace într-o baltă de sânge. Palmele de la amândouă mâinile atârnă, parcă cineva i le-a smuls din loc…Un paramedic se apropie în pas grăbit. Saghi arată câtre cel de pe caldarâm. Convins că nu-s îndeajunse mâinile paramedicului, încearcă să-l ajute.Amândoi reuşesc să oprească sângerarea. Paramedicul, preocupat de rănit, abia acum îl observă pe soldatul care-l ajutase.
– Eşti rănit ? îl întreabă după ce-l văzu cu uniforma însângerată…
– Nu, – răspunde mai mult să-l liniştească – am ridicat pe braţe o femeie până la ambulanţă… Amândoi îşi rotesc privirile. Atâtea victime zac pe caldarâm… nu mai au nevoie de ajutor. “Ar trebui acoperiţi” gândeşte Saghi şi caută împrejur. Nurit ! unde-i Nurit ?. S-o întreb pe bunica dacă a vorbit cu ea ? Nu, mă reped la spital să o caut – şi priveşte printre cei rămaşi pe caldarâm. Cei de la ZACA îşi continuă treaba, culeg resturi de carne, fragmente din trupuri de oameni şi acoperă pe cine trebuie.
Nurit ? Unde-i Nurit ? Întrebarea l-a adus în faţa unei imense băltoace de sânge. „Aici s-a produs atentatul” e deducţia lui Saghi şi rotindu-şi privirea vede bucăţi de carne încă neidentificate. Vede şi un telefon celular. Înghesuiala împrejur creştea. Zeci de ochi privesc. Nimeni nu îndrăzneşte să-l atingă. Saghi vrea să se aplece, poliţistul îi interzice. „Are înregistrat un mesaj” îi arată poliţistului.
„Da, aşa pare”, mormăi celălalt, “asta-i ce a rămas din jeep” şi poliţistul se apleacă luându-l în căuşul palmei să asculte mesajul înregistrat…
Cei din imediata apropiere auziseră şi ei. Erau două mesaje : primul : “Nu te îngrijora, mamă, dacă nu răspund, înseamnă că îmi împlinesc orele minime de somn ori, sunt în gardă…” Cel de al doilea mesaj : ”Michael, copile, dă-mi un semn de viaţă, de două zile nu te-am auzit. Sună-mă imediat, la orice oră, numai un cuvânt să aud de la tine, ai grijă, păzeşte-te şi la nevoie să tragi…Să tragi tu primul…Mi-e inima grea şi tu eşti toată viaţa mea”
Saghi îşi aminti de mama lui, ”Şi ea aşteaptă un telefon “ apoi iar îşi aminti de Nurit. Urechile îi ţiuiau de atâtea voci familiare Ele strigau în urechile lui, cereau „un semn de viaţă”, dar n-avea curajul să sune. Se agăţase de scara unei ambulanţe care staţionase alături. Va ajunge mai repede la spital şi va avea informaţii.

O lume disperată aştepta la coadă. S-a înghesuit şi el printre cei veniţi să-i caute pe cei dispăruţi. I-a venit rândul. Suflarea îi tremura pe buze. Nurit nu era trecută pe nici o listă. Nu printre cei morţi, nu printre răniţi. Acum simţea că respiră. Prinse curaj să sune acasă. De la mama aflase că Nurit era la bunica, şi amândouă îl căutau pe el. Nu reuşeau să-l contacteze la telefonul celular.

Mulţi ani au trecut de când n-am mai vizitat „Casa Lorzilor” de la Maale Hahamisha, clădirea aceea veche de piatră, cu amprenta intemperiilor, şi cu terasa spre colinele ierusalmitene. Acolo, de-alungul anilor,  îmi aduceam copiii în vacanţă, să mă odihnesc şi eu, acolo de atâtea ori mi-am dorit să mor. Lăsam gândurile să reconstitue  monologul şi intriga, iar eu  cu imaginea  pendulei ce oscila  între alegerea vieţii sau morţii, atunci, în nopţile de vară priveam colinele Ierusalimului şi în  imaginaţia mea surescitată se profila forma unei păsări răpuse cu aripile desfăcute, încă tremurătoare, gata să atingă rănile din mine.

Urcam de astă dată spre Maale Hahamisha într-o ploioasă şi rece zi de noembrie, pe o ceaţă deasă care ne-a prins la Abu Gosh, în bătrânii şi tociţii munţi Iehuda. O asemenea ceaţă ne-a prins cu ani în urmă, într-o dimineaţă de vară prea matinală, când îndrăznisem să urcăm spre piscul Franz Ioseph.

Acum, la distanţa anilor, merita să înfruntăm ceaţa şi vremea ploioasă pentru că  perechea sărbătorită era altceva decât lumea cu care ne obişnuisem : nu erau nici excentrici, nici somităţi, nici eroii unor confruntări guvernamentale, nici laureaţi ai unor premii mult râvnite.Viaţa lor coincidea cu propria noastră existenţă zbuciumată şi controversată astăzi mai mult ca oricând.. La o aniversare a căsniciei lor venisem.

Nu-mi plac festivităţile de familie, celebrate dincolo de limitele intimităţii – motivul că ai împlinit un număr de ani îmi pare insuficient. Viaţa rămâne cel mai frumos privilegiu, dăruit o singură dată fiecăruia dintre noi, contează însă şi felul cum l-ai folosit. O viaţă are urcuşuri şi coborâşuri, uneori rătăciri, îţi trebuie puterea de a te întoarce, răbdare şi multă îngăduinţă şi mai ales să îţi păstrezi speranţa într-o dăinuire. Să aduni un bagaj de viaţă, să ai ce povesti ca să stârneşti interesul ascultătorilor. Să cauţi partitura şi nota potrivită, acel  La vibrant, să acordezi întreaga orchestră a vieţii lăsată în urmă, să aduci vibraţia propriei tale vieţi la urechile ascultătorilor să o audă, să o simtă, ca în suita lui Musorgski „Tablouri dintr-o expoziţie”.Tablourile expuse de tine să reînvie în viziunea celora prezenţi, imaginea să-i satisfacă  precum muzica lui Musorgski.

În cele ce urmează să povestesc, nu evenimentul interesează, ci persoanele care l-au generat.

Nu am nici o implicare în acest emoţionant eveniment la care am fost prezentă şi nici nu înţeleg motivul emoţiei mele. Privesc din scaunul meu lumea aşezată la mese şi regăsesc mulţi cunoscuţi, fără să uit pe cei dispăruţi din existenţa noastră temporală. Observ o altă lume care, prezentă fiind, o fi având legătură cu evenimentul şi protagoniştii lui.

Nu ştiu de unde să las firul să se depene, pentru că în faţa noastră, pe ecranul improvizat, e proiectată o fotografie, o mireasă şi un mire în haine militare şi beretă într-un decor de nisipuri, un far-west israelian din urmă cu 50 de ani.

Aparatul de proiecţie începe să deruleze imagini. Se evocă un moment, anul 1936, când din Anglia spre Palestina, pe calea mării, un vapor transportă „tineretul emigrant”.

Receptez momentul  spunându-mi că scânteia iudaică, împrăştiată pretutindeni,  a izbucnit ca un crater de magmă incandescentă când şi unde terenul a permis. Din România beligerantă a anului l943, emigraţiile erau clandestine. Pe calea ferată „tineretul emigrant” pleacă în Bulgaria, traversează Turcia, Siria, Libanul şi ajunge la Roş Hanikra în Palestina de atunci.

Emoţionată – cum v-am spus – fără să realizez motivul, ascult atentă evocarea evenimentului. Îmi amintesc de cele spuse de împăratul Napoleon în faţa unor bătrâni care plângeau sub nişte dărăpănături :

„ -de ce plâng aceşti bătrâni ?

    -plâng pentru ţara pierdută în urmă cu 2000 de ani.

   -un popor care nu şi-a uitat ţara pierdută, va găsi şi mijloacele să se reîntoarcă la ea”.

Familia, trei generaţii, s-a adunat în jurul mesei rotunde. Sărbătoriţii, puţin obosiţi, păstrează surâsul pe buze. Numai copilăria îţi permite să zâmbeşti când îţi vine, un om de lume ştie să aleagă clipa unui zâmbet.

În forfota de moment prind chipul bunicii. Părea că-şi pierduse răbdarea, puterea să ignore ceea ce o roade. Îşi priveşte nepoţii, aflaţi în cealaltă parte a mesei. Dar eu simt că ochiul ei vede mult mai departe. Priveşte, tace, gândeşte. Tresare o clipă, zâmbeşte şi schimbă câteva cuvinte cu soţul.

În ciuda evenimentului şi-a anilor, a părului albit sub tunsoarea scurtă, sărbătoritul arată tănâr. S-a ridicat de la masa rotundă să salute musafirii. În întâmpinarea lui vine fiica, Orna, cu microfonul într-o mână şi un caiet gros în cealaltă. Consistenţa caietului bogat prin materialul biografic, în mâna lui capătă  greutatea unui ciocan. Fiecare lovitură are rezonanţa în întreaga lui fiinţă, care-i cerea să ia o decizie. Rezonanţa auzită şi simţită numai de el, cerea un răspuns : să atingă sau nu rana întocmai aşa cum a trăit-o, cum a înfruntat-o ? S-o lase neobservată printre imaginile adormite, înecate în obişnuinţă, superficialitate, uitare ? Mâhnirea venită din afară a pătruns în inima lui pe calea celei mai cumplite suferinţi. De când se pregătea sărbătorirea jubiliară, în subconştientul lui, dilema se încingea pe foc.

Atât de aproape de el, Aiala nu bănuia că tocmai ea, fiica lui, îi provocase mâhnirea. În subconştientul său, de o parte şi de alta a ciocanului se adunau mâhnirea şi iubirea. În jurul aceleiaşi fiinţe.

În viaţa lui n-a umblat niciodată cu jumătate de măsură şi niciodată n-a spus da acolo unde s-a încălcat dreptatea. Dragostea adevărată pentru fiinţa iubită vine o dată cu înţelegerea pentru ea. Nu mi-aş iubi fiica de n-aşi înţelege-o… dădu el răspuns subconştietului şi simţi că ciocanul s-a oprit.

Privirile lor se întâlniră pentru o secundă, ochii le surădeau. Orna, şopti : noroc şi succes !

Din locul meu prinsesem momentul şi fără să-i bănui înţelesul mi-am spus : Omul acesta a făcut ceva în viaţă, are ce povesti…

 

Bătrânul soldat evocă trecutul : anii războiului, elev, exmatriculat din liceul de stat din oraşul natal în baza legilor rasiale. Tatăl meu, precizează vorbitorul, socoate că cel mai sigur adăpost pentru tinereţea mea ameninţată e Palestina…

 Venise în ţară la vârsta de l5 ani călătorind pe calea ferată două săptămâni. După o carantină de 20 de zile au fost aduşi în satul Iehezkel, în valea Izraeel. Grupa fiind mare, copiii au fost împrăştiaţi între familiile vechi ale aşezării. Patru din grupă au fost adoptaţi de familia Basini, prima mea familie în ţară, adaogă vorbitorul căutându-i din priviri pe musafiri.

De la o masă nu departe de cea unde îmi aveam eu locul, comesenii se ridicaseră în picioare : ea, femeie cu pielea brună şi părul cărunt, el, cu trăsături mai nordice, ars de soarele mediteranian.

Gândurile mele se perindă în felurite asociaţii ca o croşetă între degetele unei împletitoare dibace.

 

Vorbitorul nu-i un orator versat, se foloseşte de însemnările din caiet, totuşi reuşeşte să mă întoarcă şi pe mine în valurile furtunoase ale trecutului. În acele vremuri, schimbarea paşapoartelor era obişnuită printre emigranţi. Fotografia insului din paşaport trebuia să aibe asemănare cu familia care îl primea. Deci şi identitatea se schimba – urmează  precizarea.

Ziarele vremii publicau o rubrică cu imigranţii noi. Numele lui de acasă, apărut în ziar a pus pe drum o femeie, rudă  bine intenţionată care dorea să-l viziteze. Făcuse drumul de la Petah Tikva spre Beit Inai la adresa din ziar, cu o desagă. Dezamăgirea ei a fost mare pentru că la numele pe care-l căuta a răspuns un băiat de o vârstă cu a celui căutat, dar necunoscător al limbii române… Au furat băiatul.. s-a jeluit a doua zi într-o scrisoare.

 

Amănuntul stârneşte  ilaritate la unii, dar eu continui să urmăresc vorbitorul cu atâta atenţie, încât îi pot număra filele parcurse : descifrez  vibraţia subterană  care îl stăpâneşte. Emoţia e dublată de o mândrie justificată : el cunoştea limba ebraică de acasă, şi devenise omul de legătură între celalţi fraţi adoptaţi şi familia Basini.

 Şoşana Basini, sora lui adoptivă se căsătorise cu Ruven,  fiu adoptiv, la fel ca şi el.  Cu o mândrie pe drept meritată aminteşte, că prietenia dintre Şoşana şi Ruven a fost consolidată treptat de sărbătoritul de azi, de câte ori cei trei ieşeau la plimbare. El, pe post de translator, stimula dialogul perechii îndrăgostite.

 

Trăise doi ani în casa familiei Basani, acolo învăţase să mulgă vacile, să călărească, să sape pământul, să-l îngrijească, să-l ude şi să-l păzească. In toamna aceluiaşi an intrase la şcoală. Condiţia a fost să cunoască limba ebraică. În raport de însuşirea limbii, intrai în clasa corespunzătoare. „Am trecut un examen. Eu am intrat în clasa a 9-a. Ruven într-a 7-a”. îşi aminteşte sărbătoritul. Anii petrecuţi în această familie – ne mărturiseşte cu vădită emoţie – au fost  cei mai fericiţi. Erau anii în care trăise şi muncise alături de ei. „Familia Basani a fost şi rămâne familia mea”. I-am simţit în glas sinceritatea mărturisirii.

 

Nu ştiu ce provoacă emoţia la alţii. La mine ea se datorează pulsaţiilor unui ritm secret al inimii ce-mi stimulează imaginile. Un fior mă străbate ca să-mi amintească de Haim Brener* şi febra tifoidă care-i măcina şi trupul şi raţiunea, de sentimentul înstrăinării care-l urmărea, de faptul că ucigaşul e stăpânul limbii şi al pământului nostru… Febra care-i măcina şi trupul şi gândirea, nu lăsa loc imaginaţiei, nici speranţei că limba ebraică va fi învăţată, vorbită în casă, în stradă, în şcoli şi universităţi şi poporul unit prin limbă îşi va apăra pământul şi casa strămoşească.

*Iosef Haim Brener, n. Ucraina, 1881-1932, scriitor şi traducător ebraic emigrează în Palestina în 1909

Contemporan cu el, Eliezer Ben Iehuda se străduia să alcătuiască primul dicţionar al ebraicii reînnoite… Ce asociaţie de gânduri şi goană de idei, ca să ajung la Itamar, fiul lui Eliezer Ben Iehuda, primul „copil ebraic” aşadar copilul obligat de tatăl său să vorbească în casă limba atunci alcătuită în baza Tanahului şi încă  nedeclarată limbă oficială, ebraica, la începutul anilor una mie nouă sute… în Palestina. Limbă la acea vreme puţin ştiută, şi mai puţin vorbită, motiv pentru care Itamar, copil fiind, n-avea nici un prieten de joacă în toată aşezarea.

 

 La masa oferită cu prilejul aniversării, la masa aceea rotundă, Destinul, destinul în care eu cred, le-a aşezat pe amândouă femeile alături. Se întâlniseră pe platforma metroului la Paris şi întâlnirea le-a fost fatală. Din prima zi. Destinul planează asupra noastră, coboară în metrou, urcă în navele ce explorează Cosmosul, vine după tine în casă, se cuibăreşte în colţul unde te simţi mai în siguranţă decât în orice alt loc şi concepe, combină, urzeşte fără de ursitoare, fără să te întrebe dacă-l vrei ori nu.

Spre acea masă, ochiul meu priveşte cele trei generaţii. Chipul celui vârstnic – omul cu privirea trează la tot ce-i împrejurul lui, preocupat să găsească drumul care, oricât de greu pare, să fie cel drept, totdeauna condus de iubire şi adânca înţelegere pentru  soţia şi fiica lui. Perechea lui, puţin obosită, melancolică, de fapt dornică să încheie sărbătoarea, să se întoarcă acasă, în casa ei, să respire în voie, la distanţă de toate aceste feţe zâmbitoare care-şi vor continua clevetirile departe de urechile ei. Discuţiile între comeseni, aprecieri elogioase toate, ocoleau subiectul tabu. El circulă între cei cu privirea aplecată peste farfuria plină, mestecat cu gura închisă, scăpat printr-o singură vorbă rostită la întoarcerea discretă a capului către vecinul de alături.

Orna şi Becky, cele două mame tinere, au părăsit masa rotundă, masa familiei, pentru cea de proiecţie : amândouă sunt regizoarele acestei festivităţi.

 

 Textele versificate de ele, puse pe muzica unor şlagăre de epocă, sunt proiectate împreună cu imaginile începuturilor Israelului modern.

Cele două scaune rămase goale marchează obsesiv distanţa între copii de o parte şi tatăl, izolat, de cealaltă parte.

Când mi se întâmplă să privesc un om în faţă, chiar necunoscut de îmi este, ochiul

 

meu captează trăsăturile. Obrazul fiecăruia e o carte deschisă în care trebuie să citeşti. Repede. În ajutorul tău vine privirea celuia pe care îl ai în faţă, o mişcare a buzelor, un gest, o mişcare a trupului…

Copiii ! Să-i priveşti, să trăieşti realitatea, să ştii că îi ai, asta-i important. Drăgălăşenia lor nu e numai înfăţişarea fizică, e şi urmarea a tot ceea ce se investeşte în ei. Educaţia, cultura. Inteligenţa le e stimulată pe toate căile fireşti, spre cultura universală şi cea biblică. Această constatare, în locul bucuriei fireşti, îmi aduce un semn de întrebare . Mare : cum descifrează universul, cum vor ieşi din ceaţa care-i învăluie, când dormitorul casei aparţine celor două mame ?

Să ai o mamă e mult. Dar să vegheze asupră-ţi ochii a două mame îţi consolidează oare siguranţa de sine ? Între ei nu folosesc apelativele de mamă, tată, bunică, bunic. Dragostea flutură liber în cercul lor închis printr-o dragoste şi filială şi deviată. Ei se strigă pe nume.

Să fie aceasta o nouă formă a familiei ?

Nu-mi găsesc răspunsul, mă preocupă întrebarea.

 Mă simt înţepenită în scaunul meu şi absentă la cei dimprejur. Privesc în gol.

Oaspeţii se înghesuie la bufetul încărcat de gustări alese. Pe un platou mare se răsfaţă un morun.  Pe o altă tavă, luată de aceleaşi mâini dibace, a rămas  scheletul peştelui ce păstrează doar capul şi coada.

 

Aparatul de proiecţie ne prezintă pe peliculă un poliţist britanic. Este tănărul nostru, trei ani mai târziu, înrolat în brigada de pază a aşezărilor evreieşti J.S.P. Fotografia proiectată pe ecran ni-l arată în uniforma cunoscută.

În sarcina brigăzilor intra şi supravegherea şoselelor.  Din luna Noiembrie a anului l947 atacurile arabilor asupra aşezărilor evreieşti se înteţesc. Ziua şi noaptea, la munca câmpului, la construcţia şoselelor.

Sărăcia, prima stăpână a aşezărilor, e prezentă peste tot. Kibuţul Hemdia l-a primit pe eroul nostru în găzduire contra 10 lire. Pentru suma aceasta avea casă, masă şi spălătorie. Dintr-un salariu de l7 lire, economisea lunar diferenţa. Nu din zgârcenie, ci pentru că nici nu avea pe ce-i cheltui.

 Imaginile după fotografiile vremii, curg pe ecran,  relatarea în versuri e opera celor două mame. 

Pelicula veche ne arată alt kibuţ, Maoz Haim. „Acolo,-  ne povesteşte sărbătoritul,-  descoperisem o brutărie. Cu maşina poliţiei britanice aprovizionam cu pâine kibuţul Hemdia. De atunci pâinea trona ca o regină pe mesele noastre…Kibuţnicii au reşit să îmbogăţească masa de dimineaţă cu un colţ de brânză sau o sardea după alegere”.

 

Amintindu-mi de sărăcia acelor vremi  privesc mesele încărcate pentru ospăţ. Întârzii cu privirea pe colţul unde s-au adus atâtea feluri de pâine proaspătă, cu mirosul îmbietor. Mirosul pâinii îmi stârnise dorinţa să muşc din ea. Întind mâna, îmi astâmpăr ispita şi aduc mulţumiri Celui care ne-o dăruie.

 

  Depănarea fragmentelor de istorie din viaţa lui, naşte tablouri în imaginaţia mea. A încercat cineva să numere câte morminte cu inscripţia anonimă de Ben Israel – Fiu al Israelului – a întâlnit ?

Aceştia, tinerii veniţi din lumea largă în porturile noastre când Israelul abia apăruse pe harta lumii, au rămas eroi necunoscuţi. Sunt cei care, la sosirea în ţară, la debarcarea de pe vapor, au primit arma să apere ţara cu sângele lor. Acest sânge  tânăr, absorbit de nisipul fierbinte, de pământul însetat, a născut floarea care în ebraică se numeşte „calanit”, un fel de zămoşiţă, sau macul-ciorii, firavă şi asemănătoare cu anemona. Această floare gingaşă, roşie, înfloreşte în fiecare primăvară în toată ţara.

Cu aceste gânduri urmăresc pelicula pe care se desfăşurau  atacurile din Valea Iordaniei, Beith Shean şi Afula. Ascunse de după stânci, detaşamentele arabe atacau în voie sub lumina orbitoare a soarelui.

La retragerea lor, britanicii au lăsat Degetul,- Etzba Hagalil arabilor, implicit cazarma în formă de T, construită de ei în anul l938. Rostul ei era controlul drumurilor spre nord, Şumra, Iaara, Sasa şi Avivim. Vecinătăţile fortăreţei purtau numele Înţeleptului Yehoşua Ben Nun; acolo i-au rămas şi osemintele. La întretăierea de drumuri, un teritoriu neînsemnat ca suprafaţă, reprezenta un nod, o cheie de unde aveai sub priviri întreaga vale a Hulei până în podişul Golan, aşezarea Naflati la sud, Namara la nord. Din acelaşi punct aveai controlul drumurilor spre Roş Pina şi Metula, până spre Hermon.

 „În Aprilie l948 – îşi continuă povestirea sărbătoritul nostru – am primit ordin să cucerim cetatea şi mormântul  cu rămăşiţele Înţeleptului.  De trei ori am deschis atacul asupra cetăţii”.

Ascultam evocarea luptelor, a greşelilor săvârşite şi a camarazilor pierduţi. „28 !,  douăzeci şi opt de soldaţi am pierdut”. Numărul vibrează de emoţia ce supravieţuise peste ani. Ne explică de ce cazarma a primit numele de KAH : în alfabetul ebraic înseamnă numărul 28..

La poalele muntelui Tabor, o grupă de soldaţi au fost trimişi să întărească poziţia kibuţului Keshet. „Aici a căzut sergentul Leon din grupa mea, glontele l-a nimerit la un metru distanţă de mine”.

 

 Sunt mulţumit de intuiţia mea : am ştiut că sărbătoritul nostru are ce povesti  : În aceste zile ia fiinţă divizia Golani…”Cu armele britanicilor în mâini deveniserăm soldaţi ai diviziei Golani”

Şlagărul „Golani şeli v-iom haaţmaut” izbucneşte din microfon. Unii comeseni fredonează melodia ; alţii, tocmai cei cu părul încărunţit, îşi amintesc şi textul.

 

„Diviziile Hagana şi Palmah se alătură diviziei Golani şi îşi aşează corturile la Sheih Mons, devenit mai târziu Ramat Aviv, tabără între plantaţiile de portocali, cu statul major în baraca în care se împachetau portocale pentru export”. Povestitorul ne aminteşte momentul, luna Mai a anului l948 „Ţara noastră, Statul Israel prinde contur pe harta lumii şi noi soldaţii depunem jurământul de credinţă”.

 

Făcu o pauză. Continuă : „Am fost trimis la cursurile de transmisie şi comunicaţii ale diviziei Golani ”.

 

Spre masa rotundă a familiei  se întorc şi cele două tinere mame. Se sprijină cu câte o mână de speteaza celor două scaune goale. Cuprind dintr-o privire pe toţi cei dim-prejurul mesei, schimbă între ele frânturi de cuvinte, păstrându-şi pe buze surâsul. Agitaţia lăuntrică explică gesturile reţinute, pleoapele coborâte le acoperă ochii, mişcarea umerilor e nervoasă, ţinuta distantă. Arată îmbujorate, afectate. Echivocul situaţiei le urmăreşte ca  reflectorul îndreptat asupra unui obiectiv. Nesiguranţa şi teama oscilează ca un pendul într-o parte şi alta : două mame în prezenţa unui singur bărbat. Puţini îl cunosc, majoritatea presupun, prin deducţie că acesta e tatăl. Un tată chiar ideal de ar fi, ce perversiune secretă  ascunde în el de-şi lasă nevasta în compania celeialte ? Oare nu l-a cuprins niciodată neliniştea pentru femeia pe care trebuia să o iubească sub acelaşi acoperiş ?

Secretul îl cunoaşte fiecare, atârnă ca o crustă uscată, o plagă adâncă a unei răni.  Orna trece printr-un moment de descumpănire. Deseori e stăpânită de gânduri optimiste, acum trăieşte un moment de spaimă. Apoi un gând liniştitor alungă spaima, lăsându-i surâsul pe buze. Amândouă femeile realizează că scaunele goale le aşteaptă să se aşeze.

La masa rotundă, vezi străduinţa fiecăreia de a-şi afişa fericirea şi calmul. Cu ochii într-acolo mărturisesc că tatăl copiilor ridicat în picioare cu oarecare întârziere după ce femeile se aşezaseră, a depus chiar un sărut pe obrazul fiecărei femei. Bătrâna doamnă zâmbeşte cu resemnare.  Regretele care o încearcă  trec pe plan secundar, în calea ochilor ea întâlneşte nepoţii.

 

Aproape de microfon, sărbătoritului i se aude răsuflarea. Pauza ce urmează mă face să înţeleg că alte amintiri năvălesc în ochii minţii, o altă pagină de viaţă i s-a deschis în faţă. „După o şedere de câteva luni în lagărul din Cipru pentru imigraţie ilegală, părinţii mei, într-al şaselea deceniu de viaţă, au ajuns în ţară în tabăra de imigranţi de la Raanana..”  continuă ostaşul de odinioară să citească din caietul desfăcut. „Am primit vestea şi permisia de ieşire din unitate pentru cinci ore. Pe un hamsin necruţător mi-am găsit păriinţii într-o jumătate de cort, despărţiţi de familia vecină de o sârmă peste care atârna o pătură.. Să beţi apă, obişnuiţi-vă să beţi multă apă, era primul sfat, primul ajutor de acomodare la noile condiţii de viaţă”.

„Dar ce revedere, ce întâlnire, ce bucurie pe noi” ! îngână vorbitorul pe tonul melodios al unui cântec atunci la modă. Casetofonul transmite vechiul şlagăr de care bătrânii îşi amintesc după primele acorduri, cu toţii îl cântă legănându-se de pe un şold pe altul : „şi ce lacrimi şi ce bucurie pe noi !” Suferinţele reamintite de la distanţa anilor capătă strălucirea trofeelor.

„Pentru că am întârziat la unitate am fost judecat de un tribunal militar, dar am fost achitat după ce am explicat motivul întârzierii. A fost prima şi ultima dată în viaţa mea când am fost adus în faţa unui tribunal !”

 

  Era deci, în 1952, ofiţer într-o divizie de tancuri din Beer Sheva.

În urma unor fapte de arme, un soldat de sub comanda lui a fost trimis la o casă de odihnă din Carmiel pentru un sfârşit de săptămână. Sâmbăta dimineaţă, ne precizează vorbitorul,  părăsise şi el unitatea cu intenţia să-şi viziteze părinţii abia stabiliţi la Haifa, iar la întoarcere să-l ia pe sergent la unitate. La Carmiel nimerise la o seară de dans. Şi-a recunoscut imediat omul care dansa cu o sergentă. Aşteptase în picioare, privindu-i cum dansau. Când dansul s-a terminat, perechea a venit spre ofiţer. L-au salutat milităreşte şi ostaşul l-a prezentat fetei : „E comandantul meu..”

Aud totul şi realizez imaginea, chiar mă amuză precizia cu care destinul acţiona asupra superiorului soldatului care, încântat de cunoştinţă, a luat-o şi el pe sergentă la dans, pentru tot restul serii şi pentru tot restul vieţii, până în ziua aceasta, când eu, prezentă la această aniversare, simt în mine  un irezistibil îndemn al evocării.

 

Nunta noii perechi s-a celebrat cu o întârziere de două ore pentru că  rabinul militar întârziase pe drum.  De  îngrijorare, fratele miresei alergase în aşezare să caute un alt rabin, să binecuvânteze cununia. Odată cu păstorul aşezării, a sosit şi rabinul armatei iar mirii au primit de două ori binecuvântarea. Nu e exclus ca o binecuvântare de două ori dăruită să împlinească fericit destinele.

Sărbătoritul, ajuns la acest punct al povestirii respiră adânc. „Aici trebuie să amintesc de familia soţiei mele, care m-a primit în mijlocul ei, deşi nici în ziua de azi n-am învăţat să beau ceaiul englezesc”.

Soţiei, femeia care l-a însoţit în toate peregrinările vieţii lui de militar, iată ce îi aminteşte cu glasul în care se amesteca vinovăţia, auto-ironia şi scrupulozitatea firii lui : „Am desfăcut casa de l7 ori, căci tot atâtea domicilii am avut de-alungul anilor”.

„Fiica mea…” Trase mult aer în piept, timp în care-şi cumpănea cuvintele. De când mâhnirea i-a umbrit sufletul, l-a torturat întrebarea : de unde această predilecţie la ea ? A sâcâit-o suficient de-alungul anilor cu multe întrebări, cu vorbe bune şi apoi aspre, cu reproşuri şi chiar interdicţii ce n-au servit la nimic. Ea asculta, tăcea şi nu răspundea deloc, sau răspundea evaziv, până când anii ce alergau ca locomotiva pe şinele metalice fără să le simţi viteza, au grăbit-o să prindă ultimul vagon şi să devină mamă ! Nici atunci bătrânul militar nu-şi arătase înseninarea, numai în adâncul fiinţei lui licărea bucuria aşteptării unui nepot. Cu sufletul întunecat şi capul obosit între palme cugeta la tot ce avea să urmeze…un nepot, copilul copilului meu.  Tresărise şi acum la fel ca în ziua când luase hotărârea :  dacă nu sunt în stare să o înţeleg, nu sunt în stare nici să o iubesc ! Copilul primise numele părintelui lui, combinând literele într-o altă înşiruire. Ce nume frumos primise ! Gurile amuţiseră. De când începuseră pregătirea aniversării, în subconştientul lui dilema sfârâia pe foc. Acum, simţea că stinsese focul, închise butonul gazului. Cu inima liniştită îşi continuă ideea : „Fiicei noastre trebuie să-i mulţumesc pentru nepoţii dăruiţi, urmaşii noştri”.

Cuvintele erau concluzia bătrânului cu o viaţă trecută prin tăvălugul istoriei. Îl aud şi acum, îl privesc şi împărtăşesc cu el această mare bucurie. Îl simt fericit şi-l cred.

 

Acestă aniversare, de-o vârsta cu existenţa noastră statală, mă îndeamnă să gândesc la destine. Destinul, cuvânt cu adâncimi tăinuite, uneori de nepătruns, apare deseori blând şi bun când vrea să rămână îngăduitor, ca marea după zile furtunoase, îşi leagănă valurile liniştite în culorile verde-albastru sub cerul devenit senin.

Un destin  blând te ajută să vezi altfel faţa lucrurilor, evenimentele trăite de-alungul vieţii, te învaţă să primeşti răul şi binele deopotrivă, cu aceeaşi inimă fierbinte. Tâlcul bucuriei e rezervat trecătorului capabil să uite, să ierte, să iubească. Ornei, Destinul i-a dăruit nişte părinţi care au ştiut să o iubească aşa cum natura a făurit-o. Iată marea bucurie, când Destinul, cel ce nu se confundă cu dreptatea, devine Providenţă.

 

 

   Înfăţişarea unui om, rămâne o carte deschisă pentru cine încearcă să o citească. Interiorul casei lui e mobilat de trăirile lăuntrice. Florile în glastre mărturisesc şi ele o stare sufletească de armonie sau teamă. Laleaua neagră, aflată în aceeaşi glastră cu un mănunchi de crengi uscate răsfirate în dezordine, te poate şoca sau ameţi dacă întârzii cu privirea pe ea. Sub fereastra luminoasă florile au fost asociate, mecanic, într-un moment de armonie ori teamă, de una dintre mame. Întoarsă acasă, Becky, aşezată pe marginea canapelei din mijlocul salonului, rămase cu ochii pe lalelele din glastră …

… şi dintr-odată, se revedea şezând în scaunul din faţa oglinzii, mirată de curajul şi îndemânarea Ornei, de felul cum i-a răsucit părul dintr-o singură mişcare a palmei, cercetându-i obrazul aşa cum o arăta oglinda : cu coama de păr strânsă în palmă, ridicată deasupra capului, îşi trecuse cealaltă mână, într-un gest de mângâiere peste gât şi ceafă : „uite ce gât frumos rămâne umbrit de părul acesta lung ! Te tund. Ţi-l tai chiar acum..” răsuna în urechile ei glasul Ornei şi revăzu şuviţele de păr răspândindu-se împrejur.

Orna îşi luase misiunea în serios şi Becky avusese o străfulgerare : „mai urâtă decât mă consideră lumea, nu pot să fiu !” Şi a lăsat-o să facă ce a vrut.  Orna i-a răsucit obrazul într-o parte şi alta şi a dat verdictul : „uite ce drăguţă eşti…” şi îi puse în mână braţul unei oglinzi ovale, înclinând-o în unghiuri diferite să se privească din toate părţile. Pentru întâia dată şi-a acceptat chipul aşa cum i-l arăta ea, acelaşi obraz uscat cu pomeţii proeminenţi, oval prea lung pierdut într-o bărbie ascuţită şi urechile clăpăuge… cum spunea mama. Aceleaşi urechi ca-n anii copilăriei când tot ea i le acoperea sub părul lung şi bretonul menit să taie din ovalul obrazului, în loc să-i fi împletit două cozi în culoarea lor arămie. Cozile ei ar fi putut rivaliza cu cele mai frumoase coade ale fetelor de vârsta ei : Biata mamă, îşi spuse Becky cu o uşoară ironie, câte necazuri nemărturisite păstrase în ea ! Iar mai târziu se accentuase miopia, moştenită dinspre  tată. Gândind la el resimţi dorul de căldura braţelor lui puternice. O îmbrăţişa cu amândouă mâinile cât mai aproape de pieptul lui, îşi freca obrazul, cu barba uneori ţepoasă, prin părul ei cu reflexe de miere stătută. El o aşezase la violoncel. O seconda cu atenţie când exersa.. O asculta transfigurat de câte ori o auzea cântând la harpă. 

Şi iar revăzu cu ochii minţii, mânerul oglinzii ţinut în mână şi privirea ei speriată,  felul cum căuta chipul gingaş al Ornei reflectat în oglinda mare.

Becky se adâncise în fotoliu cu voluptate să-şi amintească lucrurile mai bine : închise puţin ochii şi un zâmbet uşor îi lumină obrajii. „Uite ce drăguţă eşti…!” de multe ori îşi mângâia sufletul cu remarca Ornei. Nimeni nu-i spusese aşa ceva. Mama, dimpotrivă, reuşise să-i accentueze complexele. „Numai în ochii Ornei devenisem drăguţă, după ce m-a tuns…”  „Drăguţă”, cuvântul îi revenea în urechi. Revedea oglinda ovală în care-şi privise urechile mari şi tenul, nici roz, nici alb nici neted, cu un obraz  prelungit mai mult decât trebuia, încheiat într-o bărbie ascuţită. Când îşi  puse ochelarii, plecă din faţa oglinzii.

 

 In toată tinereţea ei căutase o prezenţă statornică, o camaraderie, o oră de destindere alături de un bărbat, o vorbă şoptită, o veste spusă ei cel dintâi, cineva care să-i remarce absenţa când nu e acasă, să-i ducă grija când întârzie, sau când n-a mâncat nimic la masa unde au stat împreună.   

In anii de studii, în campus, în biblioteci, colegii manifestau faţă de ea un interes măsurat şi preferau altă masă decât aceea unde se aşeza ea.  „Timiditate juvenilă”, o definea Becky şi trecea totul sub tăcere.. Gândind la acei ani îşi aminti de Iaron. Încercase să lege o prietenie cu el. Nu avea cine ştie ce calităţi, dar era înalt, chiar foarte înalt şi ea apreciase  că estetic vorbind ei doi s-ar potrivi. Nu-şi amintea cu precizie, dar era prin ultimii ani de studii când s-a întâmplat să o invite la expoziţia Rodin. Erau după cursuri, la ieşire, Becky i-a răspuns afirmativ din privire cerându-i pe loc o favoare :

– Dă-mi voie să trecem un minut pe acasă.. şi înainte ca Ioram să răspndă ea a urcat în maşină.

 „Vin imediat !” i-a strigat din uşă, fără să-l invite.

Urcase în grabă să-şi schimbe pantofii cu alţii, cu talpa mai subţire, care avea să-i reducă doi centimetri din înălţime. Pentru ea aveau importanţă  cei doi centimetri în minus. La întoarcere, şi-a întins picioarele să-i arate pantofii cu talpa dreaptă, fără toc. Iaron  i-a privit picioarele şi pantofii şi a întrebat-o „şi cu cât ai scăzut din înălţime?” Ea a râs şi în loc de răspuns şi-a legănat capul într-o parte şi alta, să-l lase să înţeleagă că nu-i împărtăşeşte părerea  : „Chiar dacă n-am  redus din înălţime, o incursiune în gândurile tale nu o să-mi strice ” şi îl privi în ochi cu zâmbetul cald. Aleseseră  aceeaşi carieră, dar în toţi anii de studii nu reuşise să-l cunoască îndeajuns. Trăiau în acelaşi timp, în paralele apropiate, fără ca drumurile lor să se întretaie, să se întâlnească vreodată.

Cu Iaron  văzuse  Sărutul şi Eternul idol. Perfecţiune şi vigoare, supleţe şi tinereţe  ţâşnite din blocul de piatră caldă în care mâna măiastră dăltuise pasiunea. La acea expoziţie amândoi mergeau alături, uneori se distanţau. Dacă el şi-ar fi întors privirea peste umăr, ar fi văzut cât îi crescuse părul. Acest gând o făcu să tresară şi avusese grija să nu întoarcă capul, dar făcuse câţiva paşi înapoi. Uluită de forţa creaţiei lui Rodin s-a întrebat dacă atunci când făurise omul, Creatorul şi-a gândit creaţia. De-a lungul anilor, de câte ori se nimerea în faţa sculpturilor lui Rodin, îi revenea aceeaşi întrebare. 

 

 Despre Iaron şi prima întâlnire cu Rodin şi-a amintit  peste ani.

 Aşa a fost să fie, să plece la Paris să o întâlnească pe Orna pe platforma metroului. Atâta doar, că în aceeaşi clipă o bănuise israeliană, încât i se adresase direct în ivrit. Cele mai joviale  prietenii se înfiripă între israelieni, mai ales în străinătate. Depărtarea de ţară îi apropie.

Becky îşi pregătea doctoratul, Orna, după doi ani de studii tot la arhitectură, visa, căuta fără să ştie ce…

Cu Orna s-a oprit a doua oară,  în faţa lui Rodin. Valsul, acea fascinantă îmbrăţişare în dans, acea dăruire dintre Camille Claudel şi Rodin se imprimase obsesiv în imaginaţia lor fără să şi-o mărturisească. O noapte întreagă s-au răsucit fiecare în patul ei. Numai zorile le-au dăruit un pic de somn spre dimineaţă.. Gânduri încă nemărturisite, iţe încurcate urmau să le descurce împreună.

 

La Paris locuiau într-o pensiune la ultimul etaj. Pe fereastră, noaptea, priveau    stelele incandescente, mişcate pe perdeaua întunecată  la adierile vântului. Se gândeau la ziua următoare, cum să-şi economisească drumurile şi timpul de la un muzeu  la altul, de unde se întoarceau frânte, reluându-şi locurile pe pervazul  lat al ferestrei, loc de odihnă ideal pentru picioarele lor obosite. Oboseala era numai a picioarelor. În fapt clocoteau de idei şi aveau discuţii aparent naive. Uneori vorbe  sub care îşi ascundeau gândurile. Se născuse în ele o dorinţă care le speria.  Aveau momente când se strângeau în braţe şi brusc, se îndepărtau speriate de o tresărire a uneia, ghicită de cealaltă.. Îşi urmăreau cu coada ochiului reacţiile. Ştiau adevărul : că trupurile le erau stârnite, simţurile aţâţate. Erau ca nişte mere coapte când s-au hotărât să muşte din viaţă. Li se năzărise în visele lor să culeagă împreună fructul, să-l desprindă cu mâna lor din pomul cunoaşterii.

„O astfel de noapte întâlneşti numai în poemele lui Saffo..” vorbise  Orna, cu teamă să nu-şi trădeze extazul. Întoarse spatele peisajului nocturn, depărtându-se de fereastră cu câţiva paşi, reveni într-acelaşi loc şi ochii lor se întâlniră.

Surprinsă de cuvintele Ornei, Becky o urmări din ochi prin întunericul odăii, îi strânse mâinile, trădându-şi emoţia. „De unde le ştii ? în poemele ei, Saffo evocă de multe ori spectacolul nopţii înstelate sau imaginea unei crengi agitate de vânt ce-ţi stârneşte extazul. Atât de bine o cunoşti pe a zecea muză ? N-aş fi bănuit !

„Chiar ceva mai mult…” răspunse Orna arătându-şi dinţii într-un surâs pe buzele-i cărnoase.  „Şi pe mine m-a interesat Ellada. Eram în anul întâi de studii şi am evadat în alte vremi, ale civilizaţiei grecilor. Cu adevărat, literatura lor devenise pentru mine hrană de zi cu zi.  De fapt îl căutam pe Ulyse, bărbatul ideal cu dorul în suflet pentru femeia care-l aştepta, acel Ulyse inteligent, puternic, practic, capabil să mănuiască securea şi cârma şi sabia şi mai mult decât toate, meşteşugul fericirii familiale… L-am urmărit ceva mai mult, pentrucă de fapt… îl aşteptam pe Ulyse al meu. Dar toate astea ţin de un timp trecut. Am încetat să-l mai aştept… şi Orna întinse braţele să le prindă pe ale lui Becky.

Intre palmele ei, mâinile lui Becky, transmiteau şi căldura şi tremurul lor.. A cerut-o cu  o mişcare a braţelor, apropiind-o. Apoi şi-a ridicat braţele să atingă cu degetele ei umerii lui Becky. Becky cea înaltă se îndoise ca o ramură aplecată, trasă în jos să-şi dăruiască fructul. Trupurile lor atât de apropiate între pânzele subţiri ale bluzelor îngăduiau transmiterea fiecărui zvâcnet stârnit şi fierbinte.

Îmbrăţişarea de atunci stăruia în amintirea ei şi acum. Amintiri nemărturisite nimănui vreodată. Acum, încă o dată ele invadară memoria lui Becky. Atunci năvăliseră să-şi primească alinarea sub dezmierdările Ornei :  Iaron care-i respinse  gestul de tandreţe,  altădată  Miha, care, sub pretextul unui telefon întâmplător, invocase o urgenţă. Acele momente, poate, i-ar fi putut apropia.  Ieşise pe uşă fără să se scuze, fără să revină… La insistenţele mamei, într-un an a acceptat o întâlnire cu un bărbat. Şi-au dat întâlnire la ora zece dimineaţa la intrarea în parc,  pe cea de-a treia bancă, aşa era consemnul.  Când ea se aşezase, cineva care făcea drumul dus întors pe aceeaşi alee, a făcut drumul înapoi cu pasul grăbit. A înţeles că de ea fugise, şi-n loc să simtă furia dezamăgirii, trăise o profundă milă, o adâncă înţelegere pentru neliniştea mamei. Spusese mamei o poveste, cum că s-a răzgândit în ultima clipă şi nu s-a dus… Toate aceste jigniri dureros tăinuite îi străbătuseră mintea când îşi odihnea capul pe umărul Ornei şi buzele acesteia fremătau la urechea ei. Sub extazul momentului, sugrumată de plăcerea îmbrăţişării, Becky şopti Ornei : tu ai cunoscut dragostea…

Degetele Ornei lunecau uşor pe fiecare vertebră, buzele uscate se plimbau peste trupul şi sânii fetei. O prinse puternic de braţe, o cercetă cu privirea sălbatecă şi gura deschisă, însetată ca după o aşteptare  amară :  „Te caut de mult, de când a încolţit în mine dorinţa să resping bărbatul”.

Patul din odaie le-a oferit prilejul desfătării. Pentru Becky era o senzaţie necunoscută până atunci, o plăcere pe care n-o încercase niciodată, pentru că ideea în sine îi inspira teamă. „Nu te-am bănuit …” se bâlbâi încurcată, de fapt se speriase nu de ceea ce săvârşiseră împreună, ci de ceea ce ar putea să piardă. Întâlnise privirea sălbatecă a Ornei şi  un fior necunoscut o străbătu… La început stângace,  Becky îşi regăsi stăpânirea de sine, dornică să-i răspundă cu  torente de mângâieri. „Toată viaţa mi-am dorit mângâierile unui bărbat, ca să le găsesc la tine”

– Dar ai cunoscut vreodată vreun bărbat ? Dezmiardă-mă şi iubeşte-mă pe mine !

-Tu ai iubit ! repetă Becky. În loc de răspuns, buzele Ornei lunecau pe braţele şi sânii ei ca pluta pe o apă curgătoare. Degetele atingeau vertebrele precum clapele unui clarinet ca să lunece amândouă, pe  pielea netedă, ca lebedele pe lac : una cu inocenţă, cealaltă iscoditoare, antrenate amândouă într-un joc subtil.

„Tu ai numai viziuni despre bărbaţi !” îi sunau acum în urechi cuvintele Ornei, „Fată curată, pură, ei ţi-au refuzat trupul şi fecioria, mie mi-au înşelat dragostea… Nemernicii, era cuvântul sacadat. Şi-apoi mai urmaseră câteva imprecaţii la adresa bărbaţilor : „orgolioşi, împăunaţi, mărginiţi…” Becky închise ochii să audă mai bine ceea ce memoria păstrase.

Şi-o aminti pe Orna sculată în capul oaselor.O mână  luneca cu gingăşie pe coapsa ei. Cu cealaltă îşi masa pielea capului. O auzise vorbindu-i  :”După ce vizităm ce ne-a mai rămas”, – vorbise fără să-şi  întoarcă privirea şi fără s-o lipsească de desfătarea mângâierilor ei  – „ vreau să te duc la părinţii mei. Să te cunoască pe tine şi tu să-i cunoşti pe ei…” Se oprise ea, ori gândurile ei se poticniseră într-un punct care i-ar fi răsturnat proiectul  ? „Mama… vorbise mai departe,  ţine toate sărbătorile religioase, se duce la sinagogă pe jos, tata îi respectă credinţa şi vine spre prânz s-o ia înapoi parcând maşina pe o stradă lăturalnică, apropiată. Trăiesc în armonie şi în disputele cele mai acute se  stăpânesc. Sper ca de dragul meu să ne accepte. Ei au darul stăpânirii de sine.”

 

În aceeaşi odaie spaţioasă, nu departe de locul unde Becky îşi retrăia amintirile, Ornaa intrase cu două căni de ceai. Le aşezase pe masa ovală. Ea preferase locul de pe canapeaua mare, cu forma şi culoarea unei felii de lună pală, astfel că aşezându-se în adâncimea fotoliului era faţă în faţă cu Becky. Trase picioarele sub ea până îşi găsi o poziţie comodă. Întinse braţele şi prin acea mişcare simţi destinderea fiecărui mădular, descătuşarea întregii ei fiinţe, astfel că respiraţia adâncă şi domoală restabilea cugetul şi calmul iar teama, emoţiile toate, erau acum dincolo de ea. Sărbătorirea evenimentului o preocupase în cele mai mici amănunte. Socotea că era datoare să transmită părinţilor mesajul preţuirii ei.

 Becky, aproape, arăta şi ea extenuată de aceleaşi emoţii. De sub ochi i se ghiceau cearcănele oboselii.

 

Becky o cerceta pe Orna de sub pleoapele întredeschise. „ De când a născut copiii parcă a adăugat picul de sare care să-i desăvârşească gustul. Întotdeauna m-a speriat frumuseţea ei ! Cu câtă nelinişte şi invidie am urmărit-o. Invidia, ea apărea de câte ori mă cuprindea teama. Teama că într-o zi ar întâlni un bărbat care să-i placă…”   Continuă s-o privească cu nelinişte, o cerceta minuţios în căutarea unei fisuri sau dimpotrivă, a unei dovezi care să îi dea nădejdea că va rămâne mereu a ei. Becky, întinse piciorul să-i mângâie Ornei rotula genunchiului. Talpa netedă, pe genunchiul celeilalte, primise un sărut  ca recompensă pentru mângâieri. Mâna Ornei se odihnea pe laba piciorului care se juca pe rotula ei. Nu schimbaseră nici o vorbă.  Armonia le prelungea plăcerea iar teama se strecurase afară din inima lui Becky.

Orna căzuse pradă altor amintiri.

In ziua când au părăsit Parisul, oraşul avea altă lumină, alte culori şi parfum. Două ore cu acceleratul le-au dus pe neanunţate acasă la părinţii ei. Surprinsă de vizita neaşteptată, mama se agita să improvizeze un pat pentru  musafiră

„Nu-i nevoie, mamă, un singur pat ne ajunge…”

Îşi regăsise mama la bucătărie. Ea aduse în discuţie subiectul care i se părea de cea mai mare importanţă :

– Solange, prietena noastră are o partidă pentru tine. L-am cunoscut şi noi, a fost aici în interes de serviciu, are ţinută frumoasă, o minte strălucită, maniere elegante şi o poziţie socială de invidiat. Şi nici căsătorit n-a fost. Trebuie neapărat să te întorci în ţară, să-l cunoşti.”

– Iarăşi te laşi cucerită de aparenţe şi ranguri. Ca să cunoşti omul trebuie să-i simţi gustul, aşa ca o mâncare trebuie să o mănânci, să ştii dacă e bună ori nu !  Dar acum mi-e foame ! De mâncare, de ceva bun, ne e foame la amândouă. Ţie, nu ?

– La cuptoraşul cu microunde e gata totul în trei minute. Să-ţi cumperi şi tu unul când te întorci acasă. Zadarnic încerca să prindă privirea care fugea de a ei. Nu uita ce vârstă ai, anii trec şi tu nu-ţi dai seama… Ar fi o partidă extraordinară…

Orna îşi auzea mama şi se mira de lipsa ei de intuiţie… Apoi o imitase :  „Extraordinară !” şi-i reveniseră pe o secundă ochii mamei ei. Îşi aminti motivul invocat ca să pună capăt discuţiei : „Eu acum mă întorc acasă să-mi termin studiile, altceva nu mă interesează. Mai pune ceva la încălzit, te rog !…

Apoi mama, sleită de puteri, vorbise : ”Să-l sun pe tata ; să-l rog să vină mai devreme…”

 

 

Becky împlinea 40 de ani, Orna 38. Evenimentul le-a prins la o licitaţie unde intraseră întâmplător. Obiectul oferit publicului era o teracotă a lui Rodin,  „Catedrala”.

– In catalogul capodoperelor lui Rodin e intitulată şi „Secretul..” şoptise Becky la urechea Ornei şi ridicase mâna să ofere primul preţ.

–                     Ce faci ? Ce facem dacă câştigi ? Rămânem fără un ban şi îndatorate. N-o să ţi-o dea decât cu bani numerar…

–                     Îi avem, chiar dacă mama mă va şterge din testament fiindcă nu mă mărit cu unul din bărbaţii pe care se  străduieşte atâta să-i găsească.  Se vaită de grija mea şi  nu uită să-mi amintească de educaţia pe care a investit-o în mine, ca să culeagă numai necazuri. Mama a uitat că de mult stau pe picioarele mele şi ele sunt destul de lungi şi solide…De altfel, nu i-am spus niciodată că şi eu adun ca zestre banii pe care n-am cu cine-i cheltui… şi Ornaa  îşi trecuse braţul peste umărul lui Becky, lipind-o de ea cu un gest de afecţiune. Glasul celui care conducea licitaţia îi reveni în urechi:

-88.000, o dată ! 88.000 a doua oară ! 88.000 a treia oară ! Licitaţia a fost încheiată. Obiectul licitat s-a vândut la suma de 88.000 dolari.

Becky scrisese un ordin de plată. Pentru mai multă siguranţă sunase chiar la filiala Băncii să ceară să i se plătească suma. Teracota o trecuse în braţele Aialei. O sărută pe obraz şi-i şopti :

– :”Secretul” e al nostru,  cel mai frumos dar de logodnă.

 

 Gândurile Ornei goneau înapoi la zilele  în care  îşi aştepta părinţii într-o scurtă vacanţă  acasă…

Se întorseseră şi ei mai devreme. Grijile, presentimentele, îi aduseseră. Presimţirile sunt antenele noastre care ne dirijează de câte ori simţim în nări pericolul fără să-l conştientizăm. Cum altfel veniseră cu toţii în acelaşi timp ? Trebuiau să vadă cum şi de ce Orna a hotărât să-şi închidă locuinţa, să o părăsească şi să locuiască împreună cu amica ei. Această prietenie exaltată avea pentru mama ei izul unei flori otrăvite…

Şi fetele trăiau temerile lor nemărturisite. Amândouă s-au întrecut în pregătiri. Teama le zorea născocind ideile. Orna şi-a surprins părinţii arătându-le piesa aşezată pe un loc demn de arta lui Rodin.

–                     De unde-o aveţi ? întrebase tatăl, entuziasmat de o asemenea raritate. Rămâsese cu ochii pe ea.  E un mulaj… apreciase după ce răsucise piesa pe toate laturile… dar are semnătura originală, spuse fără a-şi ascunde admiraţia.

–                     Am intrat la o licitaţie cu totul întâmplător şi Becky a licitat-o, a câştigat-o şi mi-a oferit-o în locul unui inel de logodnă…

Obrazul mamei deveni palid. Tatăl făcu câtiva paşi înapoi, pipăind locul şi braţele fotoliului în care se aşezase.  Becky arăta ca lumina lunii reflectată în fereastră,  numai Orna, cu ochii lucizi, era conştientă că deschisese o rană în cronica familiei ..

–                     E o glumă pe cât de reuşită, pe atât de excentrică… vorbise tatăl, cu vocea ponderată a omului care degustă o extravaganţă. Împrejur o linişte adâncă, numai gâlgâitul coniacului în pahar amintea că în acel apartament a rămas suflare de viaţă şi mişcare. Trei degete de coniac îşi turnase în pahar, dar sorbise numai o gură.

–                     Amândouă sunteţi pline de imaginaţie… In arhitectură e nevoie de multă… Pe chipul lui trecuse o grimasă de spaimă, căci  înţelesese taina. Se sculă privind pe fereastră, trase perdeaua şi continuă să contemple decorul străzii. De fapt, fiecare dintre noi e arhitectul propriei lui vieţi. Şi a mea a fost o arhitectură, a altor timpuri, cu alte aspiraţii.

Părăsi fereastra şi privi cele două fete :

– La baza vieţii noastre e familia şi fiecare dintre voi trebuie să şi-o construiască. Prietenia voastră ! Aici, o umbră care promitea să fie caldă, îi trecu a doua oară peste obraz : Da, în onoarea ei aţi cumpărat această piesă de artă. Intr-o zi o să vă bateţi pentru ea cu o monedă în palmă : banul sau pajura ! Nu întâmplător, Rodin e inegalabil.

 

Orna îşi aminti apoi de acele momente când avusese o convorbire între patru ochi cu mama… Singură în casă, mama îşi aştepta fata.. După multe insistenţe, Orna promisese să vină la o discuţie. În aşteptarea ei, mama  rătăcea cu pasul slăbit în salonul care altă dată îi era atât de prietenos. Fiecare tablou, fiecare glastră,  fotoliul rămas lângă fereastră, carpeta ovală aşternută la picioarele lui, toate aveau istoria şi povestea lor. Soneria a sunat de două ori, scurt, vestind sosirea fiicei.

În moliciunea locului, acum, Orna tresări :  momentul întâlnirii  i se înfăţişă aievea. Auzi uşa scârţăind şi văzu gestul mamei care o primea cu braţele deschise.  Şi ea, Orna, ocolise braţele sale. Cu gesturi grăbite atârnase poşeta în cuier şi ocolise ochii care o căutau. Toate, toate aceste detalii îi reveneau acum înaintea ochilor, de parcă cineva îi aducea în palmă caietul greu de atâtea socoteli, cu greşelile încercuite în roşu.  Venise prost dispusă, n-avea răbdare şi, privindu-şi ceasul,  îşi avertizase mama că are numai o jumătate de oră la dispoziţie.

Mama înţelesese avertismentul Ornei şi deşi ea ar fi vrut o discuţie calmă, nelimitată de timp, simţea cum secundele se scurg fără să-şi găsească cuvintele potrivite. O urmărea cu o privire mută, mai grăitoare decât un discurs bine pregătit, fără  să-şi poată  descleşta gura, conştientă de fiecare minut risipit :

– Noi aşteptăm de la tine nepoţi, eşti unica  noastră bucurie, ai rămas mândria noastră şi nu mai ai douăzeci de ani ca să nu gândeşti lucrurile în miezul lor. Ai toate calităţile ca să fericeşti un bărbat ! În urechile Ornei stăruia acum glasul înăbuşit de rugăminţi al mamei şi cruzimea replicii ei :

– Dar înţelege, mamă, la tine bărbat înseamnă tata, dar nu toţi bărbaţii sunt ca tata. Detest subiectul, cuvântul, am oroare… Niciodată… ! Ţipătul de atunci se rostogolea acum, ca un ecou  în urechile ei.

Pe obrazul mamei se imprimase o suferinţă cumplită. Un gând o făcu pe Orna să tresară : Atunci văzuse !? se întreba acum.  Posibil că văzusem, de vreme ce mi-am amintit acum de ea… şi strigătul de atunci.     – „Niciodată”,  ricoşă a doua oară de ziduri, ca un ecou  întârziat.

Şi iar chipul mamei îi apărea în amintire: obrazul îi era ridat, desigur şi inima i se strânse de durere căci pe buze îi scăpase  întrebarea : Atâta dezgust ţi-a produs infamul ? şi încercă a doua oară să o cuprindă cu braţele, să ia jos prin acea îmbrăţişare dezamăgirea adunată în sufletul copilei ei. Iar ea, Orna, se îndepărtă. Mama îşi retrase mâna trecându-şi-o  în căuşul celeilalte. Probabil că întregul univers se prăbuşise atunci peste ea..

 

Orna şi Becky, nemişcate, îşi aruncau priviri convenţionale ca două cunoştinţe bune care se întâlnesc pe-aceeaşi stradă, de câteva ori, întâmplător, în aceeaşi dimineaţă, preocupate fiecare de interesele ei. Privind-o acum, Becky simţi încă o dată că neliniştea s-a întors şi se aşezase alături. „Dacă o pierd ?” o străbătu nu pentru prima dată gândul acesta… Închise repede ochii şi, dibuind cu piciorul, căuta atingerea, contactul cu Orna prin mângâierea tălpii. Ca şi altădată, buzele calde răspunseră cu sărutări gingaşe pe netezimea piciorului ei. Raţiunea o răsplătea pe Becky :  bagajul, bagajul genetic al Ornei îşi are originea în moştenirea părintească… şi teama fusese împinsă jos de pe  raftul atâtor îngrijorări la care deseori Becky privea. Talpa piciorului ei stăpânea genunchiul Ornei  şi sub genele coborâte tremura un zâmbet.

 Becky se regăsea la aeroport şezând  alături de mama Ornei.

– Trebuie să vă căutaţi amândouă alte drumuri în viaţă. Obişnuiţi-vă cu gândul că fiecare dintre voi rămâne datoare să-şi clădească familia ei

–                     Noi l-am ales pe al nostru, fiecare din alte motive. Dar acesta ne e drumul. Aş vrea să  ne  înţelegi şi să nu vezi în alegerea noastră o nenorocire. Să-ţi alegi drumul în viaţă e cea mai mare responsabilitate a fiecăreia dintre noi, să-ţi găseşti partenerul e o loterie la care nu eşti niciodată sigură c-ai câştigi. Niciodată nu putem şti cine e alesul, aparenţele te înşală adesea. Omul e o surpriză prin însăşi existenţa lui. Societatea, lumea în care trăieşti nu-ţi poate impune cum şi cu cine să-ţi împarţi viaţa, ea îţi poate impune o conduită, o responsabilitate.

Becky se simţi măsurată de privirea femeii lângă care şedea. Ochii ei nu trădau nici ură, nici dispreţ, dar o întrebare îi scăpase pe buze : Tu ai încurajat-o  ?

Becky cercetă şi ea atentă obrazul femeii care-i pusese  întrebarea. Prinse mişcarea degetului  trecut peste pleoapa obosită. Evident, era un efort să  gândească. Întâlnise cu remuşcări un obraz chinuit de o mare suferinţă. Nemaisuportând tăcerea, Becky hotărâ să ia asupra ei răspunderea. „Da !” rostise fără ezitare.

 

Orna retrăia dialogul cu tatăl ei pe coridorul alăturat, mai puţin aglomerat, în acelaşi timp, la aeroport :

– Pe Becky o dezavantajează două lucruri : nu e  agreabilă la prima înfăţişare şi statura, cu adevărat i-a creat probleme, cred eu, dar toate neajunsurile la un loc nu justifică drumul ei.. Nu ştiu de ce bărbatul trebuie să fie neapărat mai înalt decât partenera lui. Scrie undeva ?  Făcuse o pauză, de parcă cerea un răspuns. Şi tot el atunci, ghicise parcă o nouă faţetă a lumii: Vezi de câte idei stupide e plină  lumea noastră ?! Ai idee câte perechi  nepotrivite ca înălţime, trăiesc în deplină înţelegere ?

–                     Tată, mă bucură că încet-încet, începi să vezi de câte idei stupide e condusă lumea. Vezi de ce e bine ca cineva să încerce s-o îndrepte pe ici-pe colo  ?

Îşi aminti riposta tatălui :

– Lumea nu o putem schimba, eu sunt dator să te schimb pe tine, să-ţi deschid ochii.  Despre Becky  ţi-am spus doar că greşeşte. La ce-i ajută inteligenţa dacă lunecă pe asemenea drumuri ? Viaţa fiecăruia  e o permanentă luptă…ea are destule calităţi ca să iasă la liman. Recunosc, nici eu nu m-aşi fi uitat la o asemenea fată. E colosal de înaltă. Vreau să sper că va întâlni un bărbat fără prejudecăţi, cu  personalitate, dar voi trebuie să vă despărţiţi.

–                      O s-o ajut să căutăm împreună un bărbat ca tine.. şoptise Orna, îmbrăţişându-şi tatăl cu dragoste.

 

 

Petrecerea se terminase. Părinţii Ornei ajunseseră acasă. După ce şi-a condus  consoarta în odaia de toate zilele, tata s-a întors să-şi termine treburile : făcuse de câteva ori drumul din parcare în casă, aducând pachetele, daruri alese cu migală şi atenţie de fiecare dintre invitaţi. Despachetându-le unul câte unul,  cadourile căpătau glas, îi vorbeau, deveniseră pentru el o mărturisire a preţuirii celor care l-au cunoscut. Căuta locul potrivit fiecărui obiect, astfel că în interiorul locuinţei lor, două ore mai târziu nimic n-a rămas neorânduit. Şi mai era ceva : vroia să aibe libertatea gândurilor, să fie singur cu sine.

Îi reveni în memorie ziua când s-au întors din vacanţă, după ce-şi vizitaseră fiica în ţară.. Întârzie la masa lui de lucru. Consultă ghidul oraşului şi se îndreaptă spre peretele unde atârna harta. Îşi cunoştea soţia prea bine, îi citea gândurile dintr-o singură privire, fiecare dintre ei ştia trăirile celuilalt fără să găsească un remediu în amărăciunea lor.. Disperarea  din sufletele lor îi măcina ziua şi noaptea : „ce să facă acum şi ce va aduce viitorul ?” Se regăsea în faţa hărţii, în picioare, sufocat de gânduri. Dacă nu-şi putea stăpâni fiica, trebuia să-şi ajute soţia :  în ciuda timpului trecut  imaginea ei de atunci îi stăruia în ochi.  Sâmbăta, în picioare în faţa altarului cu uşile deschise, mângâind din priviri sulurile sfinte, căci numai Lor îşi încredinţa inima şi implora ca ruga să-i fie primită.

 El trebuia să găsească  pentru ea drumul cel mai scurt şi cel mai sigur, pe care să-l poată străbate pe jos.Trebuia să afle unde e sinagoga, să verifice drumul, să aprecieze distanţa. Dintotdeauna, în fiecare loc străin în care veneau să locuiască, era în atribuţia lui să afle drumul şi distanţa până la sinagoga oraşului. Pentru soţia lui era mai important să afle unde e sinagoga decât unde ar găsi un salon de coafură.

Amănuntele reveneau în memoria lui.  Atunci ajunsese la concluzia că distanţa e mare şi drumul nu îndeajuns de circulat. El n-avea voie să greşească, nici imprudenţe nu trebuia să facă.  Şi iar se regăsea măsurând toată lungimea camerei,  precum avea obiceiul, oprindu-se în dreptul fereastrei. Torentul străzii era pentru el un indiciu al pulsului vital. Aşa îi venise ideea  să rezerve o cameră la hotelul cel mai apropiat pentru fiecare sfârşit de săptămână. Sigur, lângă sinagogă.

 

Un gând veni să-i lumineze faţa .Îşi lărgi nodul cravatei, nu intenţiona să şi-o scoată,  intrase numai în camera mare să  împărtăşească gândul soţiei. Ea şedea în fotoliu şi el o privi de la doi paşi depărtare :

–  În rugăciunile tale, Dumnezeu ţi-a cercetat sufletul şi-a îndreptat ce a putut…şi-a sărutat-o fericit.

 

 Şi eu ajunsesem acasă. Întârziam pe undeva, în colţul meu, de multă vreme. Gândeam la destinele omeneşti. Bucuroşi de întoarcerea mea, motanii, veniseră fiecare să-şi frece botul la picioarele mele. „Tot ce-i viu, şi un pisoi chiar, e purtat de un Destin”.I-am lăsat să-şi frece capetele de tălpile mele.

–                     S-a întâmplat ceva ?

Am dat din cap în semn de negaţie.

– Dar ce ai ? La ce te gândeşti ? insistase..  Atunci mi-am ţuguit buzele repetând semnele negaţiei.

–                     Nu pot să-ţi spun, i-am răspuns totuşi, ca să mă lase singură cu himerele mele.

 

Kfar Vradim era, la început, o suburbie situată la douăzeci minute depărtare de Naharia, oraş vechi cu foarte multă populaţie imigrată din ţara mea de origine, atât de multă şi de-atâta vreme aşezată, încât a umplut cimitirul întins pe coasta mării. Vuietul ei şi valurile revărsate întreţin mirosul de aer sărat şi atmosfera  de pace eternă.

Satul Trandafirilor –  aşa cum sună pe româneşte, acum, e o aşezare pitorească al cărei farmec te fură cu frumuseţile defileului, cu roadele naturii răzbite între pietre, cu ţiglele roşii ale căsuţelor răspândite pe văi şi dealuri răsfirate toate, ca petalele unui trandafir. Splendorile adunate ca într-un mânunchi de flori, te ademenesc până spre valea Zvulonului. Natura, costumată în pasteluri, parfumată de mirosul vegetaţiei, şuşotul stârnit de suflarea lină a vântului, toate priesc localnicilor, tineri, în majoritate dotaţi cu însuşiri pentru artele frumoase. Natura se cere imortalizată pe aceeaşi hârtie pe care, un rând mai jos aşterni un vers. Poezia vine, se naşte, pe aceeaşi filă de hârtie.

Acesta e Galilul, o paletă străveche de culori metamorfozate de anotimpuri, extinsă peste coline şi văi, mângâiate de umbrele mişcătoare ale luminii între masivul Carmiel şi Arbel, pe drumul Nahariei spre Maalot. Îndemnul să reproduci natura vine chiar din armonia culorilor şi  ciripitul păsărilor. Într-un asemenea creuzet de culori şi triluri, sensibilitatea se ascute, imaginaţia lucrează. Oamenii arată mai răbdători, tinerii mai preocupaţi de viaţa de familie, de grădinile dimprejurul casei, de bunăstarea lor, de prosperitatea aşezării..

 

 Şoselele  şerpuiesc între văi şi dealuri când deodată, săgeţile indicatoare te îndrumă spre Cfar Vradim. Mândră de tinereţea ei, aşezarea  mărturiseşte vârsta de douăzeci de ani la toate încrucişările de drumuri ce duc spre Galeria Tal, o galerie de artă autentică apărută în aşezare – de când ?

 

 

E dimineaţă. Taxiul goneşte din Naharia spre Cfar Vradim. Haim, şoferul, a sosit la ora convenită cu bunica.Opreşte la marginea trotuarului. O aşteaptă pe bunica să urce şi o întreabă : mergem la kibuţ, la galerie sau dincolo ? „Dincolo”, murmură bunica abia aşezată pe bancheta din spate. Îşi masează palmele sprijinindu-le de speteaza scaunului din dreapta şoferului… aseară m-ai luat de la kibuţ.. îşi aminteşte bunica, o secundă mai târziu.

De peste doi ani, bunica e clienta lui Haim, călătorind pe aceste drumuri. Îşi tocmeşte serviciile de cu seară, pentru ziua următoare.

Haim e un om tânăr în comparaţie cu vârsta bunicii. Cu respectul credinţei o consolează pe bunica, citându-i la fiecare cursă, alte percepte din Mişna* Azi l-a citat pe Rabi Ovadia : „Cine  place oamenilor place şi  Divinităţii…”. După fiecare citare  ridică o sprânceană, face o pauză să aprofundeze tâlcul vorbelor fără să-şi abată privirea de pe serpentinele drumului. „…Vrerea Lui”, adaogă de astă dată  Haim, ridicându-şi o secundă mâinile de pe volan. Bunicii îi tremură maxilarul, aude, nu vrea să răspundă, totuşi nu poate accepta vorbele lui Haim.”E atât de greu, uneori, să primeşti vrerea Lui…”  Între două degete, bunica pipăie gravura diocanului lucrat după o fotografie a mea, prins de lanţul ce-l poartă pe gât. 

În ultimii doi ani am devenit obsesia gândurilor ei. Cam atâta timp a trecut de când am plecat dintre ai mei. M-a iubit întotdeauna, eram doar primul ei nepot dar cu anii, iubirea bunicii se diviza între mine şi ceilalţi veniţi după mine. Chiar aşa divizată, iubirea rămânea mare, tare mare.

Am rămas confidentul ei. Cu mine vorbeşte de câte ori e singură în casă, numai mie îmi povesteşte cum şi cu ce o supără ceilalţi. De fapt am cuib în inimile întregii familii: fiecare a încercat restaurarea mea în alt fel, mi-au reprodus chipul exprimându-se prin diferite mijloace şi graiuri artistice, astfel că amintirea mea, e eternizată diferit. După cum mă vedeau, cum rămăsesem fixat pe pelicula memoriei lor.

*Învăţătura orală primită pe Muntele Sinai, transmisă prin generaţii

 

De când s-a întâmplat ceea ce ei numesc „nenorocirea”,  mă aflu cu intermitenţe în imaginea tuturor, dar cel mai mult în cea a bunicii.

 Astăzi, bunica l-a comandat pe Haim s-o ducă spre locul unde mi-au coborât rămăşiţele. Ajunşi acolo, bunica începe o discuţie cu Haim. Cât timp rămâne ? E încă dimineaţă şi ziua se anunţă toridă  Două ore, decide bunica.

– Două ore ? E atât de cald… vocea lui îi e plină de compătimire pentru bătrâneţile femeii.

– Dar eu vreau să fiu cu el, avem atâtea să ne amintim… Mergi cu bine.. hotărâşte bunica şi pune capăt discuţiei.

Aşa dar, am rămas cu bunica între verdeaţa ieşită din masivele de pietre dolomite care înconjură locul. Bunica se aşează pe colţul pietrei, al bolovanului, se apleacă şi cu amândouă mâinile pipăie fiecare colţ ascuţit, parcă desprins şi rostogolit din piscul cel mai înalt, oprit anume sub şikma*, copacul sădit alături.

Urmăreşte umbra copacului împrăştiată cu dărnicie. Se piteşte sub răcoarea lui şi priveşte :  câtă umbră ne dăruieşte…. şi pe chipul bunicii trece o fărâmă de bucurie stingheră. Îşi  întinde braţele, îmbrăţişează piatra lăptoasă  luată din stânca din împrejurimile depresiunii. O falcă cu conformaţia unei guri căscate, ca a omului încremenit de mirare sau

spaimă, un hău, o rupere de pământ despicat de mişcarea seismică. Simt că ar vrea să cuprindă piatra în braţe să o strivească sub pieptul ei, să spulbere ceea ce o desparte de mine dar, lipsită de forţa necesară îşi coboară obrazul lipindu-l de piatră, întorcându-l pe celălalt. Ridică ochii spre stânca de sus evocându-şi zilele fericite  : când erai mic te duceam de mână, mai târziu umblai de unul singur… ce mult îţi plăcea să baţi drumurile prin locurile astea ! În toate vacanţele ! Tace, priveşte piatra – hăul căscat şi întreabă : „te-ai gândit vreodată la aşa ceva ?”

Aşteaptă un răspuns şi, pentru că nu-l primeşte, deapănă singură timpul înapoi :  ..acum doi ani vorbeam cu tine la telefon, ore întregi, Georgia-Naharia, îmi povesteai unde ai fost şi unde te duci în ziua următoare.

*Ficus Sycomorus, creşte în ţinuturi de deşert.

 Îmi vorbeai  de pădurile georgiene, spuneai că sunt sălbatice şi virgine. Erai fascinat de frumuseţile până atunci străine de tine, şi-ţi mărturiseai încântarea de fiecare dată şi în aceelaşi timp nu-ţi ascundeai dorul de acasă. De câte ori vorbeai de „acasă” reconstituiai din memorie drumul dela Cfar Vradim spre Naharia, toate urcuşurile, serpentinele, pietrele şi tufele de flori de o parte sau alta a şoselei, aşa cum e drumul de la mine la voi. Uneori, uitându-te la ceas în timpul convorbirii îmi spuneai : „dacă eram acasă, ajungeam pe jos la tine cu flori proaspăt culese”

 Bunica mângâie piatra şi continuă monologul.

 

Traversasem întâia dată oceanul. Singur. După ce am terminat armata. Colindasem continentul de la o coastă la alta. Să-mi satisfac plăcerile, toate ispitele ivite ochilor. În cazul meu, ochii dirijau picioarele, le condiţionau să umble sau să se oprească. Oboseala nu mă atingea, curiozitatea era fără de sfârşit.

Am iubit de mic natura şi-am desenat-o încă din copilărie. La fiecare vârstă vedeam altceva. Cu anii, ochii îmi dirijau mâna şi în linii sigure am realizat zeci de schiţe. Ori de câte ori aveam timp, luam creionul în mână. Rămâneam în picioare până hârtia devenea o copie, o miniatură a realului. Întotdeauna în sacul de pe umăr aveam caiete de rezervă, creioane, culori şi la nevoie, şevaletul.

Marele Continent. Dimensiunile spaţiale sunt covârşitoare, trebuie să vii din mica noastră ţară, ca să realizezi măreţia continentului. Am escaladat munţii  având revelaţia înălţimilor, a riscului. Natura mă chema ademenindu-mi ochiul de privelişti nemaiîntâlnite până atunci. De felul meu n-am rămas nici odată indiferent frumosului, de astă dată văzusem prea multe, nu ştiam ce imagini să elimin, pe care să le reţin. Natura te uluieşte, te opreşte pe loc, te fură, te prinde în prizonieratul ei. Aşa m-a prins pe mine. Ca o femeie şireată. Stârnise în mine dorinţa, interesul să o cunosc, să o reproduc. Rămâneam în faţa ei, ca soldatul faţă în faţă cu inamicul.

Îmi plăcea sportul, îmi plăcea şi amorul. Maia mă aştepta. Venită cu un an înaintea mea, după ce terminase armata, se artăta acum nerăbdătoare. Era aceeaşi femeie iubăreaţă. Se îmbina cu mine precum culorile pe şevalet.

Bunica n-a iubit-o pe Maia.

 

Bunica nu şi-a terminat monologul : „Când ai făcut atâtea schiţe ? De ce te-ai grăbit ? Ai presimţit că viaţa e scurtă ? …  Mama ta le adună, tablouri şi-atâtea schiţe…  La început părinţii tăi au prezentat o expoziţie la Casa de Cultură a aşezării, apoi s-au gândit să deschidă o galerie, o galerie care să-ţi poarte numele. Acum vor să extindă galeria pentru întreaga aşezare, pentru întregul Galil. De când  a demisionat din serviciu, mama ta se agită cu Galeria. E tot timpul ocupată.  Aleargă la primării, caută artişti de folclor şi invită tinerii încă necunoscuţi… Galeria va da găzduire talentelor încă neafirmate. Primul care o ajută e tatăl tău. S-au ajutat dintotdeauna, s-au iubit din tinereţe”.

În glasul bunicii intervine o pauză lungă şi eu simt că e nemulţumită. S-a ridicat în picioare, priveşte, nu ştiu încă ce gândeşte, dar îi scapă un oftat :  „Joi, am făcut sărmăluţe pentru fraţii tăi. Toţi au mâncat, dar nici unul nu mi-a spus ceea ce-mi spuneai tu. Te puteai sătura şi tu. Ţii minte cum  le luai la pachet, acasă ?  Dar nu uitai niciodată să-mi spui cât de bune au fost. Aşi fi vrut să te aud : „Sărmăluţe ca la bunica nu se mânâncă nicăieri”!  Faptul că dă mereu din cap a negare mă face să cred că nu şi-a mărturisit întreaga nemulţumire… Nici de tine nu şi-au amintit !

 

 

Aseară, pitit în sufletul bunicii, intrasem acasă la noi. Nimic nu s-a schimbat. Numai pereţii arată mai încărcaţi de desene ca-n alţi ani. Ale mele şi ale fraţilor mei. De altfel, niciodată nu  reţinusem în memorie amânuntele din casă. Acum, înregistrez cu alţi ochi  interiorul casei părinteşti şi, abia acum pricep că am rămas o familie de  artişti. Pânza, mătasea, cartonul, metalul, sticla, toate sunt motive de creaţie. Chiar şi pietre mici de diferite culori şi forme devin materiale şi subiecte de artă. Adevărat, arta poate fi exprimată la fel ca vorbirea, într-atâtea limbi.

Tata, în timpul lui liber îmbină din pietre, imaginile din vecinătăţi. Din pietre minuscule sau mici. De culori şi dimensiuni diferite şi astfel tabloul capătă subiect. Am recunoscut într-un tablou, drumul pe unde mă lua în cârcă când ieşeam la plimbare. Când eram copil. Nu cred că şi ceilalţi din casă au descoperit secretul, cred că numai eu  l-am ghicit.

Pe pian sunt înşirate fotografii. Din anii copilăriei noastre. De ce au pus la vedere fotografia mea aşezat pe oală, aplecat peste o hârtie cu creionul în mână.? Făceam două treburi într-acelaşi timp ?!

Bănuiesc că fotografiile au rostul să umple absenţa mea. Aseară toţi erau acasă, fiecare preocupat de ale lui. Parcă nimic nu s-a întâmplat. Îi observam pe fiecare. Timpul totuşi, i-a schimbat, i-a maturizat. Fraţii mei  au crescut. Surorile, le-am lăsat copile, acum sunt fete bune de iubit. Când se nimerea să fim cu toţi acasă, îi deranjam pe ceilalţi. Eram hiperactiv. Un defect de familie. Eu, întors acasă cu capul burduşit de idei, cu energia neconsumată  îndeajuns, deschideam radioul de cum urcam în cameră. Protestau fiecare, în felul lui de înpotrivire de muzica pusă prea tare. Şi toate, când eu mă concentram să aşez imaginile pe şevalet. Muzica mi-era totdeauna necesară. Întreţinea ritmul, măsura desfăşurării pe hârtie a cea ce memoria înregistrase  şi imaginaţia plăsmuise. Trebuia să-mi eliberez gândurile. Fiecare dintre ei ştia că muzica îmi stimula creaţia, numai că, uneori, creaţiile mele se realizau  în momentele când fraţii mei îşi doreau linişte. Nu era momentul să le explic că tocmai explozia muzicii mă ajuta să se producă în mine acea reacţie rapidă de care aveam  nevoie. Orice vorbă, orice explicaţie, orice discuţie cu unul dintre ei, mi-ar fi furat ideile.

De astădată, am observat-o pe bunica suind spre odaia care a fost a mea. Mă furişasem după ea. Odaia a rămas a mea : radioul era la locul lui. Nu l-am mai deschis, n-am declanşat nici un zgomot. În cameră s-a păstrat  divanul acoperit cu o pânză veche, lucrată de mine. Pe pereţi atârnă desenele din vremea copilăriei şi câteva schiţe de bocanci ale soldaţilor. Şevaletul e la locul lui. Bunica priveşte, pipăie, îşi plimbă mâna peste lucrurile mele.

Stagiul militar l-am făcut la Ghivati, eram sanitarul diviziei. Când ieşeam în misiune,  ochiul meu prindea diferite situaţii. La întoarcere, la primul popas, îmi scoteam un caiet din sacul ce-l aveam lângă mine şi creionul. Pe hârtia albă se iveau fantomele, imaginile reţinute mă dirijau să înfirip tabloul.  În asemenea momente trăiam naşterea, senzaţia plămădirii lui. Şi în continuare, tot cu creionul înveleam în primele faşe ideile încă neconturate. Aşa s-au născut tablourile mele ! Schiţam portretele soldaţilor, aşa cum le reţinuse memoria în timpul misiunii. Uneori, creionam soldaţii în somnul scurt, frânţi de oboseală.  Creionul nu mă lăsa să  aştept,  lucram în orice condiţii. Culcat pe spate, cu caietul sprijinit pe piciorul ridicat până la înălţimea  genunchilor, cărbunele sau uneori creionul, deveneau unealta de traversare a raţiunii şi fanteziei mele. Aşa începusem fiecare schiţă. Cele mai multe le dăruiam soldaţilor, fiecăruia un portret. Nu ştiu cum s-a întâmplat de am schiţat atâtea perechi de bocanci, probabil nici o pereche de picioare nu semăna cu cealaltă şi schiţam mereu din alte unghiuri  bocanci descălţaţi cu şireturile desfăcute, încrestăturile pielii după forma călcăturii, a pasului greu, apăsat, aşa cum s-a modelat gheata. Privesc acum  mulţimea de bocanci, nici o pereche nu seamănă cu cealaltă. Nici camarazii mei nu semănau între ei.

 

Aveam chemarea naturii ! Poate de aici şi predilecţia pentru înălţimi. Îmi plăceau escaladările, contactul de aproape cu piatra, cu rădăcinile întinse pe piscurile spre care ţinteam. Mă căţăram pe masivul de piatră cu ghearele înfipte dintr-o lovitură precisă, una după alta până urcam deasupra piscurilor, a pământului ţelinos.

 

Bunica e într-acelaşi loc. Tot în picioare a rămas.

Am lăsat-o acolo cu gândurile ei şi eu am dat ocolul până departe peste văile galileene. Înmiresmată şi încărcată de verdeaţă, natura  n-are vârstă. Am zărit o fată tănâră într-un luminiş de pădurice în faţa unui şevalet. Culorile se armonizau cu cea a pământului lăsând să domine galbenul. Am aşteptat răbdător deoparte. Am urmărit-o cum îşi conduce pensula. Puncta culcuşul cu  ierburile frânte de greutatea  celui aşezat pe pământ. Un bărbat şedea tolănit pe spate. Obrazul lui supt ascundea o grimasă de îndoială, privirea  pierdută în orbite părea întunecată de gânduri. Lângă el o valiză, întunecându-i obrazul  în dimineaţa senină. Valize e ca o povară. Cerul se luminează de soarele în urcuş spre jumătatea bolţii. Nu ştiu cum va intitula tabloul : „Dimineaţa”, „Toamna”, „Popasul” ?

Oricum, fata e în plină formă, e inspirată, o las să lucreze, nu totdeauna te întâlneşti cu muzele… A prins în tablou liniştea venită din lumina caldă a dimineţii. Zborul de aproape al unui cârd de vrăbii au făcut să-i scape pensula, s-a aplecat s-o ridice şi a rămas cu ea între cele două degete contemplându-şi lucrarea. Am privit atent tabloul şi, încântat de armonia culorilor i-am trimis o boare de vânt să-i mângâie pletele scurte.

 

În astă seară e inaugurarea Galeriei. Din iniţiativa părinţilor şi cu sprijinul Asociaţiei artiştilor din Galileea ce însumează multe nume cunoscute : pictori, sculptori, graficieni, fotografi, computerişti. Iniţiativa  a fost a mamei şi tatălui meu cu scopul de a stimula tinerele talente din întregul Galil. Din satul Tarşiha au coborât o mulţime de debutanţi. Există deja o listă lungă de solicitanţi  care aşteaptă la rând. Dacă  această galerie va da găzduire  talentelor consacrate deopotrivă cu talentele dornice de afirmare, atunci părinţii mei vor răsturna mentalitatea pe care e clădită lumea. O sală au dedicat-o lucrărilor mele, sala mare –  artiştilor locului şi din împrejurimi. S-au expus tablouri lucrate în acuarelă, pasteluri, ulei, cerneală, peniţă, cărbune, fotografii, ceramică, grafică şi sculpturi. Încă n-a început festivitatea dar forfota e mare. Câţiva artişti mai cunoscuţi se agită în perimetrul sălii să-şi identifice lucrările. Cu acelaşi interes, aceeaşi emoţie ca a începătorilor. Peste capetele tuturor  privesc pe rând fiecare tablou.

Iată-mă şi în salonul ce-mi poartă numele. Pe multe schiţe recunosc trupul meu lâncezind. E dorul de Maia. Le lucrasem privindu-mă în oglindă. Atârnate acum pe perete, tablourile exprimă îndoielile şi pasiunea pentru Maia. În continuare e portretul ei. Aceeaşi întrebare care mă frământa : Cine eşti ? Ce vrei ? Unde vom ajunge ?” iată ce mă preocupa când l-am lucrat. Privirea diferă între un ochi şi celălalt. Observ câteva schiţe. Aceeaşi întrebare mă urmăreşte şi în alte picturi.. Exprimasem oare îndoielile din mine ? Iată cum trăiri trecute, situaţii negrăite le regăsesc imortalizate în tablouri, devenite tablouri de expoziţie.

E lume multă. Atâţia ochi privesc. Prind câte o remarcă, o trăire, o idee din ceea ce m-a preocupat. Fiecare schiţă e o zguduire din câte am avut,  obsesii neîmpărtăşite nimănui. Acum, tablourile, fiecare în parte capătă grai, mărturisesc ceea ce eu n-am spus nimănui. Alături, alt portret în cărbune, ochii Maiei. Fiecare ochi spune altceva, e altcineva, alt gând. Iată îmbrăţişarea noastră, anatomia trupurilor, dragostea, tristeţea, ruptura, despărţirea. În toate regăsesc teama, incertitudinea mea.

Am ajuns la „Balanţa urechii interioare” urechea care ascultă bătăile inimii, presupuneri, bănuieli, gânduri şi teamă.Tabloul se născuse în timpul unei misiuni. Într-un moment de criză. Eram doar sanitar într-o divizie de luptători şi îi dădusem primul ajutor lui David, prietenul meu care fusese rănit în piept . Îi presam rana cu multe feşe să opresc sângerarea şi amândoi vorbeam, schimbam şi o glumă, o glumă dintr-un adevăr care plana deja asupra lui. Şi toate în intervale de timp atât de mici… Ce ascundeam în glumele noastre neghioabe cu care ne amăgeam unul pe celălalt ? Ce auzisem când ascultam convulsiile inimii tot mai greu receptate ? Urechea sau prietenia noastră m-a făcut să bănui cea ce s-a produs imediat ? Ce văzusem în ochii lui ?

 

 Urmează o galerie cu schiţe : numai bocanci –  acelaşi subiect şi totuşi diferit interpretat. Gheata dezbrăcată în care se infiltrase noroiul, ghete în picioarele mărşăluite în misiuni, gheata îndoită cu zbârciturile în care s-au imprimat călcătura, după kilometri de mers.

Galeria e plină de lume. Părinţii mei, iată-i ! Cât de aferaţi sunt! Arată fericiţi. Focul îi mistuie  într-ascuns şi radiază pe obrazul fiecăruia. Ochiii le strălucesc. Trăiesc evenimentul ca şi cum şi eu m-aşi agita printre artiştii consacraţi sau în devenire. Obrazul tatei e luminat de acelaşi  zâmbet cald. Îl bănui stăpânit de alte imagini, alte trăiri. E zâmbetul care-i lumina chipul de câte ori mă privea, începând din clipa când, pentru prima oară mă ridicasem  singur pe picioare păşind spre degetele care mă chemau. Acelaşi zâmbet cu care m-a privit peste ani, când îmbrăcasem uniforma de soldat. Acelaşi, când m-a însoţit spre aeroport la prima mea ieşire în lume. Buza îi freamătă ca şi altădată.

Pe bunica o zărisem prin fereastră, afară în grădină, la intrarea în galerie. Am privit-o. Ştiu de ce nu intră. Galeria este de fapt casa, locuinţa pe care mi-au clădit-o părinţii, cu o cameră mare de studio. Lumina pătrunde din trei direcţii.Camera e lată anume construită să am condiţii, planşeta să mă cheme. Aici, sub acest acoperiş conceput din grija lor, bunica spera să-şi îmbrăţişeze primul strănepot. Venită la inaugurare a ţinut să rămână afară. Priveşte măţişorul care înfloreşte şi în acest an. O văd mângâind crengile firave.

Mi-am întors gândul la tabloul „Balanţa urechii interioare” De ce îl intitulasem astfel ? Ce bănuieli, ce presimţiri nelămurite atunci au răsunat  în urechile mele ?  Care e distanţa dintre existenţă şi nefiinţă ?.

 

Haim, şoferul, a sosit şi-n astă dimineaţă. Astăzi o duce pe bunica la kibuţ, la sanatoriul de geriatrie unde bunicul e internat de aproape un an.

Deşi e în sanatoriu, bunica vine în fiecare dimineaţa să-l hrănească. Vine cu sucuri de fructe proaspete, pregătite de ea. Îl hrăneşte, îi vorbeşte. Bunicul primeşte mâncarea, înghite dar nu scoate nici un cuvânt. Nu răspunde. Bunica insistă, îl roagă : „spune-mi o vorbă, lasă-mă să înţeleg că auzi ce îţi vorbesc… Aseară, s-a inaugurat Galeria şi s-au expus acolo şi tablourile lui Tal.” Continuă să-l privească,  îl mângăie, îi încheie cămaşa, încearcă să-l întoarcă pe jumătatea patului, să-l ridice,  vrea să-l scoată la plimbare… Răsuflă greu, în ajutorul ei vine şi o soră, ajută şi în sfârşit bunicul e aşezat în scaunul pe rotile şi-l scoate în grădină, pe alee. Opreşte scaunul lângă o bancă umbrită de un smochin stufos. Bunica se aşează pe bancă, aproape de bunicul şi se uită la el. Aşteaptă, caută un gest, o privire care  să-i spună ceva. Ochii bunicii, ca nişte furnici mişună pe fiecare cută a obrazului, a buzelor strânse peste care nu apare nici o vibraţie, nici o urmă de voinţă. Bunica insistă : „Spune-mi, de ce nu-mi răspunzi ? Auzi ce te întreb ? Înţelegi ? Fă-mi un semn, uită-te în ochii mei ca să ştiu că mă auzi… Un cuvânt..” dar bunicul tace apatic de parcă nu cu el s-ar vorbi. Bunica aşteaptă, continuă să-i  cerceteze fiecare rid, fiecare urmă de vas tumefiat apărut pe obrajii fără de culoare. Timpul e împărţit în felii tot atât de tremurânde ca neliniştea bunicii.

 

A plecat în zorii unei dimineţi cu bicicleta spre mare. Toţi nahariştii, chiar dacă au un vehicol folosesc bicicleta şi la vârste înaintate. Ca bunicul. Până în ziua când a căzut de pe bicicletă… S-a întâmplat în ziua mea de naştere. Cu gândul la mine coborâse cu bicicleta în pantă. Când se răsturnase,  mă eliberase din tristeţea gândurilor devenite confuze şi, singur şi înspăimântat mai mult decât în copilăria mea, m-am întors de astă dată spre locurile unde crescusem, pe unde umblasem ani la rând fără să ştiu că-s fericit. Eram ca floarea de câmp la schimbarea anotimpului.

Nimeni nu ştie cu precizie când a ajuns bunicul la spital. Bunica, alarmată că trecuse de ora zece  dimineaţa şi nu s-a întors, a sunat la poliţie, apoi la spital, dar bunicul n-avea la el decât bicicleta, pălăria şi o sticlă cu apă.  La spital, nimeni nu l-a identificat. Asta-i cu bunica.  Zilele au devenit grele şi triste. Singură în casă plânge ore întregi . Vorbeşte cu mine. Tot ce nu poate vorbi cu ceilalţi. Priveşte fotografia mea aşezată pe masă şi vorbeşte, uneori pune o casetă, o melodie care mie îmi plăcea şi trăieşte impresia că o ascultăm amândoi.

Plângea, de câte ori  vorbea cu mama la telefon. Mama o certa : ”de ce plângi ? Vrei ca ceilalţi copii să creadă că numai pe Tal l-ai iubit ? ”

 De atunci bunica nu mai vorbeşte cu mama despre mine. Uneori nu vorbesc de loc. In asemenea situaţii, bunica, aşezată la o masă în balcon, aduce caietul şi notează gândurile care o vizitează. Ca acum. O adiere de vânt flutură filele caietului. Multe file şi-au pierdut din netezimea paginei, au devenit încreţite şi uscate  de lacrimile ce-au pătat scrisul. Ea continuă să scrie.

 

Nu eram chiar copil ; cred că bunicului îi ajungeam până la brâu, şi doar două  degete-mi lipseau până la umerii bunicii. Pe Sănduca, fetiţa naşilor mei, o priveam în creştet, deşi eram pe atunci, cu două luni mai mic decât ea.. Eram prieteni buni şi dormeam în aceeaşi odaie, fiecare la alt perete.

– Cristiane, – aud şi-acum glasul bunicului –  ai crescut băiat mare, parcă ieri te ţineam in pelinci…şi lungindu-şi vorba, îi simţeam privirea îndreptată asupra-mi, gânditoare şi aspră, şi-n ochii lui ghiceam bucuria ascunsă de ochii lumii.

De multe ori bunicul mă cerea la ei, la dormit. Mă duceam. Mă duceam că mi-erau dragi şi sunt ai mei, dar nu-mi place nici azi, să intru acolo. 

Nu-mi  place căci casa bunicului îmi aminteşte dimineaţa mohorâtă  si rece de toamnă în care m-am trezit speriat de zgomotele din casă… Alergasem în cămaşa de noapte, desculţ, cum coborâsem din pat, prin toată casa şi ieşisem în pridvor unde-i găsisem pe toţi. Tata, cu haina deschisă în bătaia frigului şi şapca pe cap, trecea printre noi şi parcă n-avea ochi să vadă pe niciunul…Părea mânios şi obosit şi se încăiera cu greul încărcăturilor trase după el, valiza, coşul mare şi sacii legaţi cap în cap. Pe toate le cuprinsese în cele două mâini ale lui. Atunci am scos un scâncet, de vină era sacul, trecuse peste laba piciorului meu şi mama luase seama  că eram de faţă, numai tata, trecut de partea cealaltă a pridvorului, n-a auzit scâncetul meu. Portiţa se bălăbăni de două ori în urma lui cu scâncete a jale, acoperite de duduitul maşinii până s-a aprins motorul..Parcă duduia pământul întreg, dar de fapt duduise numai maşina de câteva ori până s-a  mişcat din loc… Apoi a prins viteză, şi-au dispărut şi tata şi maşina…Un fum negru rămâsese în urmă şi mirosul benzinei a ajuns la noi până în nări.

Auzisem glasul mâniat al bunicului către mama mea…

„Acu că te-o lăsat, ce o să fie cu tine? Trebuia să rabzi, nu era treaba ta că bea … Banii lui, să-i bea dacă vrea, dar să ai bărbat în casă…”

Eram cu toţii în pridvor şi sudalmele cădeau asupra mămicii mele. Bunica şi ea printre noi, nu spusese nimica. Azor, câinele, a lătrat de câteva ori în urma celuia plecat apoi şi-a culcat botul pe labele întinse. Şi închise ochii de supărare.

Atunci, de după umeri am simţit mâna bunicii care mă îndemna cu blândeţe înăuntru. Intrasem în odaia mare între mămica şi bunica. Nu băgasem de seamă care dintre ele m-a ridicat în braţe si m-a culcat pe divanul unde am adormit numaidecât…Eram încă mic şi bineînţeles, ochii îi ţineam şi eu închişi de  supărare…

De la acea zi despre care nu-mi place să-mi reamintesc, trecuse ceva timp, eram deja mărişor, cred că eram chiar mare, pentrucă în casă, cu mine, se vorbea despre şcoală. Intâia dată când mama îmi vorbise  despre şcoală era într-o duminecă,  zi de primăvară. Am ieşit de dimineaţa cu toţii pe şoseaua Putnei, spre mânăstire. Eu si Sănduca mergeam înainte, în urmă veneau mămica şi naşii mei. N-aveam loc cu toţii pe cărarea îngustă, ce ne ferea  de colbul stârnit de maşini şi căruţele din drum.

De când mă ştiu, îmi plăcea să merg la Putna.  Pe acele drumuri, printre dealuri, am păstrat amintirea zilelor şi locurile unde ne dădeam de-a berbeleacul, mai ales pe dealul de unde Ştefan Domnitorul trăsese cu arcul şi alese locul mânăstirii…De pe acele dealuri începeau poveştile auzite de la ai mei, şi din acele povestiri am prins dragul de învăţătură şi aşa am devenit eu, mai târziu, un elev tare la istorie. Cel mai mult mi-a plăcut viaţa şi domnia Domnitorului. Cunosc toate războaiele, toate victoriile şi chiar atunci când turcii l-au înfrânt, tot viteaz a fost. Nu numai eu îl iubesc. Toţi colegii din clasă îl iubesc pe Stefan cel Mare ; dovadă că la fiecare serbare, ne întrecem între noi care să primească  rolul Domnitorului.

In primul an de şcoală, dintre toţi elevii eu îl jucasem cel mai bine pe Ştefan cel Mare, eu care eram cel mai mic,dar în ziua serbării învăţătoarea ne-a spus că nu se poate, rolul nu trebuie să-l joace un elev dintr-a întâia şi m-au schimbat pe mine cu Costel, fiul directorului… Cât am fost de mâhnit şi cât am plâns în acea zi… Am plâns şi noaptea cu capul ascuns sub pernă până ce Sanduca m-a ghicit şi m-a rugat să nu mai plâng…. Ea m-a rugat să joc  pentru ea rolul lui Ştefan cel Mare. Am coborât amândoi din pat şi-n vârful picioarelor, ne-am îmbrăcat. Eu, în loc de hainele Domnitorului, am pus peste cămaşă covertura de pat  şi mi-am  prins-o  după umeri cu acarniţe, iar coroana făcută de năşica, era acolo pe scrin, de unde am luat-o şi mi-am potrivit-o pe cap în faţa oglinzii.In celălalt colţ, Sănduca s-a îmbrăcat şi ea cu uniforma de  şcoală, după care s-a aşezat ca la spectacol pe scaun, să mă asculte…

Cunoşteam rolul pe de rost şi-l declamam cu atâta foc că i-am trezit din somn pe naşii.  Au intrat să vadă ce năzdrăvănii făceam şi, s-au aşezat ca la teatru alături de Sănduca …Eu trăiam rolul Domnitorului…Nu m-am încurcat deloc. Când mi-am terminat rolul, au ieşit ropote de aplauze dintre palmele lor… Naşul mi-a promis că la anul eu o să fiu Ştefan cel Mare… Dar n-am fost, în anul următor rolul a fost dat băiatului  preotului… Mama mea, de-ar fi rămas învăţătoare la şcoala unde sunt acum elev, s-ar fi îngrijit să primesc şi eu rolul lui Ştefan, dar ea a trebuit să plece la drum să câştige banii de care aveam nevoie ca să ne gospodărim.

Până la aflarea acestei veşti, am suferit zi după zi de dorul tăticului meu, dar când am priceput de ce mama se duce departe în lume, am încetat să-i duc dorul.. .. De nu se ducea el, nimeni nu m-ar fi despărţit pe mine de mămica mea.  A plecat în Ţara  Sfântă pentru cinci ani să îngrijeasca o femeie bolnavă…In casă despre  asta vorbeau cu toţii şi, parcă se veseleau: o să câştige bani mulţi…socotea, când bunicul, când bunica… dar pe atunci, nu pricepeam ce înseamnă cinci ani … Acum socot timpul ăsta o veşnicie… Aşa am rămas eu la naşi, ca mămica să plece şi să adune banii, să repare casa noastră şi acoperişul bunicului şi de s-o putea, până la iarnă. Mămica mi-a spus mie în mare secret că de acolo îmi va aduce tot ce am eu nevoie. Va strânge bani să mă trimeată la şcoli, dar ăsta e secretul nostru.

De câte ori îmi amintesc de ziua când a trebuit să ne despărtim, simt că-mi dau lacrimile… Greu ne-a fost la toţi, dar ne-am obişnuit. Mămica sună la telefon la naşi şi, după ce vorbesc cu ea pe săturate, fug peste drum şi-o chem pe bunica sau bunicul. Vorbeşte cu ea cel care ajunge mai repede… Am fost şi bolnav, am avut fierbinţeli şi mama a explicat la telefon naşei cum să mă înfăşoare în cearceafuri umede până a scăzut temperatura şi, în tot timpul bolii am dormit cu naşa în pat toate nopţile.  Sănduca nu s-a supărat. Mămica a sunat la telefon în toate zilele şi ce bine mi-a fost s-o aud. Parcă era  lângă mine… Mama  a întrebat-o pe Sănduca  ce-şi doreşte şi ea a cerut ciocolată.  Mămica i-a promis. Ne trimite de atunci  multe şi bune . Naşa a dus şi la şcoala o cutie cu ciocolată.

Anul acesta la serbare am primit rolul lui Radu Haiducu. Ce haiduc am fost!

„Da bine l-au mai ales…” a spus careva dintre cei ce şedeau în faţă… I-am auzit, dar nu m-am zăpăcit . Eram tare bucuros de rolul meu, numai bunicul în loc să se bucure de Radu Haiducul, adică de mine, m-a sărutat o dată pe cap şi a grăit doar atâta: “Mamă-ta risipeşte banii…”

Şi toate  i le-am povestit într-o scrisoare chiar a doua zi. Greu mai trece vremea…Sunt trei ani de când n-am văzut-o pe mămica,  dar la vară va veni să facem vacanţa împreună.. Din banii trimişi, naşa şi naşul au cumpărat un calculator electronic, se numeste computer şi l-am căpătat numai după ce bunicul făcuse peste casa lor acoperiş nou.

Computerul l-au aşezat în camera noastră şi eu şi Sănduca nu ne mai despărţim de el. Stăm pe două scaune alăturate, uneori ne pare rău că trebuie să mergem  la şcoală….Nici mâncare nu ne mai trebuie. Naşa ne ceartă că mâncăm repede si nu mestecăm cum trebuie.  Sănduca a avut dureri de burtă şi au dus-o la doctor.

 

Ieri am fost foarte ocupat. N-am lucrat de loc cu computerul, am stat la masa noastră din odaie si  i-am scris mămicăi. I-am descris cum arată un computer. I–am explicat în scris pe cât am putut.

”Să-ti povestesc, mămico, ce poate să facă acest computer…” scriam eu în scrisoare..”Întâi are microfon si are imprimat în el limba engleză… Să vezi mamă, cum spune  cuvântul în engleză şi eu învăţ să-l pronunţ… Dacă nu-l pronunţ corect, calculatorul face “bang”, dacă pronunţ bine, răspunde “correct”..Şi-mi mai dă mămico, să formulez propoziţii…

   Ştii, mămico, trebuie să le formulez repede…Sunt atât de emoţionat şi fericit că mi l-ai cumpărat ! De atâta fericire am uitat, mămico, să-ţi scriu că mai are si muzica şi desene animate, de-ai vedea ce minunăţie ! Acum, când eu îţi scriu scrisoarea, Sănduca şi-a făcut autoportretul si n-a luat decât nota l pentru că a colorat părul în culoarea verde….”

 

M-am întrerupt din scris, pentru că  a venit bunicul. A venit să vadă şi el ce-i drăcia asta… Aşa a grăit bunicul, drăcia ! S-a uitat,  l-a privit din toate părţile, n-a vrut să şadă pe scaun, numai a privit, şi în ochiii lui i-am citit mânia…Şi-a scos năduful şi a spus acelaşi lucru..”Mamă-ta aruncă banii…”

Acum vreau să-ţi scriu mămico, că mă pregătesc pentru sărbătoarea de “Ziua Mamei” Nu ştiu încă ce să-ţi pregătesc dar –  l-am şi pus deoparte – o să-ţi arăt întâi şi întâi carnetul meu de note. Am cele mai bune note din clasă şi Răzvan s-a supărat pe mine, aşa, fără motiv, adică cu, pentru că notele mele sunt mai bune.

 Mă gândesc de pe acum că  Răzvan si toţi colegii vor veni la serbare cu mamele lor. Vor veni şi ai mei, bunica şi naşa, dar eu  o să te văd numai pe tine. O să te văd numai eu şi o să gândesc la ziua când vei veni acasă şi o să fiu în braţele tale. Mămico, trebuie să întrerup… M-au podidit lacrimile şi murdăresc scrisoarea cu cerneala care se întinde..

 

Scriu în continuare la două zile depărtare. M-am gândit în timpul ăsta  să-ţi fac un dar de Ziua Mamei, în  afară de carnetul meu de note… De fapt notele nu sunt cadou, sunt doar o bucurie pentru tine, ori eu vreau să te bucur mai mult. Cred, că o  să-învăţ o poezie, dar una frumoasă, una care să ţi se potriveasca şi ţie şi mie. Nu ştiu încă pe care s-o aleg.

A trecut încă o zi. Am răscolit toate cărţile cu poezii. Nici una nu spune ce vreau eu. Mă mâna inima să o scriu singur, să sune cam aşa :

 

Goneşte, Timpule, mai iute şi frânge

Distanţa

Nimic să nu ne taie calea

Nimic să nu opreasca ziua

De-i rău ceva în lume

Să piară

Şi tu să vii acasă,

Să te aştept în gară

Cu flori

Inima să-mi bată a nerăbdare

Eu să alerg spre tine, mâna să ţi-o sărut

Tu să mă prinzi în braţe

Pe tine să te pup

Împreună

Râdem, plângem, de fericire-s mut…

 

Cum ţi se pare, mămico? Parcă e mai adevărată…

.

 

Am uitat să-ţi scriu ceva. Spre seară, m-am dus la bunici. I-am găsit  la televizor. Intrasem tocmai în momentul transmiterii buletinului de ştiri. M-am aşezat alături, că bunica mi-a făcut semn să stau jos. Acasă, eu şi Sănduca nu privim la buletinul de ştiri. Năşica spune că nu-i nimic interesant pentru copii. Acum n-aveam ce face. Mă aşezasem  alături de ei. Era ceva din Orientul Apropiat, adică de pe unde te găseşti tu, mămico. Se vorbea despre răzmeriţi din Ţara Sfântă. Abia atunci m-am gândit  : cum se face că tu, mămico, ştii să vorbeşti limba de acolo sau bătrâna la care locuieşti, vorbeşte limba ta …? Am vrut să-i întreb, dar n-aveau timp de mine.

Priveau cu toţii ce s-a întâmplat la Biserica Nativităţii, adică unde s-a născut Isus Christos … In Biserica Lui, mămico, au intrat să-I pângărească locul…? Ce soi de oameni or fi şi ăştia ? Am vrut să-l întreb pe bunicu’ dacă ăştia se trag din barbarii despre care-am învăţat la istoria neamului nostru şi mai ales, vroiam să ştiu ce căutau în Mănăstirea Domnului ? Nu mă auzea..Era preocupat de ceace vedea pe ecran. Când jurnalul s-a terminat, abia atunci bunicul, sculat în picioare, puţin mânios, a spus : să strângă banii şi să se întoarcă acasă…. Tare eram curios să aflu cât timp va trece până să te întorci?

Mămico, eu te aştept acum, la vară, şi-ţi duc greu dorul,

  Cristian.

 

Greu trece timpul, se apropie vara şi parcă n-o simt. Sâmbăta seara mămica nu a sunat la telefon. Am rămas Dumineca toată în odaie să aud telefonul. N-a sunat nimeni. De atunci au trecut multe zile şi-o altă sâmbătă fără ca mămica să sune. Când m-am întors azi de la şcoală, am zărit poştaşul ieşind din poarta bunicilor. Am alergat iute la cutia noastră poştală. Intotdeauna sosesc de la mămica două scrisori, una la noi, adică la naşi şi una la bunici. N-am găsit nimic la cutia noastră şi am dat năvală  pe poarta bunicilor.

Bunicul, în picioare, citea, citea scrisoarea iar bunica îşi ţinea capul între braţele ei ridicate, parcă se ferea să nu cadă. Când m-au văzut, m-au privit de parcă mă vedeau întâia oară. Şi eu m-am mirat de privirile lor… Mâinile bunicului tremurau, bunica  mi-a prins obrazul între palme şi m-a sărutat prelung pe creştet.

–         Mama nu mai vine… mi-a spus şi izbucni în lacrimi.

 

Am luat scrisoarea din mâinile bunicului. Mi-o dăduse ca şi cum ar fi lăsat în seama mea povara…  Nu era scrisul mamei. Era un scris tremurat, nu ştiu dacă scrisul arăta tremurat sau chiar eu tremuram, căci citeam alt scris decât al mamei mele …

„ Dragă Cristiane, dragi părinţi… „ începea scrisoarea.

„Vă ştiu din câte mi-a vorbit fiica dumneavoastră, vă cunosc pe fiecare  în parte. V-a iubit pe toţi. Era o fiică bună şi o mamă bună.. Pe mine, om străin, m-a îngrijit cu mult devotament. Sunt o femeie bolnavă, bătrână şi viaţa m-a încercat de multe ori… Am trecut  prin situaţii cumplite la fel ca aceea despre care vreau acum să vă vorbesc : Printre noi, oamenii, se amesteca şi multe fiare care se hrănesc din vrajbă şi ură. Crima e îndeletnicirea lor zilnică. Ura împotriva poporului evreu şi ura împotriva ţării noastre a lovit-o pe fiica dumneavoastră şi pe mama ta, Cristiane.

 A plecat la târguieli la magazinul de peste drum.Un terorist din jihadul islamic, de astădată o fată de 16 ani, a intrat în magazin şi a declanşat explozia care s-a soldat cu trei morţi şi şaisprezece  răniţi. Printre cei ucişi a fost şi mama lui Cristian, fiica dumneavoastră. A plecat cu haina pe ea, într-un buzunar avea banii pentru cumpărături şi în celălalt scrisoarea lui Cristian în plicul cu adresa noastră. Inştiinţarea am primit-o de la spitalul unde a fost dusă după explozie”

 

Scrisoarea mai spunea multe, dar eu aici m-am oprit.Am aflat şi aşa destule, ca să nu mai fiu copil.. Cum spun bătrânii?  Am devenit matur.

La moartea lui n-a vărsat o lacrimă, n-a rostit o vorbă. Mergea în urma lui cu privirea pierdută peste drumul de unde avea să se întoarcă numai ea. Era absentă la tot ce se petrecea în jurul ei. Am prins-o în privire în momentul când şi-a împreunat palmele, parcă închidea între ele o carte a cărei lectură tocmai o terminase, o carte despre o viaţă cu urcuşuri şi coborâşuri, dar totdeauna plină de dragoste. Chipul exprima numai durere. Privea groapa în momentul când era coborât, înfăşurat în giulgiu, trupul omului iubit. I-am prins tresărirea : se aplecase să aştearnă sărutul de adio pe nisipul încă umed şi, buzele ei întârziaseră o secundă.

Lumea de la cimitir suferea de dogoarea nemiloasă a soarelui. Aiala se strecurase prin mulţime, curioasă să vadă ce se întâmplă cu bunicul ei. Până răzbise printre acei ce-i stăteau în cale, văzuse şi buzele bunicii care atinseseră nisipul; atunci ea, copilă, închise ochii.

S-a mai zăbovit un moment după încheierea ceremoniei. Groapa acoperită arăta ca o movilă sub care se îngrămădiseră amintirile. Amintirea, adică tot ce rămâne, ce lăsăm în urma noastră – dacă  cineva o păstrează. Cunoşteam perechea de ani şi, imaginea văduvei din acea zi devenise obsesivă pentru mine.

 

Îşi găsea alinarea în casă. Numai acolo se putea lăsa în voia gândurilor, a amintirilor, a dorului  devenit sufocant cu fiecare zi. În casă regăsea climatul „lor”, uşa deschisă a dulapului, emana mirosul hainelor lui. Muta fotoliul mai aproape de dulap şi retrăia zilele de altă dată, alături de el. Acest refugiu a ajutat-o să ţină de viaţă, iar dorul de obiceiurile lor a hotărât-o să meargă din n ou la concertele la care erau abonaţi. Urcase – de astă dată singură, –  în autobuzul care-o lăsa aproape de sala de concerte. Călătorea cu amintirea lui. Îl vedea însoţind-o de fiecare dată, şi în anii când căzuse în prizonieratul tăcerii şi aparatul din ureche nu-l mai ajuta.

 

Aiala era cea mai statornică şi asiduă vizitatoare a ei. Venea la bunica neanunţată, după terminarea cursurilor sau după orele de balet. Venea şi în zilele libere, la sfârşit de săptămână. De fiecare dată o cerceta cu privirea pentru a se încredinţa că fata într-adevăr crescuse.

–         Şi ce mai povesteşti, Aiala ? Ai deja un prieten ?

Leliei i se păruse că fetiţa roşise dar Aiala rămâsese aceeaşi copilă liniştită, cumpănită, serioasă. Uneori o socotea prea serioasă pentru vârsta ei.

–                     N-am.. răspunse Aiala cu întârziere. Am colegi sau colege.

–                     Şi cu nici unul dintre ei nu ieşi la plimbare ?

–                     Uneori ieşim în grup, împreună, dar nu-i cine ştie ce, mai mult  timp pierdut, nu-mi place să ies în cârd.. Prefer să rămân acasă şi citesc o carte.

– Şi cu baletul cum merge ?

– La anul am să candidez la Academia de balet, orice vor spune acasă…

Lelia  tăcu. Nu ştia cum să-i răspundă fără să lase impresia că ar contesta autoritatea celor „de acasă”.

– Părinţii au dreptate şi tu eşti datoare să-i asculţi. Baletul nu-i o profesie de viitor, ţi se cere multă perfecţiune, pentru un timp relativ scurt.

– Dar eu aşi vrea să fac balet. Nu-mi doresc nimic altceva.. De când mă ştiu, de când eram mică…

Lelia surâse. Privi cu duioşie fetiţa care fusese dintotdeauna un copil cu personalitate şi în gândurile ei se perindară anii când Ioni, pensionar deja, ducea şi aducea nepoata de la lecţiile de balet.

 

La absolvirea şcolii particulare de balet, spre finele anului, Aiala urma să apară într-un spectacol coregrafic de ansamblu. Înmânase bunicii invitaţia –  Bunico, trebuie să vii neapărat, eu te invit…

Lelia spera că invitaţia, venită aparent din partea nepoatei, fusese de fapt pentru părinţii fetei o cale de apropiere, de reluare a relaţiilor. Scrută chipul fetei, să-i ghicească în ochi ceea ce spera. Totdeauna o socotise un copil inteligent.

În aşteptarea spectacolului, Lelia trăia zile de emoţii. Ce se va întâmpla în sală ? Cum se vor comporta ? Cum vor sparge gheaţa după o tăcere atât de lungă ? Era emoţionată şi pentru Aiala. De cu seară îşi pregătise binoclul şi poşeta, altfel cum o va recunoaşte printre atâtea altele ?

 

Lelia a făcut  în aşa fel încât să intre în sală cu câteva minute înainte de începerea spectacolului. Alături de ea mai erau două scaune libere. Bătăile inimii i se înteţiseră când luminile s-au stins. Cortina urma să se ridice, dar locurile de alături rămâseseră goale. Când cortina s-a ridicat, Lelia era derutată. Pe Aiala n-o recunoştea. Îşi puse binoclul la ochi şi cercetă balerinele una câte una. „Iat-o… cea de a patra din primul rând.. Steluţa” şi plimbându-şi binoclul o socoti cea mai graţioasă dintre cele 24 fete pe care le numărase pe scenă. Îi urmărea fiecare mişcare. „Cât e de graţioasă ! Într-adevăr, baletul n-a fost pentru ea un capriciu, ci o vocaţie”

– Bravo ! se auziră strigăte din sală, majoritatea părinţi şi rude ale tinerelor balerine. „Bravo !” strigase şi ea cât a putut de tare. Strigase de fericire, de talentul nepoatei şi, mişcându-se în scaun  prinse din privire  cele două locuri rămase libere. În pieptul ei, undeva, bucuria  se înfrunta cu o durere. Ochii ei jucau în lacrimi. Încetase a gândi. Nu-şi aminti cum plecase şi nici cum a ajuns acasă.

 

– Bunico, de ce ai plecat atât de repede ? Te-am căutat… îi reproşă Aiala a doua zi, de cum i-a trecut pragul.

– Ai fost grozavă.. schimbă Lelia vorba. Păcat că bunicul n-a fost şi el să te vadă…

Aiala întârzie cu privirea pe chipul bunicii ca să întregească imaginea : ar fi spus că-s opera lui.. Îţi aminteşti că aşa spunea despre mine ?

– Frumos că ţii minte. Eu, sigur că-mi amintesc.

– Şi când mă învăţa pe atunci să joc şah ? Stătea cu mine ore întregi.. El visa să învăţ arhitectura

– Da, şi asta ţin minte, te ajuta la matematică şi desen. Rămânea cu tine ore întregi să te pregătească. Mult te-a mai iubit..

– Şi pe tine te-a iubit !

– Ei, ce ţii tu minte ? Erai doar un copil…

– Mai ţin minte şi eu câte ceva, dar acasă, se vorbeşte despre dragostea voastră.

– Da ?!

După această exclamaţie de mirare scăpată pe gură, Lelia tăcuse. Se speriase să nu-i scape alt cuvânt. Nu-şi imaginase că ea şi el mai constituiau subiect de discuţie între fiul şi nora ei. Nu, după o asemenea  ruptură, nu se aştepta.

 

În anul următor, Aiala a fost admisă la Academia de balet. Continua să-şi viziteze bunica cu aceeaşi fidelitate, într-o zi câteva minute, altă dată o oră cu vârf.  Se aşeza într-un colţ de canapea, între pernele înflorate. „Ce plăcut e la tine, bunico !”  Lelia se aşeza lângă ea la celălalt capăt sorbind-o din ochii, dispusă să-i devină confidentă.

– Am să-ţi spun un secret, bunico, deschise Aiala de astă dată discuţia : Cred că am un prieten..

– Ce-i aia „cred”, ţi-e prieten ori nu ?!

– Ieşim împreună, suntem tot timpul împreună dar nu ştiu dacă asta se numeşte prietenie.

– Cum arată ? întrebă Lelia cu o îngrijorare ascunsă.

– E foarte talentat –  se grăbise Aiala să-l prezinte în cea mai bună lumină. E socotit chiar printre cei mai buni, a ieşit pe locul întâi, e de vârsta mea… dar ştiu eu ?!

– Ce nu ştii ? Nu ţi-e drag de el ?

– Mi-e drag, dar nu cine ştie ce…

– Adică ce vrei ? Cum ai vrea să fie  ?

– Vreau să spun,  nu cred să existe între noi o dragoste…una ca aceea a bunicului pentru tine…

Lelia izbucni în râs dar în ochii ei se adunau lacrimile.

– Niciodată nu poţi să ştii… Părinţii tăi ştiu de acest prieten ?

– Da, a fost şi acasă.

– Dar tu, ce simţi pentru el ?

–               Nu pot să-ţi răspund. Nu-mi pot răspunde nici mie. Vreau să-mi povesteşti începuturile voastre, ale tale şi ale bunicului … Mi-ar place să trăiesc şi eu o dragostea ca a voastră. Ştii, am început să citesc romane de d  ragoste şi-mi dau seama că  lectura îmi place Am citit pe Margaret  Mitchell şi Stendhal după ce, bineînţeles văzusem filmele la video. Aiala, cu ochii ţintiţi asupra Leliei o stăpânea cu întreaga ei privire : Ştii bunico, romanul, e ceva de care te desparţi cu regret şi nu-l uiţi niciodată. Ştii ce e curios, bunico?  Colegii mei nu se omoară cu cititul, vreau să spun că n-au timp să piardă o săptămână, să citească o carte. Dacă romanul a fost ecranizat  ei se mulţumesc să vadă filmul şi asta-i tot. Dar cititul e altceva, o plăcere….

–               Şi ce ai citit ?

–               Pe  aripile vântului,  Mănăstirea din  Parma şi acum citesc Out of Africa.

–               Primele două le-am citit şi eu, cred că aveam vârsta ta…

Lelia gândea cu oarecare îngrijorare că fetiţa crescuse o sentimentală.

– Bunico, te rog să-mi povesteşti viaţa voastră, aşa cum a fost…

– E o poveste lungă… vorbise, după o tăcere prelungită. Şi tu, eşti încă un copil ca să înţelegi.

– La l7 ani împliniţi sunt încă un copil ? Bunico, te rog, dacă mă iubeşti, povesteşte-mi…

– Ce să-ţi povestesc, Aiala ? întrebă Lelia aşezându-se mai aproape de ea  mângâindu-i părul strâns într-o panglică-elastic. Repeta mişcarea şi gândea la Ioni. Fata îi răscolise amintirile.

– Cine pe cine a iubit mai întâi ? Ioni pe tine sau tu pe Ioni ?

–         Mai întâi e atracţia, iubirea vine pe urmă, dar când doi oameni se plac, se produce un clic din prima clipă.

Aialei nu-i scăpă suspinul prelungit din pieptul bunicii.

– Ne-am cunoscut imediat după război. Unii se grăbeau să plece spre Palestina. Plecau pe riscul lor. Graniţele erau deschise, nu oficial, dar se trecea. Cei dornici să plece îşi puneau speranţa într-o picătură de noroc. Am plecat şi noi, întâi cu trenul până la graniţă. Trenurile erau ticsite. Tatăl tău avea patru luni. Graniţa se trecea noaptea, în grupe mici, organizate. Când ne-a venit rândul şi m-au văzut cu copilul în braţe, cei care însoţeau grupul ne-au dat deoparte. Ne-au propus să-l adorm şi grăbiţi cum erau, ne-au amânat pentru noaptea următoare.  În noaptea următoare eu nu-i dădusem să bea acea mică cantitate de somnifer în ceai, cum am fost sfătuiţi, dar tatăl lui mi-a cerut să leg copilul la gură cu un fular, să nu i se audă scâncetul dacă va plânge. Înţelegi  tu, dece?  Riscam să fim prinşi. N-am vrut nici să-l leg la gură, un copil mic se putea sufoca. Mi-am implorat bărbatul să renunţăm. N-a vrut. „Leagă-l !” mi-a cerut,  „în două ore suntem dincolo. Nu i se va întâmpla nimic. Graniţele se vor închide de la o zi la alta, n-am de gând să rămân aici”. Vocea lui era plină de mânie şi atunci, cu copilul în braţe m-am dat de-o parte. Nu mi-am închipuit că nu va veni după mine.. L-am urmărit cum se îndepărtează cu grupul. Gândeam că în felul acesta îşi consumă furia, dar nu-mi închipuisem că va continua drumul.

– Cum, bunicul te-a lăsat singură ?

– Nu bunicul tău, ci tatăl copilului pe care-l aveam în braţe. 

Lelia respira adânc. O dureau şi mărturisirea şi amintirea. Simţea că  mişcase în acelaşi timp o piatră grea, peste puterile ei şi acum, tot ce era dedesubt se cerea explicat. Trebuie să recunosc, spuse Lelia, că în următoarele ore şi în tot restul zilei am fost sigură că raţiunea îl va aduce înapoi.

– Cum ?! interveni Aiala pentru a doua oară.

– Ai răbdare… ai ţinut să-ţi povestesc, ascultă şi nu-mi pune întrebări… Nu m-am întors în oraşul nostru, am rămas în cel de pe graniţă, cu speranţa că într-o zi voi trece şi eu. În fiecare zi soseau alţi evrei, familii întregi cu paşapoarte gata aranjate, alţii care, cu bani mulţi, se descurcau pe loc, dar trecerea rămânea periculoasă, mulţi au fost jefuiţi, chiar împuşcaţi. Uneori trebuia să te târăşti în coate, pe burtă, drum lung. Cum puteam eu, singură, să mă hotărâsc ?!

 Făcuse o pauză lungă, după care, reluă povestirea. Acum, îmi dau seama că numai destinul m-a ţintuit pe loc. În zilele următoare l-am întâlnit pe unul din însoţitorii grupului din care mă retrăsesem. Aveam de la el confirmarea  că grupul trecuse cu bine.   

Locuiam la o pensiune ieftină şi ticsită de lume.  De căldură şi lipsa igienei, copilul s-a îmbolnăvit. Scutecele nu le cumpărai împachetate, sterile, ca acum. Trebuiau spălate şi fierte iar apa, curgea, pe  sponci, doar câteva ore pe zi. Copilul făcuse o deshidratare, deşi îl alăptam normal. Într-o seară târziu, am hotărât să mă duc la spitalul oraşului. Am luat copilul în braţe, am încuiat uşa după mine. N-aveam unde pune piciorul pe coridorul îngust al pensiunii. Oamenii, se adăposteau pe unde puteau. „Daţi-mi voie să trec”, m-am rugat de cei care îmi stăteau în cale, „trebuie să ajung cu copilul la spital..”

 Oamenii, unii adormiţi, învinşi de oboseală, se mişcau cu greu. … Totuşi cineva a întins mâinile spre mine, mi-a cerut copilul şi a încercat să-i mişte pe câţiva din loc. M-a ajutat să ies în stradă şi s-a interesat unde-i spitalul oraşului. Apoi a oprit o birjă şi-a urcat alături de noi…

– O… ce ?

– O birjă, adică o trăsură trasă de un cal, da, în acele vremuri nu prea existau maşini, birja era un mijloc de călătorie. Cei bogaţi  le aveau pe ale lor.

Lelia auzi ţârâitul unui telefon.  Aiala îi făcu semn că e telefonul celular din poşeta ei care sună şi, din priviri, o îndemnă să continue povestirea.

– Ce s-a întâmplat la spital ?

– La spital am rămas internată câteva zile cu copilul şi-n tot acest răstimp salvatorul nostru  s-a interesat de noi… Venea dimineaţa şi seara să afle ce facem, dacă avem nevoie de ceva. Era un bărbat înalt, drept, cu părul negru şi câteva şuviţe răvăşite pe frunte, un obraz generos, deschis, numai ochii lui te sfredeleau  arzător.

Lelia se opri. Acea descriere neaşteptată, sumară, după atâţia ani, îi accelera respiraţia şi bătăile inimii. Parcă îl întâlnise a doua oară. De i-ar fi fost în putinţă ar fi oprit imaginea, ar fi întors timpul îndreptând greşelile pe care ea, numai ea le săvârşise. 

Aiala privea chipul bunicii păstrând în urechi imaginea descrisă şi bănui că  portretul  e cel al bunicului ei. Profită de tăcerea bătrânei şi simţi nevoia imperioasă de a compara această imagine cu ceea ce memoria ei păstrase.

Târziu şi-a amintit de celularul care sunase şi-l controlă. Mama ei lăsase un mesaj : „Când intri în casă să nu deschizi aerul condiţionat. S-a defectat, aştept instalatorul să-l repare.” Închise telefonul şi cu privirea îşi invită bunica să continue.

– Tu nu ai program azi ? Glasul bunicii avea o nuanţă de îngrijorare.

– Bunico, n-avea grijă, le rezolv de toate, acum vreau să aud ce s-a întâmplat în continuare…

– Dar ce s-a întâmplat ? o întrebă Lelia încercând să-şi ascundă neliniştea. De unde acest interes ?

– Vreau să aflu de la tine cum de te-a iubit atât de mult bunicul. Tu ştii, vorbind despre tine, ai mei spun că bunicul te-a răsfăţat toată viaţa şi tu ai fost o egoistă…

–  Răsfăţată ?! repetă Lelia, mirată să afle ce se discută „acasă” despre ea. Cu mine au rupt relaţiile – gândi Lelia, dar am rămas un subiect de discuţie pentru ei.

– Am fost răsfăţată, da, de dragostea bunicului, dar egoistă ?! Calificarea de egoistă venită din partea nurorii şi fiului ei, lunecă în adâncul unor dureroase rememorări. Aiala o îmbrăţişă cu privirea, ţinându-şi răsuflarea pentru a respecta tăcerea bunicii. Da, acum înţeleg că am fost şi egoistă, dar egoistă în calitatea mea de mamă. Aşteaptă şi ai să înţelegi în ce fel am fost egoistă…

Lelia părăsi locul unde şezuse pe canapea şi începu să se plimbe prin odaie, o înconjură de câteva ori până îşi alesese fotoliul. Bunica îşi sprijinea bărbia între palmele făcute căuş. Din locul ei, Aiala intuia furtuna stârnită în sufletul bunicii.

–                     Ieşisem din spital cu copilul şi bărbatul despre care vorbeam ne purta de grijă. De câte ori mă vizita, mai stăteam de vorbă.  Începuse să-mi pună întrebări : de unde sunt, cum de am ajuns în acel orăşel de graniţă, singură cu un copil atât de mic..”Şi ce ai de gând ?” m-a întrebat după  ce-i răspunsesem  la câte voia să ştie. „Trebuie să mă hotărâsc şi eu de drum, să-l ajung din urmă şi să-mi dea explicaţii”.

Lelia  tăcuse. Aialei i se părea că bunica dispăruse undeva în trecutul zilelor evocate. Răbdătoare, suportă pauzele ivite de trăirile bunicii. Ea îşi recuperase glasul şi tremurul lui, iar întreaga ei înfăţişare se luminase de momentul regăsit.

– Mai ţin minte şi azi liniştea care stăpânea odaia… vorbi Lelia aproape în şoaptă… amândoi tăceam când ochii noştri s-au întâlnit. I-aud şi-acum glasul : Eu te voi aştepta să se îndrepte copilul şi să te hotărâşti de plecare.  Cu mine. Vreau să-ţi propun să rămânem împreună, să începem viaţa noastră fără să-l mai cauţi şi fără explicaţii… Nu cred că mai ai nevoie de explicaţii şi, mai ales, aş vrea, nici măcar să nu le primeşti…”

„Dar dumneata cum de eşti singur ?” l-am întrebat. Ştii, Aiala, toată situaţia aceea era ca o socoteală care în finalul ei, trebuia să se potrivească.

Soneria a sunat.  Lelia se uită prin vizor. În faţa uşii se afla un tănâr necunoscut.

– Cine e ? întreabă Lelia

– Aiala e aici ?

„Te caută pe tine…. „” şopti Lelia şi în aceeaşi clipă deshise. Aiala sări de pe canapea şi dintr-un pas se afla în faţa băiatului.

– Dar cum de m-ai găsit ?

Mi-ai spus că te duci la bunica şi odată, trecând pe aici mi-ai arătat unde locuieşte…Restul a fost simplu, uite-mă, te-am găsit!

– Da, iartă-mă, nu m-am uitat la ceas, spuse Aiala, surprinsă ea însăşi cât o absorbise povestea bunicii de-a putut să-l uite pe Zohar.

– Bunico, să-ţi fac cunoştinţă cu Zohar, prietenul meu…

Lelia întinse băiatului mâna şi-l cercetă cu discreţie. Adolescentul avea capul ras şi un cercel în ureche. Pantalonii jeans negrii, bluza vişinie, tenişii negri, groşi, făceau parte din ţinuta generaţiei tinere.

 

Ziua următoare Aiala suna la uşa bunicii. Lelia se grăbi să deschidă.  De astă dată, vizita o nelinişti.

– Ce-i cu tine o zi după alta ?

– Ieri Zohar ne-a întrerupt şi n-am auzit continuarea.

Lelia râse discret. Ce s-a întâmplat cu tine că te preocupă atât de mult povestea vieţii mele ?! Dar ieri unde aţi fost ? îşi aminti să o întrebe pe fată.

– Am vrut să ne ducem acasă să vedem ceva la video dar, pe drum mi-am amintit că aerul condiţionat nu merge aşa că am mers la Zohar şi am rămas la el…

– Cu părinţii ai vorbit ? Lelia ar fi vrut să ştie dacă cei de acasă ştiau unde a întârziat fata, dar mai mult n-o întrebă.

 Aiala o linişti în felul ei : „E-n regulă bunico. Povesteşte-mi mai departe. Când aţi trecut graniţa ?

–         Am trecut-o, trebuia, venea toamna şi nu era timp de aşteptat. Dincolo n-au mai fost probleme. Am ajuns la Budapesta după ce, de partea cealaltă, ne-au luat în primire băieţii din organizaţia Briha*. Pe noi, din cauza copilului, ne-au suit într-un automobil, restul în camioane cu direcţia sud-vestul Ungariei, până am ajuns la Viena. Ioni şi-a găsit acolo foştii colegi şi printre ei, un avocat. Vroia să se ocupe de divorţul meu… În perioada cât am întârziat la Viena am auzit la radio transmisia şedinţei Naţiunilor Unite, când, s-a votat hotărârea împărţirii Eretz-ului în două teritorii, unul pentru evrei, celălalt pentru arabi.

*Organizaţia de recuperare a evreilor emigraţi din România

 

–                     De altfel, – aici bunica intervenise cu convingere şi vocea înviorată –  tu trebuie să cunoşti  din Istorie cum s-au petrecut lucrurile, dar una e să le înveţi şi alta să le trăieşti. Ce zile! Eram în holul hotelului unde ne-au dat găzduire organizaţia „Briha”. Toţi eram roată în jurul  aparatului de radio.. toată suflarea noastră era suspendată… şi dintr-o dată a ţâşnit din noi bucuria.. Cu un deget, Lelia opri o lacrimă rostogolită pe neaşteptate,  Şi iar se aşternuse liniştea.

Cum ţi-am spus, – reluase firul povestirii – Ioni se ocupa de obţinerea divorţului meu. Era nevoie de timp şi tocmai timp nu aveam. Adică Ioni. Venise primăvara, imediat ce s-a proclamat statul Israel s-a anunţat izbucnirea războiului. Ascultam la radio apelurile Israelului. Aveau nevoie de bărbaţi ca să meargă pe front. Ioni vroia să plece imediat dar tot imediat ar fi vrut să clarifice situaţia noastră. Ştia că ajuns în ţară va fi luat în armată. Îşi asuma orice risc dar vroia să mă asigure pe mine.

 Bătrâna căzuse iarăşi pradă amintirilor. Gândurile erau departe. Aiala surprinse tresărirea neaşteptată :

– Ştii tu, Aiala, de când l-am cunoscut, am simţit că acest om trăieşte întâi pentru mine şi apoi pentru el…

Lelia îşi căuta batista. Divorţul nu-l puteam obţine – continuă după ce trase mult aer în plămâni.  Pentru ca situaţia să fie legală, trebuiau îndeplinite câteva proceduri şi totul era legat de timp… Atunci, la prima declaraţie de încetare a focului de la izbucnirea războiului, ne-am hotărât să plecăm.

Venisem în ţară când tatăl tău nu împlinise doi ani. Pe Ioni nu l-au înrolat atunci în armată. L-au primit într-o societate de construcţii. În ţară era sărăcie mare dar moralul tuturor era ridicat. Poate pentru că fiecare dintre noi simţea că a ajuns acasă. Ignoram ameninţările arabilor şi ne străduiam să ne ridicăm casa, casa noastră, să trăim omeneşte. Clima era vitregă aşa cum ştii şi nisipurile nesfârşite. Ioni muncea mult şi greu. Era în profesia lui dar limba n-o cunoştea, se descurca în germană şi franceză. Pe tatăl tău îl dădusem la un cămin de copii, eu căutam de lucru. Seara mergeam împreună la cursul de ebraică. Oricâte ţi-aşi povesti nu o să înţelegi ce greu ne-a fost să deschidem gura, să vorbim limba. Fiecare vorbea limba de acasă : franceza, germana, ungara, poloneza. Idişul căpătase valoarea unei monede de largă circulaţie, dar ţineam să învăţăm ebraica. Îmi scrâşneau dinţii în gură, greşeam, uitam, confundam cuvintele, încurcam pronunţiile „hei”, „het” „haf” trei variante ale aceleiaşi consoane, dar am vrut să învăţ limba. Tatăl tău, la căminul unde l-am înscris a fost supravegheat de diferite îngrijitoare, multe vorbeau şi ele limba de acasă. Intr-o singură zi, tatăl tău auzea câteva graiuri necunoscute. Când s-a întors acasă, copilul nu vorbea. În casă ne străduiam să vorbim ivrit din cauza copilului, până într-o zi când s-a întâmplat minunea ! Copilul intervenise într-o discuţie a noastră, corectându-ne… Pentru întâia dată în această seară, pe obrazul Leliei apăruse un surâs : În ţara noastră, în acele începuturi, părinţii învăţau limba de la copii.Cred că obiceiul mai ţine şi azi. Dar, în toate aceste zile grele şi fericite, Ioni mă ruga să mai facem un copil. Au fost multe ocazii dar mie mi-era teamă.

–                     De ce te temeai ? Să mai naşti o dată ?

–                     Vai ! cât eşti de neştiutoare ! Mă temeam că aducând încă un copil pe lume, Ioni îl va iubi pe celălalt mai mult decât pe al meu… Dragostea lui Ioni pentru mine şi copil căpătaseră în conştiinţa mea, valoarea unui capital ce trebuia păzit ca  să nu mi-l fure altul. Crezusem că încă un copil ar fi ştirbit din ceea ce reuşisem să-i asigur copilului meu : grija şi iubirea de părinte  trebuia să le păstrez numai pentru el, nu vroiam să le împartă cu altul.

Pauzele şi respiraţia grea părea consecinţele regretelor.

–                     Bunico, eu v-am iubit atât de mult pe amândoi, încât trebuie să-ţi spun că ai greşit. Crezi că bunicul te-ar fi dezamăgit ? De ce nu i-ai respectat dorinţa ?

–               Mai târziu nu mi-am putut ierta greşala.

După vocea îngroşată şi respiraţia agitată, Aiala intui că ajunsese la momentul cel mai greu, moment de care  bunica se temea să-şi amintească. Aiala avea certitudinea că urmează să audă de un cataclism.

–         Tatăl tău avea 5 ani când la uşa noastră a sunat cineva. O vizită neaşteptată : Fostul meu soţ ne dăduse de urmă. Şi tocmai copilul deschisese uşa… S-a repezit la copil şi l-a luat în braţe… „Eu sunt tatăl tău”, era tot ce avea să-i spună, dar i le-a spus în româneşte, limbă pe care copilul nici n-apucase să o audă. El se zbătea în braţele lui,  urla de frică şi-l lovea cu picioarele. M-a cuprins teama că individul o să fugă, pe uşă, afară, cu copilul… Tremuram toată dar am avut prezenţa de spirit să încui uşa, după care l-am sunat pe Ioni să vină urgent acasă. Nici nu i-am spus motivul dar probabil, vocea mea şi ţipetele copilului i-au fost suficiente ca să nu-i mai lase timp de alte întrebări. Descuiase uşa cu spaimă şi prudenţă. N-a trebuit nici să-i fac prezentările. Din prima mişcare a întins mâinile spre băiat şi l-a scos din braţele care-l sechestrau. Plânsul copilului făcuse imposibilă orice discuţie. Ioni l-a invitat la o discuţie în altă odaie şi eu am vrut să iau băiatul din braţele lui. A fost imposibil să-i desfac braţele din jurul gâtului lui Ioni. Cu el în braţe s-au retras amândoi la o discuţie. Şi-au spus unul altuia ce aveau să-şi spună. Individul îşi amintise că adusese un copil pe lume. Dobândise între timp o situaţie materială destul de bună şi se pornise cu ameninţări. Lelia îşi duse palmele la tâmple.

–         Ne-a amărât mult viaţa, dar Ioni i-a ţinut piept cu tact, cu răbdare. L-a ţinut la distanţă.. Şi în toţi aceşti ani nu a încetat să insiste să mai avem un copil al nostru.

Aiala urmărea cum bunica-şi frământa palmele în care parcă-şi cântărea greşelile. „Nu m-am  putut niciodată hotărâ, mi-era teamă. Dragostea şi grija de copilul meu am aşezat-o mai presus decât dorinţa lui Ioni”.

Aiala o îmbrăţişă şi o ţinu lipită de ea. Îmi pare rău că te-am răscolit într-atât, te rog să mă ierţi c-am insistat să-mi povesteşti. Sunt într-adevăr proastă, copilă, cum spui tu ! Dar ştii, din tot ce se discută acasă despre tine n-am crezut că tu ai cunoscut o asemenea dragoste. Că ai trăit o asemenea dragoste, o dragoste  de  roman! Acum înţeleg motivul discuţiilor : şi mama şi tata, egoişti în felul lor, îţi păstrează ciudă, invidie pentru iubirea trăită. Şi Aiala îşi sărută încă o dată bunica.

Era târziu când părăsise casa bunicii.  În dimineaţa următoare se prezenta la recrutare . Ajunsese la vârsta serviciului militar.

 

În săptămânile următoare Lelia parcă rămâsese cu gândurile unde-şi oprise povestirea. Acum îi lipsea Aiala, chiar o dorea să-i ceară să continue povestirea. Nu-i venea să creadă că viaţa ei şi a lui Ioni devenise subiect de discuţii în casa fiului ei, şi nu-i venea să creadă că stârnise imboldul Aialei să dezlege secretul dragostei lor.

Obosită de amintiri şi răscolită de atâtea gânduri, şedea în fotoliu răsfoind albumul cu fotografii.  În înşiruirea anilor fotografiile rămân cele mai autentice dovezi ale timpului trecut.

„Da, totul, toată viaţa mea aparţine trecutului”, –  îşi spunea Lelia răsfoind fotografiile, oprindu-se pe fiecare de parcă le vedea acum pentru întâia oară.. „O să rămână toate Aialei, o să le  păstreze între romanele ei de dragoste din bibliotecă”.

 

Cu sacul în spate, în haine soldăţeşti, Aiala sunase la uşa bunicii.

– Vai, iubito, ce surpriză ! Ce frumoasă eşti ! Dar cum de te cari cu aşa greutate în spate ?

– Am venit să mă vezi cum arăt, am trei zile de permisie şi n-am uitat, chiar mâine e ziua ta de naştere. Nu ţi-am adus nimic de la drum, dar mâine venim la tine cu flori, eu şi Zohar. Poţi să faci şi un tort ca-n zilele bunicului…

– N-ai uitat nimic, Aiala… Nici că e ziua mea, nici obiceiurile de altădată. Am să caut caietul cu reţete, că nu mai ţin minte cum îl făceam.

 

Aiala şi Zohar, cu florile în braţe urcau treptele spre uşa bunicii.

– Să vedem ce o să spună de mine… şoptise  Zohar cu un ton ironic sub care-şi ascundea emoţia.

– N-o să spună nimic. O să facă să te simţi ca acasă la tine. Nici nu ştii cât e de înţeleaptă !

Sună scurt, de trei ori, aşa cum obişnuia ea. Apăsă încă o dată pe butonul de sonerie,  după câteva secunde de aşteptare. De dincolo de uşă, nici o mişcare, nici un glas.

– Să fi coborât după ceva, tocmai acum, când ştia că venim ? Poate a uitat ceva de care avea nevoie acum, la vizita noastră…

– Nu, nu, nu e în stilul ei, e o femeie organizată. Şi sună încă o dată lung, ca sunetul să se audă în tot apartamentul. Poate e în baie ?

Aiala scoase telefonul celular din poşetă şi formă numărul de acasă :

–  Mamă,  are cineva dintre voi o cheie la uşa bunicii ?”

-Dar ce s-a întâmplat ? Ce cauţi tu acolo ?

-Sun la uşă şi nu răspunde…

– Dar ce,  te-ai înţeles cu ea să te aştepte ? Sună-l pe tata, cheile trebuie să fie la el în servietă, dar oricum vin şi eu imediat…

 

Pe bunica au depus-o alături de bunicul, acolo unde-şi cumpărase locul. Aiala privea pământul răvăşit şi îşi aminti de sărutul bunicii. Acum, se aplecase ea, sărutase de două ori pământul jilav, pentru bunicul şi bunica şi lăsase să cadă printre lopeţile de pământ răsturnat, florile aduse la ziua ei de naştere.

Sanda s-a trezit brusc dintr-un somn neliniştit. Adormise târziu, aproape de zori în aşternutul jilav de canicula ce persista ziua şi noaptea. Era ameţită de trezirea bruscă şi somnul nesatisfăcut după o săptămână de muncă. Sări din pat cu capul greu. Piatra rece sub picioarele desculţe o înviorau.Îşi aminti că e în ziua de odihnă şi gândul o mulţumi. După câteva mişcări de gimnastică îşi auzi trosnetul uşor al omoplaţilor, al întregului schelet dezmorţit. Ochiii, treji şi ei, se bucurau  cu verdeaţa plantelor ce-i decorau apartamentul.

De sub duş, când jetul de apă îi biciua trupul, auzi căscatul prelung al lui Fredy, şi-l bănuise că se trezise şi el.

–                     Pun imediat de cafea ! strigase din baie. Vino şi tu la duş, să o ştergem imediat la mare ! Pe plajă nu se simte canicula… continua să vorbească tare, de fapt striga pentru ca Fredy să o audă, să se ridice din pat.

Când traversă dormitorul, bărbatul era tot în pat, aşa cum îl lăsase. Căscatul repetat îl auzise din bucătărie, o lene prelungită cât un elastic consumat.

–                     Hai să ieşim din casă… dimineaţa, briza e minunată la malul mării ! repetă ea invitaţia, convinsă că va reuşi să-l urnească din loc, să părăsească patul. Deşi ora era atât de matinală, se gândise totuşi, să-i ofere  micul dejun. O şansă în plus să-i dea momele. Scoase  din frigider câteva gustări picante.  Amândoi erau amatori să ciugulească bunătăţi şi, ca să-l provoace, strigase cu glasul teatral : vai, ce bunătăţi !.. Turnase cafeaua în cele două ceşti. În drum spre dormitor se opri în uşa deschisă. Se răceşte cafeaua ! Hai, scoală-te, e păcat de fiecare clipă ! îşi imploră bărbatul. E singura zi când putem profita de briza mării, e păcat să o pierdem..  motivă ea cu insistenţă. 

–                     Lasă-mi pe masă ce vrei, o să citesc ziarele şi o să privesc Libanul..  şi-i prinse mişcarea cum se răsuci pe cealaltă parte.

–                     Să ştii că plec singură, dacă nu te scoli ! se supără Sanda. Şi rămase la pândă să audă o mişcare, un zgomot. Mai întârzie câteva minute, băuse cafeaua şi, încurcată de liniştea prelungită hotărâ să plece.

Trase uşa după ea şi coborâ treptele în vârful picioarelor, să nu facă nici un zgomot, stăpânită de un sentiment de ruşine. I se părea că dincolo de fiecare uşă o iscodea altă pereche de ochi. Sâmbăta,  ziua pe care  fiecare şi-o petrece împreună cu familia, ea, ieşea de una singură de acasă, la o oră atât de matinală… Deschise încet uşa maşinii, să diminueze zgomotul şi se aşeză la volan. Înainte de a răsuci starterul mai privi o dată spre fereastra apartamentului ei. Poate s-a sculat, poate s-a răsgândit şi o să-mi ceară din priviri să-l aştept… şi ochiii întârziaseră spre fereastră, apoi apăsă uşor pedala cu talpa piciorului şi roţile rostogoliră maşina înainte.

În tot drumul străbătut avea impresia că pasagerii maşinilor care o depăşeau sau goneau în urma ei o privesc şi o judecă de ce e singură. Obsedată de acest gând  şi privirea băiatului care-i întinse tichetul de parcare, i se păru plină de condescendenţă..

Luată de gândurile ei, trecuse de scările ce coborau spre mare fără să le observe. De vină era ea, supărarea resimţită chiar de dimineaţă în această zi de Sâmbătă. Se uită împrejur cu mirare şi nedumerire. Unde am ajuns ? se întrebă şi ochii căutau punctele de reper. Respiră adânc să elimine năduful să-şi regăsească liniştea, apoi se întoarse şi zări scările. Le coborâ una câte una până şi-a simţit sub tălpi, nisipul mătăsos ale dunelor ondulate uniform de vântul ce le mângăiase noaptea întreagă…

Înainta pe nisipul moale cu impresia că marea în toată splendoarea ei, rostogolea valurile spre ea să o întâmpine. Călca cu pas liniştit să-şi prelungească clipa de plăcere. O găsea atât de albastră, fantastică şi de necuprins! În mersul ei percepea în urechi vuietul din depărtări. Veneau în întâmpinarea ei şi briza şi răcoarea să  o mângâie pe obraji.  Sanda avea privirea aţintită în albastrul devenit sineliu şi sclipitor, până ce valurile răsturnate să  se spargă de mal, veniseră să îi sărute picioarele. Atunci, cu picioarele ude, puţin speriată  s-a retras câţiva paşi, şi-a aşternut prosopul pe nisipul umed, răcoros.

Răcoarea dimineţii, spaţiul vast şi liniştea dimprejur o lăsau să asculte în concert, Glasul Mării. Mulţumirea o ajunse în obraji.. Ridică privirea ca soarele dimineţii să-i bronzeze uniform obrajii şi inspiră cu nesat mirosul de alge şi sare.

O pereche între două vârste treceau prin dreptul ei clipocind cu picioarele  spuma mării. Braţul bărbatului se odihnea pe umărul partenerei într-un gest afectuos. Obrazul femeii era luminat de-o mulţumire adâncă. Zâmbi şi Sanda, parcă satisfăcută de bucuria celor doi. Perechea se îndepărtă,  urma o altă pereche, şi avu impresia că priveşte un alt tablou. Observa stângăcia cu care bărbatul îşi ţinea patenera de mână şi apatia cu care ea, femeia, se lăsa condusă fără participare, fără străduinţa de a îndrepta ceva… Ochii Sandei priveau departe spre plaja aproape goală. Zări câteva femei singure, izolate între ele, păreau adâncite în gândurile lor. Era atentă la mişcarea trupului fiecăreia :  obosite de singurătate, de caniculă, sau de propria lor existenţă ? se întrebase. Apoi îşi şoptise singură răspunsul : când sufletul oboseşte, oboseşte şi trupul şi chipul… şi căută mai departe alte tablouri. Erau şi alte femei singure. Parcă toate veniseră la spovedanie în faţa mării, să-şi coboare tainele lor, adânc, în straturile unde dăinuie comorile, unde se naşte murmurul şi glasul ei. Şi închise ochii să-şi ascută auzul să audă şi ea glasul mării.

Urmărea valurile ridicate de departe, rostogolite şi sparte aproape de ea. Erau soli ai mării veniţi să o cheme în larg acolo unde  marea  o aştepta pe ea. Val după val sosea să o cheme şi ea se ridicase, se duse cu braţele înainte să îmbrăţişeze fiecare val, câte o întâmpinau. Unul după altul, ele se spărgeau de pieptul ei, lovind-o, retrăgându-se vinovate, lăsând locul altora să o îmbrăţişeze, să o ridice deasupra, să o poarte ca pe o mireasă în apa înspumată devenită furioasă cât furia ei, de-o revolta cu a ei. Cu mişcări regulate, destinse se avânta luptând împotriva valurilor ce o acopereau. „Ce-i rămâne mării după revolta ei?” se întreba pe când înainta ritmic. „Poate undeva în adâncuri şi marea plânge” îşi răspunse înaintând, asaltată de valuri şi de propriile ei întrebări până ajunse departe, dincolo de geamandură unde, marea liniştită devenise o gazdă ospitalieră. Nu mai era nevoie să înoate, simţi că pluteşte, valurile o legănau deasupra răsplătind-o cu răcoarea apei şi liniştea dimprejur. Urechile sub apă îi estompară toate sunetele, în jur nu auzea nimic decât şoaptele venite din adâncuri percepute de ea, ca embrionul în pântecele mamei percepe zgomotele din afară.

Se regăsi în braţele mamei şi pradă imaginaţiei îşi reaminti de basmele copilăriei de Făt Frumos totdeauna călărind un roib. Îl aştepta să vină să o ridice în braţe să o ducă într-o lume a fericirii…

Andi îi apăru în faţa ochilor aşa cum şi-l amintea, totdeauna grăbit, nerăbdător de ziua emigrării. Pleca undeva în Munţii Neamţului, într-o tabără de vară, să se obişnuiască cu munca la ţară şi viaţa în colectiv. Se pregătea de emigrare în Palestina… Îi scria cu regularitate şi îi povestea despre munca lui. Scrisori lungi, despre viaţa în comun şi tineretul din colonie. Îi amintea în fiecare scrisoare că n-ar fi rău să vină şi ea. Dar ea  rupea scrisorile, să nu le găsească mama. Nu îndrâznea să-i ceară asentimentul să plece şi ea în colonie şi mai târziu în Palestina. Palestina rămânea şi ea o ţară a basmelor, mai legendară decât basmul, mai îndepărtată decât toate…

Despre viaţa în colonie mama ei spunea că e timp pierdut şi tinereţe risipită şi ea, Sanda, nu avea timp de pierdut, ea trebuia să înveţe, să-şi pregătească examenele. „Nu-i uşor să fii evreu pe lumea asta” reveniră în urechi, vorbele mamei.

În aceeaşi vară şi-a tăiat prima oară cozile… Spre toamnă, când Andi a revenit în oraş şi a întâlnit-o pe stradă cu părul scurt, i-a stigat furios ; „Odată cu cozile ţi s-a dus şi frumuseţea”. Câteva zile mai târziu a plecat la Constanţa, s-a îmbarcat pe un vas şi a emigrat în Palestina… Mai toţi colegii ei au plecat, Miky, Lulu şi Boby. Toată generaţia ei.

Andi a continuat să-i scrie şi din Palestina. Atâtea pagini entuziaste o emoţionau, scrisorile lui sunau ca poveşti din altă lume. Îi descria pe multe pagini, cât de puternice sunt vânturile, cât de  meşter trebuie să fii ca să legi cortul de stâncă, să nu-l ridice vântul, să faci pază în noapte să păzeşti colectivitatea ! Încheia scrisorile amintindu-i că e datoare să-şi verifice convingerile şi să-şi cunoască locul.

Şi Ea ?  Ea ce convingeri avea pe atunci ? Era încă elevă, încadrată în Asociaţia  Elevilor Români. Alte drumuri, altă lume. Schimbul de scrisori dintre ea şi Andi încetaseră definitiv. În amintirea acelor zile, acum,  inima-i pulsa dureros. Eroarea de atunci o recunoştea acum şi revenea obsedant în gândurile ei. Un val o legăna uşor,  altul o îmbrăţişă trecând peste ea  ca o mângâiere…

 

Veni un timp când mama îi vorbi serios despre viaţă. Îi spusese că viaţa nu e o glumă, că viaţa e viaţă şi Făt Frumos există numai în basme. „O fată nu are voie să rămână singură.. Fredy e un băiat bun, cu studiile terminate şi e gata să-şi lege viaţa de a ei…”

 

Mulţi ani mai târziu a imigrat în ţară cu Fredy. După războiul de Iom Kipur i-a ajuns în mână a carte comemorativă, închinată eroilor căzuţi în acel război. Numele lor erau înşiruite în ordine alfabetică, însoţite de câteva date biografice. Citea multe nume de origini româneşti. Într-o tăcere pioasă, frunzărea filă după filă, până sub ochii ei apăruse numele lui Andi, din kibuţul Emek Izreel, originar din România. Căzuse deci, în luptele de pe  Hermon. Atunci închise cartea, n-o frunzărise mai departe. Acum,  lacrimile aveau libertatea să se rostogolească, marea o proteguia, o legăna  cu grija  să nu-i atingă obrazul, lacrimile să lunece libere nestânjenite, neatinse. Erau lacrimi cu gustul sării adăpostite  spre colţul buzelor, fără ca nici un val să le atingă. Deasupra, soarele se pitise după o perdea de nori, marea amuţise.

 Nu şi-a dat seama când, tot plutind la suprafaţa apei, fusese  adusă de valurile care se rostogoleau leneşe până aproape de mal. Într-o clipă îşi regăsi echilibrul. Ridică capul scuturându-şi apa din urechi, deschise ochii şi privi în urma ei marea şi valurile care o legănaseră între atâtea amintiri. Nisipul îi frigea tălpile. Trebuia să alerge spre treptele de piatră.

 

Se aşezase la volan, pe şoseaua aglomerată, atentă la fluxul circulaţiei. Căldura amiezii era obositoare pentru fiecare, cu atât mai mult pentru cei aşezaţi la volan, stimulând viteza şi neatenţia. Sub ochii ei, două maşini se ciocniră grav şi Sanda plecă zguduită de la locul accidentului. Era speriată de ritmul vieţii, de goana maşinilor, de căldura toridă, de nervozitatea exacerbată a oamenilor.  „Ne grăbim în întâmpinarea morţii când viaţa, uneori, ne oferă ospitalitatea ei”. Conducea atent, vroia să-şi stăpâneacă tremurul.

Parcase  pe locul ei. Traversă curtea, grăbită pe scările de intrare, bucuroasă  c-a ajuns acasă. Sonorul televizorului dat la maximum, răzbea dincolo de pereţii apartamentului. În salon, printre ziarele împrăştiate, rămase desfăcute în dezordine, Sanda îl ghici pe Fredy  ascuns după un ziar.

–                     Cum suporţi gălăgia ?

–                     N-o suport, n-o aud. Câte evenimente, câte ziare ! Asta-i viaţă ?

–                     Da, asta-i viaţa, viaţa noastră. Şi Sanda reduse sonorul aparatului.

Septembrie l939.  Vâlvătăile celui de al doilea război mondial se apropiau ameninţător de hotarele României. Regimentul l6 artilerie îşi dispusese unităţile  în satele din partea de nord a Moldovei. Eram soldat în termen şi unitatea mea era cantonată într-un „şteitl” cu o populaţie atât de predominant evreiască, încât locuitorii erau adeseori auziţi vorbind idiş cu concetăţenii evrei.

Un  „şteitl”, adică o stradă principală cu case zidite din cărămidă, unele cu etaj şi cu prăvălii la parter. Prăvăliile, mai mult nişte dughene, se înşiruiau pe toată lungimea târgului. Înghesuite printre ele, casele erau sărăcăcioase construite din chirpici rău mirositor, unse cu bălegar în loc de nisip şi var. Strada principală era traversată de uliţe nepietruite, neluminate, cu bojdeuci vechi, înconjurate de terenuri virane, mai rar o curte îngrădită. O lume amărâtă, ca aceea descrisă de pana lui Shalom Alehem sau, cum avea să o descrie peste decenii Geo Bogza, îşi depăna firul noduros al vieţii.  Aspect de aşezare urbană o avea doar uliţa pe care se aflau biserica, sinagoga, şcoala şi baia rituală. Rareori întâlneai pe uliţele aşezării picior de băiat tânăr. Târg fără de perspectivă, era părăsit an după an de tineretul care lua drumul capitalei. Numai fetele rămâneau acasă, aşteptând resemnate reîntoarcerea tinerilor, cu nădejdea că nu vor fi uitate.

Tânăr avocat, proaspăt radiat din barou, cu buzunarele umflate de vânt, îmi căutam o gazdă în târg. Cu o zi înainte, umblând să-mi dau la reparat  gheata cu pingeaua desfăcută, descoperisem dugheana cârpaciului. Din ziua aceea a început prietenia noastră. Am stat în dugheană cât mi-a reparat ghetele, căci m-a convins să mi-o scot şi pe cealaltă, să-mi  întărească pingeaua cu câteva ţinte de lemn. Aşteptând să-şi mântuie treaba, curiozitatea m-a îndemnat să privesc împrejur.

Curtea casei nu avea gard, astfel că terenul viran oferea loc carelor să poposească, animalelor să fie deshămate, adăpate şi hrănite. Văzusem dobitoacele împiedecate să n-o ia la goană cu privirile lor blânde, resemnate. Casa cârpaciului era o odaie lungă ce servea de dormitor şi de cameră de toate zilele. Adăugase la ea o magazie de scânduri unde-şi păstra lemnele de foc şi vara, făcea bucătăria ; în aceeaşi magazie, pe o platformă amenajată ca atelier, lucra cârpaciul.

Şedea pe platformă ca Vodă în împărăţia lui, înconjurat de un maldăr de resturi de talpă, încălţăminte stâlcită şi uneltele de lucru. Un miros înţepător de piele tăbăcită plutea în încăpere. În dreptul lui se afla o ferăstruică prin care oamenii îi înmânau încălţămintea adusă la reparat sau o primeau pe acea gata reparată. Plata se făcea în natură, rareori în bani. Fără tocmeală şi fără un tarif anume, cârpaciul primea ca plată pentru reparaţii câteva ouă, o pungă cu mălai, o pasăre, o sticlă cu ţuică, fructe sau un rest de lapte vărsat din blid. Ferestruica rămânea deschisă tot timpul anului, cu excepţia iernii, când nici uşa nu se prea deschidea zile în şir, până nevoia aducea  vreun târgoveţ să bată la uşă…

 

Cârpaciul era un om trecut de 5o de ani şi l-aşi fi socotit înalt de n-ar fi avut umerii încovoiaţi de cocoaşa ce-o dezvoltase pe spate. Cu faţa rotundă, rumenă, încadrată de o barbă căruntă, avea în ochi o limpezime care-i dezvăluia firea blajină. Molcom în gesturi şi vorbă, manifesta pentru mine respect, un fel de recunoştinţă pentru că-l alesesem tocmai pe el drept gazdă şi partener la taclale. Avea în el ceva din ospitalitatea ţăranului moldovean care, trăia în paşnică convieţuire cu minoritatea evreiască până la înscăunrea regimurilor fasciste.

Condiţiile grele de trai nu-i alteraseră firea. Nemişcat pe scaunul lui scund, muncea fără răgaz de la ivirea zorilor până seara târziu. O singură zi din săptămână aducea o miraculoasă schimbare în viaţa cârpaciului. În ajunul acelei zile, nevastă-sa freca cu râvnă podelele, platforma pe care trudea toată săptămâna, o acoperea cu o pânză ajunsă până la podea. Cârpaciul îşi lepăda şorţul şi şapca unsuroasă, se îmbăia şi îşi schimba straiele de fiecare zi, cu altele de sărbătoare. Lua de pe poliţă cartea de rugăciuni, peria bine pălăria neagră şi fredona o melodie :

„Freitig of der nacht, is ieder id a meleh,

„ieder vinkl lach, in ieder id is freilich”

Fredona, potrivindu-şi pălăria într-un patrat de oglindă atârnat în perete. Fără grabă, ca înaintea unei procesiuni aşeza cartea de rugăciuni în sacul de catifea în care-şi păstra talitul şi cu ele la subsuoară, cu paşi egali, pleca la sinagogă. Ieşea pe uşă  învăluit de atmosfera de tihnă, în aşteptarea Sâmbetei… „Freitig of der nacht, is ieder id a meleh…”

 În multe rânduri mi-am petrecut seara de vineri în casa cârpaciului. Îmi amintesc şi acum masa acoperită cu un ştergar alb, şfeşnice de alamă şi „hala” caldă cu aroma îmbietoare de pâine proaspătă, făcută în casă, acoperită cu o pânză brodată cu motive româneşti, probabil zestrea femeii.

În capul mesei, cârpaciul, cu mişcări liniştite, umplea pocalul cu vin roşu pentru kiduş. În atmosfera de pace şi tihnă din odaia sărăcăcioasă gătită în întâmpinarea Sâmbetei stăruia continua frământare pentru zilele de nesiguranţă aduse de zvonuri. Odată, într-o astfel de seară în aşteptarea sâmbetei încărcată de presimţiri, cârpaciul a întins braţele spre mine, simţind nevoia unui contact uman liniştitor. I-am răspuns cu aceeaşi afecţiune, fără vorbe. Ţin minte şi acum îmbrăţişarea noastră tăcută, cu spaima cuibărită în fiecare, nemărturisită de nici unul la sosirea Şabatului.

 

Fiecare zi aducea alte restricţii.  Soseau ştiri tot mai înfricoşătoare. Bucuros de prezenţa mea, cârpaciul îmi cerea să-i explic evenimentele neînţelese de el. M-a rugat astfel să-l lămuresc în legătură cu criza economică despre care se  vorbea, despre zdrobirea Poloniei, hitlerizarea Germaniei şi mi-a cerut părerea despre „agentura legionară”,  despre „asaltul legionarilor” şi asasinarea lui Armand Călinescu, prim ministru al ţării în perioada aceea…. Odată, în toiul unei astfel de discuţii, mi-a cerut părerea despre lordul Balfour şi mandatul britanic în Palestina :

–                     Dumneata, vezi posibilă crearea unui cămin în Palestina, pentru noi evreii ?

  Mi-am exprimat pesimismul. În perioada aceea mă simţeam atras de lupta comuniştilor împotriva fascismului. Mă simţeam dator să lupt, să apăr demnitatea omului ; pentru mine aceasta era mai importat decât să mă apăr ca evreu. M-am străduit să-i explic cârpaciului părerea mea, retezându-i speranţa. I-am spus că nu văd posibilă crearea unui stat evreu în Palestina…

Odată l-am surprins citind la flacăra micşorată a lămpii, una din cărţile mele. L-am simţit absorbit de lectură şi apropiindu-mă tot mai mult am văzut că citea „Thais” a lui Anatole France.

–                     E interesant descris conflictul civilizaţiei alexandriene cu creştinismul năvălitor dinspre Palestina… l-am auzit vorbindu-mi  emoţionat de lectura care-l absorbise. Tăcuse şi, pentru că eu nu-i veneam în ajutor cu nici o replică, m-a îmbrăţişat cu privirea. Continuam să-l privesc şi să tac. În acele momente m-am simţit în prizonieratul privirii lui şi dintr-odată cârpaciul îmi mărturiseşte tulburarea, întreaga lui nelinişte adunată : „am citit câte ceva din Anatole France. Ştiu că era socialist. Cu scrisul lui a contribuit la reabilitarea lui Dreyfus…de un astfel de militant am avea nevoie astăzi, noi evreii”

M-am aşezat pe scaun. L-am tras mai aproape de el, pregătit pentru o seară de discuţii cu acest om de care mă simţeam tot mai legat sufleteşte. Cârpaciul devenise pentru mine o revelaţie. În omul acesta simlu, modest,  descoperisem un gânditor profund, un spirit nesăţios de a cunoaşte.  Aş fi rămas să-i vorbesc tot restul orelor acelei nopţi, dacă n-ar fi intervenit vocea şi reproşul nevestei care-i amintea că, într-o astfel de noapte cu taclale consumă gazul cât în trei nopţi..

Într-una din nopţile care-au urmat, eram de gardă la cazarmă, când mi-a ajuns în nări miros de fum şi am văzut cerul luminat de vâlvătăile unui incendiu. Cu o presimţire grea, m-am gândit că era tocmai noaptea de vineri spre sâmbătă. În zori, după terminarea gărzii, am plecat în pas alergător spre locuinţa cârpaciului. Mi-a ieşit în întâmpinare chiar în capul străzii. Venea spre mine cu figura descompusă, barba răvăşită şi hainele descheiate. Bătrânul plângea. Mi-a povestit cum geamurile sinagogii fuseseră sparte de o ploaie de pietre şi, torţe în flăcări fuseseră aruncate înăuntru, în timpul slujbei de vineri seara incendiind sinagoga. „Der id habt kein mukm du… Mier darfn bauen unzer land…”

 

L-am îmbrăţişat fără să-i răspund. Nu aveam cuvinte pentru a-i potoli revolta, nici durerea, iar în mine nu găseam puterea de a-l contrazice. Privind spre sinagoga pustiită de focul abia potolit, ştiam că istoria lumii era deja incendiată…

 

Am mai petrecut câteva seri de vineri împreună. Am stat în orăşelul acela vreo trei luni. Într-o dimineaţă, la regiment a venit ordin de deplasare spre nord. Sosise momentul despărţirii.  Mi-am luat rămas bun de la cârpaci şi ne-am promis să ne revedem după război.

 

În următorii patru ani, în regiune au avut loc lupte crâncene. Apoi, în primăvara anului l944, au început deportările. Care a fost destinul blajinului cârpaci şi al evreilor din târg ? Sfârtecaţi de schije, seceraţi de gloanţe, deportaţi în lagărele de exterminare, sau prăbuşiţi de epuizare în convoaiele mânate de la spate, istoviţi, goniţi între baionete şi bice dincolo de Nistru ?

 

După război,  când am avut ocazia să văd documente din perioada deportărilor, îl căutam inconştient cu privirea în toate peliculele de filme, în fotografiile păstrate în arhive, depuse la dosare.  Cercetam cu atenţie mai ales fotografiile de bătrâni din convoaie şi căutam să-l recunosc pe cârpaciul meu. Parcă-l vedeam aievea cu o boccea în mână, cu suflarea obosită, fără nădejdea de a-şi revedea căminul în care-şi păstrase demnitatea şi sărăcia…

 

De-alungul anilor şi-a carierei mele, m-am gândit adesea la el. În lumina timpului trecut, figura lui se reliefa mai puternic. Abia acum începusem să-l înţeleg…I-am purtat în gândurile mele un doliu profund, pios, iar moartea lui „al kiduş ha-Şem” am pomenit-o peste ani, în amurgul vieţii, când am ajuns pentru prima oară, ca turist, în ţara a cărei posibilitate de existenţă o contestasem în tinereţea mea…

 

Supravieţuisem urgiilor celui de al doilea război mondial. Supravieţuisem idealurilor mele neîmplinite, înfrânte, denaturate, cărora eu şi generaţia mea ne închinasem tinereţea. Eram deja septuagenar când am venit să-mi văd familia strămutată în Israel cu valurile imigraţiei… Am vizitat ţara de la un hotar la altul. Mi-am revăzut fraţii cu copii şi nepoţi, mi-am regăsit prietenii, parte din ei kibuţnici şi bunici.

 

În serile de vară, plimbându-mă pe străzile aproape pustii ale unei suburbii tel-aviviene, în pastorala linişte a cartierelor, admiram căsuţele modeste acoperite cu verdeaţă, din curţile cărora, răzbătea parfumul portocalilor pitici.  Sufletul mi-l simţeam plin de amintirea celor dispăruţi.. Călcam cu smerenie pe străduţele acelea, ale căror nume aminteau comunităţile de evrei din Odesa, Iaşi, Varşovia. Prelungeam plimbarea pe acele  străzi şi cu ochii minţii reconstituiam o lume dispărută…

În vizită la Yad Vashem, unde este eternizată memoria celor şase milioane de evrei exterminaţi, am înţeles ceea ce nu puteam înţelege înaintea izbucnirii războiului. I-am cerut în gând iertare cârpaciului pentru că-l dezamăgisem, pentru că-l dezinformasem, pentru că în acele zile eu, om cu carte, am avut greşala de a nu crede, de a nu intui că poporul evreu îşi va regăsi identitatea, demnitatea şi ţara…

Imaginea cârpaciului m-a urmărit de-a lungul vieţii, de-a lungul carierei mele. Amintirea lui dăinuia neştearsă în mine. Imaginea lui îmi apărea obsedant de câte ori se punea în discuţie trecutul, războiul, călăii şi victimele. De câte ori se discuta despre ororile războiului, de câte ori, cu discernământul meu, trebuia să stabilesc cuantumul de vină din acuzaţia adusă în dosar, cârpaciul şi târguşorul acela locuit aproape în întregime de evrei îmi apăreau înaintea ochilor.

 

  (după relatările unui judecător)

O ştia din drumurile matinale din fiecare dimineaţă.  O întâlnea la colţul străzii cu copilul de mână. Aştepta lumina verde a semaforului să traverseze. Uneori, atât de aproape, auzea şi convorbirea cu copilul. „Vezi acolo unde-i aprinsă lumina roşie, un om care aşteaptă ? Asta înseamnă că trebuie să aşteptăm şi noi…” şi, când semaforul se schimba  „acum, uite, e verde, să mergem şi noi…”  „Şi omul verde merge..” răspunse copilul ţinând pasul femeii.

 O bănuise bunica copilului. Era întotdeauna îmbrăcată europeneşte, după anotimp. De parcă şi-ar fi dat întâlnire în fiecare dimineaţă, într-acelaşi perimetru de câte ori o zărea, era ispitită să o întrebe…

–                     E nepotul dumneavoastră ? o întrebase totuşi, într-o zi, mergând  în pas cu ea pe pasajul de pietoni

–                     Mi-e drag de parca-ar fi al meu, dar nu-s bunica lui, nu, eu vin   numai să-l conduc la grădiniţă. Mama lui pleacă din casă înainte de a se trezi el şi eu o substitui, îl ajut să se îmbrace, să mămânce şi-l duc …

–                     Scuzaţi-mă, nu v-ar interesa să îngrijiţi de o persoană vârstnică câteva ore pe zi ? se încumetase de astă dată să o întrebe.

Neîncrezătoare, Elza ridicase ochii câtre femeia tânără, necunoscută. Deşi răspunsul ei întârzia să vină, Miriam simţea că aceasta e femeia de care avea nevoie.

–                     Despre cine e vorba ? întrebase totuşi cu o privire măsurată

–                     Doamnă ! intervenise Miriam prinzându-i mâna într-a ei, înţeleg că acum întârziaţi copilul, dar iată, vă dau telefonul meu şi vă rog să mă sunaţi, sau poate vreţi să vă sun eu ?

–                     Bine, daţi-mi numărul.

 

 

Vecinii străzii ştiau, îşi aminteau. Durerea care nu era a lor ci auzită de peste gardul altuia, avea ceva comun cu ei toţi, ceva din ce trecuse peste  fiecare, la care acum se mai adăuga şi timpul şi uitarea, dar tristeţea a rămas. Se obişnuiseră căci se repeta aproape zilnic, mai ales în perioada când fructele coceau în pom ; când copiii săreau gardul şi asaltau copacul. Bătrânul, înarmat cu un ciomag ieşea din casă lovindu-i cu sălbăticie, strigându-şi durerea : „vandalilor, nu distrugeţi copacul.. E tot ce a rămas după fiul meu”…  Nu reuşea niciodată să prindă vre-un „vandal ”, şi alerga de fiecare dată la poliţie să reclame. 

Când piersicile atârnau grele în pomul încărcat de roade, ispită grea pentru copiii din cartier, bâtrănul nu se dezlipea de la fereastră. Aşezat într-un scaun cu spetează înaltă şi ciomagul pe genunchi, stătea la pândă şi dese ori aţipea în scaunul lui.

Odată, când capul îi căzuse de oboseală, Zeev i se arătase în vis, cu  chipul trist, singur în tancul cuprins de făcări… „Ucigaşilor, nu-mi omorâţi băiatul ! Atâta copil am..!”

Ţipetele adunaseră vecinii la ferestre. Întâmplarea ajunsese la urechile lui Miriam. Sfătuindu-se între ei, vecinii se străduiseră să-i afle adresa şi-i povestiseră la telefon întâmplarea de atâtea ori repetată. Nu-i era fiică, nici nepoată, nici măcar rudă de sânge ; era doar fata care, ar fi trebuit să-i devină noră.

 

Cu ani în urmă când fructele se coceau, nevastă-sa le aşeza în farfurii, alteori umplea pungi de hârtie cu piersicile culese atârnându-le de zăbrelele gardului. Întregul cartier se înfrupta din ele. Verzui la culoare, cu miezul cârnos şi gustul dulce-amărui, n-aveau parfum dar erau gustoase şi chiar răcoroase în sezonul fierbinte. Vecinii se obişnuiseră să le găsească pe gard. Erau acolo pentru întregul cartier.

 De când rămâsese singur, bătrânul nu mai respecta obiceiurile casei. Nici piersicile nu le mai împărţea cu nimeni. Zile la rând nu vorbea, n-avea cu cine. Singurătatea îl făcuse morocănos. Numai Miriam când şi când  îi trecea pragul şi înfiripa cu el câteva vorbe. Ştia ce putea vorbi şi ce anume trebuia trecut sub tăcere. De astă dată veni să-i vorbească despre o doamnă, Elza, dispusă să vină de câteva ori pe săptămână să-i gătească, să-l îngrijeasă.

–                     N-am răbdare  pentru ea ! Să nu-mi tulbure gândurile. Să nu fure piersicile…şi să nu schimbe rostul lucrurilor în casă… Să plece imediat ce termină ! Vorbise în cele din urmă şi, Miriam înţelese că o va accepta.

 

De când se angajase, Elza sosea la aceeaşi oră, în fiecare dimineaţă după ce ducea copilul la grădiniţa din cartier.Venea totdeauna cu paşii grăbiţi. Îi dădea salutul de bună dimineaţa, îl întreba dacă şi-a luat micul dejun sau vrea să i-l servească. Ştia de la Miriam de ticurile bătrânului şi dezlănţuirile lui de câte ori copiii prădau din pom piersicile.

Într-o dimineaţă, Elza trebăluia singură prin casă când, auzise glasul bătrânului, mânios, ajuns din grădină : „nu rupeţi crengile, rupeţi pomul, vandalilor ! Atâta a rămas de la fiul meu…” Ea alergase afară după el şi nu ştiuse dacă întâi să-i ia ciomagul din mâinile lui noduroase sau să încerce să desfacă degetele copiilor agăţate de crengile pomului.

–                     Nu vă mai agăţaţi de pom, veniţi când piersicile vor fi coapte, şi o să mâncaţi pe săturate.

După ce împrăştiase banda de copii, cu suflarea obosită încercă să-l liniştească pe bătrân. „Altă dată să nu-i mai loviţi cu ciomagul, lăsaţi-mă pe mine să vorbesc eu cu ei”.

A doua zi, aceeaşi copii de cealaltă parte a zăbrelelor dădeau târcoale gardului. Le-a ieşit în întâmpinare chemându-i cu o mişcare a degetului. Copiii se opriseră dincolo de zăbrele să o privească, numai unul mai curajos, a încercat chiar să trecă poarta.

–                     Veniţi, intraţi cu toţii… îi invitase Elza şi copiii au intrat. Îşi sprijinise palmele pe umerii a doi dintre ei, după ce-i privi cu duioşia unei bunici neîmplinite. „Copii !”, le vorbise Elza „ştiţi de ce v-am chemat ? Vă rog să nu mai rupeţi crengile. Ochii ei întâlneau inocenţa dimprejur. Ar fi vrut să le spună mai mult, dar îi lipseau cuvintele, vorbea unor copii şi n-ar fi vrut să omită greşeli. Cuvintele greşit exprimate ar fi trezit ilaritatea  băieţilor şi mesajul  ei nu şi-ar atinge scopul. Nemulţumită, îi privea pe fiecare căutându-şi vorbele :  „Vreau să vă întreb ceva : voi ştiţi istoria ? Ştiţi voi câte războaie au purtat soldaţii noştri ?”

Fiecare dintre ei s-a grăbit să-şi dovedească ştiinţa.

„Aşa, foarte bine ai spus…” se adresă celuia care amintise de ultimul război. „În războiul acela, l973, omul care vă alungă cu ciomagul şi-a pierdut fiul. Pomul din care voi rupeţi fructele şi crengile, a fost sădit de fiul lui. Numai copacul a rămas. Vedeţi ce frumos e ? Şi priviţi câte crengi aţi rupt voi, sau alţii. Eu vă rog să adunaţi toţi copiii, prietenii voştri şi să le spuneţi de ce nu trebuie să distrugeţi pomul, dar să viniţi la mine, când fructele vor fi coapte, eu o să vă dau din ele. A urmat o tăcere neaşteptată. Cu capetele plecate, copiii au ieşit de-a îndăratelea pe poartă. Elza rămâsese cu ochii pe urmele lor.

 

–                     Ce le-ai spus vandalilor de-au plecat atâta de resemnaţi ? o întrebase când Elza s-a întors în casă.

–                     Le-am spus de ce nu trebuie să distrugă copacul, dar le-am promis piersicile, când se vor coace…

Bătrânul zâmbise  şi Elza bănuise că va accepta târgul. „Ce meserie ai avut? o întrebă pe neaşteptate.

–                     Am fost învăţătoare, dar venită aici la vârsta de 50 de ani nici n-am încercat să mă recalific, nimeni nu m-ar fi angajat.

–                     Dar vorbeşti destul de bine limba…

–                     Da, vorbesc, atât cât să-mi câştig existenţa. Lucrez la dumneavoastră,  am copilul pe care-l duc zilnic la grădiniţă, am seara o vecină bătrână, singură, căreia îi ţin companie, ea îmi povesteşte viaţa ei sau ce s-a anunţat la buletinul de ştiri din urmă cu o zi, şi-n timpul cât vorbim  îi pregătesc o mâncare pe aragaz pentru ziua următoare… Acum  că împlinesc 58 de ani voi beneficia de o pensie socială, păcat numai că banii, în loc să-i strâng  pentru zilele când nu voi putea munci, se duc pentru chirie.

–                     Cum te-ai încumetat să vii aici, la vârsta dumitale ?

–                     Am un băiat în ţară, de mulţi ani, şi-am vrut să fiu mai aproape de el.

–                     Şi acuma eşti ?

Nu şi-a pus această întrebare de când imigrase. Acum, întrebarea bătrânului, puţin iscoditoare, puţin ironică venea să-i sfredelească urechea şi măruntaiele toate, se strecura fără milă în rănile ascunse de care chiar ea se ferea să le atingă, să şi le amintească, să simtă cât sunt de adânci : o noră mai mult în spitale, un fiu înflăcărat de copiii ce nu-i are, o pasiune aprinsă cât o ploaie de vară, după altă femeie şi ea între ei toţi, face vizite o dată pe săptămână în mare secret la patul celei bolnave, aude numai acuze şi inima i se frânge de femeia tânără sortită eşecului. Atâtea situaţii, chiar vestite prin scrisori sunau altfel, decât adevărul despuiat…

–                     Sunt aproape de necazurile lui… răspunse cu imaginea scrisorilor primite în trecut şi icoana fiului departe de ea, biciuit de atâtea neşanse şi singurătate. Venise, pentru el venise.

–                     Ce necazuri poate avea un băiat tânăr ? El îşi trăieşte viaţa cu problemele ei şi dumneata le numeşti necazuri ?

Bătrânul îşi întoarse ochii spre grădină  şi Elza observă încotro priveşte.

„ Are dreptate”…,îşi spuse Elza, „ asta-i adevărată nenorocire, pentru cel ce nu mai este, pentru părintele supravieţuitor când viaţa nu te mai lasă mici să trăieşti nici să mori”. Adâncită în gândurile ei, nu găsi cuvinte cu care să continuă convorbirea.

 

–                     Ce găteşti pe plită ?  Miroase apetisant…

–                     Azi vă gătesc o zacuscă. Dacă doriţi altceva azi, zacusca o să rămână pentru mâine, nu se strică…

–                     Nu, nu, o să mănânc azi zacusca. Abia aştept să o gust de altfel, tot ce găteşti dumneata e foarte bun, cunoşti bucătăria.

Mulţumită că bătrânul  începuse  să înfiripe cu ea o discuţie, Elza şi-a permis să se aşeze pe un scaun  mai scund, aproape de cel al bătrânului. Îi urmărea ticul nervos, cum îşi clatină capul. Tăcea căci nu vroia să-i tulbure gândurile.

–                     Fiindcă veni vorba.. rupse bătrânul tăcerea întorcându-şi privirea spre locul unde Elza se aşezase.  Să mă ierţi că nu ţi-am mulţumit niciodată pentru strădaniile dumitale de fiecare zi. Te rog să mă înţelegi.. eu nu mai aştept nimic de la viaţă.. Doar piersicul trebuie să-l păzesc… şi-o părăsi din priviri pentru piersicul din grădină. „Îl vezi ?” o întrebase cu o ardoare în glas. Este unul din primele altoiuri de soiul acesta experimentat în ţară şi sădit în plantaţii. Altoiul l-a realizat fiul meu la institutul de cercetări unde lucra. Ai gustat vreodată din fructele lui ?  au miezul alb şi carnea dulce, amăruie. După ce experimentul a reuşit, băiatul ne dăruise şi nouă un puiet. L-a sădit cu mâinile lui, în mijlocul grădinii, să-l  avem sub ochi şi să ne bucurăm de fructele lui.  Rodeşte în fiecare an şi-acum, de câte ori înfloreşte, primăvara, trăiesc speranţa iraţională, că băiatul se va întoarce . Stau în grădină şi-aştept să aud scârţâitul porţii şi paşii lui pe cărăruie..  Dar ştiu că nu o să mai vină…a fost mobilizat în primele ore când a izbucnit războiul, şi-a urcat printre cei dintâi cu tancurile pe Golan… Vestea ne-a ajuns… Se oprise din povestire cu o mişcare bruscă a capului plecat. Elza îl privea şi nu găsea cuvântul cu care să intervină.

Fără să-şi ridice capul, bătrânul reluă povestirea. Vorbele, rostite cu pauze între ele spuneau Elzei cât de implicat era, în trăirile lui. …Nevastă-mea şi-a adunat cu mâinile ei  ţărâna de pe mormânt şi a venit cu ea acasă, a pus-o într-un ghiveci şi după cele şapte zile de Şiva* a sădit în el o sabră şi a aşezat-o unde vezi.. . şi cu un braţ arătase spre interiorul casei. E acolo pe pian.

Bătrânul povestea, depăna durerile lui şi Elza nu îndrăznea nici să respire. Îl asculta pe el şi privea cu coada ochiului unde aşezase ea, sabra.

…se aşeza la pian cu ochii pe sabră şi degetele-i lunecau pe clape… Îi plăcea Chopin, Schubert, Mozart. Auditoarea muzicii ei era sabra, nu înceta să o privească, o hrănea cu muzică…  Ştii, – şi ochii bătrânului exprimau şi duioaşie şi curiozitate –  i-o fi plăcând sabrei muzica, o fi existat o comunicaţie între această plantă şi trăirile nevestei mele, nu ştiu ce să-ţi spun, dar sabra se dezvoltase şi dăduse floare, apăruse un boboc alături… Nevastă-mea vorbea sabrei :”uite-avem un nepoţel…”

 Când părăsea pianul şi sabra, îşi găsea loc în grădină sprijinindu-şi spatele de tulpina piersicului. Şedea acolo ore întregi cu ochii închişi. Îl căuta pe Zeev fără să scoată un vaiet, o lacrimă, o vorbă. De la moartea băiatului pentru ea n-a mai existat familie, n-a mai existat viaţă… Nici gospodărie nu făcea. Eu devenisem bucătar şi mâncam singur la masă…Trei ani mai târziu s-a dus după el, tot aşa, fără un vaiet, fără să se jelească, fără să se plângă medicului de vre o boală, s-a stins acolo, lângă

*Cele şapte zile de şedere la pământ

 piersic pe o zi cumplită de hamsin. Privi încă o dată piersicul.  Acum, uite, piersicul e acolo în grădină… pe băiat l-am pierdut, sabra i-am lăsat-o pe pian…”

–                     Vă rog să mă iertaţi domnule, sabra am adus-o în grădină, am aşezat-o într-un loc mai luminos şi priviţi cât îi merge de bine… Pe pian, în casă, n-avea climatul prielnic era aproape uscată…

Bătrânul se ridică din locul lui îndreptându-şi paşii acolo unde-i indicase Elza. Recunoscu floarea, într-adevăr  îi pria lumina. Se înmulţiseră şi  bobocii. …Bătrânul rămâsese să privească sabra, apoi piersicul. Trecu printre răsadurile grădinii să mângâie cu palmele lui frunzişul copacului. Păşise pe aleea pietruită până să intre în casă.

 Ochii i se opriră pe tabloul soţiei, o acuarelă făcută din vremea când îl pasiona pictura. Parcă era ea, vie, mânioasă, întâmpinându-l la intrarea în casă. De atâta mânie în privirile ei, se apropiase de tabloul atârnat pe perete cu bastonul cu care-şi lovea vandalii, pregătit de ripostă. Ochii din tablou erau plini de mustrare şi parcă-i auzea glasul : :”niciodată femeile nu te-au lăsat indiferent..” Se speriase de vocea ce-i răsuna în urechi şi

rămase nemişcat, cu ochii pe portretul din perete  şi reproşul în urechi.   Şi acum îmi cauţi gândurile ?  De când ne-am pierdut copilul n-ai mai avut viaţă. Pe mine m-ai exclus  din viaţa ta, de parcă durerea mea nu era aceeşi cu a ta.. M-ai lăsat să-mi  îndur singur suferinţa, fără să te gândeşti că tocmai atunci aveam mai multă nevoie de tine… Acum îi povestesc lui Elza durerile mele şi femeia asta mă înţelege şi mi-a devenit dragă… Asta e ! Ştiu ce ai zice, ce-ai zis o viaţă întreagă, dar orice ai gândi despre mine, mi-e dragă… Înţelege-mă măcar o dată, o singură dată. Acum e altceva…”

 

În grădină fructele trebuiau culese. Bătrânul amâna culesul. O aştepta pe Miriam şi băiatul ei cel mare. Vroia ca primele fructe din recolta acestui an să le aşeze în braţele băiatului ca un talisman la recrutarea în armată.

–                     Să nu te superi Elza că nu te servesc  cu nici o piersică. O aştept pe Miriam cu Zeev al ei… Ştii, nevastă-mea nu i-a iertat lui Miriam faptul că s-a căsătorit.. S-a pierdut vreo două luni înainte ca Miriam să nască, altfel, poate, ar fi iertat-o şi, şi-ar fi găsit mângăierea că Miriam dăduse numele lui Zeev, primului ei copil. Mulţi ani Miriam nu a venit la noi…

Bătrânul era dispus să mai vorbească, numai Elza cutremurată de gândurile ei intervenise în discuţie :

-. Simţămintele unei mame nu trebuiesc judecate, nimeni nu le înţelege… vorbise să o audă, dar mai mult pentru sine.

Bătrânul se apropiase de fereastră să privească spre grădină şi-i dădu de veste Elzei : iar au venit vandalii… ce fac acolo de după gard ?

–                     Lăsaţi-mă pe mine. De ce au  venit ? au dreptate, le-am promis să le dau piersicile când se coc… şi Elza înteţi pasul spre poartă.

–                     Dincolo de gard copiii nu păreau interesaţi de piersici. Câţiva aduseseră unelte şi aşezaseră pe trotuarul din dreptul gardului un burghiu electric, o baterie şi o tăblie de metal. O văzuseră pe Elza, dar se ocupau cu altceva. Elza se amestecă printre copii fără să înţeleagă ce vor să facă cu burghiul. Apoi văzuse placa metalică întoarsă, cu o inscripţie gravată ce n-o putea citi..

–                     A lucrat-o clasa noastră… rostise unul dintre ei, mai îmbujorat la faţă îmbiind-o să citească şi ea-l recunoscu ca unul din banda de copii ce năvăleau altă dată după pradă.

Elza îl strigase pe bătrân : „veniţi să vedeţi ceva, domnule..”

Înarmat cu bastonul, recunoscu vandalii. Nu păreau puşi pe fugă, nici   supăraţi cu el. Văzu placa, tăcuse, înghiţise de trei ori năvala emoţiei şi citi cuvintele să le audă şi Elza:  „Piersicul acestei grădini e rodul şi altoiul căpitanului Z.M., căzut în  Războiul de Iom Kipur l973 pe Înălţimile Golanului, concetăţean cu noi, copiii cartierului, promoţia 1990 a şcolii Zalman Aaran. Fie-i amintirea binecuvântată”

 

 Ochii bătrânului jucau între lacrimi. Cu mâna dibuia să o găsească pe cea a Elzei.

– Să nu-mi mai spui, Domnule…

Într-o cameră de spital cu un singur pat, în noaptea premergătoare operaţiei, Marica, femeie încă tănără, îşi plimba mâna pe cearceaful imprimat cu emblemele spitalului. Căuta ceva de care să se sprijine. La acea oră nu mai aştepta pe nimeni, numai sora de gardă va intra dintr-o clipă într-alta, să-i administreze injecţia, să lunece într-un somn adânc. Uşa închisă de care îşi lovea privirea semăna cu un baraj ce-i limita existenţa, un semn marcat să o  prevină, că viaţa ei s-ar putea încheia în această cameră de spital.

Fracţiunile de timp ţeseau succesiuni de gânduri înşiruite şi înodate între ele ca nişte gravuri mici, palide, expuse într-o lungă galerie. Timpul, în prelungirea lui ca o necunoscută nerezolvată, trepida de vibraţiile lui. Ajunse în urechile ei, vibraţiile deveneau zgomote confuze, nedesluşite cât un semn de întrebare. Rămâsese cu ochii pe uşa închisă, într-o stare de toropeală, o linişte după care nu mai putea urma decât neantul. . Neantul ? îngânase cuvântul şi tresărise în acelaşi timp. Ea îşi dorea viaţa ! Şi făcu efortul să-şi adune gândurile.

Viaţa ei, ca orice viaţă echivala cu o dramă ascunsă, o suită de înfrângeri, răni subtile, totdeauna mascate şi o seamă de bucurii şi iată, cum dintr-odată, tot ceea ce reprezenta pentru ea interes,  frământările de fiecare zi, tot ce o îngrijora, o nemulţumea sau o revolta altădată, totul îi devenise indiferent. Preocupările de fiecare zi şi-au pierdut interesul, însemnătatea fiecărui neajuns păleşte. Micile sau marile neajunsuri, micile sau marile izbânzi, toate şi-au pierdut rostul. Efectul unor asemenea bucurii sau necazuri îşi menţin importanţa cât timp te zbaţi să trăieşti. Şi, în gândurile Maricăi se profila imaginea unei zile senine şi reci, când afară se împrimăvărase după o iarnă de pomină, lungă cât haosul unei vieţi şi locatarii imobilului, căpătaseră apă caldă. Atât de intens retrăia acea zi,  încât acum, întinsă în patul de spital resimţea nesaţul de atunci, ziua aceea, când apa fierbinte şiroia pe trupul ei îngheţat şi uscat. Un  zâmbet întârziat o ajută să-şi reamintească senzaţia dezmorţirii sub apa care încălzea trupul ei înăsprit şi neîngrijit de-alungul aceleia ierni. Retrăia momentul, bucuria că învinsese poverile acelui an. Îşi freca trupul cu mănuşa aspră şi dorinţa de a se odihni într-o baie fierbinte devenise irezistibilă. Lunecase în apa caldă când, sub palma înmănuşată simţise un punct tare. Repetase mişcarea cu mâna  înmănuşată pe acelaşi loc, peste  nodul de grăsime. Scosese repede mănuşa şi degetele nervoase  pipăiseră încă o dată locul. Sânul ei ascundea în adânc o nucă tare, ascunsă sub straturile de grăsime. Repetase mişcarea şi avu senzaţia că prinse între degete hoţul ce i-a dat târcoale pătrunzând în trupul ei. Dorinţa atât de arzătoare să odihnească într-o baie fierbinte, dispăruse.

Era deja îmbrăcată, când băieţii s-au întors cu bicicleta din plimbarea lungă a dimineţii de Duminecă. Au dat o raită pe la tatăl lor şi împreună ocoliseră lacul. Existenţa copiilor au ajutat-o întotdeauna să învingă situaţiile, atunci, întoarcerea lor acasă au ajutat-o să-şi tempereze frica, să-şi regăsească stăpânirea de sine. Dăduseră amândoi buzna în baie să nu piardă asemenea ocazie şi se îmbăiaseră împreună. Apoi povestiseră toate păţaniile şi ea a râs de hazul lor.

Acum, acelaşi gând, existenţa băieţilor de fapt încă copii, o obliga la viaţă. Statutul de mamă îi cerea să nu abandoneze lupta, ea trebuie să rămână în picioare până ei se vor ridica pe ale lor. Şi multe întrebări la care încetase a gândi, dădeau acum năvală ca vrăbiile după un pumn de grăunţe zvărlite. Simţi îndemnul să se adune, să-şi găsească puterea să rămână în actualitate şi cu mâna pipăindă, căuta pe restul patului, un punct de sprijin.

 În imagine revăzu un colţ al odăii de-acasă şi măsuţa rotundă cu tabla de şah desenată, descoperită de câte ori începea o partidă. Un rege, sfetnic sau nebun, chiar simplul soldat, înşiruiţi faţă în faţă îşi luau rolul în serios. Cât ţine jocul. Se urmăresc, se pândesc pentru a se elimina, pentru victorie pentru supremaţia pe tabla de şah. Atât cât ţine jocul suntem neiertători unul cu celălalt. După terminarea jocului, piesele toate sunt aruncate  într-aceeaşi pungă, regele ca şi soldatul, nebunul ca şi tura, fiecare cu alt chip cioplit, îşi pierd însemnătatea.

 Gândurile au readus-o la momentul prezent. Marica conştientiza situaţia pentru care se afla acum, în acest pat de spital. „E prea de tot ca viaţa să fie întocmai ca la jocul de şah unde, o singură mutare greşită te obligă să cedezi partida, cu atât mai mult cu cât viaţa nu-ţi oferă o partidă de revanşă”.

Uşa s-a deschis şi sora din tura de noapte apăruse împingând măsuţa pe rotile, plină cu medicamente. Printre pleoapele întredeschise, Marica îi cercetă ţinuta, mişcarea greoaie a trupului o asocia cu al unui robot neîngrijit, neuleit la timp. O judecă după firele răvăşite de păr ce-i ieşeau din bonetă. Nu-i putea aprecia vârsta, poate tânără, poate şi frumoasă de-ar ghici pe obrazul ei puţină destindere, o licărire de viaţă de i s-ar aprinde în ochii şi, dintr-odată devenise mai îngăduitoare : cine ştie ce poveri o face să arate aşa cum pare ? Cine ştie ce necazuri ascunde ? Şi totuşi e tânără ! – repetase Marica bucuroasă ea, de tinereţea celeilalte. Era cu ea faţă în faţă. Ar fi vrut să-i vorbească, să-i spună că viaţa nu trece toată într-o singură zi, era gata să-i strige „dacă eşti sănătoasă eşti cea mai fericită, cea mai bogată femeie, zâmbeşte puţin…”  şi-o urmării cu privirea cum şi-a identificat bolnava, pe ea, după numărul înscris pe pat. Schimbase punga cu serul fiziologic, injectase în el altă fiolă şi ei, i-a întins o pastilă şi un pahar de apă. „inima şi-a uitat-o acasă, aici acţionează în virtutea obişnuinţei..” gândise Marica când înghiţea pastila fără să o scape din ochi. Şi iar controlase numărul patului. Aşa dar, devenise bolnava numărul… Şi Marica se întoarse în amintirile  trecutului în care îşi mai pierduse o dată individualitatea, personalitatea ei reducându-se la un număr. A fost deţinuta numărul… dar atunci era sănătoasă. O altă fiolă plesni între degetele sorei. Pistonul se ridica absorbind conţinutul fiolei.

Sora plecase şi trase uşa după ea.

Pe neaşteptate uşa s-a deschis a doua oară şi oncologul în a cărui observaţie era, trecuse pragul, apropiindu-se de patul ei. Apariţia lui atât de neaşteptată la acea oră târzie o satisfăcu apreciind odată în plus pe acest om-medic, cu câtă îngăduinţă a suportat-o în îndelungatul tratament, cu câte vorbe de încurajare o stimulase  în zilele grele, până a convins-o că numai operaţia îi rezervă şansele de viaţă.

Se afla aproape de ea, frumos şi drept, ca un punct de reazem, o lumină, călăuză şi speranţă  în momentul de acum. Pe chipul lui stăruia un zâmbet. Simţise degetul ce-i apăsa pulsul, fracţiune de timp când ea, cerceta fruntea pleşuvă, obrazul destins şi buzele sub care, vorbele se opreau într-un baraj al raţiunii. Făcuse un pas mai aproape şi se aşezase pe marginea patului. Număra pulsaţiile plimbându-şi privirea pe bolnava culcată. Judecând-o după freamătul ascuns la colţul buzelor ei, descoperea la ea o inepuizabilă forţă de viaţă, o explozie vitală eruptă din acel trup bolnav şi lepădat de farmec.

„Bravo, aşa te vreau…” vorbise în cele din urmă. „Eşti mult mai frumoasă când zâmbeşti”

„Vă mulţumesc că a-ţi venit” băigui încurcată de vizita neaşteptată, târzie în noapte şi, cu mâna cealaltă încercă să-şi rânduiască părul, când un fior de iubire o învălui într-ascuns.

Într-o câtime din noi şi o fărâmă de tot atâta timp, luăm cunoştinţă de noi înşine, în momente excepţionale când ne simţim viaţa aproape terminată, când ne permitem o clipă de visare de dorinţi neîmplinite, necondiţionate de nimeni şi nimic, clipa în care ne credem eliberate şi aproape de propriile noastre aspiraţii. 

„La ora asta trebuie să dormi, la revedere pe mâine..”

„Pe mâine…” îngănă bucuroasă că urmează şi „un mâine”

Când s-a ridicat să plece, medicul, surprinse la ea o mişcare a mâinii în semn de salut şi acel gest al ei,  în intervalul unei clipe îi readucea în obraji anii de demult trecuţi.

Ieşise şi ea privi din urmă halatul alb dispărut dincolo de uşă, ca un fluture cu aripile albe desfăcute, lovind văzduhul spre o cărăruie a vieţii de afară. Chiar şi uşa dată în lături, nici ea nu-i mai stătea în cale, se dăduse deoparte, să-i lase  deschisă calea speranţei.

Simţea efectul somniferului şi făcu efortul să nu adoarmă. Găsise punctul de sprijin, bara, de la marginea patului de care se prinse cu o mână, încleştând-o cu toată puterea. Simţea nevoia să se roage : „Of Doamne, să ştiu să mă bucur de soarele care ne vesteşte dimineaţa, de hamsinul care şueră în urechi sau ploaia care  ne udă până la piele, să ştiu să ţin piept tuturor necazurilor care îmi umple zilele, să am puterea, Doamne, să râd de răutatea oamenilor, de vanitatea lor şi să nu-mi cobor privirea la tot ce mişună pe pământ. Să primesc deopotrivă bucuriile şi necazurile căci amândouă fac parte din viaţa mea şi prin aceasta simt că trăiesc. Am cunoscut şi bucurii şi necazuri, toate împletite în viaţa dăruită de Tine. Sănătatea mea, comoara cu care m-ai înzestrat şi mi-ai păzit-o în zilele grele, viaţa care mi-ai lăsat-o, copiii care mi-au rodit în pântec şi greul de ai creşte, toate sunt bucuriile vieţii dăruite de Tine şi-ţi mulţumesc pentru dărnicia Ta. Şi-Ţi mulţumesc şi pentru clipa de acum, când în locul deznădejdii în sufletul meu rămâne speranţa.

Cu aceste gânduri, Marica adormi.