ce'mi place mie

ok, so I go for early dinner with a good friend of mine (another one, I have a few). And I’m like, oh, I’m gonna so fucking bitch about my last project meeting, I can’t wait, but first we play this whatsapp dance. Where should we go. What do you want. What do YOU want. I’m cool with anything. I’m down with whatever. So where. And then he says yeah, I found a spot, some pia tia or whateva, they have chicken and I’m yeah, whatever (not impressed with chicken). And I get out walking and then I see he added something like, I think it’s russian, I’m not sure, and I’m like really dude, russian, wtf, and he’s like I don’t know, I’m not sure, might be, but the chicken is good, can we figure it out there, like, can you really tell if it is russian, and I’m like yeah, of course I can tell, well, actually, no, I can’t, but I think I do, I mean, I should do and he says yeah, let’s just figure it out there and I’m like yeah, next time we play the whatsapp game I’m gonna be like GRAVIN (MY ITALIANS) and explanation point.

so I’m walking down Barceloneta and I notice there is a game going, but I’m like yeah, whatever, I’m going for the chicken and the bitching. And at least the bitching will be good. And then we seat, no russian I could spot around or even suspects and he offers me the chair with the tv view and I’m like no no no, not this time buddy, I’m not watching, Qatar, what the actual fuck. Nope. But it’s minute ninety and we reasonably expect this thing will be over soon and out of the way so we get down to our bitching. Me me me, him a little bit and then me me and rinse and repeat.

but the game is not fucking over and now we have penalty kicks and I guess fuck fifa, but penalty kicks, man… So I notice Spain is playing against Morocco. And then the first shot hits the goal post and the entire fucking terrace goes up in cheers and I’m in Spain, mind you, my dear american friends. And there are these kids at a table glued to the tv, I mean, what do they even see from so close, but their joy, I mean, their fucking joy, it’s not something you can stay sober next to. They are so happy and they are all filming the tv (??) and each other being happy and everyone around is so happy, like what is this sorcery and why am I laughing happily with them..

and then it’s gone and it’s only us and we finish our beers and our bitching and I am walking home and my wife calls me and she is like where tf are you, what’s going on, there is a riot on our street again, are you safe and I’m like yeah, football honey, Morocco just beat Spain, all good, I’m on my way. And then on my street all the cars are fucking honking and they have huge dark red (?) flags flowing from the windows and it reminds me about that time Hagi scored or some shit like that and we all went to Universitate cause it was definitely something we accomplished that needed public celebration.

and I’m like yeah, that’s why I love Barcelona, whoever wins, there’s gonna be a party on my street.

Femei cu degete subtiri

Femei cu pielea transparenta

Femei cu ochii mari si negri

Femei cu sanii grei si moi

Femei fumand pe un trotuar

Femei strangandu-si paru-n pumn

Femei razand

Femei plangand

si in timp ce stau in parcarea hotelului asteptand taxiul sub soarele madrilen incep sa ma gandesc ce ar putea fi mai impersonal in univers decat un holiday inn express pe marginea unei autostrazi si imi trec prin minte tot felul de variante, de la un felinar din ala inalt cu doua becuri, sau un capac de canal pana la un caine care face pipi pe un gard de beton si tot rumegand la chestia asta ajung si in aeroport unde ma bucur ca am o gramada de timp si il risipesc cautand restaurantul in care se mananca cel mai bun mic dejun si unde se bea cea mai buna cafea doar ca sa imi dau seama brusc ca tre sa decolez din alt terminal si tre sa iau un tren pana acolo si e oaresce panica si uite asa urc la bord inca rontaind cel mai prost senvis si sorbaind cea mai proasta cafea, dar lasa ca se compenseaza totul in viata imi zic in timp ce ma bucur efemer ca e boarding complete si locurile de langa mine sunt inca goale, nu e decat negrul asta dubios si urias care blocheaza capatul celalalt si n-o sa se aseze nici dracul intre noi la cum aratam, daca nu tinem cont de cei doi prieteni mestizo ai negrului ce apar pe la un moment dat nu se stie de unde avand in vedere la ce altitudine zburam si desfac sub scaun o sticla, doua de tarie pe care le sorbaie din cutii de cola in care poate o fi si cola, dar care miroase a alcool medicinal de imi muta nasul, dar nu e nimic ca lor le place, scot si un mic dispozitiv care produce un fel de chestie, cred ca ei ii zic muzica fiindca incep toti trei sa lalaie in surdina, cand eu credeam ca acolo doar e inregistrat un om pe care il calca un alt om mult mai gras pe picior si uite asa, cu chef si voie buna, doua carti intregi citite si inca trei la suta din invatamintele lui schopenhauer pentru nu se stie exact cine si vreo treizeci de poezii ale lui baudelaire si una a mea si inca vrei trei reprize de somn intrerupt si cu mainile pe piept ca pe masa plus mult privit in gol, ajungem cu chiu cu vai in costa rica, tara cea mai fericita din lume, unde de atata fericire telefonul meu nu gaseste nici o retea care sa-l primeasca si pe el la joaca, dar oricum nu conteaza ca la voi e deja luni dimineata devreme si numai eu am ramas cum nici nu prea inteleg cum inca in weekend asa ca ma resemnez ca de obicei in mancare, ca doar aici am de unde alege, uite, au chiar doua locuri diferite, un burger king si un cinnamon rolls, acu pe bune, batoane de scortisoara, ce dracu de mancare o mai fi si asta, dar oricum sunt deja atat de obosit incat nici nu reusesc sa termin cartofii prajiti cred a saptea oara ca nu au cum sa iasa din prima asa de unsurosi si oribili si cumva mi se pare ca singurul lucru pe care il mai pot face pentru ora si ceva pe care o mai am de zburat este sa imi iau un roman fals politist scris de garcia marquez care iti zice in prima pagina cine a omorat pe cine si de ce si te chinuie apoi inca vreo suta de pagini cu unghiuri si perspective si asa nici nu bag de seama cum rontaind un biscuit cu un gem de neinteles in mijloc pe care mi l-au oferit stewardezele ca sa ma testeze cumva intr-un mod nebanuit imi mai dezlipesc o data curul ud de pe scaunul avionului si ma tarai doborat de fusuri orare pe care nu le mai inteleg de ceva ore bune spre coada de la imigraciones repetand ca sa nu o adorm o mantra pe care m-am hotarat eu sa o zic ofiterului in lipsa de altceva mai bun si anume estoy aquí para hacer negocios con una compañía llamada ABC, que se ocupa de mi accomodaciones, nu ca nu mi-as da seama pana si eu ca vorbesc spaniola lipind cele sapte cuvinte pe care le stiu unul de altul in fel si chip si inventand unde e cazul, dar treaca mearga si chiar trece si merge, mai ales ca de data asta politistul vorbeste engleza prea bine si iata-ma iar in noaptea tropicala care se lasa aici intotdeauna intre cinci si sase seara de parca i-ar fi frica de intuneric si e cald si e umed si mi se lipesc hainele de piele si taximetristul asta nu intelege nimic din ce ii spun, dar bine ca i-au zis ei unde sa ma duca si stie exact si strada si numarul, doar colonia e gresita si avem o discutie pe tema asta care e cum am discuta noi daca sa mergem pe bulevardul timisoara numarul 92 in cartierul drumul taberei sau in berceni, cu notabilele diferente ca nimic nu imi mai pare absurd dupa cortazar citit in timp ce dormea pe mine negrul gras mai sus mentionat si ca oricum vorbim o limba pe care o inventam pe masura ce o folosim asa ca ma las in voia soartei nebune si urc in taxiul care este atat de nevolnic incat a trecut peste speed bumperul din aeroport abia din a treia incercare si gonim cu o viteza incerta si de neverificat fiindca bordul masinii este stins complet de parca ne-am camuflat de nemti intr-o liniste intrerupta doar de rateurile motorului si de bataile inimii mele care duduie sa imi sparga pieptul cau un ecou inca un minut doua dupa fiecare mica explozie inspre apartamentul de lux inchiriat exclusiv doar si special pentru mine si, desigur, inca doi insi care s-au gandit ca daca tot au ajuns ei inaintea mea, sa faca un gest de noblete si sa imi cedeze mie dormitorul organizat intr-o fosta debara ca sa nu ma deranjeze noaptea baia din camera sau patul in care incap si in timp ce valizele imi scapa din mana pe gresia opulenta ce a ramas in plus cand s-a pavat vreo toaleta publica imi explodeaza in cap in aceeasi secunda trei imagini la fel de violente pe care am reusit cu greu sa le uit dupa ce am plecat din aceasta tara mandra ultima oara, si anume biroul meschin, prea cald cand nu e extrem de rece, mirosind a cabluri incinse si a praf si cu ferestre ce dau intr-un perete prea sus ca sa fie macar zmangalit in care imi voi petrece restul saptamanii pana pe la noua zece seara cand am noroc sa scap inainte de unu dimineata si in acelasi timp cinele delicioase in pizza hut, local specific locului unde am fost dus ca sa mi se explice ca pot sa imi iau fie blat pufos, fie blat crocant, adica exact cum doresc, dar asta numai in acele zile in care am avut timp sa mancam, ca in rest am rontait copane unsuroase de la pollo campeche peste tastaturi si, in acelasi timp, dusul, of dusul, care trimite apa in directii atat de divergente incat trebuie sa calculez cu atentie folosind amintirile mele din anul intai de la simplexuri in ce pozitie ma asez astfel incat sa maximizez apa care cade pe mine, altfel, o tinta greu de ratat intr-o cabina de dus, si toata anamneza asta ma tulbura si ma intorc in aceeasi stare dilematica din care am pornit, doar ca de data asta ma intreb daca sa ma culc, sa ma imbat sau sa ma impusc.

bine am venit in san salvador, el salvador.

ce job exotic am si eu, mama mama, crapa ficatul in mine de invidie..

violetul amar al ochilor tai trezeste minele din mine

si incerc sa imi amintesc cand am decis sa ridic din umeri.

te simt o iubire pierduta, uitata, veche

si te-as strange in brate pentru totdeauna.

dar timpul nu curge in aeroport

unde megafoanele varsa peste noi doar acum

aeroportul e ca o trecere pentru pietoni

acum e rosu si ne iubim peste taxiurile ce siroiesc printre noi

acum e verde si trecem unul pe langa altul inspre nimeni

atingandu-ne aripile

si poate si coatele.

Bare feet on the white wood floor
Alone in the heat of the day
Dilated veins filled with boiling coffee
Hysteric punk beats of rage and love
Dance like you own the world
And it will bend
Feel it

Jesus died at age 33
But I have plans!

Peixes Do Dia Jornal, Sao Paulo, 2011

Dusul Brazilian ( duchao brasileiro, lat: dusum brasilicum, /ˈduːʃ/  /do/ /brəˈzɪl/)

Personaj fantastic din mitologia braziliana, prezent in numeroase poeme si legende populare cu transmitere orala in regiunea Sao Paulo, precum si in mai mica masura in statele inconjuratoare din Brazilia. Este, in genere, considerat un spirit pozitiv, asociat cu igiena corporala si buna dispozitie pe care numai un miros personal placut o poate oferi, dar are o latura ludica, usor malevolenta sau chiar sadica. Este reprezentat adeseori printr-o pictograma a unui om care fuge in pielea goala pe o strada evident plina de lume, mai rar ca un om lesinat in cada sau care se acopera cu o patura cu motive traditionale.

Femeile in varsta povestesc o versiune a mitului mai putin raspandita in prezent prin care Dusul Brazilian a fost candva un seducator tanar scotian numit McCheap, ce a emigrat in Brazilia fugind de aberantul obicei al vremii de a plati pentru apa calda la dus si care, ajuns la destinatie dupa 24 de ani de peripetii pe o pluta in Atlantic vaslind inutil impotriva GulfStream-ului, a suferit o emotie prea puternica atunci cand a descoperit ca in tara visurilor sale trebuie sa plateasca si apa rece. De aici spiritul usor contradictoriu si vindicativ al Dusului Brazilian de astazi, reminiscenta a alternantei rece cald specifica dusurilor din patria sarmanului McCheap, dar cu o nuanta violenta data de schimbarea brusca, imprevizibila si necontrolabila a temperaturii apei revarsate peste victimele inocente si bine sapunite.

Dusul Brazilian este frecvent insotit in povestirile localnicilor de Fereastracarenusenchide Desiafaraploua si de Amberelasticla Dardesfacatorioc, alte doua personaje mitologice de acelasi calibru din panteonul specific regiunii. In cele mai populare versiuni ale legendei, incepe prin a chinui pe toti cei ce ii calca in cada pe care ii supune la probe de foc si gheata carora cei nedestoinici nu ii rezista nici macar un minut, dovedindu-si slabiciunea morala si fizica. Este imblanzit mai mereu la final de eroul local Ghelmezinho, care, desi initial se descurajeaza si jura ca nu mai face baie in America de Sud niciodata, dupa patru zile si nopti de suferinta si post negru de bere, indrumat de zeul ploii de vara Umbanda (sincretism !!??), reuseste sa parcurga intreg traseul initiatic presarat cu arsuri si ingheturi teribile ce reprezinta simbolic alternanta dintre rau si cand credeai ca nu se poate mai rau, iata ca greseai.

…….

Nota: randurile de mai sus reprezinta ultima intrare din jurnalul doctorului Ghelmezao, pus la dispozitia noastra cu amabilitate de organele de ancheta ce investigheaza subita pierdere a facultatilor mentale a celebrului imaginolog si colportist ce a fost gasit de catre personalul hotelului in care locuia in Sao Paulo delirand pe mocheta intr-o limba inexistenta care seamana cu portugheza din punct de vedere fonetic, dar este, de fapt, o insiruire de onomatopee gen: arde, fiert, auauauuu, maiculita ce durere, cancer friguros si rece…

******************************************************

Unii injura babele in troleibuz: mamaie, te cauta moartea pe acasa si tu ocupi aci locu pe scaun! Altii le traverseaza pe la semafor, grabindu-le usor si tandru cand se face rosu: haideti mai repede ca vin masinile! Eu le conduc la poarta, in Schipol.

Le vad cum ma vad, ma ochesc din zborul de la bucuresti la amsterdam, simt crosshairu rosu de sniper cum mi se plimba cand pe mutra, cand pe ceafa. Aha, a raspuns in engleza ca nu vrea zahar in cafea, asta stie cum merge treaba, e umblat exact ca fi’miu.

Incep cu o intrebare inocenta, de deschidere. Cal la f3, nonagresiv, neasteptat, complet reversibil: nu va suparati, aici scrie pe bilet unde trebuie sa mergem ca sa luam urmatorul avion? Aici, sub gate?

Zambesti, ce sa faci, explici (nu ca n-ai stii in ce te bagi, dar nu te poti abtine): da, dar chiar cand ajungeti tre sa verificati ca e tot la poarta asta, ca se mai schimba.

Babele isi desfasoara cu rabdare de paianjeni planul insidios; o alta mutare aparent fara legatura cu prima, dupa ce servim in liniste senvisul. c2:c4 si miroase a fianchetto, e clar ca ai in fata un adversar redutabil care vrea sa te atraga in afara apararilor conventionale: si cum facem sa vedem daca nu s-a schimbat poarta?

Primul impuls e sa iei dracu pionu ala: va uitati pe ecranu ala mare!

Te temperezi insa, nu asa se joaca acest joc, unde am ajunge daca am fi badarani cu bunicutele astea mai pline de dezacorduri gramaticale decat un maidanez de purici…  declini politicos gambitul cu un e7:e6 defensiv: eh, vedeti aici in colt, aveti numarul zborului, il tineti minte si cand vedeti niste televizoare multe, incepeti sa cautati acolo codul asta si vedeti ce scrie la gate si pe urma o luati dupa indicatoare, ca aeroportul din amsterdam este cel mai organizat din lume, e imposibil sa va rataciti.

d2:d4 urmeaza implacabil si esti in plin hipermodernism sahist. Deschiderea Reti – Zukertort: Da’ scrie cu litere mari? Ca noi nu prea vedem asa bine ca dumneavoastra la distanta.

******************************************************8

O evident sudamericanca de 20 de ani si un metru 20 trece hopa tropa prin boarding check-ul pentru sao paulo. Gagica de la klm, o olandeza albastra de trei metri lungime ii zambeste initial, apoi se uita inca o data pe boarding pass si incepe sa strige dupa ea:

– hey, hey, this is the boarding gate for sao paulo.

– yes, I know that.

– we are not boarding for lima flight, that is the next flight after this one

– ok

– you cannot board now, you have to wait until boarding for sao paulo is finished

– no way, why is that?

– because you are not going to sao paulo, doooh!!

– oh, but I am going to sao paulo!

– yeah, right, so then why does it says lima on your boarding pass?

– because that is my name, adriana lima!

Eu, razand:

– you get that a lot, don’t you?

****************************************************

*************************************************

Apropo de KLM, as vrea sa merg la team building cu ei, ii vad mai des si ii cunosc mai bine decat pe colegii mei. Ce le-as mai barfi pe nesuferitele alea doua de pe amsterdam bucuresti cu prietenele mele de pe amsterdam mexico city. Sunt sigur insa ca la KLM team buildingul se face in olanda si asta nu suna prea apetisant pentru mine..

E dimineata devreme in America

Astazi imi voi cumpara o palarie texana, imi zic ridicandu-ma din pat

Trebuie sa gasesc un magazin de palarii, imi zic ratacind pe strazile pustii

Oare pe cine sa intreb, ma rasucesc sub soarele orbitor texan

Oare unde sa ma ascund, transpir in punctul focal al turnurilor de sticla

Oare cat mai e pana la magazin, imi tarai picioarele radiografiat ca un bagaj abandonat

Ce bine ar fi fost sa am acuma o palarie texana

Putin mi-ar fi pasat de soare

As fi putut merge oriunde

Pana la capatul pamantului sau macar al strazii

Cedez si ma prabusesc prin prima usa ce se deschide

Tot corpul imi tremura de usurare in aerul conditionat

Doar coada ochiului mi se agata in semnul cu bookstore

Trec zambind pe langa rafturile cu christian literature

Trec zambind pe langa rafturile cu christian living

Trec zambind pe langa rafturile cu bibles

Cu bible comments

Bible covers

Bible sign cards

Bible reading devices

Trec zambind pe langa teen faithpoint

Am citit tot ce aveti de banks

De martin, stephenson, stross si herbert

Nimeni din univers nu a citit tot ce aveti de orson scott card

Plin de mandrie si frig, ma pregatesc sa imi reiau epopeea

Cautarea in soare

Navigand agale spre iesirea din argos, vad raftul de poetry

Un raft mic de tot, plin cu shakespeare si jim morrison

Cu iliada si bob dylan

Cu dante aligheri si tom rollins

Deschid o carte si citesc despre un tip care isi cheama pisica acasa

Un motan gras si batran

Care abia mai poate sari gardurile vecinilor

Ma asez pe covor

America se trezeste agale in timp ce eu citesc lungit pe covor

O aud cum se revarsa pe strazile inguste scufundate in soare

Nu se grabeste nicaieri, e sambata dimineata

Nu ne grabim nicaieri nici eu, nici ea

That would be 49.99, sir

How did you find things today, sir

Not enough poetry, man

I am sorry to hear that, sir

No, I am just saying, you know

Would you like to sign up for a discount card

No, I am coming from far away

From far, far away

Nothing to do with discount cards there

We just pay the full price

For our poetry books

Ce-I drept insa, Montmartre avem intr-o gramada de locuri, nu in ultimul rand in Paris, asa ca am ajuns la concluzia ca imi place Mexico pentru ca nu e nimic mai mine pentru mine decat un Montmartre plin cu mexicani. Imi place Mexico pentru ca imi plac mexicanii, de fiecare data cand am venit aici m-am simtit ca un politician in vizita in bazinul lui electoral, ca Obama in Maryland sau Iliescu la Vaslui.

Cand faci cunostinta cu mexicanii si de obicei suntem eu versus opt, zece, esti pus intr-un soi de zona de carantina, se uita la tine cum se uita gastele la un ratoi: anatidae, anatidae,  dar ceva nu se leaga. Faptul ca vin din Romania e cumva neutru, nu au nici o referinta despre romani, iar eu gasesc de cuviinta in general sa ma explic printr-un “Romania, din Europa” ce e urmat invariabil de un aaah general. Sigur, pe alocuri mai gasesti in aeroport, loc cosmopolit, cate o perchizitionatoare de bagaje care te intreaba daca ai usturoi in rucsac sau cate un suporter barcelonez esuat peste ocean care cade in visare cu gura pana la urechi si te intreaba daca mai traiesc Hagi si Gica Popescu.

Daca esti insa genul care stie sa zambeasca in timp ce vorbeste si care rade mai tot timpul in primul rand de el, apoi de viata si de americani si nu in ultimul rand de persoanele de fata in mod aleator si nonexclusiv, oamenii se deschid imediat si te adopta. Dupa ce se lamuresc ca esti un gringo altfel, mai pe gustul lor, care mananca maciza cu habanero razand cu lacrimi de durere si repeta ca un papagal orice cuvant mexican ce I se pare ca suna mai interesant, iti ofera afabilitatea si caldura pe care si-o arata doar intre ei.  E interesant ca ii gasesc nu ospitalieri ca romanii, care incearca sa impresioneze mereu strainii cu ce au mai bun prin casa, ci cumva diametral opusi, extrem de prietenosi o data ce s-au lamurit ca esti un mexican care nu vorbeste limba. De altfel, mi-au spus in mai multe randuri oameni care nu se cunosc intre ei:  Radu, you are mexican as long as you keep your mouth shut.  Evident, le-am raspuns de fiecare data ca asa ceva este imposibil, vor trebui sa ma naturalizeze asa, vorbind in continuu..

Oricum, ce se intampla cand se intalnesc niste mexicani este spectaculos. Se pupa, se bat pe spate, isi strang mana cu intorsaturi din incheietura ca in clasa a saptea, apoi mai baga o runda de bataturi pe spate, se intreaba unu pe altu comestas pana cand imi vine mie sa raspund ca nu mai suport repetitia stearpa de studiu. La inceput am fost socat, apoi caustic, i-am intrebat de ce se poarta ca neamurile care au emigrat acu zece ani si se intalnesc la nunta la ala micu, dupa aia am intrat in hora stingher si stangaci, niciodata sigur de ce se presupune sa fac imediat dupa ce dau mana in timp ce ma pup pe obraz cu cineva, pentru ca acuma sa fiu entuziast. Ma dau cu o tona de DKNY dimineata cand plec de acasa si petrec toata ziua ciocnind piept in piept ca ouale de pasti cu cine imi iese in cale. Zic comestas ca nimeni altul, dupa o runda de sase sapte ture cu ospatarul din restaurantul hotelului, il las sa ma flateze cascand niste ochi cat cebolele cand intreb in engleza unde e veceul.

Dupa cate mi-am dat eu seama, mexicanii sunt un amestec savuros de “on ira tous au paradis” latin cu nuante puternice de “lasa-ma ca o sa te las si eu imediat” peste care s-a grefat un soi de politete si modestie tipic americana.  Imi povesteste un Carlos (e plin de carlosi in mexic, cand te intalnesti cu cineva necunoscut pe strada poti fara grija sa ii zici direct Carlos, in cel mai rau caz iti raspunde ca frate-su e acasa), imi povesteste un Carlos deci ca taquerias de la coltul strazii, tarabele pe roti unde patru, cinci insi manufactureaza in foc continuu bombe gastrice ce trebuie vandute imediat ca altfel topesc metalul cosmeliei si cad prin asfalt, sol si ce o mai fi pana in china, taquerias, deci, reprezinta un egalizator social incredibil. Vezi la coada la otrava oameni care s-au spalat ultima oara pe vremea cand Reagan facea caterinca de rusi, intercalati cu niste impecabili in costume de finanta mondiala. E frecvent pentru milionarii mexicani sa isi opreasca limuzinele in fata unei trotinete si sa se aseze la coada pentru un “al pastor”. De altfel, mi s-a explicat ca exista la nivelul societatii o toleranta foarte redusa fata de opulenta afisata. Am fost la masa in Monterrey, cel mai bogat oras al Mexicului, si acolo am dat peste gigibecali local, un patron de echipa de fotbal de liga intai care a adus Nike ca sponsor al federatiei mexicane de fotbal si care venise relaxat conducandu-si masina personala, un seria 5. Sigur ca jumatate din terasa era ocupata de garzi de corp care mancau in scarba al saptelea pranz al zilei, dar ideea ca seria 7 i s-a parut prea mult unui astfel de ins este in sine ceva ce da de gandit. Exista si exceptii, cand patronul unei companii cu care lucram ne-a invitat la masa, a trimis masina lui personala dupa noi. Colegul meu care stia cum stau lucrurile m-a avertizat razand sa nu imi prind degetele in portiera. Ei bine, portiera din spate era mai grea decat jumatate din masina mea si cam tot atat de lata, iar cand am ciocanit geamul blindat am simtit ca si cum bocan in perete sa enervez vecinul, dar se spune ca tipul respectiv a avut o drama in familie acum zece ani despre care nimeni nu stie absolut nimic. Oricum, alt milionar de bun simt cu manecile suflecate pana la cot, am pescuit impreuna cu destele dupa crevetii ce ne cadeau de pe tostadas in bolul de salsa (ce definitie am si eu pentru bun simt).

Acuma partea ailalta cu harnicia am abordat-o cumva si mainainte, dar poate ca un exemplu concret serveste de lamurire finala. Eu am fost chemat aci de la distanta, din Europa mai exact, ca sa ii ajut pe niste oameni sa explice clientului ca lucrurile pot fi si simple si ca nu doar ce e complicat e bun. Si cand veni vorba sa mergem sa discutam cu clientul respectiv, alaltaieri carevasazica, stabilim anterior ca la ora noua tre sa fim acolo, prin urmare urmeaza ne intalnim la ora noua in alta parte, adica la birou sa luam un taxi. N-am comentat nimic, ca nu era cazul sa fac eu pe viteazul care se scoala cu noaptea in cap. Asadar, ne intalnim la noua, ceea ce inseamna ca pe la zece suntem toti si ne urcam intr-un taxi sa ne hurducaim pana la client. Ajungem la zece jumate, tocmai bine sa servim o cafea la starbucksul de la parter si urcam sa incepem munca. La unspe ne-am lamurit in ce sala ne asezam dupa mai multe iteratii, la doispe fara un sfert, dupa 45 de minute de munca din greu, clientul ne zice ca ii pare rau, dar de la doispe are o alta intalnire planificata de mai multe luni. Ce sa facem, ne mutam in alta sala unde ne verificam conturile de facebook, twitter, gmail si ce om mai avea fiecare pana se face unu jumate si ni se face foame. Numai bine plecam la masa ca oricum incepuse barcelona cu real. Cam pe cand trageam de o cafea post apocaliptica, sunt asigurat ca nu e graba, ca si clientul a terminat sedinta si a plecat sa manance ceva, ca doara e fiinta umana, mexicana, nu altceva. Ne intoarcem in birou la patru si ne pregatim sa reluam discutiile fierbinti care incep la cinci jumate si se termina pe la sapte jumate ca deja se innopteaza si asta seara joaca santos cu cruz azul.

Sigur, nu pot sa ma plang, asa munca sa tot fac, dar un dram de nedumerire tot imi ramane in cap ca doara am zburat doua zile bucuresti amsterdam houston mexico city ca sa stabilesc niste chestii cu oamenii astia si cand colo iata ca nu e cine stie ce graba.  Pe drumul spre casa, project managerul imi zice ca e foarte incantat, ca a vorbit cu Carlos, seful echipei de la  client care i-a zis ca e foarte multumit de ce s-a intamplat azi si ca in sfarsit are senzatia ca lucrurile se misca in directia buna. Stiti cum e, statisfactia lucrului bine facut, motiv serios sa bem o bere.

E cinstit totusi sa zic ca acest Carlos de la client nu este un oaresce Carlos, este acel Carlos cu care am petrecut o sambata intreaga in prima mea vizita in Mexico si cu care m-am cocotat pe piramidele din Teotihuacan despre care mi-a povestit pe drum tot ceea ce se poate povesti. M-a intampinat razand si am petrecut prima jumatate de ora din prima repriza de munca de 45 de minute batandu-ne pe spate, intrebandu-ne hola, comestas si promitandu-ne inca o data ca o sa ne trimitem pozele pe care le-am facut unul celuilalt. Nu pot sa nu ma laud si sa trec cu vederea ca omul, fan danbrown declarat, mi-a aratat ca elev petrache in ciclul gimnazial ipad-ul lui pe care stralucea pendulul lui foucault citit 85 la suta. Nu stiu altii cum sunt, vorba poetului, dar eu cand reusesc sa conving un fan danbrown sa citeasca pendulul lui foucault simt ca n-am trait degeaba pe lumea asta. Si imi zice Carlos: uite Radu, ti-am urmat sfatul si am citit cartea asta, aproape am terminat-o, da’ e tare grea, e in engleza si tre sa fiu sincer cu tine si sa iti marturisesc ca pe alocuri n-am inteles nimic, dar mi se pare pare incredibil cum a putut cineva sa scrie asa ceva inainte de wikipedia. Da, mai Carlos, e normal sa fie grea, ca  e o carte despre carti, e o metacarte, nu e danbrown, este despre danbrowni.

Nu va povestesc ce am facut in a doua zi la client impreuna cu partenerii mei, ca o sa ma urati si ma urati degeaba ca de cele mai multe ori chiar muncesc de imi rup creierii…

Ma rog, nu povestesc acum…

Dar ma simt cumva in neoranduiala, am trantit un titlu sentimentaloid si apoi am inceput sa critic mancarea si taximetristii. Bine, nu taximetristii, dar o sa ajung sa fac si asta la un moment dat. Ar trebui sa ma asez un pic si sa imi pun gandurile in ordine, sa incerc sa pun in scris ce imi place mie in Mexico.

Hai sa nu stau totusi, imi e ca de obicei foame, asa ca mai bine merg sa mananc ceva. Am chef sa merg in Condesa, am auzit ca e un Soho al Mexico City si cum n-am fost inca in Soho, imi zic de ce nu. E inca lumina din aia orbitoare de tropice afara, dar se simte ca incepe sa paleasca in intensitate, se va insera in curand. Nu trebuie sa imi fac griji, Condesa e foarte aproape de colonia WTC unde sunt eu cazat, voi lua Metrobus-ul pana acolo, iar la intoarcere voi comanda un taxi asa ca o sa fiu in siguranta. E o chestie interesanta cand iti propui sa mergi undeva in Mexico City, trebuie sa afli nu doar daca e sigur sa fi singur de unde pleci si unde ajungi, ci si prin punctele intermediare. Ma rog, pana la urma e si o chestie de obisnuinta, iar eu m-am mai relaxat un pic fata de cum eram cand am fost prima oara aici.

Iau autobuzul deci, Marco a fost foarte amabil si mi-a dat Bus Pass-ul lui asa ca ii mai scad patru pesos din credit si sunt in interiorul statiei. Am grija sa nu ma urc pe usa femeilor, aici femeile au un sector special al lor in partea din fata a autobuzului unde barbatii nu au voie sa urce. Cand e liber ca acuma, nu prea conteaza si lumea se amesteca, dar cand e foarte aglomerat, daca nu vor sa fie pipaite la inghesuiala, trebuie sa se urce in zona in care barbatii nu au voie. Daca nu fac asta, inseamna ca le place smotoceala, e un fel de consens respectat aproape cu sfintenie, in definitiv, nu am vrea sa se simta prost vreo amatoare de manipulare ca a urcat prin locul potrivit si a ramas nemolestata.

Merg patru statii, Nueva Leon, una cu un nume ce provine din Nahuatl si pe care n-o pot pronunta, apoi Campeche si cobor la Sonora. Apropo de Nahuatl, asta e un soi de trunchi de limba azteca ce s-a combinat cu spaniola ca sa formeze ce se vorbeste in Mexic azi. Daca pot sa prind orice cuvant in spaniola imediat, toponimele sau cuvintele ce vin din Nahuatl.. ei bine, nici nu ma stradui macar. In definitiv, numele limbii arata cam ce soi e. Cateva alte exemple: Chapultepec, Nezahualcoyotl, Tlalnepantla, Cuauhtemoc si tot asa. Ma rog, limba aglutinanta, ce mai. Oricum, e de retinut ca chocolate provine din Nahuatl.

Cobor si o iau pe stradute, Condesa este un cartier care s-a construit pe pamanturile a doua contese (sic) si unde prin prima parte a secolului XX au inceput sa se relocheze starurile cinemaului mexican.  Poate nu stiati, probabil nu stiati, eu nu stiam cu siguranta, dar cinemaul mexican a avut o perioada de glorie si aur in anii patruzeci, cincizeci. Apoi cartierul a cazut in paraginire, peste vilele europenizate art noveau si art deco (wiki J) s-a cam asternut praful pana cand a fost descoperit si recucerit de hipsterii de acum douazeci, treizeci de ani care au profitat ca era ieftin, verde si superb si au mutat aici epicentrul snobismului mexican. Azi e un amalgam de rezidente care mai de care mai fotogenice raspandite pe niste alei cu ficusi si palmieri imensi pe mijloc. Se zice ca e plin de puburi si restaurante, ei bine, nu e centrul vechi din Bucuresti, nu e terasa langa terasa, sunt risipite, trebuie sa le cauti, sa le descoperi, sa le incerci.

Ziceam mai devreme ca mexicanii iubesc mancarea mexicana, ei bine, exista o exceptie notabila. Nu imi dau seama daca hipsterii nu au ajuns inca in etapa in care sunt la noi, aceea a asumarii experientelor locale, fie ele si compuse din tigani care canta la scripca si vand bere de care nu a auzit nimeni, sau daca au depasit cu totul faza si sunt in reflux de sentimente patriotarde, dar in cartier la ei nu calca picior de chili, de orice fel ar fi el. Restaurantele sunt italian, italian, japonez, italian, vietnamez, italian, japonez, brazilian, argentinian, japonez, japonez, italian. Printre restaurante se strecoara creperii, vinho baruri portugheze, baruri de fructe, patiserii si gelaterii.

Merg agale si nu ma pot hotari, mi-am promis ca sar peste tacos si tortilla in seara asta asa ca asortimentul de localuri se potriveste perfect cu planul, dar japonezii mananca putin dupa parerea mea, iar intr-un italian n-as intra pentru ca tocmai facusem ieri o caterinca cu Marco cum ca nu m-as duce in Italia la un restaurant mexican in ruptul capului, asa nu vad de ce as incerca un italian in Mexic, deci ma simteam cam prost acuma. In fine, incepe ploaia, o ploaie usoara de vara care ma face sa grabesc pasul pe sub copertine ferindu-ma din calea ospatarilor ce strang mesele de pe trotuare. Recunosc un nume pe care l-am vazut pe wikitravel, Café La Gloria, si incerc din rasputeri sa imi amintesc ce dracu am citit despre el. O fata foarte frumoasa ma vede cum strang din ochi si pumni si ma contorsionez la fata in chinurile anamnezei pe burta goala si ma invita inauntru. Nu pot refuza si prima constatare este ca ospataritele sunt importate de pe undeva, pur si simplu nu exista mexicance atat de frumoase. Probabil ca o sa scriu la un moment dat ceva si despre mexicance, nu acuma ca nu vreau sa imi stric buna dispozitie.

Ploaia se opreste un pic, apoi porneste din nou mai puternic, caldura ce se ridica din asfalt miroase a flori si imi aminteste de noptile de august de acasa, un chitarist mai vechi decat toate chitarile din lume se materializeaza de undeva imbracat intr-un impecabil costum negru pe care probabil il pastreaza de pe vremea cand era bancher evreu in Germania nazista si este agatat de un geaman al lui Zombie 6 care pana mai adineauri hohotea in mijlocul unui grup de alex leo serbani si care acum incepe sa tune o romanta spanioleasca cu o voce ce face sa palpaie lumina luminarilor de la trei mese distanta.  Timpul sta in loc.

Intind mana spre paharul cu Perrier si magia se rupe, mi se face foame si incep sa ma gandesc daca asta e cumva genul ala de loc unde nota de plata este suficient de mare cat sa imi fie jena sa o trec in expense report. Deschid meniul si ma bufneste rasul, aici un coq au vin este mai ieftin decat doua servetele in Paris. Imi iau bouilabasse si un peste cu un nume prea lung ca sa conteze, zambesc absent pe fundalul soporific al conversatiilor in spaniola ce ma inconjoara si ma linistesc si ma uit curios dupa vanzatorii de mingiute luminescente ce cutreiera terasele mai mult ca sa se ascunda de ploaie decat in speranta vreunui client intr-un loc atat de simandicos.

E Montmartre, dar e un Montmartre fierbinte si sincer, mirosind imbatator a ce ar fi daca si exacerbandu-mi melancolia de calator singur. Ma gandesc la voi, la fiecare dintre voi in parte, ma gandesc incet, imi las mintea sa se prelinga peste imaginile voastre, cu siguranta dormiti acum, e aproape cinci dimineata la Bucuresti si cumva pe nesimtite ploaia va sterge contururile, va amesteca in culorile noptii ce s-a lasat demult. Mi se intampla cand sunt in Mexic, seara tarziu, daca sunt singur si nu am vorbit toata ziua cu nimeni, sa ratacesc intr-o stare de confuzie similara jet lag-ului in care nu imi mai este clar daca am venit in Mexic de undeva sau m-am nascut aici si urmeaza sa plec pentru scurt timp peste ocean sa va cunosc pe voi.

Taxiul are geamurile aburite si nu vad aproape nimic. Cunosc insa zona destul de bine, am batut-o pe jos in ultimele doua zile suficient cat sa imi dau seama ca taximetristul ma ocoleste enorm. Ma amuza constatarea ca primul, dar primul taximetrist din Mexico City care a pornit ceasul imi face un tur al cartierului la ora asta din noapte. Cobor si ii dau zambind fara sa zic nimic dublu fata de cat a aratat aparatul, costul taxiului este oricum insignifiant. Imi zambeste inapoi si imi spune in spaniola, in timp ce imi intinde cartea lui de vizita, ca m-a ocolit pentru ca pe Insurgentes a fost un accident si era foarte aglomerat.