UNIVERSITATEA „ANDREI ŞAGUNA „ DIN CONSTANŢA

Facultatea de Ştiinţele comunicării şi Ştiinţe politice  „George Pruteanu”

REFERAT

Unificarea planetei. Martor la naşterea unei noi lumi

Student GHILASE ROMEO

Specializarea – Jurnalism, anul III

Planul referatului

Introducere

Capitolul I. Noua lume planetară

Concluzie

Biblografie/ webografie

Introducere

Mileniul  al III  lea debutează din punct de vedere istoric cu naşterea unei noi lumi. Coexistând cu celelalte dinainte, această nouă lume este percepută diferit.

Geopolitica[1] acuală, de fapt, contextul geopoliticii actuale, oferă o imagine a actualei lumi în care se suprapun vulnerabilităţi, riscuri, ameninţări, noi forme de strategie a securităţii. Privirea – mi este îndreptată spre geopoliticul local. Astfel, sfârşitul Războiului rece[2] în perioada 90-91, dezmembrarea fostei URSS şi Iugoslaviei, dinamica NATO şi UE care se extind către est, cuprinzând şi  ţările  bazinului Mării Negre, Orientul apropiat (situat între Marea Neagră şi Marea Baltică), Federaţia Rusă ce şi-a restrâns aria geopolitică de dominaţie, apariţia unor noi pretendenţi la  puterea politico – economică globală, cum sunt China şi India, rivalitatea între noua UE şi hiperputerea SUA, sunt câteva argumente în favoarea naşterii unei lumi noi.

Progresul ştiinţific, prin  revoluţiile din informatică, tehnologie, medicină,  ştiinte exacte, explorarea spaţiului cosmic, chiar şi revoluţia culturală – numesc aici ridicarea nivelului de conştiintă al umanităţii către o nouă treaptă de percepţie a fenomenelor naturale, stiinţifice, duc către o globalizare a modului vivandi şi la o nouă paletă de probleme privind securitatea şi integritatea acestei noi lumi.

Armele devin din ce în ce mai inteligente, ritmul cunoaşterii a accelerat datorită tehnologiei avansate ce permite difuzarea informaţiei instantaneu, pe arii extinse, evenimentele şi fenomenele sunt dese dar şi imediat cunoscute, aceasta ducând inevitabil la o nouă formă de manifestare  a istoriei. Forma de transcendenţă de la cele trei lumi deja cunoscute (caracterizate prin individualitaea puterii economice, tehnologice, politice şi militare), către noua lume cu alte forme de organizare bazate pe cooperare, concurenţă internaţională, parteneriat politic şi militar.

Unificarea planetei ce se infăptuieşte astăzi sub egida Occidentului şi pe care o numim  mondializare, necesită , în mod paradoxal ca acestea să inventeze noi limbaje, noi raporturi cu ceilalţi. Mai mult, trebuie să înceteze de a le inventa de unul singur si să dea posibilitatea acestora din urmă să participle si ei.[3]

Noua lume planetară

Urmând acest fir roşu îmi exprim părerea susţinută şi argumentată că, naşterea acestei noi lumi vine într-un moment în care bătrâna noastră planetă are nevoie urgentă de un repaus. Un repaus, în care, populaţia să-şi regleze demografia, forma fizică a Terrei[4]  să fie din ce în ce mai puţin deformată şi în punctele esenţiale chiar conservată, mediul să fie readus la o formă ce protejează viaţa pe segmente de vieţuire, mult mai lungi decât cele concepute ideologic până acum. Astfel, noua lume, va trebui să-şi planifice propria istorie,  pe cel puţin câteva sute de ani de acum încolo, în care să elaboreze planuri de esenţă pentru a putea prelungi infrastructura vieţii.[5]

Cu siguranţă ideea mea este una utopică. Sau, de domeniul ficţiunii. Dar merită să gândesc astfel! Merită să gândesc astfel, pentru că semnele evidente de schimbare a vieţuirii pe Terra devin certitudini.

Până şi timpul, constantă universală,[6] este modificat de liberul arbitru. Afirm acest lucru, bazându-mă pe măsurătorile efectuate asupra frecvenţei interne – a tact-ului planetei,[7] care se accelerează, ducând la o nouă percepţie a timpului fizic. Se cunoaşte că, durata unei zile de la începutul anilor 80 este percepută altfel faţă de durata unei zile în timpurile actuale. Cine face această diferenţiere? Folosirea tehnicizării avansate în studierea spaţiului cosmic, al fenomenelor naturale, noul model de înţelegere a fenomenelor fizice. Ceea ce denotă un singur lucru: omenirea tinde către o nouă formă de înţelegere, o armonizare spirituală cu spaţiul şi timpul actual. Pentru că,  într-un interval foarte scurt (doar câţiva zeci de ani), pe baza analizei comparative a noilor date despre planetă, în contrast cu cele ştiute şi argumentate ştiinţific, percepţia asupra vieţii se schimbă.

Aceasta, nu poate fi decât o evoluţie la nivel universal. Universul cunoscut este infinit. Nu ştiu dacă are o formă rondă, sau dacă are margini. În cadrul acestui univers, planeta pe care trăiesc, trece cu siguranţă la o nouă etapă. Din toate punctele de vedere. Până şi constituenţa materiei din care este alcatuită se reclasifică. Se descoperă noi elemente chimice, care nu sunt încă înscrise în sistemul periodic al elementelor[8] cunoscut, pentru că, întotdeauna, a existat o retragere, o teamă de a nu se şti mai mult decât trebuie. Ca o teorie a conspiraţiei.[9] Teoria conspiraţiei nu va mai avea nicio şansă de perpetuare în viitorul apropiat, un viitor aparţinând acestei lumi care abia se naşte.

Problema stă doar în natura existenţei umane. De obicei, omul ca specie, nu a fost decât un dăunator al spiritului planetar, aşa a fost declarat.[10] Unii ufologi declară că pamântul poate vieţui fără oameni, însa oamenii fără infrastructură  nu pot exista. Nimic mai adevarat.

Ceea ce duce la această idée, este istoria planetei. Încerc să privesc pragmatic, dinafara planetei, ce s-a întâmplat până acum cu ea, pe baza datelor ce vin de pe planetă. Capacitatea mea de înţelegere este una rezonabilă, medie, situată pe un plan realist, mai mult materialist aş spune, în pofida celui psihologic. Mediocricitatea reprezintă linia pertinentă de supervizare a acţiunilor petrecute până acum. Am nevoie de date şi informaţii din toate sferele cunoaşterii,  dar cu precădere cele istorice. Spun cele istorice, deoarece au o temeinicie, se consideră a fi reale prin modul lor de conservare temporală.

Ce atingere are tema mea  aleasă cu Ideea mondializării? Ce elemente comune există, extrapolând, în ideea de Uniune Europeană? Premisa că această lume nouă ce se naşte, va fi suficient de maleabilă să accepte ceea ce nu au reuşit cele trei lumi până acum. Unificarea, cu participaţiunea multilaterală (sincer, mi-a fost frică să folosesc acest cuvânt deoarece are o întrebuinţare ce aduce aminte de o epocă deja trecută, folosit fiind de personajul principal al acelei perioadei istorice) a tuturor celor implicaţi în acest fenomen, indiferent de cauzalitate.

Concluzie

Ideea acestei lumi noi, în plină geneză, cu siguranţă nu este una nouă, de ea s-au folosit  în alte ere şi idealiştii şi teoreticienii cu abilităţi în elucidarea fenomenului planetar, dar, fiindcă deja se întrevede o nouă abordare a modialismului, nu a globalizării,  diferită de cele precedente îmi asum răspunderea şi astept, pe parcursul vieţii să devin martorul unei etape istorice noi.

Singura bucurie este că reuşesc să conştientizez acest lucru.

BILIOGRAFIE/ Webografie

GLODARENCO, Olimpiu,http://www.scribd.com/doc/39456954/Suport-de-Curs-Geopolitica-Si-Geostrategie accesat la 11.ian 2012

http://www.descopera.ro/stiinta/8372383-traind-in-antropocen-era-in-care-omul-transforma-planeta, accesat la 10 ian 2012

ttp://forum.torrents.ro/loc-de-dat-cu-capul/3185-rezonanta-schumann.html accesat la 12 ian. 2012

http://www.referatele.com/referate/chimie/online4/ISTORIA-SISTEMULUI-PERIODIC-AL-ELEMENTELOR-referatele-com.php

accesat la 12 ian.2012

http://ro.wikipedia.org/wiki/Teorie_conspirativ%C4%83 accesat la 14 ian. 2012

UNIVERSITATEA „ANDREI ŞAGUNA „ DIN CONSTANŢA

Facultatea de Ştiinţele comunicării şi Ştiinţe politice  „George Pruteanu”

REFERAT

IDEEA DE EUROPA

Unificarea Europei prin puterea armatei statului francez ce înlocuieşte principiul medieval al unităţii creştine.

Student GHILASE ROMEO

Specializarea – Jurnalism, anul III

Obiective:

1. Principiul medieval al unităţii creştine

2. Puterea armatei statului Francez sub Napoleon -naţionalismul

3. Unificarea Europei – strategie cu puţine şanse de izbândă

Ipoteze

Confuzia. Ce fapte istorice au influenţat perioada de tranziţie de la principiul evului Mediu la unificarea Europei

Daca vrem să descoperim contribuţia medievală la unitatea europeană, trebuie să luăm în considerare un plan secund situat sub sfera politică, alaturi de ea.

Concluzie

Puterea militară nu a dus la unificarea Europei decât pentru perioade extrem de scurte, o dovadă certă că folosirea forţei armate în Europa, a expansiunii teritoriale, a puterii de moment deţinut de o ţară europeană, este un real motiv de analiză a ideii de uniune Europeană.  Puterea armată nu înlocuieşte un principiu.

Cap.1 Principiul medieval al unităţii crestine.

Noţiunile despre o societate unită, un commonwealth, derivau în Evul Mediu din două surse: ideea de comunitate crestină şi universalismul Imperiului Roman. Francii, popor primitiv, incapabil de analiză intelectuală de fineţe, aveau tendinţa de a confunda ambele surse cu propria lor dominaţie şi dominatia lor o identificau cu Europa. Ei gândeau ca sunt moştenitorii Imperiului Roman universal dar în realitate, nu erau. Nici pretenţia lor de a se indentifica cu Creştinătatea nu rezista.

În adevaratul sens al cuvantului, Creştinătatea era comunitatea credincioşilor de oriunde şi din orice timp; nu putea fi redusă Creştinătatea la unităţi politice temporale. Astfel se explică respingerea de către intelectualii de marcă a încercării, conturată sub Carol cel Mare, de a identifica Europa cu Occidentul şi unitatea europeană cu unitatea crestină. Biserica însăşi nu-şi putea permite să accepte o asemenea limitare a Creştinătăţii. Drept rezultat al acestei situaţii a fost o anumită ambiguitate a ideii de unitate, discutată de-a lungul Evului Mediu. Unii vorbeau de unitatea creştină, una care însemna mai mult decât unitatea europeană şi nu însemna nicicum o unitate în sensul geografic al noţiunii. Alţii, în imposibilitate intelectuală de a atinge anumite înălţimi, confundau unitatea religioasă cu aceea politică. Aceasta confuzie era conştientă şi rezulta până în Evul Mediu târziu din limitarea intelectuală a unor oameni.

Totuşi, în Evul Mediu târziu, confuzia a fost conştient alimentată. Din această perioadă, ideea de unitate europeană a fost transferată la nivelul propagandei şi redusă la acest nivel. Se mai adauga faptul că era mai usor să creezi un sens al unităţii europene pe baza ostilităţii şi a opoziţiei decât pe baza beneficiilor pe care unitatea le-ar putea aduce. Biserica a predicat fără succes frăţia creştinilor, însă numai sub ameninţarea Islamului s-au unit creştinii şi numai cât a ţinut ameninţarea acestuia. Creştinii n-au fost ţinuţi împreună de perceperea sensului intereselor comune. Identitatea Europei ca entitate distinctă s-a conturat pe timpul lui Carol cel Mare pe temeiul ostilitaţii faţă de Imperiul Bizantin.

(1)Cântecul lui Roland – cea mai veche operă, importantă a literaturii franceze

Cap. 2 Puterea armatei statului Francez sub Napoleon – naţionalismul

Petre Ţuţea – „…El face adevărata istorie a Revoluţiei franceze. Un om a refăcut ordinea naturală, punând parul pe haimanalele de pe uliţă. Când a fost întrebat cum îşi explică intrarea armatelor sale în Ţările de Jos ca pe bulevard, în timp ce regii Franţei se opinteau la ele zadarnic, Napoleon a răspuns: N-au intrat armatele Franţei, ci ideile revoluţionare de pe drapel! Începuse o nouă filozofie a istoriei, cu Napoleon.

Între 1777 şi 1863, sensul Europei ca unitate, ca ceva mai mult decât o expresie geografică, s-a prăbuşit. “Cine vorbeşte de Europa se înşeală”, va remarca tăios Bismarck în 1876. Două motive fundamentale explică această schimbare. Mai întâi, creşterea naţionalismului pe valul Revoluţiei franceze. În fapt, filosofia idealistă a alimentat credinţa în primatul naţiunii şi în statul – naţiune ca forma cea mai înaltă de unitate. Această creştere a naţionalismului nu s-a produs dintr-o dată; în prima jumatate a secolului al XIX-lea, creşterea naţionalismului a fost contrabalansată de un conservatorism în care sensul unităţii europene era puternic.

Cu mult înainte, însă, regimurile revoluţionare napoleoniene provocaseră o reacţie. Ideea de unitate europeană impusă de Napoleon a lezat sensibilităţile patriotice în Europa. Din nou, hegemonia şi imperialismul unei singure puteri stârneau repulsie. Totusi, nu era suficientă opoziţia faţă de această unitate impusă; trebuia propusă o concepţie de unitate acceptabilă. Cert este că reacţia împotriva Imperiului lui Napoleon a pus la ordinea zilei problema unităţii europene în condiţiile persistenţei cosmopolitismului secolului al XVIII-lea.

Căderea Imperiului napoleonian era întrucâtva asemanatoare cu aceea creată de prăbuşirea Imperiului lui Friederick al II-lea Hohenstaufen la 1250. Fiecare parte componentă a fostului Imperiu napoleonian a produs idei de unitate europeană potrivite propriilor interese. Pentru Metternich revoluţia franceză a distrus Europa pe care el o ştia. Unitatea europeană, în viziunea lui, era cel mai bine reprezentată de solidaritatea curţilor şi a guvernelor. Această concepţie negativă şi reacţionară asupra întegrării europene era slăbiciunea sistemului lui Metternich.(2)

­­­­­­­­­­­­­­­­___________________________________________________________________

(2)Metternich – (1773-1859) om de stat austriac şi unul dintre cei mai importanţi diplomaţi ai timpului său.Perioada dintre  înfrângerea lui Napoleon la Waterloo în 1815  şi Revoluţia de la 1848 a fost denumită Epoca lui Metternich

În a doua jumatate a secolului al XIX-lea, spiritul european chemat în avanscenă împotriva hegemoniei lui Napoleon, era în eclipsă. Există două raţiuni ale acestei alunecări a spiritului european pe un plan secund. Mai întâi, era vorba de puterea extraordinară a naţionalismului care, sub Bismarck(3), Cavour şi alţii, a devenit credinţă de masă datorită combinaţiei cu avansul democraţiei; se ajunsese să se creadă ca naţionalismul era leacul bun la toate; ca dacă fiecare naţiune se va bucura de dreptul la autodeterminare şi-şi va dobândi frontierele ei naţionale, vor fi automat îndepărtate toate cauzele de conflict; ca o armonie naturală se va instala între naţiuni şi această armonie ar putea, fie diminua instantaneu nevoia de unitate a Europei, fie ar reduce-o automat.

Cap. 3 Unificarea Europei – strategie  cu puţine sanse de izbândă

Conceperea Europei ca o republică, ca un concert al puterilor suverane, însemna ca unitatea europeană era văzută ca o unire şi o armonizare a intereselor acestora. Problema practică era cum să fie unite aceste entitaţi în ceea ce se numea un sistem general.

În Evul Mediu ideea de unitate politică a Europei era concepută doar sub forma imperiului, secolul al XVII-lea o concepea sub forma republicii, a republicii creştine. Realizarea unităţii sub hegemonia vreunei puteri, fie ea a Habsburgilor sau a Bourbonilor, era de neconceput; era apreciată incompatibilă cu menţinerea calităţilor esenţiale ale societăţii europene. Erau priviţi ca cei mai buni europeni oameni ca Wilhelm de Orania (1650-1702) care au combătut planurile de dominaţie ale unei singure puteri. O asemenea unitate nu era de dorit şi adevărul afirmaţiei se verifica şi pe timpul lui Napoleon I (1769-1821); împarat al francezilor între 1804 si 1815).

(3)Bismark ,(1815 – 1898) – om de stat al Prusiei (Germaniei), principe, prim ministru, cancelar, demis în 1890.Cunoscut sub denumirea Cancelarul de fier.

(4)JJ Rousseau (1712 – 1778) – filozof francez de origine genoveză, un ilustru gânditor al iluminismului

Împarţirea Poloniei (în 1772), s-a spus, a fost evenimentul care, mai mult decât altele, a zdruncinat încrederea în balanţa puterilor. S-a observat, de asemenea, că, deşi marile congrese europene pretinseseră că servesc interesele comune ale Europei, cei care negociau reprezentau, de fapt, interesele anumitor ţări. Ca urmare, concluzia era că este necesară o nouă concepţie asupra unităţii europene. Nimeni n-avea o idee clară despre felul în care o asemenea concepţie ar trebui formulată şi mai ales pusă în practică.

Dacă un om de stat încercă, ocazional, să formuleze consideraţii mai largi, o facea în sensul explicitării interesului propriei ţări. În 1777, spre exemplu, Contele Vergennes, ministrul de externe al lui Ludovic al XVI-lea după 1774, se opunea anexării Renaniei la Franţa cu o argumentare caracteristică: “Ţările Rinului sunt foarte tentante şi ar merita anexate Franţei, dar prejudiciile implicate ar depăşi beneficiile. Franţa ar rămâne fără o politică într-o Europă cazută în anarhie”. Este clar că el nu vrea o Europă aruncată în anarhie, dar motivele lui reale ţin de interesele Franţei. Urmarirea doar a intereselor teritoriale ale Franţei ar putea avea între urmările de nedorit tulburarea ordinii europene. Din argumentele lui Vergennes rezultă clar ca el concepe Europa ca o unitate, iar Franţa reprezintă o parte a acesteia. Peste mai puţin de un secol, poziţia va fi radical schimbată. Când un diplomat englez îl prevenea pe Bismarck în privinţa faptului că îşi asuma riscul de a atrage dezaprobarea Europei, el a raspuns cu trufie: “Cine este Europa?”.

Bibliografie:

Eminescu, Gh. – Napoleon Bonaparte, Ed. Academiei, Bucureşti, 1986

Petre Ţuţea – 322 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea, Bucureşti, Editura Humanitas, 1997, p.73

Alte referinţe:

http://pentrufamilie.ro/2007/11/27/integrare-politica-europeana-evolutii-si-scenarii/