Ce m-a învățat John Maxwell în weekend

Când nu e gata site-ul, ești prea prins cu una-alta, alergi de dimineața și colo, dar și dincolo, cea mai simplă scăpare este să găsim niște scuze. Nu fac x și y pentru că nu am asta și asta. Eu cred că în orice punct de blocaj există o portiță, o soluție să poți acționa și să te poți exprima.

Și iată-mă și pe mine aici, pe vechiul meu blog, pe care scriu încă de la 15 ani, mai des, mai rar, mai cu pasiune, cu inspirație mai multă sau mai puțină. Citeam zilele acestea o carte scrisă de John Maxwell, Cele 15 legi supreme ale dezvoltării personale, și scriu aici câteva idei pe care le-am reținut, că nu se știe niciodată cum vreuna ajunge unde trebuie și inspiră pe cineva.

Un titlu ca acesta nu m-ar impresiona la prima vedere. Eu nu prea cred în rețete și legi supreme. Cum ajunge fiecare la succes este discutabil. Însă i-am dat o șansă, o încredere foarte mare, pentru că vorbim aici despre John Maxwell, considerat cam numărul 1 mondial în termeni de leadership. Maxwell nu îmi oferă doar multe “aha”-uri și citate motivaționale, ci îmi oferă un exemplu de lider care a ajuns să își extindă viziunea la nivel global, să se conecteze cu atâția oameni cu o energie formidabilă. Mă uimește puterea lui de a exprima oricând și în orice context idei foarte profunde și de impact pentru noi, cei care ne dorim să ne dezvoltăm, cu câte puțin în fiecare zi.

Vreau să împărtășesc cu voi ce am reținut din cartea aceasta și ce mi s-a părut cel mai valoros din viziunea lui asupra dezvoltării personale.

  1. Legea Intenției – Dezvoltarea nu apare pur și simplu

Noi ajungem mai devreme sau mai târziu în viață să ne oprim un pic (și asta poate însemna un an, doi, zece) și să ne uităm mai bine la noi. Există o variantă ideală a noastră la care ne mai gândim uneori, iar îndemnul lui Maxwell este să încetezi să mai aștepți să fii acea versiune a ta și, pur și simplu, să începi să fii. Cu cât aștepți mai mult să faci lucrurile pe care ți le-ai dori, cu atât mai probabil că nu le vei face niciodată. Ascultam zilele trecute o antreprenoare care vorbea despre câteva lucruri pe care le fac oamenii săraci. Lasă pe mâine ceea ce nu vor face niciodată pentru că “au toată viața înainte”. Să nu fim în categoria aceasta, zic.

2. Legea Conștientizării – Ca să te dezvolți, trebuie să te cunoști pe tine însuți

Aici putem cunoaște trei feluri de oameni: oameni care nu știu ceea ce le-ar plăcea să facă, oameni care știu ce le-ar plăcea să facă, dar nu fac acel lucru și oameni care știu ce le-ar plăcea să facă și chiar fac acel lucru. Ar trebui să reflectăm un pic și noi la stadiul în care suntem chiar acum. Mi-a plăcut mult un citat pe care l-am notat: Există două zile importante în viața unei persoane – ziua în care s-a născut și ziua în care își descoperă motivația. Eu chiar cred în impactul pe care îl are faptul de a te cunoaște pe tine însuți. Eu am făcut un an și jumătate psihoterapie și cred că este una dintre cele mai bune decizii pe care le-am luat vreodată. Am intrat în cabinetul terapeutei mele din curiozitate, ca să îmi validez că sunt o persoană echilibrată. Am ieșit de acolo cu o grămadă de semne de întrebare. Și ce bine. Atâtea lucruri am realizat, am identificat atâtea nevoi pe care le am și m-am apucat să acționez. Cel mai important, am reușit să îmi văd valoarea. Punctele mele tari, mai ales.

3. Legea Oglinzii – Trebuie să vezi în tine valoarea ca să îți conferi valoare ție însuți

Aici Maxwell vorbește despre a oferi valoare celorlalți. Pentru mulți acesta poate fi un paradox. Cum să cresc eu dacă ofer celorlalți. Cele mai mari active ale noastre sunt oamenii. Dacă vine ceva din aer, îl prinzi în pumnul tău și ții pumnul strâns, ești blocat. Nu mai poți primi nimic. Însă dacă ții palmele deschise permanent, lucrurile bune circulă, vin la tine și pleacă de la tine. Dacă vrei să te simți valoros, conferă-le valoare celorlalți.

4. Legea Momentelor de reflecție – Pauzele îți permit să te dezvolți

Ni se întâmplă tuturor să alergăm, să alergăm. La job, acasă, la vreo întâlnire, prin oraș cu prietenii, uneori și în vacanță alergăm. Însă o semnificație foarte mare o au momentele de reflecție. Despre ce am realizat în ziua care tocmai a trecut și care nu se va mai repeta niciodată. În concepția lui Maxwell, oamenii de succes își pun întrebări bune și tocmai de aceea primesc răspunsuri bune. Și mai subliniază că un om înțelept își pune întrebări mai ales lui însuși, pe când cineva mai puțin înțelept îi întreabă mai mult pe ceilalți.

5. Legea Consecvenței – Motivația te face să mergi mai departe, disciplina te ajută să te dezvolți

Noi ne-am gândi că școala nu ne-a oferit prea multe, că ne uităm la anii aceia și nu mai știm nicio boabă de istorie sau de geografie, la modul acela teoretic în care priveam noi atunci lucrurile. De fapt, școala ne-a format o disciplină. Era greu, că poate ne trezeam la 5 dimineața să învățăm pentru testul la geografie (exemplul meu aici) sau poate era prea complex eseul acela pentru ora de literatură. Tot pe disciplină mizează și Maxwell, el consideră că toate lucrurile mărunte pe care le faci zi de zi determină de fapt succesul tău overall. Și îmi place și perspectiva că nu trebuie să fii musai pregătit înainte să faci ceva. Am auzit la un curs de social media la care am participat o idee foarte frumoasă pe care am reținut-o. Un artist a spus: “Nu mă urc pe scenă pentru că sunt pregătit. Mă urc pe scenă pentru că este ora 10”.

6. Legea Mediului corespunzător – Dezvoltarea personală se produce într-un mediu propice

Dacă stagnăm, o facem din mai multe motive. Însă o soluție bună, deși foarte curajoasă, este să schimbăm mediul în care trăim. Dacă lucrezi de acasă și te apasă pereții sau “te trage patul”, atunci e simplu, schimbă locul, schimbă biroul. Dacă locuiești într-un oraș mic, unde ai puține oportunități, nu-i nimic, schimbă orașul. Dacă tot discuți cu diferiți oameni și simți că nu înveți nimic de la ei, la fel de simplu, schimbă anturajul.

7. Legea Designului – Pentru a amplifica dezvoltarea, dezvoltă strategii

De aici am reținut ideea de sistem. Ca să fie ușor de înțeles, dau chiar exemplul autorului. Maxwell a citit enorm la viața lui și și-a notat diferite citate, idei, a decupat articole care l-au inspirat și le-a arhivat foarte bine. Fiecare material în sertarul lui. Cu ce ajută asta. Poate găsi în două minute, oricând, acele informații care îi sunt de folos să facă o prezentare sau un proiect. Este doar un exemplu de sistem. Eu personal funcționez pe principiul “așează-le pe covor”. Ce o mai fi și asta? Recunosc, este metoda mea. Dacă am de citit 30 de cărți pentru doctorat (iar asta se întâmplă în realitatea cea mai adevărată), le așez una lângă alta pe covor sau pe birou. Mă ajută să văd progresul pe care îl fac. De cum consult una, o dau deoparte și văd câte mai rămân.

8. Legea Suferinței – Gestionarea corectă a experiențelor neplăcute duce la o dezvoltare extraordinară

Și apar experiențe și neplăcute, slavă Domnului. Pentru noi toți. Fel și fel de provocări. Dar dacă ele nu ar fi, noi am stagna, nu ne-am mai dezvolta. Cei mai buni pe problem solving cu siguranță au avut și niște probleme pe care au reușit să le depășească. Cu cât mai multe au fost, cu atât mai puternic a devenit cineva. Chiar am participat de curând la un workshop foarte bun de NLP și am auzit acolo o idee de impact: “în viață te mobilizezi să crești în două feluri, prin joc sau prin șoc”. De preferat să mergem prin viață ca într-un joc, însă și provocările au rolul lor și sunt foarte valoroase, chiar dacă ne este greu să credem asta când ne luptăm cu ele.

9. Legea Scării – Dezvoltarea caracterului determină anvergura dezvoltării tale personale

Nu degeaba mai strecor pe aici câte o idee personală, din experiența mea, ci pentru că ideile lui John Maxwell, multe dintre ele, se pliază pe unele convingeri ale mele. Chiar am citit în cartea aceasta că, atunci când împrumutăm convingeri de la alții, ele nu au pasiune și, tocmai de-aceea, nu au nici putere. Pentru cei mai mulți oameni, spune el, realizările constau în lucrurile pe care le fac, însă pentru oamenii de succes se referă la ceea ce sunt ei cu adevărat. Uneori trebuie să faci, dar esențial este să…fii.

10. Legea Elasticului de cauciuc – Dezvoltarea se oprește atunci când nu mai există nicio legătură între locul în care te afli și cel în care ai putea fi

John Maxwell ne pune pe masă un elestic de cauciuc. Ce putem face cu el? Ne putem imagina 100 de lucruri la care ar folosi. Dar el este util în fiecare caz cu o singură condiție. Să fie întins. Asta ne dă mult de gândit despre cum putem fi și noi cu adevărat de folos, în activitatea noastră. Trebuie să…fim elastici. Să ne antrenăm cât mai mult și să rămânem în mișcare.

11. Legea Schimbului – Trebuie să renunți la ceva ca să te dezvolți

Cele mai mari obiective vin cu obstacole foarte mari. Cu cât mai mare este visul tău, cu atât mai mare și prețul pe care va trebui să îl plătești. Eu uneori am dubii cu perspectiva aceasta, că poate este mai simplu. Dar de cele mai multe ori mi se confirmă că obții rezultate foarte bune doar cu multă muncă, dedicare, atenție, implicare. Cum văd eu legea aceasta a schimbului – nimic nu este gratis. În marketing chiar s-a vehiculat o idee sugestivă: dacă ceva este gratis, tu ești produsul. Sunt de acord cu viziunea aceasta că, pentru orice lucru primești, este bine să dai ceva la schimb. Dacă doar primești și primești și primești, s-ar putea să te trezești într-o situație de dependență față de ceva sau de cineva. Iar cineva care tot îți oferă și îți oferă, va avea niște așteptări de la tine. Maxwell ne sfătuiește să primim și să oferim, ba chiar să oferim noi mai mult, pe cât posibil.

12. Legea Curiozității – Dezvoltarea personală este stimulată atunci când ne întrebăm “de ce”

Cartea sparge mitul că experiența este cel mai bun învățător al nostru. Cel mai bun învățător al nostru este experiența EVALUATĂ. Este bine că experimentăm câte ceva în fiecare zi. Dar câți ne și oprim să înțelegem ceva din ce am trăit? Leacul cel mai bun pentru plictiseală este curiozitatea, spune Maxwell, iar curiozitatea nu are leac.

13. Legea Modelării – Este greu să progresezi când nu ai pe cine să urmezi

Aici se vorbește despre importanța unui mentor. Eu personal știu bine ce valoare are un mentor pentru cineva, pentru că am avut câte unul cam în fiecare etapă a vieții mele. Niște oameni extrem de buni, care au ales să îmi fie alături în dezvoltarea mea. Și pentru asta nu voi avea niciodată cuvinte destule să pun într-un articol de blog.

14. Legea Expansiunii – Dezvoltarea personală îți sporește întotdeauna capacitatea

Ideea aici este că oamenii care nu reușesc să depășească un obstacol nu se simt de fapt destul de provocați. Și mi-a plăcut mult un citat: “Mintea omului, odată strânsă în jurul unei idei, nu mai revine niciodată la dimensiunile inițiale”. Nu trebuie să ne uităm la o singură ușă, pentru că există de fapt mai multe uși.

15. Legea Contribuției – Dacă te dezvolți pe plan personal, îi poți ajuta și pe ceilalți să se dezvolte

O singură idee vreau să subliniez aici, pentru că fraza aceasta din finalul cărții m-a impactat cel mai mult ca îndemn. Pune oamenii mai presus de orice. Sădește niște semințe, ajută pe cineva să crească, oferă celorlalți din ceea ce știi. Cât mai mult. Și, adu-ți aminte, uneori semințelor pe care le cultivi le ia mult timp să crească. Dar întotdeauna vei obține o recoltă.

Marketing la Castelul Peleș. De la noblețe la kitsch

Nimic nu stimulează mai mult creativitatea decât o plimbare. Pentru mine, Castelul Peleș este un loc special, o experiență senzorială și mentală. Plimbarea printr-un muzeu este mai mult decât a trece prin fața unor expoziții, este o descoperire de sine. Te descoperi pe tine cu o singură condiție: să știi să vezi. Există o diferență între a privi și a vedea. Mulți se uită la ceva, dar puțini pricep.

Norocul meu cel mai mare este de a fi întâlnit oameni foarte valoroși, care privesc lumea printr-o lentilă clară, explicită, curioasă, care mută ușor focusul dinspre constatare către validare, care rămân deschiși în convingerile lor. Așa este și prietena mea cea mai bună, căreia îi mulțumesc pentru călătoria acesta la Sinaia și pentru toate calătoriile noastre interioare. O călătorie intensă, ca orice moment în care, cu cât înveți mai mult, cu atât mai mult conștientizezi cât de puțin știi.

Înainte de a ajunge la Castelul Peleș trebuie să urci mai multe trepte, să parcurgi un urcuș destul de anevoios. Atât de bine mi se pare că s-a așezat semnificația Castelului în spațiul acela, că parcă cineva, care l-a construit, a vrut să creeze o metaforă vizuală, a vrut să ne transmită un mesaj, la un secol și ceva distanță. Nu te urci la starea de spirit cu care trebuie să intri în acest Castel decât după ce ai demonstrat că poți să parcurgi urcușul. Mi se pare un fel de pelerinaj spiritual, intelectual.

Nici nu am intrat bine în Castel, că am asistat la o scenă de râsu’-plânsu’. O doamnă cu un copil și-au depozitat lucrurile pe „un dulap”. Una dintre angajatele muzeului a ripostat: „Doamnă, lada aceasta este o piesă de patrimoniu!”. Ce o mai fi însemnând și asta? Pare o chestie veche, de doi lei. La doi pași mai încolo, doi soți deschideau de zor toate sertarele unui „alt dulap”, doar-doar o fi uitat regina Elisabeta ceva pe acolo, vreo sticlă cu ceva parfum sau ulei, cine știe?

O cameră mă atrage în mod deosebit la Castelul Peleș, biblioteca regală. Am făcut ochii mari cât cepele și aproape am și uitat unde sunt sau ce se întâmplă în jur, voiam să văd ce citeau regele Carol I, toți „ai casei” și oaspeții lor. Ceva simplu, de vară, de citit în metrou. Goethe, Clausewitz, Paul-Marie de La Gorce, Schiller, Corneille. Se simte cam peste tot, prin toate camerele, un aer care vorbește despre ceva „cu greutate”, despre valorile cele mai înrădăcinate în cultura noastră, cu care am pus și noi o piatră la temelia a ceea ce înseamnă cultura europeană.

Camerele acelea mi-au vorbit despre a construi ceva durabil, riguros, despre un stil de viață axat mai mult pe cine ești, pe cine poți deveni, pe ceea ce poți crea. Interesant este și cum este gândită etajarea castelului. La parter, Holul de Onoare, larg, deschis, unde încap „cei mulți”. La mansardă însă, ceva fascinant, apartamentele marilor personalități, scriitori, muzicieni, pictori, oameni politici. Observați rostul lucrurilor? Cele mai înalte valori au fost așezate cel mai sus. Mă întrebam unde așezăm noi acești oameni astăzi…

După ce am analizat toate detaliile încăperilor, stilul decorului, foarte variat, care face loc diversității culturale, te poartă prin toate colțurile lumii, după ce m-am lăsat ademenită de toată noblețea și stilul lor de a trăi, cu sens, am încheiat turul și am fost ghidate de niște săgeți printate pe coală albă spre ultima încăpere: camera cu suveniruri. Aici am simțit cea mai mare tristețe, cea mai mare discrepanță. Aici a intervenit marketingul.

Eu aș fi fost acolo „tipul de client” care, pe lângă ce a luat din interiorul Castelului, ca valoare de adăugat în materia cenușie, poate aș fi cumpărat…o carte, un stilou, un simbol simplu care să îmi amintească de ce am simțit vizitând castelul. Am fost dezamăgită complet să văd doar brizbrizuri aduse din China, bijuterii de plastic fără nicio valoare, statuete colorate stil kitsch, pistoale și sulițe de jucărie sau poate vreun tocător cu chipul lui Carol imprimat (cu ultima am exagerat puțin, însă colecția generală era de un ridicol înțepător).

Ce aș îmbunătăți eu? În interior, în dreptul fiecărei camere, sunt plăcuțe informative, pe care oamenii să le citească pentru a ști despre ce este vorba cu încăperea respectivă. Aș lucra puțin la copywriting. Este depășit deja să scriem niște simple date istorice, în ce an a fost amenajată și de către ce arhitect. Oamenii ar fi mai atrași să citească despre rutina zilnică a casei regale, ce făceau acolo, ce obiceiuri aveau, aș crea o poveste care să nu se îndepărteze de realitate, dar care să îmi ofere ceva ce pot lua cu mine. Anii și numele se uită, dar niciodată ceva ce ai simțit sau ți-ai imaginat citind ceva.

Cum ieși din Castel, tarabe peste tot unde poți admira Pokemoni, șerpi de jucărie, rățuște de baie, fel și fel de chestiuțe colorate aprins, care nu au absolut nicio legătură cu obiectivul turistic pe care tocmai l-ai vizitat.

Întrebare: Le-a ieșit marketingul? Cu siguranță da. Istoria nu este ceva pentru toți, arta, arhitectura, sunt ceva greu de înțeles, iar cei mai mulți, probabil 95% dintre oameni, intră undeva, „să vadă și ei”, „să nu rămână proști”. Să vadă dormitorul regal și cum se distrau oamenii pe atunci, să caute prin sertare, să se așeze la un suc. Ce ar cumpăra acești vizitatori? Ceva ce nu are nicio legătură cu Castelul Peleș, ceva util, pe care să poată toca legumele acasă. O jucărie pentru copil, să nu mai plângă, că s-o fi plictisit și el săracu’ să se uite unde au dormit Zoe Bengescu și Elena Văcărescu.

La nivel cultural, mi-am dat seama că ne facem un marketing extrem de prost. Țara asta s-a construit pe niște tradiții și niște idei extraordinare, am avut conducători geniali, scriitori geniali, pe care multe alte popoare nu le au, practic nu au ceva de zis. Pentru că țările respective s-au priceput la marketing, acum ei sunt percepuți ca „deștepți”, iar noi ca „hoți de găini”. Ne și pricepem foarte bine la a ne subestima, să nu creadă cineva că suntem cu nasul pe sus, că ni se urcă la cap să facem ceva bine și să comunicăm asta. Am testat chiar eu, am spus că am văzut în Italia un tren care mergea mai lent decât CFR. Știți cine mi-a sărit în cap pe loc? Un român. Suntem un popor care preferă să facă un pas înainte și zece înapoi, ca să se simtă alții mai bine, să îi ajutăm cu ce putem. Că doar, până la urmă, cel mai inteligent este cel care bate în retragere.

Îndrăznesc să spun că nu sunt de acord: cel mai inteligent ajunge să se cunoască pe sine, să își vadă valorile și rezultatele onest, să comunice despre ce are de oferit și să “intre în joc”, să fie un jucător asumat în peisajul european, în lumea în care trăim.

Diferența dintre succes și eșec?

Citeam zilele acestea o carte, Regula 10X, de Grant Cardone, care a picat la fix, într-un moment cu diferite conștientizări. Când te apropii de treizeci de primăveri, începi să te cam întrebi ce vrei să faci cu viața ta, la ce ești bun, care este rolul tău, ce valoare aduci oamenilor prin skill-urile și prin prezența ta. Ce oferi și ce primești? Partea cea mai provocatoare este că nicio școală din România, la momentul actual, nu te întreabă asta și nici nu dă semne că s-ar îndrepta spre o viziune de genul acesta. Cum spune și un cântec celebru de la Vama Veche, Nimeni n-o să îți explice… Deci suntem aici, noi pe cont propriu, lucrând la dezvoltarea noastră continuă și la visurile noastre.

Destul de surprinzător este cum am aflat de cartea aceasta. Ia să vă spun. Urmăream o reclamă a unui tip care promova niște servicii, iar pe fundal se vedea biblioteca lui. Pe raft, cum puteți ghici, era această carte. A doua zi eram la Cărturești, curioasă cum sunt, să văd și eu ce citește omul acela pe care nici cum îl cheamă nu am reținut, și nici cu ce se ocupa. Așa ca tips and tricks, dacă vă postați pe social media, nu uitați să puneți și câte o carte pe undeva prin cadru, nu se știe niciodată pe cine puteți inspira.

Îmi pare o carte de impact, cu un mesaj foarte puternic, și tocmai de aceea m-am gândit să împărtășesc cu voi câteva idei cu care am rămas despre ce înseamnă succesul în viziunea lui Grant Cardone. Cartea aduce în prim plan o perspectivă foarte concretă din care să poți înțelege ce anume fac diferit oamenii de succes. Mi s-a părut că antiteza nu este de fapt între succes și eșec, ci mai degrabă între cei care au un obiectiv măreț și cei care preferă zona de confort, nivelul mediu. Conceptul cheie aici este acțiunea înmulțită cu 10.

Am să fiu sinceră și voi scrie din memorie câteva idei care mi-au stârnit un aha, ca să nu ne pierdem într-un rezumat care nu țintește unde trebuie. În anii de școală am învățat la un nivel foarte exact, profesionist, cum se face un rezumat, însă lucrurile se mai schimbă în timp, iar astăzi aș muta un pic focusul pe “spune-ne mai bine ce ai reținut din textul acesta și la ce ne folosește”.

Foarte interesantă, tranșantă și directă mi s-a părut viziunea aceasta: “Dacă nu ești primul, atunci ești ultimul”. Grant Cardone este un nume foarte cunoscut în domeniul vânzărilor, și asta se datorează scopului în sine pe care și l-a setat, de a deveni cel mai bun în domeniul lui, de a fi peste tot. El pledează pentru a-ți stabili niște obiective mărețe, mai sus de orice medie, pentru care să muncești de 10X mai mult decât te-ai gândi.

Pune foarte bine punctul pe i, am simțit pe parcursul lecturii că îmi vorbește personal. Caută acele credințe limitative pe care le-am integrat noi și le scoate cu multă lejeritate la suprafață. Societatea ne educă să devenim niște oameni mediocri. Nu de puține ori auzim de la cei din jur observații de tipul “La ce îți trebuie ție asta?”, “E ok să fii liniștit și la locul tău”, “Ești bine așa”, “Lasă, nu te stresa, mănâncă ceva și culcă-te”, “Să fim sănătoși, nu ne trebuie nimic altceva”. Ai auzit și tu asta mereu, nu-i așa? Manifestul lui este de a depăși ideile acestea și de a îndrăzni să visezi la mai mult, fie pe plan personal, fie profesional. Iar în momentul în care ți-ai setat un obiectiv “absurd”, să nu te oprești nicio secundă până nu îl atingi.

Autorul urmărește să schimbe felul în care oamenii au depreciat anumite cuvinte/idei. De exemplu, a fi obsedat de scopul tău este un comportament blamat. Grant privește exact invers situația, un om obsedat de ceea ce vrea să obțină este cineva de apreciat pentru că se trezește și merge la culcare cu obiectivul lui în minte. “Obsesia nu este o boală, ci este un dar”, spune el.

Critica este un semn al succesului. Pe drumul tău se vor ivi inevitabil niște voci care te vor judeca pentru ceea ce faci. Asta înseamnă că faci ceva foarte bine. Unii oameni te privesc prin propriul lor filtru, se lovesc de propriile lor temeri și tocmai de aceea, din inerție, vor spune că nici tu nu poți reuși. Îmi vine în minte o glumă care a tot circulat pe social media: “Cei care ați trăit mereu pentru ce va spune lumea, până la urmă ce a spus?”.

Am reținut o scurtă poveste pe care o spune. Stătea pe canapea într-o seară și se uita la meci. Un partener al lui de afaceri l-a sunat și i-a spus că ar avea nevoie de sprijin pentru că afacerea lui este în declin și nu prea mai are clienți. Grant l-a întrebat “Ai văzut că se difuzează meciul în seara asta?”. “Da, mă uit și eu la el”. Răspunsul îmi pare foarte captivant: “Nu înțeleg cum poți să te uiți la meci în situația în care ești, în loc să fii peste tot și să împarți pliante despre serviciile tale”. Poate sună a poveste motivațională tipic americană, însă este un mesaj de reținut, zic eu.

Cartea prezintă multe întâmplări pe care le-a trăit în business-ul lui, nu voi detalia, că nu așa se face o recenzie, vor spune unii. Dar ce mai contează cum se face atunci când unele idei ne rămân și ne inspiră?

Ziua internațională a cuvântului Mulțumesc

Nici nu am apucat să termin cafeaua, că primesc un mesaj în plicul Whatsapp. Doamna dirigintă Gilda Preda îmi mulțumește că a avut o elevă ca mine. Există, pentru fiecare dintre noi, acea persoană care la un moment dat a rostit cuvintele magice „am încredere în tine”, „te descurci excelent”, „ai talent”, „ești cea mai bună”. Ei devin un fel de oameni-amuletă și chiar pot schimba destinul cuiva dacă apar în momente-cheie. Tot doamna dirigintă mi-a spus că astăzi este ziua cuvântului „Mulțumesc”, așa că o să preiau exercițiul acesta pentru a mulțumi câtorva oameni și câtorva oportunități care s-au ivit pe drumul meu. Ca să nu ignor etica academică, precizez că imaginea și conceptul de mai jos îi aparțin doamnei diriginte.

Cap de listă, părinții mei, care mi-au fost alături de la primul pas, care își amintesc exact cum stâlceam primele cuvinte, cât de firavă dar ambițioasă eram de mică, așa cum sunt și acum, cu niște viață adunată în spate și ceva de zis, despre lume, despre una, despre alta. Retrăiesc, de parcă a fost chiar ieri, momentul când am făcut împreună primele calcule cu bețe de chibrit, când, după ce aveam satisfacția lui 1+1 și a lui 2+1, m-am pus pe un plâns zdravăn că nu știam cum să fac cu 0+0, o cifră pe care nu o mai auzisem și care suna „academic”. Era și normal, viața are nevoie de consistență, vidul, golul, mereu ne vor întrista. Mă gândesc apoi la bunicii mei, lângă care am deslușit primele cuvinte într-o carte, primul cuvânt a fost…”citară”, la ora când în capul meu c lângă i se citeau firește “chi”. Am avut norocul să cresc într-o casă plină de cărți, cu biblioteci impresionante în ochii mei. Vreau să îi mulțumesc și mătușii Nuca, pentru că ea reprezenta la anii aceia un ideal de frumusețe spre care am aspirat mereu.

Din anii de școală și de facultate aș alege câteva nume cu rezonanță pentru formarea mea, doamna dirigintă Gilda Preda, care mi-a insuflat iubirea pentru cuvânt, pentru literatură, cu care am dezvoltat o prietenie foarte frumoasă, doamna profesor Olga Bălănescu de la Literele bucureștene, pentru că a văzut la mine, dezinteresat, pe principiul foii secretizate, un potențial foarte mare pentru cercetare academică, doamna profesor Cristina Bogdan, decan al Facultății de Litere, pentru că îmi este un model de rigoare, de verticalitate, doamnei profesor Ileana Mihăilă, îndrumătorul meu de doctorat, pentru că m-a susținut chiar și când nici eu nu prea mai credeam că aș putea duce la bun sfârșit ceea ce am început.

Pentru anii mei de studenție, îi mulțumesc Mirelei, vecina și prietena mea din copilărie, pentru cele mai reușite party-uri și seri la cămin, pentru cele mai bune zile la facultate, cot la cot la cursuri și la examene, cele mai memorabile ieșiri în oraș, iar dintre colegele de cameră, lui Vixuț, care a devenit ACEA prietenă, care m-a apreciat și m-a încurajat constant, care a venit și a rămas, cu care rezonez și care este în inima mea indiferent de distanță sau data din calendar. Sunt foarte mulți, iar ei știu cât prețuiesc să îi am alături și vreau să le mulțumesc tuturor prietenilor mei cu care am adunat nenumărate amintiri și experiențe, atât de multe că nu mai am memorie prin niciun spațiu virtual să le pot păstra.

Ca o suprascriere, îmi mulțumesc mie că am fost acolo să trăiesc toate astea. Desigur, atât de mulți oameni se perindă prin viața noastră, că nici nu am reuși să prindem în cuvinte urma pe care au lăsat-o, iar celor care m-au descurajat, care ar fi vrut să îmi pună vreun băț la roată, care nici nu m-au văzut trecând, îmi cer scuze, dar nu am obiceiul să le mulțumesc.

Cum mi-am prelungit anul cu o oră

Anul care a trecut a fost unul foarte bun pentru mine, ca un carusel de momente-cheie. Prima mea căsuță, cumpărată de mine, unde m-am așezat ca într-o cochilie zugrăvită în culorile sufletului meu. Vacanța de ziua mea pe Coasta Amalfi, deja o tradiție-declarație din partea prietenilor mei, care nu ezită să îmi arate că mă prețuiesc. Vama Veche, pentru prima dată, pe care am trăit-o la maximum, semn că-s încă tânără. Primii oaspeți nocturni, Vix și Paulina, deci primele încercări de ospitalitate. Primele rețete încercate împreună cu Jamila care, fără falsă modestie, chiar au ieșit foarte bine. Neptun cu familia mea, tradiție anuală, plimbările prin stațiune seara, lacul cu nuferi, lebedele, berea pe plajă, toate la locul lor. Coasta de Azur cu Vixuț, absolut specială, și coasta, și ea. Nopțile și zilele lungi și grele, cu scrierea referatelor științifice, pe care le-am susținut în termen. Creta cea colorată și veselă, cu plajele ei deosebite, cu urcări și coborâșuri, flora mediteraneeană, stânci și pietre-n apă, cocktailuri și pahare de vin aromat, serile la piscină cu muzică și dans. Craiova și Școala doctorală de toamnă. Sighișoara cu fratele meu, de vârstă mai mic, dar ca postură mai mare.

Și-acum că am enumerat câteva amintiri de cursă lungă pe care deja le-am arhivat în cufărul meu și în memoria afectivă, cum să nu îmi fi dorit să prelungesc anul ăsta cu măcar o oră? Zis și făcut, am luat bilet și am plecat la aeroport, cu noaptea-n cap, cum îmi place mie. Șoferul de Uber, o apariție cool, brunețel, parfum interesant, geacă de piele, ce să mai vrei, la fix a venit la Radio Impuls melodia cu Scuze băiatu’, azi nu răspunde…abonatul. Aproape nici nu a mai contat că mai era un minut până pleca trenul de 4:30 spre aeroport, la care am alergat de mi-a sărit…pălăria. În rest, rutina mea, bocanci care bipăie, parfum de la Victoria’s Secret, cafea de la tonomat în așteptarea îmbarcării, micul dejun în avion.

Prima oprire, Eindhoven. Nu mă gândisem să fac aici o prezentare practică despre “Cum să ajungi în punctul x și în punctul y”, but here I am. Pentru a pleca din Eindhoven spre orice oraș din Olanda, trebuie parcurs drumul de la aeroport până la Eindhoven Centraal, cam la 20 de minute distanță cu autobuzul 401, care se ia fix din fața aeroportului. Se poate plăti biletul direct în autobuz cu cardul, cu condiția să îl validezi atât la urcare cât și la coborâre și costă 3 euro. De la Eindhoven Centraal am luat bilet spre Rotterdam, unde m-a așteptat Vix, peronul 9. Sărind într-un picior, ba la propriu, ba la figurat, ne-am luat prima cafea, să avem în drum spre casă. Mai-mai să nu mai pot ieși din gară, rătăcisem biletul prin buzunar, iar în Olanda trebuie biletul atât ca să intri în gară, cât și să ieși (uneori Bucureștiul îmi pare bandă rulantă). Am intrat în magazinul care ne reprezintă pe noi două, Tobacco&Cosmetics. Când să ajung la prietenii mei acasă, am rămas surprinsă să văd cum în Rotterdam intri din stradă direct în casă și, mai mult decât atât, când ieși din casă vezi direct canalul cu valurile agitate. Nu m-am putut opri să nu mă holbez pe fereastră toată ziua, să văd câte un vapor care trecea prin fața casei. Cred că descrierea mea despre Olanda seamănă deja cu cea din Balta Albă a lui Alecsandri. Seara, prietenii m-au invitat la un restaurant libanez, cu 10 feluri de preparate specifice și vin roșu ca al nostru, poate chiar era vin din Moldova sau de Murfatlar, cine știe. Când am revenit, Vix și Petru au deschis pentru mine șampania aia bună pe care o aveau, mereu mă simt iubită cu oamenii ăștia. Am scris rezoluții pentru noul an și, inexplicabil, parcă pixul s-a blocat pe foaie, semn că ne-am maturizat și alegem mai cu grijă obiectivele care chiar ne plac și ne sunt de folos.

A doua zi am fost împreună la brunch la Euromast Rotterdam, un turn înalt cu vedere panoramică. Două sute de poze mai târziu, am pornit spre Blaak, o zonă unde m-am întâlnit cu Anca și Cristi, doi prieteni vechi și noi, cu care am petrecut restul zilei, ba la o ciocolată caldă “mare”, ba la un restaurant japonez, ba la un pub englezesc unde m-au servit cu o bere de care nu mai băusem. Cu riscul să repet, cred că destinațiile acestea nu sunt despre ce vezi, ci despre oamenii pe care îi ai alături. Seara am scris o poezie împreună cu Vix și Petru, poate vreodată vom avea curajul să o publicăm, deși…puțin probabil.

Duminică am pornit spre Enschede, un orășel la granița cu Germania, unde am petrecut revelionul. M-au impresionat căsuțele de acolo, cu ferestrele larg deschise spre…stradă, fără draperii. Aproape ne-am autoinvitat lângă bradul lor și la masa tuturor. Foarte deschiși oamenii acolo, într-un fel de neconceput pentru anxietatea mea. Am fost primiți cu multă căldură de rudele lui Petru, niște oameni deosebiți, care s-au întrecut să facă totul cald, frumos, confortabil pentru toți oaspeții, și nu puțini. După ce s-au succedat prin cană cafea, ceai, apă, vin, țuică și câte și mai câte, ne-am îmbrăcat frumos și am început petrecerea de Anul Nou. Nu am mai văzut niciodată atât de multe focuri de artificii și atât de spectaculoase, aproape toți oamenii din cartier aveau câteva de aprins. Mi s-a părut foarte frumos cum, la miezul nopții, vecinii au pornit pe la fiecare casă să-și strângă mâinile și să își transmită cele mai bune urări.

Day 1. 100.000 de flori pentru Diana, sărbătorita zilei, pe care am așteptat-o toți într-un glas cu tradiționala cântare. Iarăși cafea și tort, plus brioșele acelea de neuitat. Însă ceea ce chiar nu voi uita, meciul de fotbal unde am câștigat cu 3-2 sau 3-1, cui îi pasă, cu două goluri înscrise de mine în bocanci înalți, pantaloni evazați și cu pălărie pe cap. Tot memorabil a fost joculețul de Secret Santa pregătit de familie, cu zeci de cadouri frumos ambalate, cu câte o ghicitoare sau poezie care să ajute persoana să ghicească ce se află înăuntru, cu peruci amuzante și chef de joacă pentru mici și mari. Destul de intens jocul, căci nu te puteai atașa de niciun cadou, când poate zarul tău spunea că trebuie să dai toate cadourile cuiva, să faci schimb, să te muți la cadoul din stânga și tot așa. Când cronometrul a sunat, am rămas fiecare cu sute de râsete, urări, amintiri frumoase cu oameni veseli.

De scris, aș mai scrie, dar mi-e teamă că s-o-nsera. Sper ca în noul an să am bucuria de a consemna aici zeci de experiențe, așa cum au trecut ele prin filtrul inimii mele.

Cugetări pe marginea romanelor lui Narine Abgarian

Pe Narine Abgarian nu aveam cum să o ratez, mai ales când titlurile ei sunt promovate cu atâta consecvență de librăriile de la noi, care o țin cap de afiș și carte-n vitrină. Am descoperit-o prin romanul Din cer au căzut trei mere, despre care scriam la un moment dat, cu multă emoție, ceea ce am trăit, la nivel personal, intim, luând parte la jocul narativ propus de autoarea armeană. Iată ce scriam atunci:

„Din cer au căzut trei mere”, iar Narine Abgarian mi-a oferit și mie unul copt, aromat, crocant, nu întâmplător azi, duminica, ci pentru că timpul acesta păstrează în curgerea sa un sacru deplin, pe care mi l-am amintit pe îndelete.

Se spune că un roman bun nu poate fi descris sau povestit și regula se aplică negreșit și în cazul acestui roman-basm, inefabil. Totuși, călătoria inimii pe ulițele satului Maran mi-a purtat pașii și gândurile neobosite către propriul sat natal, unde am avut norocul să cresc alături de străbunicii mei. Ba chiar am putut să întrezăresc niște scene de viață de dinainte de ei, poate cu stră-stră-străbunicii mei, pe care niciodată nu i-am cunoscut în realitatea palpabilă.

Am văzut-o din nou pe străbunica împletindu-și părul extrem de lung, seara, în fața unei lumânări și cu o rugăciune arzătoare pe buze. Am privit-o mergând alene să mulgă capra și frământând aluat pentru turtele coapte apoi pe plită. Am simțit mirosul cearșafurilor spălate cu mâna ei, aduse iarna înghețate de afară. M-am cuibărit lângă străbunici în patul vechi, în timp ce străbunicul citea la becul improvizat, atârnat lângă pat, care a imprimat câte o arsură pe toate cărțile care ne-au rămas de la el. L-am auzit din nou povestind cu poftă din războiul în care a luptat. Cocoțată pe scândurica bătută în cuie pe gard, i-am admirat pe amândoi în “hainele de duminică” plecând la biserică și am stat răbdătoare la câte o masă mare, cu gogoși și vin, pe care o pregăteau pentru oaspeții lor, veri, frați, fini, vecini. Auzisem că stră-străbunicul era atunci un “om învățat al satului” și tocmai de-aceea oamenii care nu știau să citească veneau la poartă să le citească vreo scrisoare. Am plecat cu ei la câmp sau la cules de struguri. Chiar mai demult, când oamenii nici nu știau că există banii, își asigurau existența doar cu roadele pământului, iar la târgul de duminică făceau troc pentru o pereche de pantofi sau un cojoc sau alte lucruri de trebuință. De cele mai multe ori nici nu așteptau nimic în schimb, se ajutau unii pe alții prin gospodării. Sărbătorile erau așteptate altfel, casa primenită, perdelele apretate și călcate, covoarele spălate cu grijă. Plăcintele se coceau în cuptor, iar seara timpurie așternea o liniște îngerească peste hornul fumegând și peste candela aprinsă. Aveau mereu superstițiile și leacurile lor, făcute din ierburi, iar pe la spitale nici nu se punea problema să ajungă, „printre străini”.

De mult au plecat în ceruri, și-au luat hainele cele noi pregătite în dulapul din „casa mare”, câteva monede să plătească „vămile” de care vor trece pe drumul către Raiul lor. Astăzi însă, eu i-am vizitat pe rând, pe cei din trecut, și am stat la masa lor.

Este într-adevăr „balsam pentru suflet” cartea aceasta, mai ales pentru că ne reamintește că, deși noi am plecat să creștem, în același prag cineva ne așteaptă și că trebuie să ne grăbim să ne întâlnim cu ei, atât timp cât încă mai sunt răbdători”.

Este special pentru mine să observ cum aceste lecturi, așezate pe câte un scaun de cafenea sau pe câte o bancă în parc, sunt legate cu fir roșu de câte o perioadă din viața mea. Citeam Din cer au căzut trei mere la o masă din Carrefour Orhideea, în vremurile mele nomade, într-un loc pe care orice student crescut în minunatul GrozăvEȘTI, cu tumultul, tinerețea și vânzoleala lui, îl considera un fel de a doua casă.

Între cele două publicații despre care vorbesc aici, am reușit să mă mut, cu toate plantele și cu toate cărțile, în propria mea căsuță. Pe Simon l-am cunoscut aici, așezat în sicriu, cu urechile negre și inestetice, înconjurat de femeile pe la casa cărora s-a perindat de-a lungul vieții, care dezbat de zor nemulțumirea răposatului de a se înfățișa așa vizitatorilor și care decid să îi ungă urechile cu untură de rață, cunoscută pentru efectul calmant.

M-am transformat într-o ambasadoare a romanelor lui Narine Abgarian mulțumită felului unic în care ea construiește narațiunile și descrie comunități pitorești dintr-o epocă în care plutește peste tot aerul opresiv al influenței sovietice. Felul acesta de a așeza în pagini niște imagini palpabile, aerul sărat al mării care se agită pe lângă zidurile casei, podeaua care scârțâie sub pașii grăbiți ai vreunui personaj feminin abia coborât din pat, în cămașă de noapte și cu părul despletit, nu l-am întâlnit decât, poate fugitiv, la Tatiana Țîbuleac. Stilul acesta este cu atât mai special pentru mine cu cât el vorbește unei părți foarte intime a sufletului meu, care mă poartă spre ulița copilăriei.

Romanul Simon merge concentric spre figura zidarului omonim, către care converg poveștile a patru femei, așezate calm lângă sicriul lui, văduva Silvia, internată forțat într-un spital de psihiatrie, fără a-și mai putea vedea fiica, Eliza, o femeie trădată de propriul soț, Sofia, croitoreasa elegantă a cărei căsnicie va fi umbrită de imposibilitatea de a avea un copil și Susanna, o fată dintr-o familie dezbinată și ostilă, care desenează peste tot mâinile tatălui pe care nu l-a văzut niciodată. Să nu uităm de Melania, soția lui Simon, care s-a luptat toată viața cu infidelitățile soțului până când, aproape, s-a resemnat. Aș menționa-o în mod expres pe Sașia Vardanuș, un personaj aproape magic, pe care o poți suspecta ușor ca fiind Destinul însuși al tuturor personajelor. Ea apare peste tot, în toate momentele cheie, și este „elementul” de legătură, firul roșu al poveștilor întretăiate care curg de-a lungul romanului.

Aș adăuga aici și un citat foarte profund care îi aparține Annei Delianidi: „Alcătuit din povești de viață răscolitoare, romanul lui Narine Abgarian este înțelept într-un sens aproape biblic”. Mai mereu, în toate societățile, infidelitatea soțului este blamată, însă aici, eu aș lăsa loc pentru o oarecare compasiune, având în vedere că Simon a ajuns în viețile fiecăreia dintre aceste femei pentru a alina tocmai lipsa cea mare care le-a marcat existența.

„Serenadă pentru Nadia”, povești întretăiate

Un profesor reîntors la Istanbul aproape de finalul vieții sale cântă la vioară o serenadă pe țărmul Mării Negre, aproape de Șile, pe un ger năprasnic. Pentru ce și pentru cine? Am citit romanul scris de Zülfü Livaneli cu o oarecare poticneală, dată de felul în care se împletesc mai multe fire narative, într-un drum anevoios până la final. Deși titlul anunță situarea în centrul romanului a unui misterios personaj feminin pe nume Nadia, am avut impresia, din cauza amplitudinii romanului, că focusul se estompează, Nadia rămânând în plan secund. Această amplitudine suprapune planuri diferite care solicită, fiecare în parte, o anumită pătrundere, un anumit fel de a privi, și tocmai salturile acestea dintr-un plan în altul, de la cel istoric, la cel cultural, la Istanbulul contemporan, la trecerile axiologice, cu reveniri și flashback-uri, la empatia creată față de victimele unuia dintre masacrele cunoscute omenirii, la povestea Mayei Duran, cea care deapănă toate acestea și le așterne în pagini pe parcursul unui zbor Istanbul-Boston. O lectură deloc ușoară, antrenantă, dar care suscită stări felurite, curiozitate, aviditate, perplexitate, uimire, consternare, plictiseală, scepticism, dar și emoții din acelea care caută să iasă, să răbufnească prin duioșie și empatie.

Povestea Nadiei este țesută pe fundalul evenimentului scufundării vasului Struma. Romanul acesta îndeamnă la a fi curios, la a cerceta, și nu este doar cazul Mayei Duran, care răsfoiește arhive întregi pentru a afla despre identitatea profesorului Maximilian Wagner și a pasagerilor acestui vas torpilat în 1942, ci și al cititorului care se lasă purtat de aceste istorisiri. Recunosc faptul că m-am dezlipit de câteva ori din fervoarea lecturii pentru a căuta informații fie despre evenimentul istoric, fie despre unele tradiții turcești sau superstiții aferente acestei culturi. „Struma a fost o navă de pasageri care a părăsit portul Constanța la 12 decembrie 1941 având la bord 790 de pasageri de origine evreiască care căutau refugiu în mandatul britanic pentru Palestina, teritoriu aflat în acel moment sub control britanic. În urma refuzului autorităților britanice și turcești de a primi refugiații, Struma (aflat într-o foarte proastă stare tehnică) a fost izolat în carantină la Istanbul la data de 15 ianuarie 1942, apoi la data de 24 februarie 1942 a fost remorcat înapoi în Marea Neagră, unde a fost torpilată și scufundată de către un submarin sovietic. Torpilarea sa a dus la pierderea vieților tuturor celor aflați la bord în acel moment, cu o singură excepție: un tânăr de 18 ani, David Stoliar din București, care a reușit să ajungă la mal în Turcia. Reținut câteva săptămâni de autoritățile turcești, investigat, el este până la urmă lăsat să plece în Palestina.” Sursa aici. Nadia, evreică originară din România, se afla pe acest vas, mult așteptat pe țărmurile Bosforului de profesorul Max Wagner, soțul Nadiei.

Despre Zülfü Livaneli nu mai auzisem, este primul roman al său pe care îl citesc. Urmărind-o pe Maya Duran, am simțit o ușoară idealizare a vieții cotidiene prin care s-ar perinda o femeie pe tocuri, o forțare a gesturilor și a felului fluid în care se leagă secvențele. Abia după ce am terminat romanul, am înțeles și de ce ar apărea un astfel de efect, poate pentru că autorul romanului este bărbat. Nu aș fi însă categorică în această observație, mai ales pentru că majoritatea romanelor turcești pe care le-am citit au o ușoară tentă de dramatizare, te invită cumva să simți fie cosmopolitismul Istanbulului de azi, fie acele tradiții, culturi, sunete, gusturi specifice Turciei, adunate pe tot parcursul istoriei bogate a acestor locuri. Consider că, pentru a te aventura într-o astfel de lectură ar fi nevoie de o cunoaștere a priori, oricât de incipientă, a culturii turcești. Deși traducătoarea romanului, Luminița Munteanu, adaugă cu multă concizie note de subsol relevante pentru înțelegerea textului, probabil că o oarecare apropiere de această cultură ar ușura mult experiența lecturii.

Deși finalul romanului mi s-a părut foarte emoționant, tind să cred că toată această emoție putea fi comprimată dacă povestea nu ar fi pendulat între atât de multe planuri narative, într-un roman cu o întindere considerabilă. Mă bucur totuși că am adăugat pe lista mea încă un autor turc, deși Orhan Pamuk este de departe în topul preferințelor mele.

Coasta de Azur, emoții în culori

Sfârșit de iulie, început de august. Călătoria aceasta, pe Coasta de Azur, îmi va rămâne ca o lecție despre frumusețe, despre o prietenie statornică, despre calm și bunătate, despre miracole care vin când deja te-ai resemnat, despre faptul că nu există limite atunci când îți dorești ceva cu adevărat, despre speranță și încredere, despre valoarea optimismului, a inimii bune și a gândului bun. O călătorie-sărbătoare în care am celebrat câteva persoane importante, pe mine, cea care am devenit, și oamenii sinceri din jurul meu care se bucură de evoluția mea, care mă apreciază și mă încurajează necondiționat.

Pentru că într-o călătorie nu contează așa de mult destinația, ci pe cine ai alături, m-am lăsat prinsă într-un carusel de emoții fel de fel, pe care le pot numi rând pe rând și scrie în nisip. Dimineața foarte devreme în trenul spre aeroport. Emoția zborului de una singură, cu grijile subconștiente care ne încearcă pe toți acolo sus, printre nori. Cappuccino-ul acela instant, vândut în avion la suprapreț, că doar ai parte de un peisaj deosebit și îți poți distrage un pic atenția de la turbulențe. Aerul diferit al altei țări, pe care îl simți de cum cobori. Ușoara dezorientare în a găsi acel tren care merge spre centru. Surpriza de a vedea de jur împrejur o lume nouă, clădiri cu arhitectură diferită, oameni cu o anumită prezență de spirit, mai relaxată, a celor care trăiesc acolo, sau plină de uimire și curiozitate, a celor care vin să vadă. De data aceasta, nerăbdarea revederii, când știi că te așteaptă acolo două prietene vechi și noi, pe care le descopăr mereu altfel, mai înfloritoare, mai bucuroase, mai frumoase, mai cutezătoare.

Prima cafea și un carrot cake în Nisa. Prima sută de mii de poze făcute. Visul meu de a face un curs de fotografie, care prinde contur cu cât îl descriu mai mult oamenilor care cred în mine. Plimbându-te pe străzile din Nisa, ai șansa să fii surprins la fiecare cotitură, de pildă să vezi un “lac” în mijlocul orașului, pe care poți păși în zilele toride. Am redevenit pe loc copilele de 8 ani și am țopăit în voie pe asfaltul scăldat de apă. Faleza din Nisa, un scurt moment de tristețe în memoria oamenilor nevinovați care au mers acolo la un concert și nu s-au mai întors acasă. Urcăm spre o cascadă, un loc cu vedere panoramică asupra orașului și a mării. Apa aceea ne-a energizat după o urcare cam greoaie. Ne instalăm în apartamentul închiriat, eu și Vix. Locul acela se simte ca acasă, cam ca orice loc în care ești cu oamenii dragi sufletului tău. Ce să mai spunem de norocul de a avea cea mai bună boulangerie chiar vis-a-vis. Când ai ochiul format de așa natură, cel mai bun croissant poate fi cumpărat de oriunde, cel mai bun loc din lume este cel unde te afli chiar acum. Seara am plecat entuziasmate spre plajă, unde Cris a adus un vin d’Alsace alb foarte aromat și pahare să sărbătorim. Ce sărbătorim? Un drum îndelungat, uneori anevoios, spre conștientizările valoroase de la vârsta aceasta. Este normal să fii tu însăți, să râzi și să plângi, este normal să îți dorești un loc mai bun, o viață mai bună, să te pui în primul rând pe tine pe primul loc, într-un fel blând, fără să îi înlături pe ceilalți. În orice relație cu oamenii este bine să îmbrățișezi și dezamăgirea, și disconfortul, chiar și conflictul, atâta timp cât rămâi acolo răbdător, să lupți pentru vindecarea unei răni sau a unei emoții puternice. Ridică-te și rostește ceea ce îți dorești, ceea ce îți place și ceea ce nu îți place, și nu uita că oamenii sunt buni și că fiecare, la fel ca și tine, se străduiește să îi fie bine. Sărbătorim autenticitatea, curajul și încrederea de sine.

Duminică. M-am îmbrăcat cu rochia mea preferată ca pentru o sărbătoare, fără să știu ce zi provocatoare ne era scrisă. Dispariția portofelului în trenul spre Èze Village a fost, de fapt, o lecție foarte prețioasă. Graba strică treaba, agitația este inutilă, nimic nu este atât de urgent. Să îți fie furat un obiect nu este o tragedie atât de mare, deși aduce o suferință. Nu este atât de grav nici dacă aveai acolo toate actele și toți banii, sunt doar obiecte care pot fi refăcute oricând. Nu ești victima unui furt pentru că arăți bine sau ai o rochie colorată care iese în evidență, o victimă este o victimă oricum ar arăta și orice justiție corectă pornește din punctul acesta. Este reconfortant să faci haz de necaz. Am realizat că acesta este un caz banal chiar și pentru oamenii legii. La secția de poliție mi s-a spus simplu și relaxat: astăzi avem închis și, în plus, suntem în grevă, veniți mâine, vă vom da un document cu care să vă puteți întoarce în țară. Lumea nu va sta în loc pentru suferința ta. Când mă resemnasem și când am decis să mergem totuși spre Èze Village, așa cum ne propusesem, am primit un mail de la cineva, cu titlul “Buletin Franța”. Cineva găsise cartea de identitate. Mi-am dat seama că sunt un om norocos, că trebuie să fi făcut ceva foarte bine în viața mea. M-am bucurat că măcar ceva voi primi înapoi. Nu ne mai încăpeam în piele de bucurie. Ceva de ținut minte – dacă pleacă trenul/autobuzul chiar din fața ta, nu e panică, mereu vine altul, iar asta este valabil cu orice oportunitate pe care ai pierde-o. Vacanța nu este un context contracronometru, nu trebuie să fii undeva la o anumită oră, deși simți tot timpul că ai vrea să profiți cât mai mult de fiecare minut și de fiecare locșor. Și încă ceva, pantofii cu toc arată grozav la oricine, dar dacă sunt incomozi la drum mai lung, profită de ocazie și mergi desculță. Dacă nu îți place un restaurant sau nu este potrivit pentru tine, este ok să mergi mai departe să cauți altceva. Este normal să refuzi politicos un serviciu și să cauți ceva care îți place. Viața este foarte scurtă ca să rămâi acolo unde nu ai fi vrut, să accepți lucruri sau situații care nu îți plac prea mult.

Seara am mers cu Vix să luăm buletinul de la Gara din Beaulieu-sur-mer, unde am avut parte de un miracol. Mariola, o doamnă drăguță, găsise portofelul în tren și mi l-a înapoiat intact, cu toți banii și toate actele. Bucuria aceea a fost inefabilă. Oricum noi am fi sărbătorit ziua aceea pe plaja din Beaulieu, cu un pahar de vin pe care îl aveam deja pregătit, dar de când există bunătate necondiționată pe lumea asta, am putut sărbători chiar mai mult, la apus. Cheers pentru omenie și prieteni buni, care nu te lasă la greu!

Luni. Monaco. Nu am văzut niciodată atâta frumusețe, curățenie, bogăție, luxurianță. Trebuie să recunosc că aspir spre lucrurile acestea și nu îmi pare rău deloc. Mai ales că știu sigur că în viață poți obține absolut tot ce îți dorești, cu condiția să îți dorești cu adevărat. Două mii de poze mai târziu, beam o cafea cu Vix aproape de Monte Carlo și admiram felul acela relaxat de a trăi, acel standard de viață în care nu știi în ce magazin să intri prima dată, Gucci sau Valentino.

Cred că și mai mult mi-a plăcut Plage de la Mala, din Cap d’Ail, o plajă retrasă, înconjurată de stânci, cu o apă azurie și nisip fin. Acolo parcă și vremea e perfectă, natura e mai dezlănțuită, cu fel și fel de culori și plante mediteraneene, drumurile care coboară spre plajă sunt pline de smochini, din loc în loc sunt cișmele cu apă potabilă și, dincolo de case foarte mari și bine întreținute (recunosc că aici sunt cam mici cuvintele să descriu ce au construit francezii acolo), se deschide marea, cu briza ei minunată, cu peisajul de vis, cu valurile calde, unde ba mai admiram o barcă, ba o mai admiram pe ea, prietena mea cea mai bună. Așa de mult ne-a plăcut plaja aceasta, că am revenit și a doua zi.

În ultima zi am mers la Menton, un alt orășel de pe Coasta de Azur, foarte colorat, unde se organizează anual și un festival al lămâilor. Mai în glumă, mai în serios, recomand să mergeți mai întâi în aceste orășele și abia apoi la Monaco, ca să aibă farmec și celelalte locuri. Aici glumesc, fiecare căutăm altceva prin călătoriile noastre.

Nu aș uita adevăratul motiv pentru care am plecat în vacanța aceasta, ziua de naștere a Victoriei, căreia îi mulțumesc pentru că există și pentru că este unul dintre puținii oameni cu care pot să fiu eu însămi, fără nicio ezitare. Până și personalul restaurantului Le Magnan au venit cu artificii să îi cânte Happy Birthday. La mulți ani, Vixuț! Ești superbă inside-out!

Play me a memory – o piesă interactiv-senzorială

Când am venit în București să studiez, nici nu aveam idee câtă viață socială și culturală încape în acest oraș. Datorită curiozității și energiei de a căuta și descoperi locuri, experiențe felurite, oameni din diferite domenii, m-am adaptat destul de repede și, dacă aș face o listă cu toate spațiile pe unde m-au purtat pașii, mereu pe drumuri și mai puțin pe acasă, cum se cuvine să recunosc, nu aș uita să adaug Cuibul Artiștilor. Este un concept de teatru interactiv gândit de tineri pentru tineri ca noi. Crezul lor este că arta este acel lucru nobil, “pansamentul” la care toți oamenii trebuie să aibă acces, spărgând miturile unei arte exclusiviste. Teatrul acesta pe care îl regăsim chiar în incinta Facultății de Ingineria Instalațiilor, deși facilitează accesul liber pe baza unei donații ulterioare, păstrează totuși o calitate foarte bună a spectacolelor. Ba chiar îndrăznesc să spun că artiștii Cuibului reușesc performanțe comparabile cu ale marilor teatre din capitală. De aceea nu ezit nicio clipă înainte de a recomanda acest spațiu cunoscuților sau studenților mei. Unde să mai adaug și că echipa creează acolo o atmosferă caldă, cu socializare la un pahar de vin oferit de ei înainte de spectacol.

Ultima lor piesă, la care am fost de curând, se intitulează “Play me a memory” și este un concept propus și regizat de Serin Jemaa și Victor Țăpeanu. Îndrăznesc să consider piesa ca fiind interactiv-senzorială deoarece actorii, printr-o forță și o energie formidabilă, reușesc un joc intrigant prin care invită spectatorii să se implice în scenele de intensități diferite: te poți alătura, chiar și tăcut, unui scandal legat de telefonul care sună aproape enervant și la care nu răspunde nimeni, poți alege o mireasă din multele care dau buzna în sală, sărind de pe scenă, poți fi alături de o gravidă din multele care sunt pe punctul de a naște sau poți râde în hohote luând loc la o reuniune între prieteni. Este atât de interactiv încât poți suspecta în orice clipă că ești chiar tu unul dintre actori. Există un narator care te invită să îți răspunzi la câteva întrebări, o voce care strecoară aproape pe nesimțite în mintea fiecăruia o amintire particulară, poate primul moment pe care ți-l amintești despre tine, începuturile conștiinței de sine, poate gustul mierii sau al laptelui cald. Aș pune aici și mirosul hainelor înghețate, aduse de pe culme iarna, dar tare mi-e că asta e doar ceva ce am scornit eu lăsându-mă prinsă de jocul lor. Piesa mizează pe actualitatea noastră, în care tot mai mulți oameni aleg să se cunoască, să se descopere, prin intermediul amintirilor care ne-au configurat existența. Rememorarea poate vindeca unele traume sau poate explica bună parte a echilibrului nostru afectiv.

Este percutantă profunzimea ideilor pe care regizorii le-au adus în scenă, metaforele pe care ei le-au transpus în imagini care rulează pe un ecran sau prin gesturile și expresiile actorilor. Privim câteva meduze în mediul acvatic și cădem pe gândul că ele au impresia că se deplasează singure în marea infinită. La fel ca ele, nu suntem și noi oare, într-o mare a noastră, în care ceva ne poartă ca niște curenți de colo-colo, acel ceva inefabil, atât de abstract încât alegem să îl ignorăm? Cred că cel mai zguduitor moment este creat de vocea care se aude la celălalt capăt al firului și care ne-ar putea spune fiecăruia în parte, cât timp mai avem la dispoziție în viața aceasta. Un moment răvășitor, care ne-a pus pe gânduri chiar și după terminarea spectacolului. Cum s-ar schimba viața noastră dacă am afla exact cât mai avem de trăit? Pe scenă au răsunat doar câteva intervale – trei zile, două luni, opt minute, însă “tema” cu care pleci acasă e mai greu de calculat. Spectacolul are un fundament transcendent, se dorește a fi mai mult decât ceea ce se vede, decât ceea ce se aude. Jocul nostru la scară mică este insignifiant, o scoică în ocean sau ceva chiar mai mic de atât. Personajul principal este memoria noastră, atât de intimă, încât nici nu pot intui în câte imagini, mirosuri, gusturi, culori diferite a fost transformat mesajul piesei.

Noul An nu există, exiști doar tu

Timpul nu trece, doar noi trecem prin timp. Este adevărat că noi ne ghidăm existența în funcție de niște date din calendar, mergem prin lume având în gând cifrele care ne dau identitate, anul și data nașterii, anul curent, vârsta pe care o avem. Zâmbim șăgalnic mereu când încercăm să ghicim vârsta cuiva sau când cineva intuiește că am fi mai tineri decât în realitate. Schimbările de prefix vin în viața noastră cu fel și fel de emoții, de celebrări, cu baloane colorate, agitarea vinului spumant, artificii. Fiecare în parte și toate la un loc dau culoare unei existențe care altfel ar fi monotonă. Sărbătorim trecerea timpului pentru că, dacă nu am sărbători, el tot ar trece.

Cu calendarul fixat pe perete sau pe birou, cu agenda în sertar, cu lista de obiective așternută pe hârtie sau memorată la miez de noapte, în prag de An Nou, suntem pregătiți și determinați să avem un an excelent. E acolo un pic de magie care ne dă speranță, un fel de reînnoire a noastră, o mică renaștere. Studiile arată totuși că un procent foarte mic de oameni îți îndeplinesc acele obiective și că, nici măcar nu va fi trecut luna ianuarie că majoritatea visurilor mărețe vor fi fost deja uitate, praf de stele. Cerneala nouă pe hârtie, aspirațiile înalte, un număr nou-nouț în calendarul anilor nu sunt totuși o condiție pentru fericirea cuiva. Zece secunde numărate în sens invers nu ne dau o nouă vitalitate, o pregătire mai bună, competențe noi, o dezvoltare personală avansată, o mai bună gestiune a banilor, mai multă putere de muncă, un job nou sau o casă a noastră. Primul minut din Noul An ticăie odată cu bătăile inimii aceleiași persoane care am fost și anul trecut.

În copilăria mea, la fel ca mulți alți copii, eram fascinată de listele de început de an, de agende, de jurnalul meu, aveam mereu sentimentul reînnoirii. Simțirea aceasta s-a estompat cu timpul, iar acum, când abia am început “un nou capitol” din Cartea care se scrie fără cuvinte, sunt doar recunoscătoare pentru toate experiențele bogate care au apărut pe drumul meu, pentru toți oamenii buni de la care am învățat câte ceva de folos. Am câteva visuri pe care le văd cu ochii deschiși dimineața la cafea, dar merg mai departe fără liste, aceeași eu, privind calm spre ce aduc zilele…cărora învăț să le uit denumirile, orele.