Gisellemicle's Blog

Lumea nu e altceva decât o pungă imensă cu porumb pentru pop-corn. Timpul este energia necesară transformării, iar atmosfera – pereții subțiri ai pungii, pereți pe care ne mai încumetăm să-i străbatem din când în când, dar care nu ne permit o evadare adevărată. Suntem cu toții niște boabe amărâte care tind să erupă. Cu toții încercăm din răsputeri să răzbatem pelicula subțire care ne ține comprimați și să devenim floricele. Visăm și încercăm din răsputeri să ne învingem limitele de boabe, dar, din păcate, fără o anumită perioadă de timp menită să ne coace, nu putem decât să ne înfierbântăm și să clocotim în sine.

Există greșeli. Există boabe care erup fără să explodeze în alb. Sinuciderile sunt boabele pe care le găsești la fundul vasului cu floricele și pe care le ronțăi în speranța să fie destul de fărâmicioase pentru ca să le poți devora. Diferența majoră dintre noi și cerealele despre care vorbesc este că noi conștientizăm, măcar la un anumit nivel, situația în care ne aflăm și încercăm să devenim mai mult decât niște boabe chiar pe parcursul coacerii. Evident că asta e imposibil. Unica metodă prin care poți înflori este moartea. Și nu moartea subită, provocată de un accident de împrejurări sau cea provocată de tine însuți, ci moartea ca rezultat final al coacerii noastre de către timp. Poate că ar trebui să existe două cuvinte diferite pentru moartea ca rezultat al prelucrării oamenilor de timp și moartea ca accident de împrejurare sau de personalitate. Poate că între ele există o diferență mai mare decât diferența de timp. Sau poate că moartea survenită prin accident nu este decât o bobiță prematură care a răbufnit. O bobiță care e destul de puternică pentru a îndura realitatea (oricare ar fi ea) de dincolo și care nu are nevoie de prelucrare.

Într-un final, sunt destul de curioasă care este semnificația a ceea ce se întâmplă după ce floricele au scăpat de limitele carcasei lor tăioase. Și sunt destul de frustrată pentru că ne scapă esențialul: pentru ce nu suntem gata în forma noastră inițială? Pentru ce trebuie să fim prelucrați de timp? Cine ne devorează pe noi după înflorire?

Viața mea
este o copie reușită în miniatură a naturii.
Azi plouă, mâine e soare.
Clima din sufletul meu e temperată.
Și mă roade ispita să urlu:
Ce n-aș da să fie mereu soare!!
Apoi tac
speriată de propriile cuvinte.
Doar soare e numai în pustiu.
Doar soare e numai în pustiu!!
Doamne,
mulțumesc pentru ploaie.
Doamne,
fă iarna să fie mai blândă…

A fost o data ca niciodata o fata tare-napoiata. De frumusica, era frumusica, dar sub parul de un blond oxigenat nu se afla decat un creier neted si plat. Visa totusi draguta la un oarecare baiat. El era inalt, frumos si talentat. Nici lui nu-i curgea inteligenta pe urechi, de fapt, putea forma, cu fata, una din cele mai dragute perechi. Exista doar o singura problema… Noua guvernare din țara Numaiștiucare a adoptat legi noi care nu permiteau existența cuplurilor cu IQ-ul mediu mai mare de 105 și  mai mic de 85. Scopul guvernării era să mai dilueze din prostie și să-i aducă pe majoritatea cam la același nivel de inteligență. Evident că din asta aveau să aibă de suferit mințile strălucite, fiind  nevoite să-și găsească perechi imbecile, dar astfel, lumea ar fi devenit cică, mai bună. Cică răutățile cele mai mari ar veni din lupta aprigă pentru concurență, iar prin respectarea noilor legi, lumea ar fi devenit mai uniformă, mai puțin avidă de a-i întrece pe toți și, deci, mai bună !

Dar blonduței nu-i prea păsa de marile gânduri ale guvernării. Ei nu-i păsa, de fapt, de mai nimic din lucrurile ce vizau orice altceva în afară de talentatul său prinț pe cal alb.

Prințul, la rândul lui, observase că  blonduței îi curgea saliva din urma-i și gândea că ar putea-o ajuta să-și utilizeze gura în scopuri mai… nobile. Așadar, într-o bună zi, o invită nonșalant la o bere.

Stăteau ambii , ca de obicei, pe multiubitul site odnoklassniki. El tocmai încărcase niște poze cu un porsche superb gri ce-l găsise aseară pe stradă, iar ea comentase cât de frumos îi străluceau ochelarii de soare în lumina lunii.
Apoi brusc, inimioara ei blondă și plată tresăltă de fericire când văzu că are un mesaj nou. Duse cursorul tremurând să-l  deschidă și respirația i se opri când citi următoarele :
– Pr!v3t frumuas-0 !
Se ridică de pe scaun urlând de fericire, săltă de trei ori în jurul scaunului, după care se grăbi să-i răspundă ca nu cumva să-l facă să aștepte.
– pretik, mumosule
În cele ce urmară, discuția continuă firesc, frumos și bine închegat, ca între doi oameni ce se descoperă ca pe viitori iubiți.
– 6i fa6i ? întrebă el.
– Da iak nik….. statem si ascultam muzik. u?
– Da 3u !ak ma u!tam pe la t!ne pr!n fot6i 6i ma miram de cata ginga6ie poate fi intro f3t!ta ca t!ne !
Ea leșină. Inima sa pompa sânge cu 150 de bătăi pe minut, făcând-o să rămână fără aer.
– Ei, dap ma fashi s roshasc… Shi kiar ?
-R3alina.
Urmară apoi câteva replici de umplutură, dar pe noi ne interesează deznodământul acestei minunate conversații. La un moment dat, el tastă minunatele vorbe :
– Auz… Da nu vr3i s m3rji cu m!ne la 0 p!va ?
După câteva clipe bune, sosi și răspunsul multașteptat:
– Dap kaneshna. Kum s refuz asa un patzan talkovii..

Și astfel au fost puse bazele unei minunate povești de dragoste. Urmară zile frumoase pline de salivă schimbată, țigări ieftine sorbite la lumina lunii, poze romantice cu o floare… Nopți de neuitat în dormitoare parfumate și în mașini scârțâinde… Pe scurt, toate ingredientele necesare unei iubiri adevărate. Unei iubiri dincolo de imaginabil și de înțelesul uman.
Unii consideră dragoastea o boală… Alții o văd ca pe sensul vieții. Cei mai mulți nici nu încearcă să o înțeleagă. Din ultima categorie făceau parte și eroii noștri. Ei trăiau povestea fără să-și dea seama cât de prețioasă era fiecare clipă petrecută împreună. Până la un moment dat. Într-o noapte fierbinte, gustară din riscul unui amor neprotejat. Sămânța fertilă a mascului potent se înfiripă în cernoziomul blond al prințesei și  încolți. O viață plăpândă începu în pântecele ei și creștea. Tindea spre lume și spre cunoaștere.

– Băi, îs gravidă !
Cuvintele astea au marcat o revoluție în relația lor.
– Ț-am zîs să bei piliulili ! Di și nu m-ai ascultat, fa? Amu și fașim ?
– Da le-am băut eu! Și-s dijinî cî n-o ajiutat. Asta eu țîia ț-am zâs să nu-ți scoț prezicu… Da tu nu șî nu…
– Karoci îi kapețu. Și za piliuli ai băut tu di nu ț-o ajiutat? Nu ti cred. M-amăjești.
– Dacî-țî zîc c-am băut, am băut și nu bati capu. Di și te-aș amăji? Da nu-i pe asta. Copchilu este deam. Și-i di făcut ?
– Ei și-i. Deam… Pi mini mama m-o-nvățat una. Tre să suporț consecințili. Tre s ne căstorim.

Deși propunerea nu sosise exact cum se așteptase ea, inima ei blondă tresăltă totuși de bucurie. Nu ignorase în zadar pastilele mici și roz pe care i le dăduse farmacista și nu în zadar îl convinsese să o facă neprotejat. Știa că el era împotriva avorturilor, și, în opinia ei, nu rămânea decât o soluție : căsătoria ! Soluție care îi convenea de minune !

Luna care urmă fu plină de pregătirile pentru nuntă. Aranjaseră totul ! Limuzina albă și lungă cât un troleibuz ( el insistase să fie cât mai lungă, ca să-i reprezinte metaforic sursa copilului ce sălășuia în pântecele logodnicei lui), rochia cu volănașe abundente și numeroase diamante false, costumul strălucitor al mirelui, pantofii ascuțiți și lucioși ca oglinda, localul ieftin dar cu decorațiuni pretențioase… Rămăsese un sigur lucru : pentru a se înregistra la Oficiul Stării Civile trebuiau să dea ambii testul de inteligență. Ei nici nu știuseră până acum de asta și se mirară nespus de noua lege absurdă. Începuseră să-și facă griji. Ce se întâmpla dacă media lor era mai mare de 105 ? Se putea oare ca inteligența lor să fie piedica spre o viață de familie fericită? Dar nu aveau cum evita testul, întrucât sutele de dolari oferite persoanei responsabile de el nu au putut-o convinge să treacă peste. Astfel, s-au văzut nevoiți să răspundă la multitudinea de întrebări puse de un psiholog și apoi să completeze un formular lung de un million de chestii.

Cât stăteau în camera de așteptare pentru a-și primi rezultatul, se țineau ambii de mâini, neștiind ce să-și spună unul altuia. Se priveau în ochii goi și pustii și simțeau cum frica punea stăpânire pe ei. Frica de un obstacol stupid ce i-ar fi putut îndepărta de fericirea supremă.

Când doamna psiholog ieși zâmbitoare din sală, o licărire de speranță le aprinse inima ambilor. Dar licărirea se stinse când doamna îi anunță cu un zâmbet amar pe față :
– Ne pare rău, dar nu ați trecut testul. Ați obținut un punctaj mediu de 80. Cu 75 și respectiv 85 de puncte fiecare. Cât anunță rezultatul final, făcu un semn către fiecare pentru a le indica punctajul obținut. Se părea că, totuși, ea era cu 10 puncte mai strălucită decât el.

Cuvintele ce urmară se stinseră pe fundalul tristeții copleșitoare ce pusese stăpânire pe tinerii îndrăgostiți. Nu auziră cum doamna îi anunța că dragostea nu este decât o scuză pentru a înșela sistemul și că trebuiau să-și găsească o altă pereche care să li se potrivească. Sau, dacă era o boală, un tratament potrivit avea să-i ajute să-și revină și să trăiască o viață decentă și fericită.

Ieșiră plouați din localul luxos și începură să-și reverse disperarea unul către celălalt :
– Din cauza ta, bâcule ! Dac ti fășe mă-ta mai hâtru, amu copchilu ista ave s poatî sî sî nască. Da nu, tu ești prost ca propca și nu poț s dai un test ca oaminii.
– Audz fa, eu-s precis cî ei șeva o mutit acolo. Tu mai diștiaptî ca mini ? Ț-oi da eu țîi. Tu niș doi plus doi nu poț aduna, nu tucma să ai 85 di puncti la test. Și vedz cum grăiești cu mini ! Catâ-ț altu ! Eu-s precis ș cî niș copkilu nu-i a meu.
– Și? ȘI? mai dzî o datî cî copkilu nu-i a tău! Mai dzi. Tu mă fași curvî, da? Du-ti nahui, dibilule ! S nu ti văd. Ești mai prost ca mini ș-încî dai jina pi mini cî tipa copchilu nu-i a tău ș nuș mai și. NAHUI !

Blonduța se întoarse supărată și porni spre stația de troleibuz. Se părea totuși că destinul nu-i vroia împreună. Prințul talentat porni supărat spre casă și judeca în sinea lui că îl păcăliseră cei de la Oficiul Stării Civile. Nu avea cum blonduța să fie mai deșteaptă decât el !

***

Doi ani mai târziu, cei doi se reîntâlniră. Ea era însărcinată cu al doilea copil, iar el era tot singur. Când se văzură, se îmbrățișară ca doi buni prieteni și se pupară drăgăstos pe ambii obraji, ea murdărindu-l fără jenă de rujul roșu strident. Se hotărâră să iasă la o cafea de astă dată. Astfel, aflară unul despre celălalt că ea se căsătorise până la urmă cu un poet nefericit care suferea de pe urma faptul că nu putea fi cu logodnica lui pentru că erau prea inteligenți. El era tot singur, dar plănuia să se însoare cu o avocată focoasă care rămăsese fată bătrână de pe urma IQ-ului său mult prea ridicat care o puse în situația să nu accepte nicio cerere în căsătorie în afară de a lui.

Era seară, cafeneaua era învăluită în fum, iar atmosfera era fierbinte. Dragostea, cică apusă, dintre cei doi se reaprinse și scânteie cu putere. Nu rezistară. Se iubiră pe bacheta din spate a Mercedesului cumpărat de soțul ei și își amintiră de vremurile de demult. Hotărâră să se mai vadă pentru ca să guste din vraja interzisă.

Astfel, iubirea demonstră încă o dată că legile stupide ale oamenilor, regulile moralei și nivelul de inteligență nu o pot opri. Cu dragostea nu poți lupta, nu o poți ignora, nu o poți stăpâni. Dragostei poți numai să i te supui. Și s-o trăiești. În pofida a orice îți stă în cale !

P.s. Mulțumiri speciale Doinei, autoarea primelor 6 fraze. 🙂

Într-o frumoasă zi de vară, când gândurile-mi erau departe de a fi frumoase, am pornit să-mi descarc urâciunea într-un mediu în care orice doză, oricât de mare, de urâțenie nu are nicio putere. În natură. Sau, mă rog, într-un fel de improvizație a naturii destinată anume celor ca mine, încărcați de nefrumusețe. Sau preaplini de opus. Într-un cuvânt, am pornit să alerg în parc. De fapt, am pornit să mă plimb, dar în momentul în care pașii reali îmi păreau mult prea mici în comparație cu salturile uriașe ale gândurilor urâte din mine, am hotărât să alerg. Din răsputeri, furioasă, încruntată și neoprită. Simțeam că am nevoie de ceva care să mă liniștească. Nu găseam nimic. Întrucât forțele mele de om uman care nu face mai nimic sport  m-au forțat să încetinesc, însă gândurile-și mențineau răutăcioase ritmul nebunesc, căutam cu disperare orice în care mi-aș fi putut descărca furia. Mi-am alergat ochii rapid prin preajmă și mi-am găsit victima. Era mică, nevinovată și neagră. O pietricică numai bună de dat cu piciorul în ea. Numai bună de îndrumat pe o traiectorie inutilă, dar cât se poate de folositoare. Am început să dau cu putere în ea. Ea alerga înnebunită sub îndemnul piciorului meu, însă o găseam cu ușurință în ascunzișul ei copilăresc de ridicol. Eram plină de furie, iar jocul acesta inutil a durat zeci de minute bune. Dădeam cu piciorul, ea fugea, se oprea. Mergeam cu pași apăsați până la ea, dădeam cu piciorul, ea fugea, se oprea. Și tot așa. Am scos-o din iarbă, de printre buruieni, din găuri de asfalt, de printre copaci. Nu avea unde să fugă. Evident, ca orice joc care se respectă, jocul meu inutil avea și el regulile sale inutile. Nu aveam voie să o ating cu mâna și orice alte pietre mă lăsau indiferentă. Scopul meu suprem era să o aduc acasă cu ajutorul acestei metode neobișnuite de transport, evident, după ce-mi consumam furia prin întregul parc.

La început, era amuzant, distractiv. Aveam o provocare, urmăream un țel. Furia mea nu urma o cale fără destinație. Mă amuzam privind reacțiile oamenilor pe lângă care treceam și de lângă picioarele cărora azvârleam pietricica în cazul în care aceasta alegea să se ascundă acolo. Unii mă priveau ca pe o nebună. Alții, mă luau în râs. Alții mă priveau admirativ, deși, mai puțini. Apoi am obosit. Mă plictisea drumul neted, mă iritau provocările. Privirile oamenilor, de orice fel, mă enervau dincolo de imaginabil. Dădeam cu furie în ea pentru că-mi creasem singurică reguli de neîncălcat. O aruncam cu mai multă putere pentru ca să pot merge cât mai mult timp până a ajunge la ea, să mă pot bucura puțin de libertatea cu care mă binecuvânta absența poverii pietrei, dar era în zadar. Mă apropiam inevitabil de forma ei micuță, neagră și nevinovată și nu aveam  încotro. Trebuia s-o împing mai departe.

Mă tenta extrem de mult s-o las baltă. Eram destul de departe de ieșire, iar creierul meu refuza să accepte că trebuie să urmeze niște limite inutile impuse de el însuși. Dar, cu toate acestea, nu am renunțat ușor. Mergeam zombificată și impasibilă și-mi urmam drumul, pe jumătate impus de mine, pe altă jumătate condus de pietricică. Ea era cea care mă conducea. Eu îi dădeam impulsul, ea alegea calea. Eu o îndrumam pe calea cea dreaptă, ea o lua pe dealuri. Îmi venea s-o strivesc, s-o fac să dispară, dar o urmam. Am continuat jocul până când iritarea mea a atins cote aproape de maxim. Atunci, m-am aplecat furioasă și umilită de înfrângere și am pus-o în buzunar, strângând-o cu forță. Vedeți voi, nu vroiam s-o părăsesc acolo, în parcul prăfuit și uitat, ca și cum nu mi-ar fi servit drept țel. „Dar, la urma urmei! Era doar o piatră!” veți spune și-mi spuneam. Da, dar într-un oarecare fel, ea căpătase o importanță colosală pentru mine, reprezentând un simbol al înfrângerii mele și totodată și al nenumăratelor victorii pe care le-am acumulat pe drumul plin de iritare. Am ajuns acasă, am pus-o undeva pe un raft în dulap, mi-am alungat gândurile negre și am uitat.

Dar totuși mă bântuie o idee căreia nu pot să nu-i dau glas. Am asociat piatra, acel obiect inutil cu unele principii pe care ni le punem în viață. Anume acel set de reguli pe care le are fiecare și peste care încearcă să nu calce niciodată, care par atât de fără sens pentru cei din jur. Mă întreb dacă are vreun rost să-ți pui principii inutile ca piatra pe care am ochit-o drept victimă și dacă da, până când trebuie să le urmezi? Până la capăt? Dar dacă obosești? Oamenii te privesc ciudat, tu obosești, ajungi la un moment dat când principiul te conduce pe tine, și nu tu pe el. Atunci când ești pus să alegi între principii și vise, ce-ar trebui să faci?

Printre atâtea fețe acre pudrate cu dreptate, printre atâtea peruci albite de seriozitate, printre aceste zâmbete ironice de orgoliu, unde să-și mai găsească locșor omenia?

Suntem prea ocupați cu judecata pentru ca să sesizăm cum valorile trec pe lângă noi, evadând cu o ușurință ridicolă de după gratiile de gelatină după care le-am închis.  Merge bunătatea pe o străduță întunecată, dezbrăcată, pură, nevinovată. Nepudrată, neperucată, fără ciocănaș al judecății în mână.

–        Prostie!

Răsună dura sentință. Și după aia, este condamnată la ani grei de exil din lumea oamenilor. Dar cu ce-a greșit, sărmana? Cu faptul că și-a arătat nevinovăția în public.

Ticălos! Idiot! Prost! Nerușinat! Imbecil! Troglodit! Urât! Înfumurat! Orgolios! Laș! Sună sentințele una după alta ca într-un marș neîntrerupt al unei armate de gânduri controlate. Noi încă râdem când o zărim pe stradă. Am rupt dreptatea în bucățele mici mici de tot, fiecare zmulgându-și porția, care, crede el, că i se cuvine. Astfel, dreptatea a ajuns o mare de praf prăfuit care se depune frumușel și delicat peste ciocănașele vioaie ce bat de zor în mesele din fier.
Ne place a naibii să ne jucăm de-a judecata. Atât de a naibii de mult, încât ne jucăm toată viața și nu ne mai maturizăm.  Nu putem înțelege că jocurile sunt pentru copilași, or nu suntem noi adulți în toată firea , cu gândire de oameni inteligenți? Sau ne-am găsit un joc care să ne reprezinte și am hotărât să-l jucăm trăind. Sau să-l trăim jucând. Azi judecător, tot azi acuzat. Mâine acuzator, poimâine martor. Și ne place la nebunie să depunem mărturii, să acuzăm, să protestăm și, cireașa de pe tort, să dăm sentințe. Să-i umilim până la inexistență pe cei care sunt departe de nivelul nostru (indiferent dacă acest departe e înaintea sau în urma noastră), să-i închidem în pușcării imaginare și să-i surghiunim crunt în minte.

În sinea noastră, suntem toți niște imenși tirani. Niște tirani nemiloși și idioți. Însă, în idioțenia noastră nu realizăm stupiditatea jocului pe care ne încăpățânăm să-l trăim  și nu ne dăm bătuți, încercând să nu părem lași. Astfel, devenim prostuți anume prin încercarea de a nu părea astfel. Oameni buni, nu vreți să părăsim odată și odată sala de judecată și să ieșim la o plimbare? Afară a răsărit soarele. Trageți obloanele și aveți grijă să nu vă răniți ochii, căci nu ați văzut soare demult. Haideți să mirosim florile în tinerețea lor, haideți să ascultăm privighetorile. Oameni buni, terminați cu judecata! Nu veți putea nicicând birui.

Căscat. Lung, obositor, molipsitor. E ora 7. Trebuie să mă grăbesc, căci altfel întârzii. Mă ridic alene din patul meu murdar și merg spre baia la fel de jegoasă. De ce mi-aș face probleme despre cum arată casa mea, atâta timp cât eu sunt impecabil de curat? Apa e curată spre deosebire de cabina de duș pe pereții căreia murdăria se scurge nestingherită, fiind îndemnată de aburii fierbinți. Cu un ștergar jegos înfășurat în jurul mijlocului meu, merg spre dulapul cu haine aflat într-o dezordine diabolic de frumoasă și îmi înșfac unicele haine care nu sunt a naibii de șifonate. Le scutur de vreo două ori să cadă firimiturile de la pâinea mucegăită pe care am uitat-o în dulap și le îmbrac repejor, după care ies din casă. E ora 7:30. Trebuie să mă grăbesc odată, altfel mă concediază imbecilul ăla.

Mașina mea strălucește de curățenie în lumina soarelui curat. Eu, impecabil, mă așez pe scaunul șoferului și conduc impecabil spre serviciu. Păcat că străzile nu sunt atât de impecabile ca și mine. Un ambuteiaj îngrozitor de amenințător șerpuiește prin mașina mea. E oribil! Întârzii. Voi fi concediat. Asta e. Nu pricep de ce, brusc, au apărut atâtea mașini impecabile pe un drum atât de murdar. E drumul spre serviciul meu! Ce caută ceilalți pe drumul spre serviciul meu? Toți se mișcă încet de parcă ar avea părinți țestoase. Mă întreb ce s-o fi întâmplat de-or fi apărut atâția oameni pe drumul care de altfel e pustiu în alte zile? Enervat, cobor din mașină să-i cer socoteală celui dinaintea mea de ce se mișcă atât de încet. E un bătrânel impecabil care îmi spune inocent că nu e vina lui și că aș face mai bine să-i cer socoteală celui dinaintea lui. Următorul se dovedește a fi o ea. O blondă impecabilă, dar și incapabilă, care mă sfătuiește să merg mai departe pentru că ea nu are nicio atribuție în formarea ambuteiajului. Mă enervează! Merg în continuare. Dau de un bărbat la fel de impecabil ca și mine care mă privește superior peste ochelarii lui cu rame aurite și mă trimite mai departe. Și eu tot continui să urlu și să cer socoteală de la toți cei care fac parte din viermele ăsta ce trece exact prin mașina mea și care mă face să întârzii la serviciu. M-am îndepărtat binișor de mașina mea, dar continui să urlu la oameni. Ajung în fața unei mașini impecabile, minunate. Sunt realmente impresionat de ea. Trec mai departe, pentru că mi-e frică să-i cer socoteală proprietarului, ce pare a fi un om impozant. În următoarea mașină e un bătrânel impecabil și inocent care-mi spune că l-am săturat și că-mi spune pentru a doua oară că nu e vina lui că s-a format acest ambuteiaj. Sunt șocat. Stop. Merg înapoi la mașina al cărui proprietar mi-era teamă să-l abordez și simt că leșin. Încerc să strig, dar amuțesc atunci când bărbatul impozant de la volan se întoarce spre mine cu o privire nervoasă de om ocupat și mă întreabă ce naiba vreau de la el și că întârzie la serviciu. Trebuie să fie o glumă! Oare nu vede că el e… EU? Tac și continui să-l privesc cu gura căscată. El se enervează și începe să urle la mine cu stropi de salivă impecabili sărindu-i din gura impecabilă. Îmi cer scuze umil și merg mai departe în neștire. Sunt realmente în șoc. Cine mi-a luat locul în mașina mea?

Căscat. Lung, obositor, molipsitor. E ora 7. Trebuie să mă grăbesc, căci altfel întârzii.

Am o senzație neplăcută în stomac dar nu pricep de ce. Poate o fi având legătură cu visul pe care tocmai l-am avut și pe care tocmai l-am uitat?

Mă ridic alene din patul meu murdar și merg spre baia la fel de jegoasă. De ce mi-aș face probleme despre cum arată casa mea, atâta timp cât eu sunt impecabil de curat?

Scumpii mei copii,

De multă vreme mă frământă unele gânduri pe care-aș vrea să vi le împărtășesc și-mi va lua mult timp să scriu acest răvaș, întrucât e greu să rezumi sentimente și frustrări atât de complexe într-o scrisoare pe care să aibă răbdare să o citească fiecare.

Stăteam zilele acestea și priveam îngândurată spre evenimentele recente prin care trecem cu toții: alegerile acestea în nenumărate scrutine, lupta interminabilă pentru identitate și adevăr, numeroșii tineri care-și fac entuziasmați bagajele spre porțile deschise ale unei alte lumi… M-am întristat. Sunt perfect conștientă că într-o lume atât de pragmatică și mercantilă, dragostea și patriotismul nu își găsesc loc fără o expresie materială. Vă înțeleg și nu vă acuz. Știu că vreți să aveți o familie fericită, bunăstare, siguranță în ziua de mâine. Știu că, deocamdată, nu vă pot oferi nimic mai mult decât un viitor instabil și lipsit de culoare. Știu că, deocamdată, dragostea mea pentru voi nu este altceva decât o abstracție, care nu vă oferă nimic concret. Nicio certitudine. Niciun viitor. Nicio bucurie materială.

Și, cu toate acestea, ca o mamă care știe ce e mai bine pentru fiii săi, dar totuși îi vrea alături, vă cer o ultimă cană cu apă la vârsta pe care nu vreau să cred că e bătrânețe. Pentru că eu mă apropii de moarte numai atunci când voi decideți asta, dragii mei. Vreau să cred că, împreună, vom putea descoperi formula salvatoare ce-mi va permite să trăiesc veșnic și mă va vindeca de toate relele, ca să vă pot ajuta și susține în continuare. Da, scumpii mei, sunt bolnavă. Sunt grav bolnavă și am nevoie de îngrijirea voastră. Am un vierme malefic și periculos căruia i-am devenit hrană și care mă mistuie cu zile. Din păcate, medicii nu îmi mai pot oferi nimic altceva în afară de consolare. Din păcate, am ajuns să depind doar de voi, de cei cărora nu le doresc încă o povară pe umerii și așa încărcați de soartă.

Le privesc pe suratele mele puternice, întremate, vioaie, dorind, în sinea mea, să fiu ca ele. Sunt mai mari și au fii mai mulți decât mine. Fii pe care îi întrețin și care le întrețin. Dar eu știu că, în pofida a orice spun ele, copiii mei sunt cei mai buni din lume și de aceea îmi pare rău că plecați la familii străine. De aceea îmi pare rău că veți deveni niște orfani adoptați, fiind mereu marginalizați de restul numai din cauză că eu sunt atât de neputincioasă și nu vă mai pot proteja.

Am trecut prin multe împreună. Am înfruntat foame, secetă, inundații, crime, războaie, persecuții, boli… Am fost mereu alături unii de alții, deși vâltoarea vremii ne-a  fost potrivnică. Eu am fost ruptă de la sânul mamei și aruncată la piept străin. La străini nemiloși și barbari. Și voi ați suferit împreună cu mine și ați dus dorul fraților voștri, înăbușind jăraticul revoltei din inimi pentru că vă era frică.

Am obosit să-mi mai fie frică. Am obosit să mă ascund și să-mi suprim emoțiile, deși, în timp, am învățat să fiu independentă. Am învățat să răzbat cu propriile puteri în lume și să-mi construiesc propriul nume. Și totul datorită vouă. Totul, cu ajutorul vostru. Am fost un întreg și am reușit multe până acum.

De aceea îmi pare atât de rău că mă părăsiți tocmai acum când am cea mai mare nevoie de voi și când suntem atât de aproape de izbândă. Simt că vindecarea este undeva pe aproape, dar sunt prea slăbită ca să merg în căutarea ei singură. Sunt fragilă și, fără voi, pierdută. Nu mă lăsați să mă înec la mal împreună cu speranța voastră!

Vă rog cu lacrimi în ochi să-mi fiți alături. Vă rog să luptați alături de mine împotriva viermelui distrugător. Știu că ați obosit și știu că vreți pace. Dar mai știu că și voi mă iubiți la fel de mult cât vă iubesc eu pe voi. Mai știu că aveți forță să continuați, chiar dacă sunteți la limită. Și mai știu că-mi duceți dorul pe pământuri străine. Știu ce înseamnă să-ți fie dor de mamă. Aleanul te mistuie pe dinăuntru. Te mănâncă încetișor și sigur ca rugina. Azi o îmbucătură mică, mâine una mai mare, iar poimâne te trezești că sufletul tău a ruginit și moare.

Neprețuiții mei, haideți să învingem neputința și lașitatea din noi ! Pentru că, împreună, nu există forță care să ne doboare! Pentru că, împreună, vom răzbate la Lumină!

Cu iubire și speranță,

Basarabia.

P.s. Acest articol este înscris în concursul Blog pentru Basarabia

Tic-tac. Tic-tac. Tic-tac.

E esențial pentru mine să tic-tac-uesc. Imaginați-vă că e ca și cum aș respira. Nu, nu primesc satisfacție din veșnica avansare a acelor mele drăguțe, care vouă că provoacă atâta bătaie de cap. Nu sunt nici crud, nici nemilos, nici indiferent. Oare daca cineva v-ar reproșa că respirați, sau, bunăoară, că clipiți prea des sau prea repede, oare voi ați înceta s-o mai faceți? Evident că nu. Asta vă menține în viață.

Credeți-mă, e a naibii de plictisitor să fii ceas. De oricare fel. Digital, cu nisip, cu lumânare, cu flori, de soare, mecanic, de mână. Nu are nicio importanță. E același veșnic circuit pe care nu am dreptul să-l întrerup. Aceleași veșnice lamentații pe care trebuie să le aud și să le îndur. Aceeași veșnică melodie care mi se rotește în cap zi sau noapte. Tic-tac. Tic-tac. Dar nu mă plâng. O, nu mă plâng că exist! Ar trebui să fiu de-a dreptul nerod ca s-o fac. E o onoare pentru mine să fiu o parte componentă din întregul sistem complicat, pe care voi l-ați denumit îngrozitor de simplu: Timp. E mai mult decât o silabă. E mai mult decât un infinit de silabe. E mai mult decât orice v-ați putea imagina vreodată. Și totuși e extrem de puțin. De aceea n-o să înțelegeți niciodată. De aceea trebuie să vă plângeți mai puțin și să încercați mai mult.

Sunt mic, gri, zgomotos și drăguț. Sunt un cadou. Adorabil. Mă simt ca un obiect. Sau poate chiar sunt un obiect? Da, uitasem cât de îngustă este viziunea voastră despre ce poate fi numit un obiect și ce nu. Înțelegeți? Chiar dacă voi m-ați creat, chiar dacă credeți că sunt doar un flecușteț tocmai bun pentru a fi dăruit, eu sunt mai mult de atât. Adică nu eu. Ci timpul din mine. Secundele, minutele, orele pe care le las sa se prelingă în voie peste cadranul meu. Și poate deja am îmbătrânit. Și poate că nu mai țin pasul cu timpul din mine. Poate că vă mai bucur câteodată cu o minciună mai devreme sau mai târzie. Poate că vă mai sperii cu vreo greșăluță micuță sau mai mare. Totuși, timpul adevărat nu greșește, nu minte, nu încetinește și nu se grăbește. Timpul, cel prin care credeți voi că treceți, trece el, de fapt, prin voi, zbârcindu-vă pielea și creierul, simțurile și gândurile, emoțiile și voința. Nu înțelegeți că e ca și cum, trăind, absorbiți o minusculă parte din întregul infinit, corect și precis. Iar aceasta minusculă parte vă usucă. Nu puteți lupta nici măcar cu o secundă, așa nesemnificativă cum e ea. Ea vă schimbă după voia ei, creându-vă impresia că ați schimbat-o voi pe ea.

Misiunea mea se apropie de sfârșit. Mie îmi va lua locul un alt flecușteț adorabil. Mai tânăr, cu baterii mai proaspete. Dar nu-mi pasă. Căci știu, că așa obiect cum sunt, înțeleg mai multe din timp decât voi, tocmai prin faptul că nu încerc să-l înțeleg.

Tic-tac. Tic-tac. Tic…