The Music Guy: System of A Down incep un nou turneu

Draga internet,

O stire foarte mare mi-a parvenit urechilor acum cateva zile, si anume System of A Down s-au reunit pentru un mic turneu.

Pentru aceia dintre voi care au traiat sub o piatra intr-un sertar vechi, SoAD este una dintre cele mai mari formatii de alternative metal din ultimii ani. Sigur ati auzit cel putin 2 melodii (poate prea) cunoscute – Aerials si Chop Suey, desi nu trebuie neglijate restul, mai ales primul lor album! Just because it’s so weird, funky and sexy.

Pentru a vedea mai multe detalii despre turneu check out their site http://www.systemofadown.com/main.html

Nu mi-a mai ramas nimic de facut decat sa-mi iau ramas bun,

The Music Guy

The Music Guy: Bjork

Islanda nu are multe resurse naturale, dar cu siguranta, pe langa masiva putere geo-termala, Bjork este cea mai importanta.

Totusi, inainte de a incepe, tin sa precizez ca acest articol este atat pentru cei care nu au avut de a face cu nebunia orgasmica a acestei femei, cat si pentru cei ce au avut norocul de a auzi cu adevarat ce pot face corzile sale vocale.

Pentru a avea o idee de ansamblu, desi este dificil, ii vom cataloga stilul muzical ca fiind un amalgam de avant-garde rock, jazz, trip-hop, electronica/electronic, ambiental, folk, iar lista nu se termina aici.

Nascuta in 1965 in Reykjavik, Islanda, aceasta a inceput studiul muzical pentru pian, iar in 1977 a lansat primul ei album. Stilul ei a fost influentat puternic de punk, urmand ca la varsta de 14 ani sa formeze o trupa punk „Spit and Snot”. Ea a cochetat cu acest genre multa vreme, ajungand sa mearga in turneu cu o formatie de anarho-punk din Anglia, „Crass”.

Bjork a inceput sa atraga atentia cu adevarat in 1992, alaturi de „the Sugarcubes” si cantecul lor „Ammæli” fiind catalogat drept un adevarat hit in Anglia. Dar, ea a aratat lumii ce se ascunde in spatele cutiei sale craniene odata cu lansarea cantecului „Human Behaviour”, care a fost produs de catre Nellee Hooper.

Imediat ce lumea a gustat din nebunia ei condimentata cu substante psihotropice, ce pot fi secretate doar de talentul propriu, au inceput sa curga o multime de premii (Best International Newcomer si Best International Female).

Primele doua albume ale sale „Debut” si „Post” au fost un simplu incubator pentru ceea ce reprezinta aceasta femeie. Sunetul ei a inceput a se maturiza odata cu albumul „Homogenic” din 1997, devenind lasciv, pervers si cu un praf de psihedelic, iar cantecele „All is full of love”, „Hunter” si „Unravel” stau marturie.

Pe acest album ea incepe a integra beat-uri generate pe calculator si orchestre intregi.

 

In 2001 Bjork incepe o cruciada in numele intimatii mental-muzicale, nascandu-se astfel albumul „Vespertine”, fiind descris de unii critici ca „little insects rising from the ashes”.

 

Toate bune si frumoase, pana in 2004, moment in care aceasta femeie se hotaraste sa traga o palma peste fesele auditive ale ascultatorului, oferindu-ne albumul „Medulla”. Pe acesta au colaborat Mike Patton, Robert Wyatt si Rahzel, aruncand in aceasta oala muzicala beat-box, break-beats, voci guturale, cor feminin si structuri compozitionale inedite.

Probabil cea mai interesanta melodie din punct de vedere compozitional este „Where is the line”, urmata de „Pleasure is all mine”.

„Where is the line” respecta atat de putine reguli compozitionale, incat este greu a nu aprecia talentul si creativitatea lui Bjork. Odata cu albumul „Medulla”, aceasta a devenit cu adevarat un artist, nu doar un simplu muzician.

Desi a avut un copil, ea nu s-a oprit aici, iar in 2007 a lansat cel de-al saselea album „Volta”, album ce tinde din ce in ce mai mult catre avant-garde rock (vezi „Declare Independece”), in ciuda faptului ca la producerea acestui album a stat la baza stimabilul domn Timbaland. In momentul in care Bjork a anuntat aceasta colaborare, multi dintre ascultatori se asteptau sa auda hip-hop/pop, dar din fericire nu s-a intamplat acest lucru, Timbaland aratand ca nu este un simplu producator de nisa.

Pentru uimitoarea ei evolutie artistica si intreaga cariera, Bjork a fost premiata in 2010, alaturi de Ennio Morricone, cu Polar Music Prize.

Precum orice artist adevarat, aceasta mica ciuperca halucinogena islandeza nu s-a limitat la muzica, ci a jucat in cateva filme, ca Junipper tree, Screaming Masterpiece, iar cel mai notabil rol al ei a fost in Dancer in the dark.

In ciuda catorva scandaluri media, noi trebuie sa nu retinem lucrurile marunte si fara insemnatate, ci talentul ei incredibil si creativitatea ei uimitoare. Este necesara aceasta separare intre viata personala si cariera, caci Bjork este cu adevarat muzica.

Sper ca prin acest articol, poate putin prea subiectiv, sa va fi starnit interesul fata de resursele naturale ale Islandei si macroeconomia sa nationala sau sa va fi gadilat gandul si sa va indemn la a asculta cu atentie ce inseamna muzica acestei femei.

Acestea fiind spuse, nu-mi ramane nimic de facut decat sa-mi iau ramas bun.

Nu uitati sa comentati si sa dati mai departe.

The Music Guy

Khan Academy – scoala de calitate pe Internet, for free!

Salutare again dragi „culturosi” :))! In primul rand doresc sa imi cer scuze pentru activitatea mai scazuta de pe blog din ultima perioada… Personal am intrat in clasa a 12-a si pregatirea pentru examenele de bacalaureat si admitere au un apetit deosebit pentru timpul liber…
Am fost impresionat sa descopar in aceasta dimineata siteul unei organizatii non-profit, Khan Academy , ce au postat peste 1600 de videouri pe youtube cu lectii cam din toate domeniile, matematica (algebra, analiza, aritmetica, geometrie etc…), fizica, chimie, economie, ba chiar si pregatire pentru examenele de soiul SAT si GMAT (si bineinteles multe altele). Lectiile sunt deosebit de interesante, detaliate si bine explicate, videourile avand pe fundal o culoare uni, asemanatoare unei table de clasa, pe care naratorul scrie cu creta digitala, cursorul mouseului.
Va invit sa dati cu privirea peste siteul lor, mai ales daca considerati ca sunt lucruri neintelese la orele de liceu: www.khanacademy.org

Cheers si sper sa revin cu noi articole cat mai curand,
Dinu.

Concert KinEthics si TROOPER in Silver Church

Pe data de 6 iunie, in clubul Silver Church din Bucuresti, va avea loc un maraton hard rock alaturi de trupele KinEthics, Idol, Silver Bullet si TROOPER, eveniment organizat de Stay Metal Forever, care ne rasfata numai cu evenimente rock si metal de calitate. Portile se vor deschide de la ora 18:00, urmand ca trupa KinEthics sa urce pe scena la 19:00. KinEthics va pregateste o surpriza speciala, asa ca pentru cei care nu vor sa ii rateze, va recomand sa veniti la timp!

Concert de revenire Tep Zepi si KinEthics

Pe data de 20 mai, incepand de la ora 21:00, clubul Suburbia din Bucuresti va gazdui un eveniment cu totul special, anume un concert de revenire atat al trupei Tep Zepi, cat si al trupei KinEthics . Ambele trupe s-au aflat in pauza pentru mai bine de 6 luni. De asemenea, ambele trupe se prezinta cu un line up nou, anume tobarii John Ciurea, in Tep Zepi, si Adrian Gheorghiu, in KinEthics. Concertul va incepe la ora anuntata asa ca sunteti rugati sa nu intarziati! Pentru mai multe detalii, dati click aici . Ne vedem acolo!

Julien Gracq – Țărmul Syrtelor

     Pe undeva prin Cartea cu Apolodor pinguinul ajunge pe țărmul Syrtelor.

     Întâmplător ajung și eu să citesc cartea „Țărmul Syrtelor”.

     Aldo e un tânăr obișnuit într-un oraș mort. Duce o existență acceptabilă, desigur, cam totul îl lasă indiferent. Orașul e Orsenna, o capitală veche și respectabilă care de trei sute de ani se preface că e în război.

      Romanul începe claustrofobic, dar lin cu Aldo realizâmd că existența lui perfect acceptabilă până atunci îl cam sufocă. Mișcându-se ca în vis, cu geutatea rutinei încă destul de comodă pe umeri, Aldo cere să plece într-o călătorie. E trimis „dincolo de vagile lui dorințe de schimbare” pe îndepărtatul țărm al Syrtelor. Totul continuă ca de obicei, petrecerea de adio seamănă cu atâtea altele de dinainte, acoperită doar de o jenă subtilă a celorlalți față de el, cel ce urma să se desprindă.

   Pe Țărmul Syrtelor se așteaptă. Nu mai e rutină, nu mai sunt tinerii prea adaptați situației pentru a mai vedea vreo alta, e pur și simplu gol. Țara continuă un război de trei sute de ani cu un mitic Farghestan, dușman perpetuu, niciodată văzut și tocmai de aceea prezent în mintea tuturor. Marea ce desparte cele două țărmuri rivale a rămas de secole netraversată, deși vapoarele Syrtelor așteaptă, așteaptă încă de la început. E un război care nu a apucat să fie distrugător pentru că nu s-a întâmplat.  Dar presentimentul înfruntării, dorința, teama și dezamăgirea se tot amestecă în gol, se învechesc și se confundă una pe alta. Oamenii de pe țărmul Syrtelor nu sunt războinici. Doar generalul Marino,  expediat de locuitorii capitalei ca plicticos, pare să înțeleagă ce sens mai au vaporul nemișcat sau fortăreața, dar nici el nu mai crede în vreo înfruntare.    

    Aldo lasă timpul să zboare și incearcă să învețe acest nou fel de gol, nejustificat, pur. Și în pustiul țărmurilor ceața începe în sfârșit să se împrăștie. Aldo găsește o serie de coridoare și, printre ele, camera hărților. Sentimentul care va sparge până la urmă pojghița groasă a acelui somn-treaz e superb formulat „era dintre cele ce dezorientează acel ac al magnetului invizibil care ne ferește să deviem de pe linia confortabilă a vieții- care ne arată, în afara oricărui fel de justificări, un loc atrăgător, un loc unde e bine, fără discuție, să stai.”

   Și în afara oricărei justificări Aldo continuă să-și sape drumul prin somnul general, de atâtea ori și al lui. Motivele i se dezvăluie, deși nu ghicește care ar putea să fie urmările lor.  Vorbește în multele pagini de curgătoare singurătate despre „nevoia subită de despuiere” pentru care chemase acel exil. Vede vapoare pe marea liniștită și nu știe dacă să le creadă reale sau nu. Rupe granițele tacite ale apelor pentru a vedea mai departe, nu plănuiește nimic de dinainte, deși camera hărților îl atrage tot mai mult. Ocupat cu nisipul și ceața vieții de dinainte nu ghicește că totul e atât de ușor de schimbat.

     Dar nu acțiunea e cea care îi dă romanului aerul magic, ușor sufocant. Sunt mai mult plimbările fără rost, conversațiile-monologuri dintre generalul Marino  și Aldo, primul odihnindu-se mereu, trăindu-și voluptatea irosirii, stagnării, al doilea înaintând orbește.  Generalul își apără țărmul sterp cu tandrețe „Îți reproșez că nu ești destul de umil să refuzi visul somnului acestor pietre. Visurile lor sunt violente…”. Visuri de luptă îngropate care ies încet la suprafață de sub hărți și vorbe.

    Aldo e poate cel ce simte cel mai puțin lumea schimbându-se în jurul său, deși el e provocatorul. Somnul pe care el, primul, îl clătinase, îl înconjoară dens. Până la sfârșit crede că reînceperea războiului ține de fantastic și totuși privește cu dorință către întinsul mării, după orizont, acolo unde se spune că ar fi Farghestanul.

    Cei din interiorul țării încep să ghicească ceva nou. Masele iau vocea unui preot într-un discurs puternic despre trezire „Care dintre noi nu și-a împins mai departe visele și nu s-a gândit că ar putea să doarmă mult mai bine dacă și-ar face din propriul său trup un culcuș plăcut, iar din creștetul său, o pernă? Aici, in noaptea asta, blestem în voi această înnămolire. Blestemat fie omul prins pe de-a-ntregul în firele lucrurilor. Blestem lutul prea greu, mâna care s-a încurcat în lucrările ei, brațul amorțit în auatul pe care l-a frământat”.

    Țara își refuză letargia. E bătrână și obosită, dar îl urmează pe tânăr. Dar până la sfârșit prăbușirea Orsennei și, odată cu ea, a inutilului țărm, pare doar o vagă posibilitate în monologul adormit al lui Aldo.

     Nu povestesc sfârșitul. Dar citez o ultimă replică perfectă a conducătorului Orsennei, atingând povestea lui Aldo și prinzându-i direcția : „Există un anumit soi de filosofi care cresc ca lichenii, pe ruine. Ei preamăresc sucurile aerului și blestemă ceea ce crește în pământul grasș ei îți vor atrage atenția asupra inutilității experienței și te vor stârni asupra a tot ce nu e născut în uscăciune; dar, crede-mă, merită să-ți înfigi rădăcinile- merită să conduci chiar un stat care se prăbușește, înaintezi printre garduri vii de oameni încovoiați și, dacă ești amator de oameni, merită să observi omul încovoiat, cu asta câștigi timp.”

    Cartea mi se pare o pierdere întru găsire. O rotire adormită care își așteaptă alunecarea. Mai mult de atât nu. Dar e destul. În peisajul cuvintelor bătrânilor trezindu-se, ale tânărului mirându-se și pierzându-se. Imaginile depășesc de multe ori acțiunea, o lasă transparentă după perdeaua lor grea. E o carte destul de barocă. De obicei îmi place proza simplă, dar aici pot să fac o excepție.

     Și Apolodor? Ce căuta el pierdut pe țărmul Syrtelor, obosit la culme într-o căldură tropicală? Mi se pare că și pinguinul face un fel de călătorie adormită-nesfârșită. Se tot pierde în rime și locuri intenționat naive și nu prea știe dacă e bine sau nu că a plecat de la circ sau dacă își dorește cu adevărat în Labrador. Tot o plictiseală nu tocmai neplăcută îl îndeamnă să călătorească un pic prea departe pentru gustul lui.

       „Țărmul Syrtelor” e de altfel tradus de Gellu Naum (da, el a scris Apolodor). Mare noroc; nu știu (dar chiar aș fi curioasa) dacă originalul franțuzesc are plutirea suprarealistă a variantei noaste. 

        Anastasia

The music guy: Originea muzicii moderne

Cum data trecuta discutam despre manouche si manele, despre ce inseamna ele si relatia noastra de tip love/hate alaturi de melomanii plini de la melanina, m-am hotarat ca ar fi cazul sa-mi urnesc rectul si sa scriu despre muzichia contemporana si aparitia ei. 

Muzica are o istorie foarte lunga (news flash!), primele semne clare ale muzicii cu instrumente melodioase vin din Neolitic, odata cu descoperirea flautului Divje Babe, facut din femurul unui pui de urs si prezinta o gama diatonica (cel putin asa crede o parte din doctrina „arheologiei muzicologice”). Insa cel mai probabil, primul instrument folosit a fost vocea, ea fiind urmata de diferite instrumente de percutie – bucati de lemn, cranii si, mai tarziu, piei de animal intinse peste o cutie de rezonanta.

Odata cu trecerea timpului creste si complexitatea strucuturala a instrumentelor muzicale, ducand la aparitia harpei si perfectionarea flautului, dar a fost nevoie de trecerea unei perioade foarte mari de timp pana teoria muzicala sa semene cu ce cunoastem noi astazi. 

Muzica, precum orice alta forma de exprimare artistica, initial abordeaza o forma sau tematica simplista – structuri simple, liniare, repetitive-, dar cu timpul incepe sa se complice, astfel putem observa evolutia de la Mozart la Prokofiev la Schoenberg, urmand ca in cele din urma sa se indeparteze prea mult de origine si transformandu-se in ceva complet diferit (exemplu foarte clar este comparatia intre muzica clasica sau neoclasica si cea dodecafonica, care pentru multi lipseste melodicitatea, pierzandu-si ideea esentiala – de muzica).

Chiar daca sclavia din S.U.A. a fost abolita in 1865, multi dintre africanii adusi cu forta in aceasta tara straina, au continuat sa traiasca alaturi de „stapanii” lor, iar acestia din urma aveau cel putin un instrument muzical in casa – cel mai probabil un pian. „Neosclavii” avand acces in casa stapanului si auzind muzica interpretata la pian, avand o ureche muzicala nativa foarte buna (I am not a racist, you bastards! :p ) au retinut succesiunea de note I, III, V, VII (radacina, terta, cvinta, septima – intervale muzicale, reprezentand distanta dintre doua note, astfel I – V, unde radacina ar fi Mi, atunci cvinta lui, este Si). Prin faptul ca ei au folosit acordul pe septima, care le-a permis trecerea de la relativa minora la una majora (trecerea din Mi minor in Sol Major si invers, de exemplu), alaturi de chitari improvizate( acestea fiind cele mai ieftine instrumente muzicale), toti acesti factori au dus la nasterea jazz-ului si a blues-ului, urmand ca din blues sa apara rock, iar din jazz, swing. Genurile muzicale continua sa devina mai tehnice si mai diverse odata cu inventarea chitarii electrice in 1932, dar revolutia muzicala are loc in anii ’60. Dar astazi nu am putea cunoaste muzica contemporana, daca primii europeni nu ar fi auzit gamele pentatonice din China (folosite foarte des in rock si metal).

Sper ca v-a placut acest scurt articol si nu uitati sa lasati un comment si sa dati mai departe link-ul catre articol.

Va urez toate cele bune si astept din partea voastra tema pentru viitorul articol.

The music guy,

Tiberiu

TANGO – prima poveste

Tango – în moarte cerebrală sau resuscitat, un pacient mereu pe masa de operaţie

(M-am abţinut să pun cuvinte de amor în titlu, dar o sa explodez în cele ce urmează)

Haideţi să începem cu ce NU este El Tango. Tango nu este un dans reprezentativ pentru Argentina, deşi se numeşte tango argentinian. Este un dans specific metropolei Buenos Aires, şi într-un fel pare normal deoarece un dans atât de sofisticat, intim şi modern nu se practica în zonele rurale – în ferme (estancias). Însuşi cuvântul „tango” are o etimologie sinuoasă. Prima consacrare a termenului datează din 1803 şi reprezenta un joc. Abia în 1889 cuvântul a căpătat semnificaţia de „fiesta y bailes de negros y de gente de pueblo en América” (sărbătoare şi dans al populaţiei de culoare şi al populaţiei rurale din America), evoluând până la definiţia de astăzi, aceea de dans al perechii înlănţuite, îmbrăţişate, şi muzica specifică. Dar se spune că acest cuvânt a intrat în America Latină prin intermediul sclavilor portughezi şi al dialectului lor. Locul unde se reuneau sclavii era numit „tango”, iar suburbiile din Buenos Aires unde locuiau aceştia a luat acelaşi nume. Însă nu se poate atribui originea dansului şi a muzicii unui singur grup etnic, din moment ce la sfârşitul secolului XIX Argentina primea un număr mare de imigranţi. Povestea de început rămâne învăluită în mister, însă la evoluţia spectaculoasă şi declinul prematur a stat martoră o lume întreagă.

POVEŞTI DESPRE ORIGINI

Dansurile care se practicau de obicei se numeau „contradanza”, partenerii stăteau faţă în faţă şi se atingeau foarte rar iar mişcările lor erau lineare. Se pare că iniţial tangoul era dansat la periferia oraşului sau în bordeluri, deoarece îmbrăţişarea era prea intimă pentru o „fată cuminte”. Ba chiar, neavând o pereche feminină, bărbaţii erau nevoiţi să practice dansul unii cu alţii. În tango nu este obligatoriu (spre deosebire de alte forme de dans) ca perechea să aibă o parte masculina şi una feminină – ah, acum înţelegeţi ce artă intrigantă? – pot dansa bărbat cu bărbat sau femeie cu femeie. Ţineţi minte scena de tango din Frida? Şi da, oricare dintre cei doi sau cele două poate să conducă.

Încetul cu încetul tangoul a început să pătrundă în toate straturile societăţii, în ciuda atitudinii de ostilitate şi a blamării de către „figurile morale” ale politicii. Bărbaţii care căutau distracţii sau milongas (petreceri) la periferie, veneau acasă şi îşi învăţau surorile cum să danseze tango (bineînţeles, varianta cuminte a dansului, fără „quebradas y cortes” , cosiderate mişcări obscene). Odată cu dezvoltarea puternică a ţării lor, argentinienii bogaţi au început să călătorească în Europa şi să aducă la petrecerile lor dansul oraşului Buenos Aires. Unul dintre primele tangouri „Yo soy la morocha” (Eu sunt bruneta) datează din 1906.

Tangoul a învăluit metropolele europene aducând un nou spirit şi o nouă modă – evident, rochiile au devenit mai puţin rigide şi mai permisive pentru tot felul de mişcări. Şi iată că, tangoul s-a întors din Europa în Argentina cu o nouă imagine şi cu toate porţile deschise pentru a deveni o emblemă naţională.

AH, EPOCA DE AUR

Cum a devenit tangoul din dans murdar şi indecent un indice cultural e un pic ironic dar ce s-a întâmplat mai apoi merită toată atenţia ochilor, urechilor şi mai ales acel organ sensibil… oricare vreţi voi. Din momentul revenirii în Argentina, începe apoca de aur a tangoului, iar unul dintre oamenii cărora trebuie să le mulţumim veşnic este Gerardo Matos Rodriguez, unuguayanul care a compus cea mai cunoscută melodie tango – La Cumparsita:

Din păcate, el a oferit piesa unei orchestre din Montevideo sub anonimat, şi după ce a aflat că  La Cumparsita devenise hit atât în America de Sud, cât şi în Europa, şi-a petrecut 20 de ani prin tribunale încercând să obţină recunoaşterea dreptului de autor.

Şi Carlos Gardel a interpretat La Cumparsita sub numele de „Si supieras” (Dacă ai şti)  , dar pe el îl iertăm, pentru că viaţa sa artistică a marcat perioada de aur a tangoului argentinian. El a fost, dacă îmi permiteţi să mânjesc un pic acest articol, un fel de rockstar al tangoului. Muzica sa a fost cea care ajutat la pătrunderea acestui gen în căminele oamenilor din toată lumea ca o muzică respectabilă şi decentă, ştergând practic o istorie a începuturilor suburbane. Scena de tango din Scent of a Woman are pe fundal o melodie a lui Gardel

Filme de epocă în care îl puteţi vedea pe Gardel cântând găsiţi aici, dacă vreţi să vă simţiţi eleganţi şi misterioşi.

Epoca de aur a fost epoca marilor orchestre.

Orchestra lui Juan D’Arienzo, denumit El Rey del Compás (regele ritmului):

http://www.youtube.com/watch?v=VUiH_HpWYSc

http://www.youtube.com/watch?v=rXVgQA5_ByE

Orchestra Francisco Canaro:

(observaţi influenţele valsului vienez?)

Orchestra Aníbal Troilo:

Mai e mult din poveste, asa ca pe moment scriu un „VA URMA”. Mai avem de parcurs declinul epocii de aur şi revenirea tangoului. Vom asculta Piazzola si Gotan Project şi vom vedea cum arată şi cum se numesc mişcările care fac tangoul atât de pasional…

The music guy: Manele vs. Restul lumii muzicale

Buna dimineata, vodka taie greata! 

Draga internet, stiu ca toti ati auzit macar odata manele, dar nu stiu cat de mult v-au atras, iar acesta este motivul pentru care astazi vom diseca acest „genre” si ii vom descoperi ascunzisurile.

Spre deosebire de majoritatea articolelor de pe net, acesta nu are rolul de a aduce vreun prejudiciu manelelor sau de a le preaslavi, ci doar acela de a le diseca si mirosi maruntaiele.

Muzica moderna a aparut prima oara pe plantatiile de bumbac la inceputul secolului XX, fiind inventata de sclavii africani, odata cu descoperirea acordurilor pe septima micsorata, permitandu-le acestora trecerea la relativa minora din major (lucru ce in mod normal nu se putea pana atunci), dar acest subiect il voi dezvolta cu alta ocazie, ideea era de subliniere a radacinilor muzicii. 

Manelele isi au radacina in muzica turceasca veche, care includea instrumente precum „tanbur”, „flaut cu capat inchis”, vioara, „oud” si „doumbek” (instrumente pe care le puteti admira la Muzeul Instrumentelor Muzicale din Bruxelles – it’s awesome, if you are a music gear geek!), cuprinde masuri de 6/8, iar o parte din melodii sunt bazate pe game pentatonice, ce isi au originea in Asia Centrala. Rromii si-au facut aparitia in muzica turceasca, cantand prin taverne, cand Imperiul Otoman era la apogeu (mediu proprice pentru niste banuti in plus). Astfel, muzica tiganeasca/orientala a inceput sa fie asociata cu alcoolul si mancarea multa, ce ulterior va fi asemuit opulentei si mandriei de avere (valoare!). Desi, initial, dansatoarele din buric erau rezervate sultanului, acestea au fost introduse incet catre public, incepand sa fie asociate muzicii de petrecere si, ulterior, muzicii tiganesti.

Totusi, mai este nevoie de trecerea timpului pentru a se ajunge la notiunea curenta a manelelor, abia in anii ’60 a inceput sa imprumute trasaturi din muzica greceasca moderna si din cultura balcanica, care ulterior ii vor fi specifice. 

Cu totii (cel putin asa sper) realizam puerilitatea versurilor, dar nu trebuie sa uitam ca aceleasi laitmotive gasim in rap-ul din secolul XXI, anume – dusmani, femei, capacitatea sexuala uimitoare, averi ce ar complexa un pitic sau inteligenta sclipitoare precum un licurici.

Desi, multi desconsidera interpretii acestui gen muzical, uita despre instrumentisti, unii dintre ei tinzand catre statutul de „virtuoso”, un exemplu foarte bun este Mitica Chirita – interpret de manele si muzica lautareasca, chitara.

Un interpret de manele interesant (I can’t believe, I’ve said that) este Florin Salam, el abordand un fusion intre manele, reggaeton si scat (improvizatie vocala, compusa din sunete sau fragmente de cuvinte, cu rolul de a completa partea instrumentala – de ex, Al Jareau sau Scatman John).

De-alungul timpului muzica tiganeasca (usor diferita de manele), a influentat si a dat nastere unor genuri muzicale, pe care vi le recomand cu toata caldura – gipsy jazz si gipsy punk.

Sper ca aceste cuvinte sa va schimbe putin modul vostru de a privi manelele – este timpul sa incepem a ne accepta unul pe celalalt in ciuda diferentelor.

Remember to read, rate, comment and pass along!

The music guy, 

Tiberiu

“Cata speranta” – Halucinatie pe bune la Odeon

cata speranta

Constat cu incantare ca merita sa ai sute de friendji pe facebook (dintre care pe mare parte nu ii stii, dar iti suna interesant). Nu mai stiu cum am dat peste Radu Afrim, cert e ca mi-a acceptat cu generozitate cererea de a intra in cercul lui (larg, foaaaarte larg) de “friends”. Prin urmare, cum am vazut statusul “Cata speranta – piesa noua la Odeon, 20 de tripuri deep”, am sarit. Am dat din coate, am telefonat, am zambit frumos la casierie si m-am invartit de un loc.

Spectacolul are o groaza de merite. In primul rand, textul (fragmente din Hanoch Levin) nu a fost in totalitate intentionat pentru scena, dar a fost adaptat si completat frumos, solid si (in ciuda senzatiei generale pe care o lasa showul) coerent. Dupa cum NU ma asteptam, in piesa chiar “este vorba despre speranta”. Firul rosu nu este undeva, sub prag, la dispozitia liberului arbitru al spectatorului. Deloc. Dimpotriva, ne trezim cu o baritai funie sangerie in mana, funie care, prin natura ei, atinge pe oricine.  Si s-a reusit asta fara a sacrifica halucinantul, senzatia de vertij si imprevizibilul. Nu dezvalui mai multe, ca ar fi pacat. Pe scurt, ma declar intru totul multumita. De fapt, nici nu stiu de ce ma mir:p

Link pt rezervare bilete

Mergeti!

Vasi

The music guy: Charles Mingus

Ziua buna, draga internet! Astazi sunt in mod oficial in prima zi de vacanta, iar pe aceassta cale imi cer scuze pentru lipsa activitatii pe blog, dar ma revansez 🙂

Vazand cum zapada gri, acoperita de noroi si inecata in balti murdare ne inconjoara, am zis ca ar fi o idee buna sa schimbam topicul si sa va indoctrinez cu ceva frumos – Charles Mingus.

Acesta a fost un adevarat trend setter, contribuind la existenta si evolutia stilurilor avantgarde jazz si bebop, fiind compozitor si contrabasist.

Muzica lui este inspirata din gospel-ul si jazz-ul anilor ’20, refuzand sa faca compromisuri artistice. In incercarea lui de a ramane devotat creatiei muzicale, angaja multi artisti necunoscuti pe baza personalitatii lor si fixandu-le un rol bine-definit in mica sa orchestra, pe care o dirija cu dibacie si cu o atitudine vulcanica – fiind cunoscut pentru volatilitatea sa (l-a lasat pe Jimmy Knepper fara 2 dinti, acesta nemaiputand sa atinga octavele inalte la trombon).

Muzica si modul sau de a privi lucrurile din jur au fost inspirate din operele lui Duke Ellington si Charlie Parker, initial muzica lui Mingus incorpora, pe langa elemente de jazz, muzica clasica. Charles le dicta instrumentistilor din formatie sa se implice cat mai mult in improvizatie muzicala, acestia indreptandu-se ca stil inspre free jazz, oferind muzicii sentimentul de „viu”, fiecare interpretare fiind diferita fata de ultima.


Cele mai importante opere ale sale sunt albumele „Pithencanthropus Erectus” si „Mingus Ah Um”, unde a lucrat alaturi de Eric Dolphy, Dannie Richmond, Jaki Byard si multi altii.

Trivia:

– a murit la 56 de ani de scleroza laterala amiotrofica, dar pana sa moara, desi boala nu i-a mai permis sa cante la contrabas, a lucrat la ultimul proiect muzical, desi nu a reusit sa-l termine, acesta a fost continuat de Joni Mitchell si Jaco Pastorius, s.a.

– in autobiografia sa povesteste despre o aventura cu 26 de prostituate intr-o singura noapte sau despre faptul ca a fost proxenet – lucruri nedovedite pana acum(!)

– exista un documentar despre viata si cariera sa, regizat de Thomas Reichman  – „Charles Mingus: 1968”

– melodia „Fables of Faubus” este un atac fata de un primar rasist din SUA

– „Epitaph” reprezinta cea mai lunga compozitie jazz, durand 2 ore pentru a fi interpretata

– autobiografia  „Beneath the Underdog: His World as composed by Mingus” desi prezinta parti adevarate din viata sa (duuh!), e cunoscuta si pentru exagerari (cum am prezentat si mai sus, probabil era vorba doar de 25 de prostituate :p )

Ma bucur ca ne-am „revazut” dupa atat amar de vreme. Nu uitati sa lasati comment-uri si sa dati mai departe. Viitorul articol va fi ales dupa preferintele voastre!

Pana data viitoare,

The music guy,

Tiberiu

University Prep

Siteul doamnei Florina Maracine (SAT tutor si application advisor), www.universityprep.ro , se adreseaza tinerilor (liceeni) care vor sa aplice la universitati din strainatate, mai ales Anglia si Statele Unite. Va invit sa il vizitati aici , pentru a gasi raspunsurile la toate intrebarile despre procesul de aplicatie.

„universityprep.ro explica procesul de aplicatie la universitati de top din USA si UK in toate etapele sale, include testimomials de la studenti mai recenti si foarte interesante relatari de la studentii mai mari care povestesc cum au evoluat si ce au realizat in timpul studentiei undergrad si graduate in statele unite.” – Florina Maracine

MoMA cu Tim Burton in el

V-ar placea sa vedeti un vernisaj al lui Tim Burton? Pai ce noroc aveti daca ati fost in… New York in ultimele luni! MoMA (Museum of Modern Art) a organizat chestiunea. Meritele pentru informatie nu-mi apartin de nicio culoare, am vazut un articol de-al Oanei Tanase intr-un 24FUN mai vechi si m-am gandit sa imprastii intelepciunea. Inainte sa incepeti sa va intrebati cum va poate afecta/bucura o expozitie (fie ea si incredibila) aflata la mii de kilometri departare, permiteti-mi: http://www.moma.org/interactives/exhibitions/2009/timburton/index.php .

 Da, exact. Exista o varianta online, mai mult decat multumitoare. De gasit exponate, interviuri, making of-uri, filmulete. Enjoy! Va fi o seara nedormita, dar castigata.

Ah, si merita mers si prin alte unghere ale site-ului MoMA.

Surfare placuta!

Vasi

P.S.: Uite si un link cu articolul mult mai pertinent si mai elegant al Oanei Tanase.

The art of Tool – Introduction

N-am cuvinte. Formatia Tool este o legenda a ariei rock/metal. Formata in 1990, trupa a impresionat criticii si ascultatorii prin sunetul lor intunecat, melodiile incredibil de complexe si versurile ce duc cu gandul intr-o alta dimensiune filosofico-spatio-temporala. Apogeul creatiei lor este cel mai probabil albumul Lateralus din 2001. Melodia omonima e o demonstratie a inteligentei, creativitatii, pasiunii si artei. Va invit sa va petreceti urmatoarele 10 minute privind aceasta demonstratie.

Asta ca sa inteleaga lumea diferenta dintre muzicieni adevarati, care ating stadiul de intelectuali, si acei ‘artisti’ care scriu note si versuri la nimereala si nu prea au nicio treaba cu muzica de fapt, implicit lipsiti de valoare artistica si doar beneficiari de noroc, dar sunt mai celebri ca Fecioara Maria.
Mai multe despre Tool la cerere :).

Dinu.

The Cat Empire – The Lost Song [„The Empire I’ll never find…”]

Vreo 2 ani de zile am cautat o anumita varianta live a acestui cantec; am auzit-o intamplator atunci, and I loved it, mai ales din cauza unui „solo scatuit de voce” al unei domnisoare foarte placute auditiv [foarte pe scurt, scatul este un mod de a canta vocal, prin diverse combinatii de silabe, check out Scatman John pentru the man]. De foarte multa vreme nu mi-a venit sa ascult un singur cantec de mai multe ori consecutiv, dar cantecul asta… wow… e impresionant. Atat prin complexitatea instrumentala cat si prin feeling, iar combinatia asta atat de rara, inseamna apogeu muzical.
The Cat Empire e o trupa australiana, care reuseste sa interpreteze un fusion intre jazz, reggae, indie, ska, latino si rock alternativ. Toti membri sunt scoliti in ale muzicii, fapt resimtit in profesionalismul demonstrat.
The Lost Song e inclus in albumul lor din 2003, The Cat Empire, iar aceasta varianta live, interpretata alaturi de Julie O’Hara, este extrasa din dvd-ul lor live, On the Attack, din 2005. O sa gasiti pe numeroase bloguri notite si pareri legate de acest cantec, iar daca eu nu v-am convins sa il ascultati, cu siguranta lectura commenturilor de pe youtube o va face. Check it out :).

„I had nine lives but i lost all of them
And i’ve been searching in the night
And i’ve been searching in the rain
I tried to find them
But they disappeared
They walked away they dressed in black
They left my side and all i say
Is that i wasted time
When i looked for them
For now i know that things gone past
Are never to be found again
I had nine lives
But lost all of them

I had a plan
But never finished it
And i’ve been searching for the thought
And i’ve been searching in a haze
I try all days
To remember it
But now the blueprint in my mind has gone
My mind forgot the colour of direction
And my eyes they see the hands
That could have bulit
That could have constructed

The empire in my mind

The empire
I’ll never find
I had a plan
But that was where it ended”

Nu prea sunt de acord cu ideea de a renunta in cautarea „Imperiului”, insa, gandindu-ma mai mult, omul isi gaseste mai multe „Imperii” de-a lungul vietii sale, si poate pe unele trebuie pur si simplu sa le uite…

Dinu

The music guy: Phillip Glass

Uite cum ne prinde sesiunea de iarna cu stomacul plin de alcool si verdeturi, dar macar putem sa ne maceram creierul putin in muzica. Astazi ne vom holba la niscai Minimalism.

Termenul de minimal sunt sigur ca nu va este strain, din moment ce de cativa ani este the latest trend in cluburile de „bon ton”. Insa, ceea ce stim noi acum, este de fapt minimalism electro cu diferite influente fie ele de trance, fie de breakbeat, etc. De fapt, prin minimalism se intelege repetarea unui motiv muzical sau a unei fraze, obtinandu-se o structura circulara usor de inteles. Acest curent a aparut in anii ’60, facand parte din muzica experimentala, dar despre aceste lucruri poate alta data, la cererea poporului.

Inapoi la Phillip Glass, acest om a oferit maselor asa-numita „art music”, cel mai probabil ati auzit compozitiile lui in filme (The Truman Show, The Hours, Dracula, s.a.). Motivul pentru care muzica lui a facut parte din soundtrack-ul mai multor filme este caracterul repetitiv, dar si experienta lui in privinta teatrului experimental, melodiile putand fi folosite pe parti mai lungi de film, reusind sa pastreze aceeasi atmosfera.

Inca de mic a fost expus unei cantitati industriale de muzica, atat „clasica”, cat si muzica moderna, dar ce l-a influentat cel mai puternic a fost vizita la Paris, unde a fost imbibat cu filmele lui Jean Cocteau si aerul boem francez. Un alt factor important in modelarea lui ca muzician au fost studiile aprofundate asupra lucrarilor lui Mozart si Bach, alaturi de profesoara sa Nadia Boulanger.

Desi muzica lui este considerata minimalista, el o  apreciaza ca fiind „muzica repetitiva”, acest aspect devenind clar odata cu introducerea structurilor din ce in ce mai complexe si pline de emotie, cu influente din muzica indiana. Gradul de complexitate al compozitiilor sale a culminat cu „Muzica in 12 parti”, un spectacol de 4 ore, spectacol cu rolul de a sparge tiparele minimalismului si modernismului, dar si tiparele in care se incadrase P.Glass –  noile lucrari nu au fost primite bine de critici!

In avida dorinta de a se reinventa, a adus pe lume opera „Einstein pe plaja” – provocand ascultatorul la un amalgam de imagini metaforice in legatura cu Albert Einstein de la om la punct de referinta in fizica cuantica, de la cea mai cunoscuta ecuatie la holocaust nuclear. Insa, nu doar Einstein a fost personaj central in lucrarile sale, in Satyagraha ii evoca pe Mahatma Gandhi si Martin Luther King Jr. 

Glass considera ca cea mai importanta lucrarea a sa este „Akhenaton” pentru ca aici s-a jucat cu politonalitate si acordurile triatonale (acorduri formate din 3 note, urmand progresia de Radacina, Terta si Cvinta – de ex.: Do – Fa – Sol). Dar odata cu trecerea timpului, a inceput a se intoarce la structuri mai aerisite si simple, tinzand inspre Neobaroc si Neoclasicism – in opera sa „Asteptand barbarii” si in concertul solo pentru violoncel „Cantece si poezii pentru violoncel solo”.

Trivia:

– a compus soundtrack-uri pentru: „The Hours”, „Dracula”, „The thin blue line”, „Koyaanisqatsi”, „Cassandra’s Dream”, „The Illusionist” si alte cateva filme

– piesa „Pruit Igoe” apare in jocul „Grand Theft Auto IV” 

– sa ne bucuram ca suntem contemporani cu el 😀 , momentan traieste in Nova Scotia

– a compus alaturi de Aphex Twin, David Bowie, Mick Jagger, Leonard Cohen, Brian Eno si multi altii

– a lucrat ca taximetrist si instalator

– l-a intalnit pe cel de-al 14-lea Dalai Lama (funky or what!?)

– opera „Akhenaton” are versurile in limba Aramaica si Egipteana Veche

Sa speram ca il vom avea alaturi de noi multa vreme de acum incolo, pentru a ne gadila acolo unde ne place noua cel mai mult (va puteti gandi si la prostii). Pana data viitoare, astept comment-uri din partea fiecarei persoane care citeste aceste randuri (gotcha!) fie despre articol, fie despre ce sa fie articolul urmator.

Va urez o seara cat mai … „imbracata ca un ou” (look it up).

The music guy, 

Tiberiu

EAT, PRAY, LOVE („One Woman’s Search for Everything Across Italy, India and Indonesia”)

MEA CULPA

Recunosc. Nu am vrut să citesc „Eat, Pray, Love” atunci când a apărut şi aş face acelaşi lucru cu orice altă carte în aceleaşi condiţii. Pentru că era peste tot, pentru că vedeam afişe mari în toate ceainăriile şi librăriile, pentru că titlul era scris cu roz iar autoarea, Elizabeth Gilbert, era o femeie americană plecată în vacanţă. Dar dacă nu era pentru un alt defect dintre ale mele (pe care îmi place să le numesc particularităţi), nu aş fi avut parte de această lectură. Aflată într-un orăşel din Montana nu am putut să rezist etichetei de 50 de cenţi lipită pe „Eat, Pray, Love”, pe raftul unui batrânel amabil care probabil vindea ce-i mai rămăsese prin bibliotecă la târgul de vechituri.

FLORI, FETE SAU BĂIEŢI

Pentru toate motivele arătate mai sus, posibilii cititori masculini s-ar putea arăta dezinteresaţi. Chiar eu am avut dubiile mele pentru că mi-e greaţă de cărţile frumos colorate care îţi sugerează cum să te îmbraci, cum să mănânci, cum să îţi tai unghiile şi să gândeşti pozitiv, poate-poate, după tot timpul consumat (timp în care viaţa trece, dragele mele) o să apară un bărbat ALTFEL (şi îmi aduc aminte cu amuzament de statusul unui bun prieten – „toţi bărbaţii sunt nişte la fel”). DAR vorbim aici de o femeie care a avut curajul să părăsească o viaţă care nu o împlinea, să divorţeze, să renunţe la toate bunurile şi să plece într-o călătorie de regăsire, care o aduce într-un ashram (un fel de şcoală de yoga) în India, unde ziua începe la ora 3:30 şi continuă în muncă şi meditaţie.  Nu mai zic nimic şi vreau să înceapă mica mea recenzie, doar atât: îmi cer scuze pentru citatele în engleză, dar cartea este mult prea savuroasă în limba ei originară (altfel, e ca şi cum ai traduce un profiterol într-o plăcintă).

ESTROGENUL – un hormon plin de umor

Da! O autoare amuzanta. Experienţa mea legată de literatura feminină a fost catastrofală la capitolul umor (şi o să înţelegeţi de ce): Virginia Woolf, Sylvia Plath, Simone de Beauvoir, Ludmila Uliţkaia… ăă… recunosc, şi surorile Brontë. Dar Gilbert emană un amuzament inteligent, chiar şi atunci când ar trebui să se cufunde în relatări emo despre depresia post divorţ, sau despre obsesia care i-a frânt inima, sau despre cum a frecat podelele ashramului timp de 4 luni.

Nu mai insist, femeia e amuzantă, m-am trezit râzând în hohote după o descriere de pe stadion (unde mergea să înveţe mai bine limba italiană) a unui nene care urla „VAFFANCULO! STRONZO! TRADITORE!” lui Albertini de la Lazio. Sau bătrânul vraci indonezian care îi spune, după fiecare vizită „see you later aligator”. Fiecare pagină are perluţa ei (o tămăduitoare din Bali observă „I can tell by your knees that you don’t have much sex lately” – „Why? Because they’re so close together?”).

FIECARE ORAŞ ARE CUVÂNTUL LUI

Asta află de la un prieten în Italia, că există un cuvânt care trece prin mintea oricărui rezident, iar cuvântul Romei este SEX. Eu ma tot întreb – la ce se gândesc oare bucureştenii şi care e cuvântul lor?

Scopul scuză mijloacele, aşa că vă rog să mă scuzaţi că v-am folosit libidoul să ajung la (în opinia mea) cel mai interesant aspect al cărţii – vocabularul şi învăţăturile spirituale. Odată cu intrarea în ashramul indian şi mai târziu, după aterizarea în Bali, cartea ne inghonteşte cu ceva cultură generală şi termeni religiosi. Şi dacă tot am ajuns la partea mea preferată, o să îmi iau răgaz să înting toată pâinea în sosul lexical. „Shaktipat” înseamnă iniţierea divină, „jad” reprezintă inerţia din care omul trebuie să iasă şi să se disciplineze pentru a nu mai pierde timpul. „Kundalini shakti” este suprema energie divină care te poartă spre întâlnirea cu perfecţiunea, iar un lucru curios este cum fiecare transă meditativă care a dus spre viziunea lui Dumnezeu este asemănător descrisă în toate religiile – această energie („ki” pentru japonezi, „chi” pentru chinezi, „taksu” pentru balinezi, „Sfântul Duh” pentru creştini) umple corpul (în unele culturi descrisă precum venirea unui şarpe) şi duce spiritul prin 7 trepte diferite către divinitate.

Iar pentru sceptici, sau oameni care pur şi simplu nu pot trece peste ascoierea Yoga-Bivolaru, o să vă transmit câteva citate care au cel puţin valoare de învăţături sau teme pentru meditaţie filosofică. O bătrână îi spune „There are only two questions that human beings have fought over, all through history: How much do you love me? And Who’s in charge?”. Guru o îndeamnă „be a scientist of your own spiritual experience”, iar un prieten o avertizează „You can’t let yourself off the hook anytime you want, Liz. That’s the divine contract of a little something we call free will.”. „The Zen masters always say that you cannot see your reflection in running water, only in still water”. Şi preferata mea: vorbind despre învăţătura greşită care îi îndeamnă pe oameni să îşi schimbe complet caracterul şi să renunţe la propria individualitate, Guru spune „To know God, you need only to renounce one thing – your sense of division from God.”

COADA LUI KRONI (google it)

Dacă încă nu v-am convins sa citiţi cartea, ceea nu înseamnă timp pierdut pentru mine, ci pentru voi (ha!), o să renunţ la orice fel de principiu, chiar dacă nu e al meu şi o să vă învăţ la prostii, pentru că e o lectură care chiar merită. Primul argument (cel mai stupid, dar mereu eficient) – se citeşte foarte (ce cuvânt în afară de „uşor”?) uşor (ultima bere mi-a omorât neuronii cu sinonime), 300 de pagini care au mers ca unse in 3 zile. Apoi, dacă eşti prea macho să te expui în autobuz cu o carte drăguţ colorată, rupe şi tu o copertă cu Sven Hassel şi ascunde-te după ea (nah, şi dacă ţii la romanele tale cu Războaiele Mondiale, rup eu din biblioteca lu’ tata, că are dubluri). Băi, dacă nici aşa nu merge, poţi să mă suni şi îţi povestesc. Iar ca ultimă soluţie (dar te rog, asta după ce le-ai încercat pe toate celelalte), uită-te la filmul care apare în 2010… dar fii atent/ă că e cu Julia Roberts în rolul principal şi s-ar putea să spui mai apoi că tot articolul ăsta e o minciună .

A voastra,

Elena din Byblos (versiunea cu ochelari a verisoarei mele din Troia)

Entourage – Sex and the City for guys?

Nu o sa pun prea mult accent pe comparatia cu Sex and the City, din moment ce nu am vazut mai mult de cateva episoade la viata mea, insa din auzite, e cea mai buna metoda de a incepe sa povestesc despre acest serial, care m-a tinut lipit de ecran de-a lungul celor 6 sale sezoane (deocamdata).

Inca dupa primele episoade vizionate, am putut spune cu mana pe inima, „finally, a show for guys!”. De ce? Let’s find out…
Entourage este un serial ce il urmareste pe Vincent Chase, un tanar actor la Hollywood, ce pare sa fie la inceputul unei cariere stralucite de megastar. Originar din Queens, New York, a pornit spre Hollywood alaturi de fratele sau, Johnny „Drama”, la randul sau actor, insa nici pe departe unul de succes, si bunii sai prieteni Eric Murphy („E.”), ce are slujba de manager al lui Vince, si Turtle, a.k.a. the driver. Vince are norocul de a fi ochit de unul din cei mai puternici agenti de la Hollywood, Ari Gold, care face tot posibilul pentru a-l tine multumit; desi vrea sa scoata bani de pe urma lui, ajunge sa fie singurul client fata de care chiar sa aiba un atasament. Cariera lui Vincent are urcusuri si coborasuri, apogeul sau, pana acum, fiind atins prin aparitia lui in filmul Aquaman, regizat de James Cameron (ca tot s-a inceput o dezbatere pe tema Avatar pe blog :)) ). Ce e chiar haios, e ca James Cameron insusi apare in serial, in episoadele cu pricina. De fapt, sunt zeci de astfel de aparitii, printre care le mai enumar pe cele ale lui Frank Darabont, Jessica Alba, Jimmy Kimmel, Mark Wahlberg, Matt Damon, etc…
Serialul, aparent unul de imagine, ascunde in spatele lui niste mesaje care chiar pun pe ganduri… Acuza, in primul rand, fenomenul nepotismului. Cei 3 din anturajul lui Vince, Drama, E. si Turtle, isi duc existenta pe seama celei a tanarului actor. El e sursa lor de venit, cheia lor in succesul social, practic, ei isi datoreaza viata la Hollywood fratelui si prietenului lor. Insa are loc un implicit quid pro quo, intrucat si actorul este dependent de ei, si nu isi poate conduce cariera fara sfaturile si ajutorul lor. Desi reprezinta tipul actorului hollywoodian lipsit de personalitate, Vince are atuurile sale, cel mai important fiind faptul ca nu vrea sa faca un film doar pentru bani, he’s in it for the art. Ari, insa, „the blood sucking maggot”, dar in acelasi timp prieten cu Vince, nu isi doreste decat ca protejatul lui sa ajunga un hit, si e dispus sa practice oricat pupincurism e necesar pentru a obtine asta.

Serialul este produs de Mark Wahlberg (The Italian Job, Rockstar), si rumor has it ca ar fi inspirat din povestea sa la Hollywood. Toate personajele au un referent in realitate, indiferent cat de subtila ar fi reprezentarea prin personaj. De exemplu, agentul Ari Gold este de fapt inspirat de Ari Emanuel, agentul lui Vin Diesel si Larry David printre altii, iar trasaturile lor par sa fie asemanatoare… Este personajul de la care s-a pornit celebra exclamatie „let’s hug it out, bitch!”.

De la Seinfeld incoace nu am savurat asa de tare un serial, merita, e un American Dream reprezentat cu gust si care provoaca niste intrebari si cugetari, totul foarte subtil amplasat. Check it out :). Ruleaza si pe Pro Cinema, dar nu stiu exact zilele si ora, dar nu cred ca e greu de aflat…

Cum ar fi frate sa ai o viata ca asta?

Dinu

The music guy: Yann si Gheorghe numarau o oaie…

Pentru ca mi s-a cerut, atunci va voi da… recenzia concertului din toamna 2009 a lui Yann Tiersen din perspectiva subsemnatului. Aceasta recenzie este deja de ceva vreme pe blogul KinEthics, dar am zis ca ar fi bine sa sada aici alaturi de celelalte articole.

”

Dupa mult, mult timp, pe plaiurile mioritice a pus (din nou) piciorul unul dintre muzicienii mei preferati, Yann Tiersen. Am fost atat de bucuros cand am vazut ca va tine un concert in draga noastra urbe.In mod evident, primul lucru pe care l-am facut a fost sa-mi iau bilet.

Ieri seara am fost la concert and it was…. ok. Nu a fost prost, nu a fost bun, a fost doar ok.

Sincer sunt dezamagit, din mai multe motive, sonorizare oribila (sunet asemanator tipatului unor elani obligati sa manance sticla pisata, cat timp cineva ii arde cu fierul incins!), playlist destul de monoton, contactul cu publicul a fost aproape inexistent si multe greseli ale interpretilor.

Nu ma intelegeti gresit, eu il apreciez pe Yann Tiersen foarte mult, dar stilul abordat aseara, un indie/experimental/new wave amestecat cu synth/electronica, m-a lasat rece. Din tot playlist-ul de aseara, cateva melodii au iesit in fata, Sur le fil (cu cateva greseli :p ), Le rade si un nou aranjament pentru Comptine d’un autre ete: L’apres midi.

Ca sa intelegeti ca nu sunt singurul cu aceste ganduri, in timpul concertului oamenii tot plecau. Mare pacat, sincer speram sa raman paf!

In ciuda acestui mic fiasco, voi continua sa-i ascult muzica, pentru ca merita. ”

Mai jos va las cateva din piesele lui Tiersen, pe care le ador.

Pentru astazi atat va las, dar maine-poimaine vin cu un nou articol.

The music guy,

Tiberiu

The music guy: Claude Debussy

Cat timp stam cu sarmalele in stomac, rugandu-ne pentru o digestie cat mai usoara, va ofer pe tava, ornata cu vasc, compozitorul care a ajutat la trecerea muzicii din Romantism la Simbolism, astfel incepand muzica Modernista.

La varsta de 10 ani a fost admis in Conservatorul de la Paris, unde a studiat pian si orga timp de 11 ani. Precum si ceilalti compozitori prezentati de mine pana acum, a preferat folosirea disonantelor si a intervalelor neobisnuite fata de tehnicile rigide de compozitie, lucru ce l-a ajutat sa castige pentru piesa „L’enfant prodigue” premiul Le Prix de Rome si bursa de 4 ani la Casa Di Medici, unde si-a continuat studiile muzicale.

In ciuda aclamarilor pentru talentul sau iesit din comun, multi critici nu au fost de acord cu stilul abordat, considerandu-l neobisnuit si neplacut urechii – silly men, history showed them! In muzica lui Debussy se simt puternice influente din partea lui Franz Liszt, Richard Wagner si Jules Massenet, insa el nu a gasit inspiratie doar in alti muzicieni, ci si in literatura – Baudelaire si Verlaine.

Trivia:

– probabil cea mai cunoscuta melodie de-ale lui (asa e corect… stiu ca suna cretin, dar na, asa ne dicteaza D.O.O.M. 2) este Claire de Lune, iar arpegiul „tematic” se gaseste in melodia Angelica a formatiei de trip-hop Lamb, formatie pe care v-o recomand

– a murit de cancer rectal (nasty way to go), dar pentru ca acest eveniment nefericit a avut loc in timpul Primului Razboi Mondial, nu a avut la inmormantare parte de toate cutumule religioase aferente

– multi l-au catalogat ca apartinand curentului Impresionist, lucru cu care nu era deloc de acord, numindu-i „idioti” pe acei ce-l incadrau in acest curent

– conform unor doctrine izolate, se considera ca piesele sale urmaresc structuri matematice, cum ar fi sirul lui Fibonacci ( „Dialogue du vent et la mer” )

– desi a fost contemporan cu Tchaikovsky si a avut relatii amicale cu acesta, muzica sa nu l-a influentat pe tanarul Debussy

– muzica lui a influentat foarte multi compozitori precum Phillip Glass, Bela Bartok si Igor Stravinsky, dar si mari jazzmeni ca Duke Ellighton, Thelonious Monk si Bill Evans

Piesa de mai sus este un exemplu clar al influentelor moderniste cu puternice disonante si acorduri bitonale.

Sper ca v-a placut aceasta aducere aminte a unui mare compozitor si daca aveti cereri pentru alti compozitori sau genuri muzicale, va rog sa lasati impresii fie pe mail, fie la comment box.

Acestea fiind spuse, va las cu zgomotul strazii in urechi, muzica in suflet si vin fiert pe pantaloni.

The music guy, 

Tiberiu

The music guy: Alexander Nikolayevich Scriabin

Cat timp scriu acest articol, ma gandesc cu frica la sesiunea ce urmeaza si toate tratatele de Drept, pe care trebuie sa le studiez, singurul lucru ce ma incalzeste fiind proaspat asezata zapada si muzica gratuita (this is illegal, don’t try this at home!).

Ca tot veni vorba de muzica gratuita, pe uimitorul „iutub” aveti posibilitatea de a asculta un mare compozitor si pianist – Alexander Scriabin. El a fost adanc inspirat de catre Chopin, stilul muzical abordat situandu-se intre noul inventat Simbolism Rus si Serialism. Datorita dorintei sale de a reinventa muzica si a nu se supune tiparelor zdrobitoare, integrand compozitii atonale si melodii disonante, muzica sa i-a inspirat pe Serghei Prokofiev (v. articolul anterior) si Igor Stravinsky (poate intr-un viitor articol – lasati un comment).

A studiat pianul de la o varsta frageda, sub tutela lui Nikolai Zverev, continuandu-si studiile muzicale la Conservatorul din Moscova.

Majoritatea compozitiilor sale sunt facute pentru pian, primele aducand aminte de Chopin(v. articol anterior) si Liszt. Spre deosebire de majoritatea compozitorilor, stilul sau a evoluat foarte repede, ducand inspre creatii originale pline de atonalitate, armonii neobisnuite, ba chiar ultimele piese scrise nu au semnatura de timp. 

Din pacate, nevoia de a cumpara cadouri de Craciun pentru cei dragi, scurteaza timpul necesar pentru scrierea acestui articol, motiv pentru care lungimea articolului lasa de dorit. Insa, nu va voi dezamagi, mai jos veti gasi trivia si multe melodii.

Trivia:

– se zvoneste ca Scriabin ar fi suferit de sinestezie (boala neurologica ce ii permite „a vedea” sunetele), motiv pentru care a inventat o claviatura colorata, fiecare culoare fiind asociata unei note

– cand era mic construia piane, daruindu-le celor veniti in vizita la matusa sa cu care a petrecut o mare parte din viata sa scurta

– operele sale au fost marcate de catre scrierile lui Frederich Nietzsche

– a fost prieten cu Serghei Rachmaninoff

– a murit in din cauza septicemiei, dupa ce s-a taiat in timpul barbieritului

– desi a fost un pianist foarte bun, mainile sale minuscule abia ii permiteau sa atinga o nona (interval de 9 tonuri intre 2 note, de ex: La – Si)

Dupa ce v-am spus toate acestea, va urez  un Craciun fericit si un guvern stabil (desi nu prea se poate in tara noastra mult-prea-mirobolanta)

Tzuss,

The music guy

Salman Rushdie la noi in ograda

Cu aproape o luna intarziere, ma invrednicesc sa scriu despre vizita autorului de nationalitate „britanica-indiana” (de la Wikipedia citire). Pentru informatii generice, de bun simt despre el, click aici.

 Salman Rushdie

L-am vazut la conferinta de la teatrul Odeon, pe 24 noiembrie. Moderator cu destul succes a fost Florin Iaru. Inainte de aparitia maestrului, am aflat ca numele se pronunta asa cum se aude, adica [rushdi], nu, cum credeam, in naivitatea mea anglofona, [rashdi]. Inca mi-e greu sa ma obisnuiesc cu ideea. La intrare s-au impartit biletele pentru cei dornici sa-i adreseze autorului o intrebare; mi s-a parut o metoda civilizata. Am fost atat de timorata de primele intrebari savante, incat biletelul meu a ajuns un avionas in propriul buzunar.

M-a surprins aparitia unui domn Rushdie un pic mai scund si mai rotunjor decat reiese din pozele popularizate. Nah, fotografii buni asta fac!

Pe parcursul discutiilor, a dat dovada de o versatilitate adorabila: de la raspunsurile celor mai savante intrebari din sala si pana la discutiile despre supereroul preferat, discutia a fost un deliciu. A dat dovada de stropul de umor negru atat de drag mie; ca scurt exemplu, cand a venit vorba despre criticii sai (in special unul, al carui nume nu l-am retinut in incultura mea; sa-l numim, generic, X), a raspuns ceva in genul: „nu doresc sa mai vorbesc despre conflictul dintre mine si X; pana la urma, dintre noi doi, nu eu sunt cel mort!”. Similar, parca atunci cand era vorba despre o publicatie periodica musulmana care il critica (sau era vorba de un alt critic? Of…beneficiile de a povesti ceva la o luna dupa ce s-a intamplat): „singurul lucru mai rau pentru mine decat o recenzie proasta de la Y ar fi o recenzie buna de la Y”.

Am citit doua carti de-ale lui Rushdie: „Versetele Satanice” si „Copiii din miez de noapte”. Ambele apartin, dupa parerea mea, categoriei de literatura masiva, carte-fenomen etc. Dar cel mai mult mi-au placut „Versetele”. Am considerat romanul un fel de monument, o scriere care vine peste tine si te sufoca, tragandu-te de imaginatie pana la limite mult peste cele pe care le cunosteai… In fine, recomand cu mare caldura; are multe carti publicate in romana, aveti de unde alege!

Nu am putut ajunge si la targul de carte unde Salman Rushdie a dat autografe, dar desigur ca am abuzat de bunavointa unei prietene (plecaciune, Lulu!!) care si-a sacrificat vertebrele pentru noi, amicii doritori de carti cu semnatura. In treacat fie spus, trebuie sa intelegeti ca volumele lui Rushdie nu sunt masive numai in sensul figurat al cuvantului;)

Cititi!

Seara frumoasa,

Vasi

„A clockwork orange”.

„Then I looked at its top sheet, and there was the name -A CLOCKWORK ORANGE- and I said: ‘That’s a fair gloopy title. Who ever heard of a clockwork orange?’

Ati auzit probabil de filmul „A clockwork orange” („Portocala mecanica”), da ,acel film aparut in 1971, in regia lui Stanley Kubrick, avandu-i in distributie pe Malcom Mcdowell  si Mickael Bates, film intens mediatizat, nominalizat la 4 premii Oscar,castigator a numeroase premii din categoria „Cel mai bun film”,”Cel mai bun scenariu”,”Cel mai bun director de film”,”Cea mai buna coloana sonora” etc., detinator al unui loc in majoritatea topurilor de gen „Top 10-cele mai bune filme ale tuturor timpurilor”; in fine, film ce a dublat probabil popularitatea deja existenta de care se bucura romanul cu acelasi nume al lui Anthony Burgess.

Prea multe „cel mai bun…”?Intotdeauna, in momentul in care am decis sa vad un film sau sa citesc o carte cu o astfel de „reputatie”, am incercat sa fac abstractie de ea,de toate lucrurile frumoase ce stau scrise pe coperti(ah, cate superlative absolute intalnim pe copertile cartilor:”formidabil”, „magistral”, „minunat”, „uluitor”-in ritmul aceasta fiecare carte este o carte „a secolului”-dar sa revenim), in review-uri etc.Intotdeauna, prefer sa ma feresc de avalansa de aprecieri, prefer sa ma indoiesc.De ce as crede in definitiv…?Sa inteleg, mai intai.Sa intelegem, deci, mai intai, de  ce „A clockwork orange” .

In primul rand, cateva lucruri legate de firul epic al cartii/filmului:intr-un viitor distopic,o Anglie fictionala, AlexDeLarge este un tanar ale carui placeri sunt muzica culta, violul si ultraviolenta.Este de asemenea conducatorul unei bande de huligani, asa-numitii „droogs” (este important de stiut ca naratiunea se face din perspectiva lui Alex,in „Nadsat”, un argou al tinerilor din acest viitor fictional, un limbaj inventat, reinventat, construit si reconstruit de autorul romanului).In urma delicventelor savarsite de aceasta banda (furt,viol,omucidere chiar), Alex este condamnat la 14 ani de inchisoare.El accepta sa faca parte dintr-un program propus de guvern in ceea ce priveste delicventii, un tratement-soc ce ar avea ca rezultat „extirparea raului” din el.Experimentul va reusi, orice tip de violenta producandu-i lui Alex de aici inainte o puternica senzatie de greata, devenind incapabil de a mai face vreun rau celor din jur.Ca efect secundar insa,el va prezenta o senzatie de greata insuportabila si la auzul „Simfoniei a 9-a” a lui Beethoven:

„Dr. Branom: You’ve heard Beethoven before?
Alex: Yes!
Dr. Brodsky: So, you’re keen on music?
Alex: YES!
Dr. Brodsky: Can’t be helped. Here’s the punishment element perhaps.”

Astfel transformat, lui Alex i se va da din nou drumul, in societate.

De fapt,filmul/cartea pune problema granitelor deosebit de fragile intre bine si rau,problema liberului-arbitru si a omului care ajunge sa fie lipsit de acesta:problema unui Alex care ajunge sa fie un simplu mecanism al societatii,un om redus la un reflex moral,un reflex pavlovian-portocala mecanica.

„Alex: Yes, sir! That’s exactly who I am and what I am, sir. A victim, sir!”

Cum reuseste Kubrick sa puna in valoare aceste idei?In opinia mea, filmul ,de altfel destul de fidel cartii, degaja inainte de orice o anume energie remarcabila (iata, am ajuns si la superlative absolute):succesiunea imaginii, cadrele, culorile, decorurile futuriste, costumele, accentele muzicale si tensiunea pe care o creeaza,e fectul pe care il produce argoul „Nadsat”, savoarea replicilor, spontaneitatea lor, umorul si ironia intepetoare,stridenta,modul in care actorii isi interpreteaza rolurile…detaliile,ah,detaliile:).Pe masura ce filmul se deruleaza,ai impresia Artei,vazuta pe toate fetele sale.

M-am gandit adesea la un Alex,intr-o alta intepretare decat cea a lui McDowell si nu, nu am reusit sa imi imaginez.O interpretare fascinanta, fermecatoare, obsedanta uneori, surprinzand atat de bine complexitatea unui personaj ca a celui despre care vorbim:  Burgess spune despre Alex ca nu este un psihopat,ci un tanar aflat in circumstante mai putin favorabile,gasindu-si „scaparea” in a-i chinui pe cei din jur,in conditiile in care inteligenta,cultura sa,necanalizate intr-o anume directie,se manifesta prin scopuri violente.Iar pe acest fond, Alex este necontrolabil,instabil in atitudine,imposibil de ajuns la echilibru,de impacare a unei constiinte lipsite de constiinte,pentru a ajunge apoi, in final, incapabil de a mai decide.Toate aceste treceri sunt surprinse cu stil de catre jocul lui McDowell.

Ma voi mai referi doar la problema muzicii,un factor atat de important in accentele despre care vorbeam mai devreme, in tensiune creata in derularea actiunii:Beethoven, Rossini, Korsakov, Purcell;o coloana sonoara bazata pe „muzica culta”, muzica clasica si exceptia,”Singing in the rain” a lui Nancio Herb Brown, o alta forma de ironie la care regizorul apeleaza.

Si m-am intrebat:de ce muzica?Si Burgess mi-a raspuns:”cea mai dulce si mai dumnezeiasca dintre actiuni are partea ei de violenta-de exemplu,actul iubirii,de exemplu,muzica”.

Da,va recomand acest film,in care am ajuns sa cred.Daca nu l-ati vazut inca, indoiti-va.Intrebati-va:”de ce ‘A clockwork orange’?”.Vedeti-l pur si simplu.Veti sti.

Cristina.

The music guy: Frederic Francois Chopin

Ziua buna, dragii mei! Mi-am permis sa-mi iau o mica pauza, dar acum vin cu un nou compozitor pentru voi, Frederic Francois Chopin. Daca pana acum v-am imbuibat capul cu Rachmaninoff sau Prokofiev, cred ca este cazul sa va spun de una din sursele lor de inspiratie, acest revolutionar al rubato-ului si al disonantelor.

Precum ceilalti compozitori pe care i-am prezentat deja, Chopin inca de la varsta de 7 ani a reusit sa-si depaseasca profesorul si a compus doua Polonaise, una in Sol minor si cealalta in Si b Major. Structura acestor opere era atat de complexa, incat erau comparabile cu cele ale lui Michal Oginski (poate vorbim despre el alta data).

Faima sa a crescut atat de mult si atat de repede, incat la varsta de 11 ani a tinut un concert in fata tarului Alexandru I, acesta fiind prezent in Polonia la vremea respectiva pentru a deschide sesiunea Sejm-ului.

Un moment marcant in viata sa, a fost calatoria catre Szafarnia, unde a intrat in contact pentru prima oara cu muzica populara poloneza, muzica ce-i va influenta viitoarele opere. Dar acest lucru nu se compara cu intalnirea lui cu Iosif Elsner la Conservatorul din Varsovia, profesor care in loc sa-i schimbe viziunea artistica, obligandu-l sa respecte regulile muzicale rigide, a preferat doar sa-i predea teoria muzicala si compozitie, atat cat era necesar pentru a nu-l influenta negativ ori a-l limita.

Ce il face atat de special si diferit fata de alti compozitori este gradul de intimitate pe care il ofera operelor, imbiband senzualitatea propriilor trairi in muzica sa. Presupun ca acesta este motivul pentru care nu a dat un nume propriu niciunei opere, preferand sa le diferentieze dupa gen muzical si numar (de ex: Prelude in Mi minor Op. 28 Nr. 4).

Momentul in care a inceput Revolutia din Varsovia, i-a fost dat sa vada Polonia asa cum este ea cu adevarat (nu, nu gri!) si sa inteleaga sensul luptei interne a oamenilor si a sacrificiului, dar toate aceste lucruri s-au prabusit peste el cand a aflat ca Revolutia a esuat. Fiind impulsionat aceste tragice evenimente, a compus Scherzo in Si minor Op. 20 si Etude Revolutionar in Do minor Op. 10, Nr. 12, alaturi de o gramada de … injuraturi in poloneza in jurnalul personal, care a fost descoperit dupa moartea lui.

De alungul vietii, Chopin a tinut foarte putine concerte, un motiv fiind starea precara de sanatate, si totusi faima sa a strabatut toata lumea, dovada a puterii sale compozitionale si a impactului emotional al pieselor asupra oamenilor. 

Sanatatea si viata lui au fost bantuite de tuberculoza, de atingerea ei nescapand nici tatal sau, nici sora si, in curand, nici el. A fost o boala ce l-a apasat multa vreme, urmele ei putand fi vazute in portretul facut in 1829 de Ambrozy Mieroszewski, aparand in desen palid si slabit.

A murit in Octombrie 1849.

Trivia:

– a fost contemporan cu Ludwig van Beethoven, Franz Liszt si Charles Alkan

– tehnicile cele mai des intalnite in operele sale sunt rubato-ul (schimbarea de tempo, chiar daca ea nu apare scrisa in partitura, la dorinta interpretului pentru o mai buna exprimare a emotiei din melodie), progresiile cromatice (cantarea notelor muzicale din semiton in semiton, de ex: Do-Do#-Re-Re#,etc.) si contrapunctul

– fiindu-i frica de a nu fi ingropat de viu, a cerut ca inima sa sa-i fie scoasa; ea acum se gaseste in Polonia, intr-un pilon din Biserica Sfanta Cruce, sub inscriptia din Matei VI:21 :,,Pentru ca acolo unde iti este comoara, iti va fi si inima” – (epic win)

– cele mai mari influente in opera sa au fost  W.A.Mozart si J.S. Bach

– viata lui a fost transpusa in film poate fi vazuta in: ,,A song to remember” (1945), ,,Lisztomania”(1975), ,,Impromptu”(1991), ,,La note bleu” (1992)

– daca suni la un anumit serviciu de taximetre din Bucuresti (nu vreau sa fac reclama), cand te pun pe hold, melodia de fundal este Nocturne Op.9 No.2

Toate acestea fiind spuse, va las sa va bucurati de mini-vacanta.

Pana pe data aviatoare, 

I am the music guy,

Tiberiu

 

Alte recomandari:

Festivalul de teatru al detinutilor

Mergeti, ca mai e si maine! La teatrul Nottara, incepand cu ora 17, intrarea libera. In hol gasiti o expozitie (care merita) de fotografii ale caror autoare sunt detinute. Mai „inauntru”, pe scena, spectacole organizate de diverse penitenciare din tara. E o idee geniala de ocupare a timpului si de „tinere in alerta” a psihicului unor oameni care, in mod normal, sunt predispusi la plictiseala extrema. Am apucat sa vad doar 3 spectacole astazi. Doua dintre ele m-au impresionat prin finetea scenariului si seriozitatea jocului (Timisoara) si sinceritatea si originalitatea punerii in scena (Craiova). Ca sa-l citez pe Dinu, HAI. Hai sa invatam ca niste oameni care au gresit (intentionat sau, uneori, ne-), pe langa faptul ca sunt obligati sa-si ispaseasca sentinta, merita sansa de a juca pentru un public deschis si afectuos. Un public care sa umple sala si sa aplaude sincer, din toata inima, cum am vazut la putine spectacole profesioniste. Un public asa cum a fost cel din seara asta.

Ne vedem maine!

Vasi

communitychannel, Queen of Youtube <3

Hi! Și nu degeaba îmi încep postarea cu acest salut, căci prin acesta unul dintre cei mai populari useri de pe YouTube își începe majoritatea filmulețelor. Acest user, care defapt este și preferatul meu, se numește communitychannel, sau Natalie Tyler Tran, în viața reală. Devenită și unul dintre idolii mei, Natalie este o tânără studentă Sydney-ană (?) plină de inițiativă, care, prin umorul și ironia ei,  reușește să redea aproape exact sentimente pe care le simțim cu toții față de anumite aspecte comune și iritante ale societații în care trăim… (Fie România, Australia, America sau Anglia, omul mereu va pendula în jurul naturii sale a cărei mici întunecimi poate reprezenta mereu o sursă de haz sănătos…).

Ce tematică au filmuțele ei? Cum spuneam, Natalie abordează ironic de cele mai multe ori aspectele penibile din viața de zi cu zi. De la cum poți interpreta când cineva îți face cu ochiul, la momentul în care prin ipocrizie cineva își „pescuiește” complimente precum și la comuna scenă când nu știi dacă mai are rost să alergi până la autobuz sau nu… Însă nu se oprește doar la satirizarea aproapelui său ci și a anumitor filme , seriale, reclame și multe altele… Defapt acest lucru rămâne să îl descoperiți chiar VOI! La momentul actual Natalie are 192 de „vidjeos” care mai de care mai „apetisante”! Trebuie să pun niște mostre de filmulețe ca să înțelegi despre ce pălăvrăgesc aici… [Of, presiunea e prea mare… nu știu ce să aleg.. :(!!]

Ok, o să pun câteva filmulețe la nimereală [mai toate sunt geniale…]

I HID IT!!! IT’S GONE!

crowds LOVE ugly people (britain’s got talent parody)

Free Stuff Is Better

Neglected Keystrokes

after the tone

RANDOM

How to Fight (and lose efficiently)

The Real Secret

Uncomfortable love scenes

Și aș putea continua la nesfârșit însă nu aș vrea să îl supăr pe autorul Blogului Generozității culturale! :p . Vă rămâne vouă ca temă să descoperiți si restul de filmulețe pe care le puteți găsi pe pagina ei de pe YouTube -http://www.youtube.com/user/communitychannel !

Regret că nu am talentul necesar de a-i face o reclamă prea bună lui Natalie…. Dar credeți-mă pe cuvânt: merită, pentru că vă poate face ziua mai bună! 😀

Și Dinu, chiar dacă nu ești mândru de societatea pe care o reprezinți, dacă ai încerca-o să o vezi printr-un alt filtru probabil că ar deveni o sursă savuroasă de amuzament :). Omul nu este plictisitor niciodată; este prostia lui care mereu îi dă culoare.

P.S. Dacă dați comment la ultimul ei video, cu puțin (mai mult) noroc poate fi selectat pentru rubrica de la sfârșit – „Porno music / Comment time”. Prin aceasta demonstrează că ea chiar citește commenturile fanilor ei chit că sunt cam o jumătate de milion… De-abia aștept ziua când unul dintre commenturile mele va fi scris acolo iar eu voi rămâne pentru totdeauna în paginile istoriei, neșters de trecerea timpului…

YOUR MUM RATES HER!