Pe faţa unei clipe stă sculptată
cartea ce n-a fost scrisă niciodată
pentru că ea de fapt acum se scrie
si zi de zi si-n ani si-n vesnicie
iar ea se scrie-n stire si-n nestire
cu lacrimi de dureri sau fericire
cu vise si speranţe împlinite
cu dezertări dar si cu mari ispite
cu tine si cu mine si cu noi
sub soare, doar sub soare si sub ploi
Pe faţa unei clipe stă sculptată
Fericit am pus pe lacrimă
Fericit am pus pe lacrimă
barca pe care a uitat tatăl meu
să mi-o cumpere
am cărat la ea pâinea si sarea
pământului
un izvor si o stea
si-am pornit într-o călătorie
interstelară
noapte-zi visând miscarea
când mi-era frig
mă acopeream cu pleoapele
când mi-era somn
mă acopeream cu pleoapele
când mă simţeam singur clipeam
să fim sănătosi îmi spuneam
pentru mine
Doamne iartă-mi astăzi îndrăzneala
Doamne iartă-mi astăzi îndrăzneala
De a-ţi scrie mica mea scrisoare
Dar te rog căci tu stii ce mă doare
Nu-mi goli până la glezne poala
Nu-mi goli nici sufletul de soare
Nici privirea care-mi duce fala
Doamne lasă-mi lecţia si scoala
Care îmi alină ce mă doare
Si atunci când simt că-nstrăinarea
De sub mine trage-ncet pământul
Doamne lasă-mă să-ţi spun cuvântul
Care mută muntele si marea
Doar să-l spun căci cel care-l si scrie
Îl va duce până-n vesnicie
Dumnezeu care locuieste în fiecare
Dumnezeu care locuieste în fiecare
in acelasi timp
ne lasă liberi
ziceţi, zice, compuneţi zice, construiţi
eu astept
un semn de la voi c-aţi înţeles
acel semn
despre care vorbiţi
eu astept
visul pe care doar visându-l nu
aţi putea să-l împliniţi
rana care se tot răneste
atunci când prea vreţi
toţi să fiţi fericiţi
Viaţa e un pasager în mine
Viaţa e un pasager în mine
Unul care cântă ne-ncetat
Ca-ntr-o rană de nevindecat
Lacrimile mamei, dulci saline
Ce-am avut, ce n-am avut i-am dat
Si-am primit doar ce mi se cuvine
Ca să pot găsi oricând în mine
Singurul Eden adevărat
Vis sperat, speranţa mult visată,
Între staţii străluncind sfios
Viaţa e un pasager frumos
Care nu coboară niciodată
Ci doar uneori priveste-n jos
De urcusul propriu luminată.
Tinere, e viaţa grea, se pare
Tinere, e viaţa grea, se pare
nu se vinde fericire-n târg
tot ce vezi în jur, fără mirare
este rodul clipelor de sârg.
ai parcurs cu ochii mii de cărţi
mii de kilometri sub picioare
si-ale vieţii nevăzute părţi
le-ai ţesut din razele de soare.
sunt acolo ani si ani de vis
pace si războaie la un loc
suntem noi cu sufletul deschis,
un popor de trudă si de foc.
viaţa nu-i usoară, cum mai pare,
fericirea e un fruct gresit
dacă nu trăiesti cu-nflăcărare
până peste-al clipei asfinţit.
tinere, când ai ceva de spus
si în tine nu găsesti cuvinte
după ce privesti în jos si-n sus
mergi la glorioasele morminte.
sunt acolo marii nostri buni
toate inimile românesti,
dintre ele stirpea ţi-o aduni
n-ai de ce plângând, s-o risipesti.
Nu trebuie să-mi ceri nimic. Tu nu
Nu trebuie să-mi ceri nimic. Tu nu.
Cuvintele care se nasc în mine
Sunt din izvorul ce ţi se cuvine
Si care n-a dormit, ci doar tăcu.
Nu trebuie să-mi ierţi nimic. Tu nu
Iubirea în hotarul ei mă ţine,
Dar ea nu-i o pedeapsă de la tine
Si asta totdeauna se văzu.
Tu, Patrie, tu, maică Românie
Că rana ta mi-ar fi străină mie
Nu trebuie să te gândesti vreodată
Si nici să crezi, rănit de-as fi, c-as sta
Să mă-ngrijesc întâi de rana mea,
Stiind c-a ta, nu-i încă vindecată
E drept că n-am gresit numai o dată
E drept că n-am gresit numai o dată
iubind cu sufletul unde-i doar trup
că n-am luptat cu ură să mă rup
de rana ce nu poate fi tratată
tu, care mă cunosti de când sunt lup
si totusi ai rămas nesfârtecată
apasă pe trăgaci însângerată
eu calea glonţului să o astup
favoarea asta n-am să ţi-o mai cer
si nimănuia nu-i voi da de stire
că am trăit o ultimă iubire
si am primit ce n-am stiut să sper
să fiu cel de pe urmă ca reper
si cel ce-a frânt linia de ochire.
Înveţi să râzi doar cunoscându-ţi plânsul
Înveţi să râzi doar cunoscându-ţi plânsul
numai asa înveţi făr-a uita
nimic nu e mai greu ca inima
care n-a învăţat încă ce-i râsul
deschizi fereastra în singurătate
astepţi privind în cerc pe cineva
nu-i nimeni si tresari când umbra ta
legată-n poartă, ca un clopot bate
când râsul plânge sau când plânsul râde
se surpă-n tine toată floarea iernii
si-ai vrea să te ascunzi în faţa pernii
iar gândul ăsta nu-i decât un gâde
care-ţi arată masca, pe-a cavernii
si-ascuns de ea netulburat surâde.
Am obosit mă simt
Am obosit mă simt
mai bătrân decât copiii mei
care muncesc pentru reconstrucţia
respiraţiei
muncă-muncă, muncă-muncă
efort maxim, efort maxim
căzut în limbă, căzut în limbă,
am avut o umbră
care-mi permitea să mă mişc
printre atomi împărţind
tainele cu tăcerile
sprijinind ploaia
pe furiş
Cel care a înjunghiat un vis
Cel care a înjunghiat un vis
a avut o mare surpriză
şi o altă mare surpriză
şi-a treia mare surpriză
a avut o idee
de care şi-a lipit adresa
ca să nu-şi împartă grijile
pe toţi pereţii
căzând mesa
în aşteptarea ploii
a stat ca o picătură
mare cât lacrima
să fie plânsă până în gură
cel care n-a înjunghiat un vis
care n-a înjunghiat un vis
n-a înjunghiat un vis
Fără tine vine blestemul
Fără tine vine blestemul
şi trece pe lângă sufletul meu
şi face un cerc în jurul
sufletului meu
şi trece tot trece
şi se predă, se tot predă
eu nu mai pricep nimic
nu mai înţeleg ce gânduri nevăzute
se-ntorc în lumină perpetuu
până când moartea
care se desface în rase şi atomi
vine de niciunde şi-ţi
despică umbrele
ca să scoată din ele
ultimul pumn de seminţe
de nu-mă-uita
*
tu şi pietrişul tău cel negru
şi pietricica cea ruginie
vopsită cu veşnicie
de un diavol integru
negru negru negru
şi picioarele mele fierbinţi
ocupate cu ridicatul
de pe firişorul de nisip
în care tace păcatul
negru negru negru
şi combinaţia aceea subtilă
care ne îndeamnă pe toţi
să fim cinstiţi şi hoţi
s-avem milă şi să n-avem milă
cât ţine ţărmul pentru cel
care ţine la ţărm
Moartea aşteaptă la uşă
Moartea aşteaptă la uşă
în general uşile sunt încuiate
dar pentru moarte nici că se poate
la uşa gardului
la uşa colibei
la uşa castelului
la uşa timpului
moartea şi aerul
într-o combinaţie perfectă
stau de veghe zi şi noapte
aşteptându-l pe cel care
trece prin coridorul secret
vopsind păsările
cu cântecul lor
moartea n-aşteaptă
nici strâmbă nici dreaptă
Tu deschizi un ochi şi priveşti
Tu deschizi un ochi şi priveşti
ce se întâmplă în jurul tău
cum înfloresc florile
cum se coc grânele
cum se culeg merele
mare şi mic
drept şi strâmb
cald şi rece
color şi incolor
tu diseci tăcerea şi umbra
şi treci peste riduri
te prăbuşeşti
cu toată dragostea ta
peste ceea ce nu se întamplă
cu celălalt ochi
cu ochiul închis
*
tu deschizi o carte la întâmplare
în acea carte la o singură filă
într-o poziţie umilă
stă numele meu şi-şi perfecţionează
auzul
el studiază abuzul
pe care-l fac sentimentele
când întemniţează evenimentele
întâmplate şi neîntâmplate
în care faţa stă pe spate
tu
care faci parte din sufletul meu
aprins ca oţelul nevăzut
n-ai mai deschis cărţi
şi nici n-ai mai citit litere
Te-am programat să-ţi întinzi palmele
Te-am programat să-ţi întinzi palmele
şi să ţi le atingi cu putere
să le aud litera
să aud ceea ce un milion de cuvinte
nu mi-ar putea spune
când oţelul încins capătă forma şoaptei
îngheţată pe buze
eu eram atotstăpânitorul şi sluga
între mine toate armatele lumii
se perfecţionau pentru prima
întâlnire cu sărutul
Suntem deştepţi ca nişte copii doriţi
Suntem deştepţi ca nişte copii doriţi
şi iubiţi până la sfinţire
şi în deşteptăciunea noastră
nu contează dacă înţelegem
cuvintele semnele
dacă primim comenzi
dacă primim felicitări
dacă primim lecţii
dacă am îmbătrânit şi-n bătrâneţe
stă toată înţelepciunea
suntem deştepţi când mă împac
că tac
şi prind rădăcini
şi înfloresc
şi cu fructele mele
şi cu roadele fructelor mele
vă hrănesc
Prea târziul disecat
Prea târziul disecat
trece mai departe ca melcul
în cochilia căruia a fost
îngropată Răbdarea
filă cu filă
felie cu felie
colcovan cu colcovan
pe cai mari şi puternici
în hamuri groase şi arţăgoase
trece mai departe
prin carne, prin sânge, prin moarte
până când valurile
vor înlocui malurile
îngropând idealurile
Când mă răpeai şi mă făceai ţintă
Când mă răpeai şi mă făceai ţintă
din ce în ce mai multă culoare
primeam
de la literele alfabetului
de la cuvintele Împăratului
de la doica mea
adică invers
culoarea
cântec de leagăn
împins de lacrima mamei
ziua şi noaptea
până când Făt-Frumos
l-a doborât pe zmeu
răpit, eu
veghez
la cuvintele Dicţionarului
Inspăimântat în faţa răsăritului
Inspăimântat în faţa răsăritului
plâng pe masă
plâng pe coridor
plâng
sunt izvorul care desface legăturile
dintre mereu până aici
ca să dau frâu morarilor
la prima tresărire de nară
plâng pentru ultima oară
îndurerat că sunt bântuit
de scânteia care cade ca pumnul
peste lumea de scântei
pe care o descânt şi o cânt
cu ultimul vers
rămas acasă
Grigore Grigore 