Îmi iubesc fraierul! De ce?! Sunt multe motive, super multe…
- Îl iubesc pentru că ador să vorbesc cu el despre Stand up comedy, Jurnalele Vampirilor sau orice serial considerăm noi că e şmecher…
- Îl iubesc pentru că pot să-i spun absolut orice, fără să-mi fie teamă că m-ar judeca sau că ar râde de mine…
- Îl iubesc pentru că mă pune să învăţ din greşelile lui…
- Îl iubesc pentru că facem aproape totul împreună..
- Îl iubesc pentru că ştie ce să zică în orice moment şi pentru că nu pot să stau supărată atâta timp cât el exista…
- Îl iubesc pentru că e sincer cu mine şi pentru că oricâte prostii aş auzi despre el, nu le-aş crede, orice ar face mi-ar spune la un momentdat şi am rezolva împreună.
- Îl iubesc pentru că uneori face ca mine, chiar dacă nu-i place. Se joacă cu mine, chiar dacă nu are chef…
- Îl iubesc pentru că mereu are dreptate ( uite că am recunoscut ) şi că-mi scoate ochii mereu că era ca el, nu ca mine.
- Îl iubesc pentru că ascultăm pe stradă muzică şi mă lasă să cânt sau cântă cu mine..
- Îl iubesc pentru că mă strânge atât de tare în braţe încât îmi taie respiraţia.
- Îl iubesc pentru că e singurul care poate să faca bâză de mine pe orice temă şi eu nu mă supăr.
- Îl iubesc pentru că îşi face timp pentru mine, oricât de obosit ar fi.
- Îl iubesc pentru că ştiu că e doar al meu şi pentru că ştiu că şi el ma iubeşte!
Îl iubesc pentru tot ceea ce înseamnă el şi nu ştiu ce aş face dacă mâine nu ar mai fi lângă mine, este totul meu micuţ…
NU vreau băiatul perfect.. Deşi ţin la un băiat perfect din punctul meu de vedere. Vreau un băiat care să mă supere, să-mi greşească, dar atunci când îl întreb dacă mă iubeşte să fie sincer! Vreau un băiat care să aibă grijă de mine, să mă certe când greşesc, să ma iubească pentru ceea ce sunt şi să fie în stare să mă suporte cu toate defectele.. Vreau un băiat cu care să mă înţeleg din priviri, un băiat care să-mi taie respiraţia… îmbraţişându-mă! Băiatul perfect nu există, există doar băiatul perfec în ochii unei anumite fete, care poate fi totul pentru aceasta, fiind sincer şi dăruindu-i toată dragostea şi atenţia.. Şi într-un fel am cunoscut băiatul acesta..
Am atât de multă nevoie de el acum şi oarecum e lângă mine, cum poate… Dar pentru mine nu e de ajuns, eu îl vreau numai pentru mine, numai al meu! Ochii lui să mă vadă doar pe mine, mâna lui să ţină doar mâna mea iar inima lui să mă aibă doar pe mine în ea. Normal că asta se aplică şi în cazul meu, iar dacă o să fie doar al meu o să devină centrul lumii mele, persoana cea mai importantă din viaţa mea, la care ţin cel mai mult, ar fii tot ce aş avea mai drag pe lume…
O singură dată în viaţa mea, am iubit! Iar acum încep să iubesc din nou, cred… Cel puţin simptomele asta îmi dau de înţeles: când îl văd, tremur şi am fluturaşi în stomac, când mă uit în ochii lui mi se înmoaie picioarele, când vorbesc de el sau cu el îmi stralucesc ochii, când ma ia în braţe simt că mor… Mda, cam asta e… Mă îndrăgostesc din nou…
El este cea mai drăguţă persoană de pe planetă, el se gândeşte la binele meu, chiar dacă nu suntem împreuna, el mă face să râd în orice situaţie şi mă face să uit de orice durere sau supărare.. Ştie mereu ce să zică şi când să zică… Mă înţelege, mă ceartă (aproape), mă împacă, mă linişteşte şi mă acceptă şi în momentele în care nici eu nu mă mai suport… Poate pare că exagerez, dar nu. Aşa e! E atât de dulce şi de drăguţ şi atât de sincer, ceea ce e de apreciat… Şi dacă stau să citesc rândurile astea nu ma miră că am ajuns în situaţia asta, e cel mai minunat.. O să fac tot posibilul să fim împreuna şi nimeni şi nimic n-o să mă oprească, i-am şi spus asta, ştie foarte bine ce simt pentru el, dar… Dar nimic, nu am dreptul să comentez situaţia în care suntem..sau este, el..
În fine, ideea e că-l plac mai mult decât işi poate imagina şi decât îmi pot imagina şi eu… Şi cred că mă gândesc mai mult la el decât la mine, mai mult la binele lui decât al meu, şi asta pentru că merită tot ce-i mai bun, nu mă refer la mine, poate nu-l merit… Dar vreau să-l văd fericit…
Iubirea este atunci când , oricât de mult ai vorbi cu o persoană, nu te saturi să o asculți .. Nu te saturi să o privești lung, în timp ce te gândești că oricât timp ți-ai petrecere alături de ea – nu ar fi suficient – să vorbească neîncetat, iar tu să îl priveşti fără să ştii despre ce vorbeşte, pentru că eşti atrasă de tot ce are el.. Aşa fac eu, mereu, cu el.. Probabil ar trebui să-i spun în faţă majoritatea cuvintelor de aici, dar am curajul ăsta? Nu…
Nici nu prea ştiu ce să fac sau să zic.. E C O M P L I C A T! Deşi nu ar trebui să fie aşa…
P.S: Ochişori…
M-a privit câteva momente cu ură, şi-a şters lacrimile şi a plecat fără să mai zică nimic…
Mă durea că mă purtam aşa cu ea, dar nu trebuia să afle cine mi-a făcut asta.
Peste 2 săptămâni ies din spital şi mă duc să o caut pe Natii. Acasă nu era, la Mihaela nu, la Deb nu, la Lidia nu… Nu era de găsit şi nimeni nu ştia nimic de ea… Atunci îmi trece prin minte locul unde ne-am cunoscut…
*Natti*
Nu mai ştiu nimic de Mike şi nici nu vreau să aflu, probabil a ieşit din spital şi se distrează cu prietenii… Stau ca acum o lună şi ceva pe bancă, singură, plângând… Mă ridic să plec şi mă lovesc de Mike.
– Ce cauţi aici? întreb eu nervoasă.
– Nu ştia nimeni, nimic de tine şi singurul loc în care puteai fii, era ăsta…
– Ah, ok. Pa! zic eu, întorcându-mă să plec.
– Stai, spune el în timp ce mă prinde de mână. Trebuie să vorbim ceva.
– Nu cred că vreau să aud, aşa că lasă-mă să plec!
– Dacă pleci acum, ne despărţim definitiv..
Mă întorc nervoasă şi încep să ţip.
– Ce crezi mă că mă şantajezi?! Uiţi cum te-ai purtat acum 2 săptămâni cu mine? Foarte bine, ne desprţim, de fapt eram despărţiţi deja scumpule, nu vreau să te mai văd!
Plec fără să mă uit înapoi şi pentru prima dată simţeam că luasem decizia corectă.
*Mike*
A plecat şi nici nu s-a uitat înapoi… Chiar a supărato mult faza din spital. Poate că merit asta, trebuia să-i zic de atunci cine era devină pentru starea mea, dar lasă… mai sunt destule fete, nu stau după ea.
Ce dracu mai e şi aia? Prefer lumea mea plină de vise, lumină şi fericire! Realitatea e dureroasă şi când mă lovesc de ea, singurul mod în care pot să o înfrunt este acela… de a mă purta ca un copil imatur, răsfăţat… De aceea, visele sunt lumea mea!
Realiatatea, un mare căcat în care o să trebuiască să trăiesc in 3 ani, singură şi fără a mă mai purta vreodată ca un copil imatur, răsfăţat…
A trecut cam o lună… în tot timpul ăsta am fost cu Mike, ne-am distrat, am trăit ca şi cum mâine am muri. Era seara, destul de târziu, cred că 1:13, aerul cald din casă mă sufoca îngrozitor, îmi iau o pătură şi o pernă, mi le întind în spatele casei, având ca plan să stau singură şi să privesc cerul negru, aproape înfricoşător, plin de stele strălucitoare. Am stat aşa aproape o oră, până ce o prezenţă călduroasă mi se alătură.
– Hei, ce faci aici singură? întreabă Rebi, prietena mea cea mai bună.
– Hei, scumpo! De când nu te-am mai văzut… Stau, simţeam nevoia să fiu singură, dar mult mai bine că ai apărut tu, mereu ştii când să vi la mine. îi spun eu, ridicându-mă şi îmbrăţişând-o. I-am povestit tot ce s-a întâmplat de când n-am mai vorbit cu ea, i-am povestit de Mike, de plecarea lui…
– God, sweetie, o să fi bineee! Sunt aici pentru tine, şi cum ai spus şi tu, apar în momentele în care ai cea mai mare nevoie de o vorbă buna, o îmbraţişare şi un zâmbet.
Ni s-a făcut frig, am strâns pătura şi când să intrăm în casă, vine Mihaela, ţipând şi plângând ca dracu.
– Natiiiii! NATIIIIIIIII!
– Hooo, nebuno! Ce e? Ce făcuşi? întreb eu speriată, strângându-mi buzele, pregatindu-mă de vestea rea.
– Mike… e rău! spune ea, abia reuşind să lege acele cuvinte.
– CE?! spunem eu cu Rebi în acelaşi timp.
– Vino cu mine, tre’ să-l ajutăm. Mă ia de mână şi mă târăşte pe o stradă cam întunecată. Văd un băiat pe jos, părând să sufere de durere. Mihaela se opreşte, se loveşte de Rebi, care încerca să ne ajungă şi nevăzând că ne-am oprit ne-a lovit. Îmi pierd echilibrul şi cad în genunchi şi fără să-mi dau seama, ajung lângă băiatul de pe jos. Era Mike! Îl întorc şi îl privesc speriată, începând să plâng.
– Cine ţi-a făcut asta?! întreb eu, deşi nu ştiu de ce îl întrebam pentru că nu putea să vorbească. Era plin de sânge şi cu toată durerea pe care o simţea se ridcă singur, demonstrându-mi cât de puterinc poate fi. Nişte oameni, care nu ştiu ce căutau la ora aia pe stradă, au venit să îl ajute să se ridice, Rebi a sunat la salvare…
*Mike*
Ce dracu s-a întâmplat cu mine?!
Mă trezesc pe un pat de spital, cu Natti, dormind cu capul pe picioarele mele, simţeam o durere groaznică în tot corpul.
– Iubito! Trezeşte-te! o privesc cum încearcă să se trezească. Era atât de frumoasă şi obosită.
– Mike! Te-ai trezit! Te doare ceva? Chem doctoru’ ? spune ea agitată.
– Iubito..calmeaza-te! Sunt bine! Adică aşa cred.. bineînţeles credeam prost, cum am terminat fraza, m-a apucat o durere îngrozitoare de burtă. Natti cum m-a văzut s-a speriat, s-a ridicat şi mă strângea în braţe, sperând să-mi treacă.
– Ce s-a întâmplat aseară? Cine te-a bătut în halu’ ăsta? mă întreabă ea, mărind ochii, aşteptând răspunsul.
Oricum nu va ştii niciodată adevărul, nu va ştii că Ted cu încă 3 amici de-ai lui mi-au făcut asta… E mai bine.
– Ă, nimeni… Nu e treaba ta! spun eu răstit.
– De ce eşti aşa?! mă întreabă ea, aproape plângând.
– Pentru că vreau!
M-a privit câteva momente cu ură, şi-a şters lacrimile şi a plecat fără să mai zică nimic…
Nu ştiu cum să încep! Ar fii atâtea de zis în atât de puţin timp… Tot ce ştiu e că.. de când ai început să ocupi un loc important în viaţa mea, m-am schimbat..
De când sunt cu tine, nu mai sunt atât de agitată, sunt drăguţă şi de treabă cu toată lumea, m-am împăcat cu prietenii cu care m-am certat din prostii şi cel mai important sunt mai fericită ca niciodată… Ai apărut într-un moment în care nu credeam că o să mai am încredere în cineva aşa, cum am în tine… Într-un moment în care nici nu visam să fiu atât de fericită… Cred Sunt sigură că eşti mai special ca toţi de până acum.. Când ne-am văzut prima dată, de când eram împreună, nu ţi-am spus şi nici nu ţi-am arătat, dar tremuram toată şi dacă nu m-ai fi luat atunci, în braţe, siiigur aş fi căzut. Când mă iei de mână sau în braţe mă simt cel mai micuţ copilaş după planetă şi cea mai în siguranţă persoană. Când sunt lângă tine nimeni nu poate să mă supere… Şi toată lumea care m-a văzut lângă tine mi-a spus că radiez de fericire…
Ştiu că nu suntem de mult împreună, ştiu că nu aş fi avut când să mă ataşez atât de repede de tine, dar uite că am facut-o şi pe-asta.. Când îmi spui că ieşi şi că mai ai puţin şi ajungi, mă uit după tine să te văd mai repede şi te-aş recunoaşte din 139712 mii de persoane. Când nu sunt cu tine mă uit la puţinele poze cu noi şi realizez cââââât de mult te plac şi cââât de frică îmi e să nu te pierd.. Deja m-am obişnuit cu tine, m-am obişnuit să vorbesc cu tine, să fiu cu tine, să mă ţii de mână, să mă faci grasă, chiar dacă nu sunt… să mă împingi încet şi să mă gâdili. Adorrr să te puup de multe ori pe faţă şi pe cheliuţă, când încerc să te fac să te gâdili, cu toate că ştiu că nu o faci şi ador când râd cu tine şi când facem bâză de oamenii care trec pe stradă.
Nici nu cred că ştii cât de bine îmi face să stau lângă tine sau, cred că ţi-ai dat şi singur seama pentru că n-am prea putut să ascund asta.. Nu ştiu dacă şi tu mă placi atâââât de mult cum te plac eu, dar când am zis că vreau să fim mult împreună, am vorbit serios. Aş fi putut să-ţi zic chestiile astea în faţă, dar nu ştiu cum ai reacţiona şi mi-e frică…
Ştefania 