Poliția secretă din fostele state comuniste, fie că era KGB-ul, Stasi sau Securitatea din România a constituit o oroare a secolului XX prin metodele dure și absurde de a intimida populația.
Despre angajații Stasi din fosta Germanie de Est (cea “democrată” – o glumă sinistră, dealtfel) se spunea că sunt chiar mai lipsiți de suflet decât cei din KGB-ul sovietic, fiind antrenați sistematic să devină cât mai inumani.
Stasi
Într-o poveste fictivă, dar inspirată din realitatea trăită de populația Germaniei de Est după ridicarea Zidului Berlinului, un bunic englez de origine nobiliară, împreună cu nepotul său anglo-american, iau avionul de la Londra spre Berlin într-o zi a anului 1968, pentru a participa la înmormântarea surorii bunicului. După sosirea pe aeroportul berlinez sunt nevoiți să treacă granița spre Est, întrucât acolo avea loc înmormântarea. Sora bătrânului conte fusese căsătorită cu un cetățean german, fost deputat social-democrat înainte de sosirea lui Hitler la putere. Evenimentele care au urmat au prins întreaga familie captivă în Germania comunistă. Dar … supriză! Cei doi nu mai ajung la înmormântare din cauza interogatoriului la care sunt supuși de către ofițerii Stasi. Ținta nu erau ei, ci un refugiat est-german, prieten cu nepotul, care reușise să fugă în Vest în 1963, la scurt timp după ridicarea Zidului. Tânărul de origine germană era căutat în Est pentru “crimă” – în realitate o încercare disperată de a evada, fie și prin călcarea grănicerului sub roțile dubei pe care o conducea. În caz contrar, acesta l-ar fi împușcat mortal, o dată ce intrase în raza lui vizuală. Era care pe care! Toți refugiații își puneau viața în pericol în încercarea de a scăpa de “comunismul biruitor.”
Securitate
Pe aeroportul Otopeni sosește din Statele Unite, în toamna anului 1980, un domn de cca. 40 de ani, pentru a participa la înmormântarea mamei sale de la Sibiu. Domnul este reținut de autoritățile aeroportuare pentru a i se lua un interogatoriu. Motivul?! Era încă cetățean al Republicii Socialiste România. Emigrase împreună cu familia în 1977, doar cu trei ani în urmă. A fost întrebat care este scopul și durata vizitei sale. I s-au cerut numele complet al mamei sale, adresa exactă și numărul de telefon, apoi a fost lăsat să aștepte fără nicio explicație. După câteva minute de așteptare penibilă, i s-a înmânat pașaportul și i s-a permis să părăsească aeroportul. “Imperialistul capitalist” nu prezenta vreun pericol pentru siguranta statului român!
Ce se întâmplase în acele minute de tăcere și tensiune? Un tovarăș zelos dintre funcționarii aeroportului a sunat la numărul pe care domnul îl indicase și a avut loc următorul dialog telefonic:
Alo? Familia Hămbășan? Vă sun de la aeroportul Otopeni. Domnul Radu Hămbășan este momentan în custodia noastră. Doresc să vorbesc cu tovarășa Hămbășan!
Bună ziua! “Tovarășa” Hămbășan nu mai poate vorbi fiindcă este pe catafalc! – a răspuns soțul îndoliat.
Absurdul situației a fost adesea pomenit în familia mea sub formă de glumă, amară ce-i drept. Biata “tovarășă” era bunica mea maternă a cărei înmormântare a fost întârziată o zi sau două în funcție de prima cursă New York – București pe care a găsit-o disponibilă fiul ei, fratele mamei mele.
Poate pentru tinerii de astăzi aceste istorioare nu prezintă prea mare interes; dar pentru cei care au trăit suficienți ani în comunism și încă mai au momente de nostalgie, nu e o idee rea să își amintească faptul că astfel de scene erau la ordinea zilei.


