Numele tau e un clopot mare, din fier si metal. Il izbesc puternic cu limba de colturile gurii, de tample si de cerul gurii, pana ajunge la suflet. Si atunci ma cutremur toata, cum  un clopot cutremura intreaga fiinta umana..

Sunt unele lucruri in viata care sunt menite sa fie, iar altele nu. Exista primele iubiri, dar exista si ultimele. Exista amintiri, exista imagini, momente, sentimente pe care nu ai sa le poti uita niciodata. Exista seri de vara, existe momente comice in care cari frigiderul unui necunoscut pana la etajul 4… Exista oameni frumosi si oameni buni, oameni placuti si oameni pe care nu ai sa-i poti uita niciodata. Exista imbratisari care dureaza o viata si exista sarutari pe care nu ai sa le poti uita. Sarutari pe frunte, imbratisari cu sufletul, din suflet. Exista secrete. Exista taceri si exista sentimente care mi se amestecau cu un fel de frica, iar aceasta frica mi se dizolva din ce in ce mai tare in piele, in ochi, imi intra pe sub unghii… Cum sa scap de ceva ce nu pot uita? De ceva ce nu as vrea sa uit?

Exista nume care iti vor ramane mereu in suflet. Numele tau…

Uite, as vrea sa-mi inmoi buzele pe buzele tale, in rasuflarea ta, in visele tale, in noptile tale, in vorbele tale, in gandurile tale.. As vrea sa te musc de buza de jos si sa vad daca te cutremura corpul, daca n-ai uitat sa iubesti… As apasa pedala de acceleratie la maxim si te-as scufunda in intuneric. Dar stiu ca te-ai intoarce..

Nu am vrut niciodată să mă obişnuiesc cu ea. De fiecare dată când îi simţeam răsuflarea adâncă pe spate, o alungam. Ţipam, o renegam, o smulgeam cu dinţii din mine. Nu voiam s-o mai simt. Nu voiam să o ştiu aici. Niciodată nu mi-am dorit să facă parte din mine, să adorm cu ea în gând şi dimineaţa s-o găsesc între pleoape. Am strâns-o în pumni de nenumărate ori sperând s-o fac să dispară. Dar nu dispărea niciodată… Se întorcea mereu aici, în acelaşi loc. Durerea era mereu prezentă. N-aş fi vrut niciodată să mă obişnuiesc cu ea. Dar acum e peste tot… Pe buze, în ochi, pe pleoape, pe spate, în suflu, în cuvinte, în suflet… Mai ales în suflet. Acolo locuieşte, împreună cu toate blestemele mele!

N-aş fi vrut niciodată să o simt pe vârful limbii cu neputinţa de a o înghiţi… E mereu aici. E peste tot. E în mine şi în tot ceea ce sunt. Cum s-o alung? Cum să fug din mine însămi?….

Ne pregătim o viaţă întreagă sufletul, ni-l aranjăm neîncetat, avem grijă zi de zi de ce-i dăm să simtă, ni-l spălăm cu mii de lacrimi, îl purificăm, îl îmbrăcăm în dragoste şi fericire, îi pregătim cea mai grozavă ţinută, îl ferim de tot ce e rău şi meschin, ne prefacem că nu-l avem pentru a-l proteja, nu-l împrumutăm nimănui, convinşi că într-o seară, dincolo de miezul nopţii, viaţa noastră se va rostogoli, clar şi zgomotos, către o altă etapă. Dar, de fapt, după ce orologiul sună jumătatea nopţii, la poartă….nimeni nu bate! Şi uite aşa rămâi aşteptând, cu un suflet încărcat de iubire şi fericire, pregătit să le dăruieşti. Mai că le-ai da de pomană de ciudă că ai aşteptat atât…pentru nimic. Nicio minune. Dar încă trăieşti cu speranţa că sufletul tău îşi va găsi prelungirea în nişte ochi albaştri…

A adunat tot sângele, toată răutatea, tot noroiul, toată ura, toată nepăsarea, toate lacrimile, toată indiferenţa, toate strigatele, toate măştile, toată amărăciunea, tot focul şi toată furtuna între pleoape şi mi le-a aruncat pe toate în adâncul sufletului, prin simplul “Pleacă!” pe care l-a rostit ca un blestem, privindu-mă fix în ochi..