Ţi se pune frână. Dintr-o dată, în cel mai bun moment al tău. Rămâi perplex și te întrebi dacă e adevărat.

Și în acel moment simţi că iei foc, că nu există nimic care te poate opri. Universul întreg e singurul martor al bătăilor frenetice pe care inima ţi le oferă. Al lacrimilor care par ca vor să îţi întâlnească obrajii. Dar stai. Și nu faci nimic. Dar se adună, iar atunci când izbucnești ţi se spune că nu așa se face. Și izbucnești și mai rău, iar în acel moment nu îţi mai pasă de nimic. Realizei că nu se dau nici măcar doi bani pe tine și pe ceea ce simţi.

Cum ai putea, pentru numele lui Dumnezeu, să explici că nu poţi duce la nesfârșit anumite lucruri, că oricât ai părea de calmă, tu de fapt simţi că explodezi, că zâmbetul frumos nu e decât ancora care te ţine prinsă ín realitate, modalitatea ta de a scăpa de nenumărate întrebări?!

Nu poţi. Și te culci din nou, cu aceleași gânduri, că poate vei putea.

Ana Anghel

Poate e doar o perioadă. Poate va reveni la normal. Poate…

Nimic. Nu este doar o perioadă și nu va reveni la normal. Nu va fi nimic așa cum vreau doar pentru că vreau eu. Și nu voi fi atât de proastă încât să îmi fac rău singură mai mult decât am făcut-o până acum. Și voi pune punct și o voi lua de la zero. Și o voi face pentru că:

Am învăţat că e greu. Totul, mai mult sau mai puţin. Că trebuie să mă descurc așa cum știu, pentru că nu va veni nimeni să-mi ia din emoţii, din supărare, din oboseală.

Am învăţat că e mai bine cu ziduri între mine și restul. Mă cunoști în momentul în care te las eu să o faci. Și se întâmplă destul de rar.

Am învăţat să nu mă las dusă de cuvinte. Trebuie să caut faptele care să-mi dovedească ceva. Și nici eu nu trebuie să dau explicaţii tot timpul.

Am învăţat că cel mai important lucru este familia, oricum ar fi ea, oricâtă ar fi. Că trebuie să profit de orice ocazie, să las de la mine, să mă încarc pe mine și să-i las pe ei liniștiţi, alături de o vorbă bună.

Am învăţat să apreciez ceea ce am înainte să-mi fie luat. Chit că ţine de un zâmbet, de o îmbrăţișare, de un alint, trebuie ceva să știe că sunt acolo.

Am învăţat că oamenii te iau de prost. Indiferent cât ești de inteligent. Sunt răi, iar eu trebuie să ignor, oricât de tentant ar fi să mă păruiesc.

Am învăţat că atunci când e rău, va exista mereu un loc anume unde îmi va fi bine.

Am învățat că trebuie să lupt pentru ceea ce îmi doresc. Indiferent dacă este cu mine însămi sau cu altcineva.

Am învățat că trebuie să uit. Ceea ce îmi face rău nu are rost să facă parte din prezent. Dacă nu îmi aduce un zâmbet pe buze nu e ok.

Am învățat că trebuie să iert, să dau o a doua șansă. Dar nu la nesfârșit. Pentru că eu nu cunosc griul. E ori alb ori negru.

Am învățat că nu pot ține pe cineva lângă mine, cu forța. Trebuie să îi dau drumul; dacă nu e aici când am nevoie, înseamnă că nu a fost niciodată.

Am învăţat că fericirea persoanelor iubite e și fericirea mea. Chiar dacă nu sunt implicată direct. Când îi văd zâmbind, zâmbesc și eu.

Am învăţat că mama va fi mereu persoana care, la sfârșitul zilei, va veni și îmi va alunga toate temerile. Că e necesar să las de la mine în relația cu ea, ca să-i fie ei bine. Că e îngerul meu păzitor.

Am învăţat că tata este al doilea motiv pentru care fac tot ceea ce fac, pentru care nu mă dau niciodată bătută. Că mă va proteja mereu, oricât de departe aș fi, oricât de mare aș fi. Că este îngerul meu păzitor.

Am învăţat că va trebui să  muncesc, va trebui să dau tot ce am mai bun ca să ajung SUS. Să ma auto-depășesc, să fac tot ce pot ca să fiu cunoscută pentru ceea ce fac.

Am învăţat că va trebui să  muncesc pe brânci pentru a le oferi, peste zeci de ani, o bătrâneţe frumoasă alor mei, așa cum merită.

Am învăţat că nu primești nimic pe moka. Tot ceea ce mi se oferă este rezultatul faptelor mele.

Am învăţat că am potențial. Că am materie primă, că pot. Și mai important de atât, că pot face orice îmi propun.

Am învăţat să fiu rea cu cine mă calcă pe coadă, dar mai ales cu cel care are ceva cu familia sau prietenii mei. Dacă ai facut-o urât, așteaptă-te la o reacție pe măsură.

Am învăţat să mă bucur de lucrurile mărunte. Un răsărit de soare, amintiri depănate, o ceașcă caldă de cafea când plouă, o mână peste a mea când vreau să se termine.

Am învăţat că sunt eu, oricum aș fi, dintr-un anume motiv. Că vor exista persoane care mă vor accepta ca pe un întreg. Și atunci voi știi că acei oameni sunt ,,for a lifetime”.

Am învăţat că o prietenie nu e numai lapte și miere. Dar dacă continuă să fie, înseamnă că trebuie să fac orice să o păstrez.

Am învățat că oamenii spun lucruri urâte la nervi. Dar ceea ce contează e persoana, nu ceea ce spune când îi e greu.

Am învăţat că trebuie să ofer toată dragostea de care dispun. Nu cu jumătăţi de măsură, nu cu rezerve. TOT.

Am învăţat că oricine are două fețe. Dar rămâne la latitudinea lui dacă mi-o arată pe cea reală sau nu.

Am învăţat că  trebuie să fiu și altruistă, dar și egoistă. Egoistă atunci când vreau să obțin ceva și trebuie să fac orice pentru asta. Altruistă atunci când e vorba de cei dragi, când trebuie să mă las pe mine în urmă.

Am învăţat că se poate oricum. Se poate oricât. Se poate oricând.

Și se poate atâta timp cât mă respect pe mine însămi, atâta timp cât îmi impun propriile reguli, atâta timp cât nu mă las călcată în picioare. Atâta timp cât exist ca să trăiesc și nu invers.

Ce aș putea face eu când am ceva de făcut? Altceva, evident. E noaptea dinaintea primei sesiuni, mă trezesc peste aproape 7 ore și eu ce fac?! Pai mă gândesc că nu am mai scris de mult pe blog..

Hai să scriu pe blog. De pe telefon. Și să pun și diactritice că deh, se cer. Și eventual să mă mai uit puţin la NCIS, că parcă promite ceva cazul ăsta.

Hai să citesc totuși ceva. Inteligentă, inteligentă, dar parcă prea mă joc cu focul. Ah, uite, husa de la telefon e mudară. Și unghia asta parcă nu e drept pilită. Eh, lasă, citesc mâine dimineaţă, la cafea. Parcă ma văd mâine dimineaţă făcând altceva.

Mama încă se miră că fac totul pe ultima sută de metri. Hei, mami, uiţi cu cine stai în casă?! Shame on you.

Din păcate, am un sentiment apăsător de lehamite pentru sesiunea asta. Bine că am doar șase examene.. Lucky me. Și bine că știu să aburesc când nu pot convinge. Dacă-mi iese și la facultate asta, e clar. It’s my big deal.

Hai totuși să prindem puţin somn, să nu-mi înspăimânt mâine colegii cu ,,accesoriile” de sub ochi. Referitor la mâine și la sesiune ca întreg, nu pot spune decât: Dumnezeu cu mila!

,,Pe străzile-nsorite
Sunt doar un trecător
O lacrimă târzie
A unui melancolic nor.”

-byron, Melancolic.

Long time no write. Și ca să ies puțin din zona de confort, mă rezum la a-mi oferi mie, în primul rănd, și celor deschiși la minte, în al doilea rând, o ultimă speranță că poate de data asta scăpăm. De cine? De coșmarul de după ’89.

Da, “vechea” poveste, întoarsă pe toate părțile de aproape două săptămâni, de la primul tur al alegerilor prezidențiale. Și totuși, ce s-a întâmplat atunci de toți internauții români parcă au luat foc? Ce încă se întâmplă este că suntem, conform crudei realități, pe marginea prăpastiei. Și ne împingem reciproc dincolo de ea. Hmm, neam de masochiști..

Era ora 22:00 în aceeași duminică în care am ieșit la vot, când am aflat cu stupoare că Victor Ponta, stimatul cap de clan PSD(nu le ofer preamăritele mele ghilimele), a obținut cele mai multe voturi. În urma sa, Klaus Iohannis, la o diferență de mai puțin de 10%. Apoi lovitura cu diaspora, oameni ce strigau în cor Jos Ponta și care nu au putut vota. Să fie o concidență? Am încetat de mult să mai cred în așa ceva. De ce am fost marcată?! Pentru o fracțiune de secundă am vazut negru în fața ochilor și parcă am simțit cum sunt luată pe sus, bagată in furgoneta miliției și dusă în Sighetul Marmației(de aici mai departe e poezie).

Am văzut un pui de Ceaușescu cu față de asiatic corcit cum se lasă așteptat, ca o adevarată divă (sau poate era doar rușinos, săracu’), în avangardă fiind bunul său prieten, Liviu Dragnea, alt om drag mie. Singura speranță ce pâlpâia în acea seară a fost mica diferență între cei doi candidați ramasi în competiție. Și totusi, parcă mă vedeam în Piața Universității, nu ducându-mă la facultate, ci stând în linie dreaptă, înconjurată de oameni care vor să trăiască decent, și având de partea cealaltă a drumului o gloată de români ale căror minți sunt îmbibate cu basme marca PSD. Oameni care încă spun că pe vremea lui Ceașcă “era mai bine. Părinții aveau locuri de muncă asigurate”. Ca și multe drepturi lezate, aș fi adăugat. Evident, oameni care nu au pierdut rude, prieteni în revoluția din iarna morții lui Ceaușescu, stând comod pe fotoliu și urmărind niște proști care se luptă pentru ei. Cei care nu au ieșit în stradă pentru a striga în cor același lucru. Cei care nu vor ieși în stradă dacă va fi ales Ponta. De ce o astfel de descriere cu o tentă vizibilă de nesimțire? Pentru că în jur plutește  incapabilitatea de a ne abate de la un drum pavat GREȘIT. Pentru că suntem setați pe același model. Since 1965.

Zâna bună și salvatoare nu va apărea de după colț cu haine sclipitoare și cu bagheta magică în mână. Va aparea pe 16 noiembrie, prin simpla exercitare a dreptului de vot. Prin faptul că încă mai există oameni care știu că se poate și altfel. Iar eu refuz să fac parte din “breasla” celor cu ochelari de cal, care nu ar admite nici în ruptul capului că Victoraș nu este trimisul lui Dumnezeu pe pământ pentru a pune lucrurile la locul lor în Țara lui Papură Vodă.

De ce NU Ponta?

• Vreau să-mi fie ușor în viață, atât mie cât și celor din jur, vorbind strict de viața ca cetățean român.
• Vreau să mă pot folosi de ce e al meu, ca om și ca cetățean, fara să-mi fie pusă țeava la tâmplă și mâna băgată adânc în buzunar după lovele.
• Vreau să muncesc PENTRU și ÎN țara în care m-am născut fără să fiu constrânsă de numărul nesimțit de taxe introduse anual(32 mai precis-aviz consumatorilor de “social-democrat”).
• Nu vreau să fiu nevoită să-l scuip între ochi pe Victoraș, iar apoi să plec departe de aici.
• Pentru că nu voi oferi votul meu unui om care se rezumă la plagiat în lucrarea de doctorat și care, în ciuda dovezilor ca acest fapt ilegal a fost săvârșit cu bună știință, nu și-a tinut promisiunea în fața umililor cetățeni și nu a demisionat.
• Pentru că nu vreau să fiu condusă de un terchea-berchea care i se adresează unei colege cu apelativul bine cunoscut “FĂ”.

Lista e lungă, noaptea la fel. Dar spre bucuria simpatizanților partidului de stânga, sunt studenta care mâine, în zori, va trebui să ii onoreze pe domnii profesori cu prezența. Înainte de asta, un ultim motiv:

NU Ponta pentru că nu vreau să ma trezesc cu minerii (sau update-ul lor modern) bătându-mi la ușă, trimiși de învățăcelul lui “Măi, dragă”.

Seară bună și POT pentru că #VOT!

Au ajuns doar nişte ochi goi, care caută refugiul în tărâmuri. Nu în oameni. Locurile îi rănesc mai puțin. Ochi care îşi pierd din intensitate cu fiecare minciună, dar care învie cu fiecare călătorie.       
Un bilet de tren, un bagaj de mână, bani de buzunar, telefonul şi pachetul de țigări. Sufletul l-aş lăsa acasă, între cearşafuri, suspinând după o rază, şi aş pleca fără să îmi pese. Pentru prima oară.
Du-mă oriunde, numai să-mi fie bine.
Du-mă undeva unde oamenii să-mi zâmbească doar pentru că aşa vor.
Du-mă acolo unde soarele răsare din mare şi apune în munți.
Du-mă într-un oraş în care să mă pierd.
Du-mă undeva unde să nu-mi amintesc de aici.
Vreau acolo, în locul unde “îți fac observații, dacă aveam de ce să te felicit, te felicitam” nu există.
Vreau să plec. Vreau să uit.

Fereastra din cameră tinde să-mi arate dincolo de geamul gros, dincolo de stropii de ploaie, un loc departe de aici, unde aș da orice să ajung. Ar fi departe de toți oamenii cunoscuți mie; departe de cuvintele “înghițite”; departe de orice regret. Florile ar fi cele mai frumoase chipuri, în care m-aș pierde știind că nu mă voi trezi cu botu pe labe. Un loc în care lacrimile nu curg, în care sufletul nu te trage în jos. Ar fi al meu.. Al meu pentru când vreau să scap. Pentru când simt că pierd și cea din urmă luptă: cu sine. Un izvor de incertitudini stă între mine și reflexia vagă din fața ochilor. “Bum, bum” -ești glumeață, inimă, dar hai să nu exagerăm! Nu-mi aminti și tu că-s fraieră. O copilă fraieră, o lume aberantă și o constelație întreagă de vise. Ce altceva poate ieși din contopirea lor dacă nu un haos general?! Oh, da, asta e rețeta ochilor mei.. Așa-mi păstrez misterul verzui. Mult haos și ceva euforie. Dar nu multă, că ni se apleacă!!

Și totuși, niciodată nu am dus lipsă de planuri B. Întotdeauna a existat ceva, deși incert, care m-a salvat. Nu știu cum, dar mereu am reușit să mă strecor prin cele mai strâmte situații. I guess this is my main talent.. Și nici de data asta nu o să fie altfel; voi ajunge cumva în locul acela!

Vântul se joacă printre șuvițele decolorate de soare, dând uitării broboanele de apă de pe pielea sărată. Regina de alb se scufundă în marea de șoapte grele și mult prea evidente. Un singur lucru rămâne intact, la fel ca și nodul din inimă. Ah, ce n-ar da să poată arunca-n neant toate tâmpeniile cărora le acordă atâta atenție..Curios sau nu, e între ciocan și nicovală. Știe că e ceva fără un sens anume, dar conștientizează și că nu-i poate da drumul. E negrul din întregul ei alb. O urmă fadă a unui capriciu devenit nevoie. Este doborâtă în mod continuu și, în același timp, simte cum îi cresc aripi, reușind încet și sigur să atingă intangibilul nadir..
Totul e ca un cub care-și pierde din dimensiuni, micșorându-se în fiecare moment, un spațiu îngust al minților pierdute care își caută realitatea cotidiană. Patetic, irelevant, dar atât de vital. E marea în care regina de alb nu poate înota. Începe să uite tot, ceața îi blochează toate simțurile. Simte că își pierde capul și totuși, ceva o ajută să rămână dincolo de linia de plutire.
În pași de dans înaintează în larg, sperând să-și găsească părțile pierdute, de care nu mai știe nimic. A trecut atâta timp și nu a reușit să se întregească. Genunchii îi cad pe nisip, în timp ce totul se învârte. Regina devine umbră , albul e negru, cubul se rotunjește și, ca într-o poezie, lumea se prăbușește. E atât de crud.. cu o ultimă șoaptă își cere iertare. S-a pierdut ca un copil, a greșit ca un om și nu a învâțat nimic. Ar mai face-o încă o dată. Face parte din firea ei.
Cu lacrimi în ochi se lasă dusă de val. I-a mai rămas doar un zâmbet, o singură speranță. O irosește așa cum a făcut de fiecare dată, așa cum a căzut în fiecare zi. O mână de om într-un palat de cleștar scufundat de dragul răului. Nu va mai ajunge dincolo de cer; se va opri, ca orice aiurit, acolo unde stelele îi izbesc plămânii, lăsând-o fără aer, unde îngerii joacă șotronul, iar sufletele se refac. E făcută să simtă; urăște asta, dar nu poate trăi fără. Rândul ei să plătească pentru ce și-a dorit.

Se spune că în viață primești ce meriți. Regină de alb merită să se joace cu îngerii!!

Te îmbrățișează noaptea, când ți-e cel mai somn, și-ți oferă întregul său Eden. E ceva la care visai când erai mică, fără să știi că nu faci față. Așa cum lumea oferă soldaților săi cele mai asidue războaie, așa și tu primești ce nu poți duce. Îți încleștezi dinții în speranța că sunetele amare vor da bir cu fugiții. Sub palma rece și umedă inima n-are stare. E singura care știe că inevitabilul se produce în cea mai pură formă a sa. Tu ai pierdut deja, dar ai grijă! Nu te pierde unde nu poți fi gasită.

Te îmbrățișează la ivirea zorilor, când iți admiră umerii scăldați de rouă, în toată frumusețea lor. Tu te lași purtată de atingerea firelor de iarbă în care te îneci cu o plăcere nemărginită. El vine lângă tine, te acoperă, sperând că îl vei urca pe un piedestal. Dar tu esti conștientă că odată ajuns acolo nu va mai coborî în veci. N-ai puterea să-i spui că tu vrei să fii mângâiată de soare, de preaiubitul tău Soare, nu de el.

Te îmbrățișează în plină zi, de față cu toată lumea, chiar acolo, pe scaunul din metrou. Știe că ai avut o zi de neimaginat și ar vrea să-ți alunge toate temerile. Tu vrei să rămâi doar cu gândurile tale, împreună. Doar voi. Aparent, nu sunteți înconjurați decât de niște actori ce nu se mai dau jos de pe scenă. Pune-ți masca. Și-o va pune și el, fii sigură!

Te îmbrățișează în amurg, când ochii tăi au cea mai frumoasă culoare. Lumina “obosită” îți mângâie fața cu o rază slabă, definindu-ți cele mai frumoase trăsături. Și el se îndrăgostește iar de tine. Tu ești regina, el e nebunul. Nu vă apropie nimic, dar, totodată, nu există nimic bine definit ce ar putea să vă îndepărteze. Sunteți așa pentru că e firesc. E firesc ca el să te îmbrățișeze, să îți iubească imperfecțiunea atât de perfectă lui. E firesc ca tu să obosești, să vrei să ajungi într-un punct în care să nu-l mai simți în fiecare clipă. Clipe ce se dilată în momentul în care închizi ochii.

Când închizi ochii el nu te mai îmbrățișează. Vrea să-ți arate afecțiunea așa cum știe el cel mai bine. Când închizi ochii el tinde să te sugrume. Strânge atât de tare încât ai impresia că gâtul tau este într-o menghină. Somnul devine din ce în ce mai adânc, fundul mării pare mai aproape, pierderea completă e tangibilă.

Oh, copilă neatentă, ți-am zis să nu te pierzi! De ce te lași îmbrățișată de EL? Da, sentimentul acela, căruia noi două i-am dat numele de el. Sentimentul căruia noi i-am dat viață. Noi l-am transformat într-o ființă ce te îmbrațișează non-stop. Mâinile mele și mintea ta. Irealul s-a împrietenit cu tine, te-a plăcut, dar ai pierdut, copilă dragă..