„Mai este oare acesta un om?”, de Primo Levi

„E greu să distrugi omul, aproape tot atât de greu cât să-l creezi” (p. 170).

Această propoziție poate fi citită drept axa morală a volumului Mai este oare acesta un om?, de Primo Levi (1919 – 1987), una dintre mărturiile tulburătoare despre experiența lagărului de exterminare nazist.

Am citit, cu ceva timp în urmă, un alt volum semnat de Primo Levi, Armistițiul, continuarea cronologică a cărții de față, dar care, desigur, se poate citi și separat. Armistițiul urmărește drumul întoarcerii lui acasă după eliberarea din lagăr, o călătorie cu trenul care nu a fost nici rapidă, nici sigură și cu atât mai puțin plăcută. Ceea ce, în condiții normale, ar fi trebuit să fie o călătorie de câteva ore, s-a transformat într-un periplu de nouă luni, cu lipsuri și incertitudini, prelungind astfel trauma supraviețuirii. De altfel, volumul a fost ecranizat: „La Tregua”, în 1997, în regia lui Francesco Rosi, iar mai târziu, în 2006, regizorul Davide Ferrario a realizat „La strada di Levi”, un documentar care reface călătoria lui Primo Levi prin Polonia, Uniunea Sovietică (Ucraina, Belarus, Moldova), România, Ungaria, Austria și Germania, până acasă, în Torino. https://imaginarycoffee.wordpress.com/2021/07/26/armistitiul/

Am fost curioasă să stiu mai multe despre viața autorului, așa că am făcut câteva incursiuni biografice. Primo Levi mi-a lăsat impresia unui om decent, bântuit de trecut, dar care a încercat, în felul lui, să-i salveze pe cei pieriți în coșmarul lagărului prin a-i numi,  a le schița portrete și a le restitui, fie și pentru o clipă, identitatea și demnitatea.

Publicat pentru prima dată în 1947, după ce fusese refuzat de edituri, volumul Mai este oare acesta un om? nu a avut inițial un impact major. Abia ediția din 1956 a adus recunoașterea pe care o merita, volumul fiind ulterior tradus în numeroase limbi și devenind o lucrare reprezentativă a literaturii memorialistice despre Holocaust. Levi însuși a explicat apariția cărții ca pe o necesitate morală: ideea s-a născut în lagăr, iar faptele relatate sunt integral reale.

Cartea debutează cu o poezie cu valoare de avertisment moral, aproape de blestem, adresată celor care ar putea uita sau refuza să transmită mai departe adevărul trăit. Deși tonul poate părea neobișnuit, el devine justificat dacă îl privim prin ochii unui autor convins că singura formă reală de reparație a trecutului este mărturisirea completă, lipsită de orice menajament.

Primo Levi a ajuns la Auschwitz în 1944, într-un moment pe care îl numește, cu un paradox amar, un „noroc”: din lipsă de forță de muncă, autoritățile germane hotărâseră să prelungească durata medie de viață a prizonierilor destinați, oricum, exterminării. Această precizare nu atenuează oroarea, ci o face cu atât mai absurdă și mai rece și mai greu de cuprins în logica umană.

Prima parte a volumului, „Călătoria”, prezintă arestarea lui Primo Levi la 13 decembrie 1943, la vârsta de 24 de ani. Membru al unui grup de partizani slab organizat, afiliat mișcării de Rezistență „Dreptate și Libertate”, Levi a fost capturat de miliția fascistă și deportat, ca „cetățean italian de rasă ebraică”, în lagărul de la Fossoli. De aici, în februarie 1944, 750 de evrei italieni, bărbați, femei și copii, au fost îmbarcați în vagoane de marfă sigilate, sub amenințarea explicită că pentru fiecare absent de la apel vor fi împușcați alți zece.

Descrierea serii dinaintea plecării este una dintre cele mai emoționante secvențe ale cărții: unii prizonieri beau, alții se rugau, mamele spălau hainele copiilor și le pregăteau pachete pentru drum, gesturi domestice fragile, desfășurate sub presimțirea morții. Levi surprinde aceste detalii fără patetism, tocmai pentru a le spori forța.

Drumul spre Auschwitz a fost marcat de frig, sete și numai ei știu de câtă umilință și moarte. Din cei 45 de oameni din vagonul lui Levi, doar patru aveau să-și mai revadă casele. Sosirea a fost urmată de binecunoscuta selecție: bărbații apți de muncă au fost separați de restul, iar cifrele pe care Levi le oferă arată amploarea exterminării: „știm ca în lagărele de la Buna-Monowitz și Birkenau, din convoiul nostru, n-au intrat decât nouăzeci și șase de bărbați și douăzeci și nouă de femei, iar din toți ceilalți, mai bine de cinci sute, după două zile, nu mai era niciunul în viață” (p. 18).

Intrarea în lagăr, sub poarta „Arbeit macht frei”, a marcat începutul procesului sistematic de desființare a identității: dezbrăcarea, tunderea, tatuarea numărului pe brațul stâng. Numele dispare, omul devine un număr. Levi a înțeles rapid că acesta nu era doar un regim de detenție, ci un mecanism minuțios de dezumanizare.

Unul dintre marile merite ale cărții constă în analiza fină a organizării interne a lagărului. Levi a observat și a redat rutina din lagăr și relația dintre „stăpâni și sclavi”, guvernată de teamă și ură, dar și ierarhiile interne dintre deținuți: privilegiați și neprivilegiați, kapo, funcționari ai lagărului, infirmieri, bucătari. „Sclavi și stăpâni; pe unii îi împinge teama, pe ceilalți ura; orice alt sentiment nu este posibil.  Toți ne sunt dușmani sau rivali” (p. 44);  „Privilegiații îi oprimă pe neprivilegiați; pe această lege omenească se bazează structura socială a lagărului” (p. 47).

Autorul a insistat și asupra unor concepte proprii lagărului precum Muselmänner, damnații, cei care, deși erau supuși și respectau regulile, totuși pierdeau lupta pentru supraviețuire. A expus și strategiile individuale de rezistență: alianțe, mici furturi, negocieri, rezistență fizică, adaptare psihologică, uneori alienare. Chimist de profesie, Levi a fost selectat pentru a lucra într-unul dintre laboratoarele lagărului. Din această postură, chiar și el a experimentat procesul prin care disperarea îl face pe om să se folosească de orice avantaj și să adopte anumite comportamente în lupta sa pentru supraviețuire.

Infirmeria, departe de a fi un refugiu, apare ca un spațiu al selecției finale: de acolo nu se putea ieși decât fie pentru a reveni la muncă, fie pentru a fi trimis la gazare. A descris si ritualul selectiei… terifiant! La asta se adăuga convingerea tuturor deținuților că oricum, până la final, nemții nu vor permite vreunui deținut să aibă șansa eliberării din lagăr și să povestească ce se întâmpla acolo. Ritualurile zilnice, marșurile pe muzică germană, apelurile, munca istovitoare, sunt descrise ca fiind expresia unei „nebunii geometrice”, menite să distrugă omul înainte de a-l ucide.

În contrast cu această lume dezumanizată, Levi introduce figura lui Lorenzo, un muncitor civil care, timp de șase luni, i-a adus pâine, haine și , în plus, i-a intermediat trimiterea unei scrisori către Italia. „Lorenzo era un om” (p. 139),  o propoziție simplă, dar de o forță morală covârșitoare, care sugerează că umanitatea nu dispare complet, chiar și în cele mai extreme condiții.

Pe măsură ce frontul se apropia, lagărul a fost evacuat în grabă. Levi, bolnav de scarlatină, a rămas în urmă alături de alți deținuți. După plecarea SS-ului, cei rămași au căutat provizii și au încercat să se folosească de tot ce au găsit pentru a supraviețui până la sosirea salvatorilor. Salvarea nu a fost însă una triumfală, ci tăcută, marcată de epuizare și luciditate.

Mai este acesta un om nu este doar o cronică a ororii, ci o reflecție profundă asupra naturii umane, asupra limitei dintre civilizație și barbarie. Interogația din titlu este la fel de puternică. Se referă ea la supraviețuitor sau la călău, la cel care a suportat umilințele sau la cel care le-a provocat?

Arta de a fluiera, de Schuster Dutz

Schuster Dutz sau Gustav Schuster (1892–1969) a fost profesor, scriitor și poet sas din Mediaș, cunoscut pentru faptul că a scris în dialectul săsesc. Opera lui este considerată una dintre cele mai autentice mărturii literare ale vieții săsești din secolul XX, după cum aflu din prefața semnată de Emmerich Stoffel. 

Emmerich Stoffel (1913–2008), autorul prefeței, a fost apropiat de mișcarea comunistă încă din perioada interbelică și, după ’47, a ocupat diverse funcții politice. Optica lui este ușor de recunoscut mai ales în pasajele în care vorbește despre mica burghezie prezentă în carte și în insistența de a răstălmăci observațiile lui Schuster, ducându-le în zona ideologiei (pe care autorul o critică, de altfel). Am căutat câteva informații despre el, însă trebuie să admit că nu reușește să-mi trezească prea multă simpatie. În schimb, scriitorul Schuster Dutz, da.

Cele nouă povestiri din „Arta de a fluiera”, București, Editura Tineretului, 1963, alcătuiesc împreună un tablou pitoresc‑ironic al lumii de pe vremea când temperatura era măsurată în grade Réaumur, și în special al vieții săsești din Transilvania, o lume mică, dar plină de orgolii, ritualuri, ambiții și slăbiciuni omenești. Fiecare text e o mică scenă, în care umorul se naște din disproporția dintre ambițiile oamenilor și realitatea lor modestă.

Sfințire de steag

În ajunul Marelui Război, micul târg ardelean Flausenburg („Târgul gogoșilor”) adăpostea trei mari mândrii locale: corala bărbătească, compania de pompieri și un club de jucători de popice. Corala era, fără îndoială, vedeta orașului. Avea tradiție, un dirijor respectat și, mai ales, un steag, „singurul steag al unei formațiuni cetățenești din întregul oraș”.
Pompierii, deși pe locul doi în ierarhia prestigiului, se lăudau cu propriul lor simbol: o lanternă roșie în vârful unei prăjini. Clubul de popice, cel mai tânăr și mai modest, număra doar șapte membri. Fusese inițiat și era condus de un măcelar care îi dăduse o conotație etnică și un nume grandios: „Sasule, veghează!”. La cinci ani de existență, clubul a decis că merită și el un steag. Momentul inaugurării steagului, care se dorea a fi o ceremonie oficială, trasează, cu o tușă groasă, granița dintre solemnitate și ridicol, dintre pompa oficială supradimensionată și superficialitatea oamenilor mărunți, ceea ce naște situații hilare.

Pentru binele poporului

După război, într-un orășel nenumit, un alt măcelar, mai tânăr și mai ambițios, fondează asociația „Laboria”, menită să-i împingă la margine pe cei „cu carte” și pe bătrâni, pentru a face loc generației tinere. Organizația prinde repede contur, iar doritorii de funcții încep să graviteze în jurul ei, într-o competiție penibilă pentru favorurile fondatorului.
Schuster satirizează cu o precizie fină limbajul și logica binelui colectiv impus de sus. O satiră despre felul în care ideologia se insinuează în viața publică. Mă surprinde că prefațatorul nu a remarcat aceste nuanțe.

Partida de taroc

O simplă partidă de cărți devine prilej pentru o radiografie a comunității: haz, tensiuni mocnite, tristeți tăcute. Jocul de taroc devine pentru cei trei protagoniști pretextul pentru a-și impune puterea și a-și expune rivalitățile, pe fondul unui război abia încheiat, care i-a îmbogățit pe unii și i-a ruinat pe alții.

Arta de a fluiera

Max, un tânăr fără ocupație clară, se căsătorește cu fiica unei familii influente. Cum nu reușeau nicicum să-i găsească un rol în societate, familia proaspetei soții decide să valorifice singurul lui talent: fluieratul. Cu influență și perseverență, reușesc să transforme fluieratul într-o chestiune oficială, ajunsă chiar pe ordinea de zi a comitetului districtual.
Max susține o demonstrație, iar comitetul proclamă fluieratul drept „bastion puternic, neclintit, al culturii noastre săsești” (p. 40). Urmează măsuri de promovare, instructori pentru țărani și, în cele din urmă, un conservator de artă a fluieratului, condus chiar de Max. Nuvela care dă titlul volumului este, de fapt, o farsă delicioasă despre ambiție, influență și absurditatea instituționalizării talentelor inutile.

 O gospodină săsoaică la băi

Trebuie să mărturisesc că această comedie de situație cu parfum de epocă mi-a amintit cel mai mult de Caragiale (cel cu care este adesea comparat Schuster). Povestirea este construită sub forma unor scrisori trimise de o cuconetă de provincie, Hedwig, soțului ei rămas acasă, din stațiunea unde femeia se afla împreună cu fiica lor de șaptesprezece ani, Fini. Deși pretinde că totul este pentru binele fetei, Hedwig se bucură vizibil de sejur, invocând boli imaginare.

Subiectul principal al scrisorilor este un tânăr doctor, prea atrăgător ca să treacă neobservat, aflat și el în stațiune. Rivalitatea discretă dintre Fini și fiica doamnei Binder, cunoștințe apropiate, precum și modul părtinitor în care Hedwig relatează totul, creează un comic savuros. Doctorul e când chel și ridat, când brusc întinerit, în funcție de atenția acordată fiicei ei.
Hedwig e un personaj memorabil: rigidă, bănuitoare, curioasă și încântător de subiectivă. Sunt absolut savuroase schimbările de ton din scrisorile trimise soțului ei.

Debutul Paulei

Asociația femeilor dintr-un alt orășel, organizează un concert, iar Paula Haner este invitată să cânte. Aceasta este prima ei apariție publică. Alegerea repertoriului, rochia, pantofii, mănușile lungi: fiecare detaliu devine o mică dramă pentru mama ei care face din eveniment o chestiune de viață și de moarte. Paula însă e o fată stângace, iar autorul imprimă situației o tandrețe ironică. Povestirea este, în fond, despre vulnerabilitate și despre felul în care cei din jur ne modelează, uneori cu blândețe, alteori cu presiune.

Fritzfrank Fröbel, cumpătatul ajutor de farmacist

În Trottental, petrecerile curgeau fără oprire, iar bărbații beau pe rupte. Singura excepție era Fritzfrank Fröbel: antialcoolic, vegetarian, „vitaminist” și ostil clorurii de sodiu. Paradoxal, el făcea parte din asociația jucătorilor de popice, iar când asociația a organizat concursul „Regina frumuseții din Trottental”, Fritzfrank a fost numit în juriu. Ceilalți membri, bine aghesmuiți și nepoliticoși cu tinerele candidate la titlu, s-au încăierat cu farmacistul care le făcea observație, astfel că tânărul a încasat o bătaie. Printr-o logică impecabilă, acesta a ajuns la concluzia că abstinența l-a îmbolnăvit, iar alcoolul l-ar fi protejat. Și așa a dispărut și ultimul antialcoolic din Trottental.

Fritzfrank este un personaj construit caricatural. E tipul de om care vrea să fie corect, cumpătat și ordonat într-o lume care nu prea ține cont de astfel de calități. 

Sfinții din Belleschdorf

În cea mai scurtă povestire din volum, intrăm în zona mitologiei locale, cu superstiții și miracole improvizate. Este o povestire despre nevoia oamenilor de a-și fabrica miracole atunci când realitatea e prea banală.

Povestea broșei

Ultima povestire este parcă desprinsă dintr-un volum de basme. Nici tonul și nici stilul nu se integrează cu celelalte povestiri, care sunt axate pe un anumit tip de umor.

Ca în basme, un tată aflat pe patul de moarte își cheamă cei trei fii și le dezvăluie povestea unei broșe create de un giuvaergiu legendar, prieten al unui strămoș de-ai lui. Broșa, împodobită cu pietre prețioase și cu sufletul giuvaergiului, nu putea ajunge la adevărata ei frumusețe decât peste 500 de ani, astfel că aceasta a fost păstrată cu grijă și transmisă din tată în fiu. Sorocul se împlinea peste douăzeci de ani, iar cei trei frați trebuiau să folosească acest timp pentru a dovedi cine este cel mai bun dintre ei. Broșa nu putea străluci decât în mâna celui care făcea cel mai mult bine țării. După cele două decenii, fratele cel mare s-a lăudat cu bogățiile pe care le-a strâns pentru el și săbiile create pentru popor, fratele mijlociu cu înțelepciunea dobândită și funcții înalte pe care le-a ocupat, dar broșa se stingea imediat ce o atingeau.
Cel mai mic, care și-a dedicat viața fericirii altora și a construit o casă pentru orfani, a fost singurul în mâna căruia broșa a căpătat strălucire. O poveste morală despre bunătate, altruism și adevărata măsură a valorii.

Volumul este o mărturie prețioasă despre o comunitate plină de farmec, dar și o reflecție despre gesturi mărunte și iluzii mari.

Un 2026 latte art… și restul vedem noi!

A mai trecut un an prin ceașca mea imaginară de cafea. Dacă ar fi să-l rezum, aș spune că a fost când un cappuccino visător, perfect spumat, când un espresso amar care m-a trezit brusc din visare. Iar dacă mă uit la cât de puțin am scris, aș spune că anul a semănat și cu o cafea lungă uitată pe masă. 

Mulțumesc celor care au trecut pe aici, chiar și pentru câteva rânduri.

Fie ca anul următor să ne găsească cu inimile mai limpezi și cuvintele mai așezate!

 În anul care vine, îmi propun să postez mai des.

Sau măcar să postez.

Sau măcar să nu uit parola de la blog. 

„Șapte case goale”, de Samanta Schweblin

Șapte case goale, de Samanta Schweblin, trad. Lavinia Similaru, București, Litera, 2025, 160 p. 

Nu este un volum despre case lipsite de conținut, ci despre spații încărcate de semnificații, amintiri și absențe. Fiecare povestire marchează o deviere de la firesc, o fisură prin care se strecoară fantomele trecutului sau temerile prezentului. Casele descrise sunt comune, cu mobilă, etajere și decorațiuni aproape banale, dar toate acestea sunt de fapt pretexte pentru a dezvălui golul interior al celor care le locuiesc.

Cele șapte povestiri care compun volumul funcționează ca niște ferestre: privim prin ele spre interiorul unor vieți, dar geamul este adesea opac, distorsionând imaginea. Dincolo de ziduri se află necunoscuți care fac gesturi stranii, figuri suspecte sau oameni care devin vulnerabili atunci când se depărtează de siguranța cu care sunt obișnuiți. Autoarea nu vorbește despre locuințe, ci despre ceea ce numim „acasă”:  legăturile de familie, atmosfera intimă, trăirile interioare, echilibrul psihic. Unele teme revin obsesiv, ca și cum autoarea ar relua aceeași situație din unghiuri diferite, pentru a o compara și a-i surprinde nuanțele.

Povestirile sunt scurte și fiecare se concentrează pe o singură temă, prezentată printr-o situație punctuală, surprinsă direct, fără explicații și fără o încheiere explicită. Este clar că autoarea nu are în vizor povestirea în sine, ci pare să se folosească de situațiile în care sunt puse personajele pentru a aduce în discuție un anumit subiect. De fapt, nu personajele se confruntă cu neprevăzutul, ci ele creează, neintenționat, absurdul.

Prima povestire, „Nimic din toate acestea”, m-a izbit prin stilul foarte personal al autoarei. Așa cum spuneam, lectura nu trebuie concentrată exclusiv pe situația descrisă. Ea nu duce literalmente nicăieri. Mai mult, numele sau fizionomiile personajelor, atunci când sunt menționate, sunt total lipsite de importanță. Acestea sunt descrise mai mult prin acțiunile care explorează o anume temă, în cazul de față, invadarea spațiului personal, limita dintre normalitate și absurd. 

În povestirea „Părinții și copiii mei”, autoarea a găsit o cale destul de ciudățică de a descrie felul în care atașamentele familiale se transformă în resentimente și creează falii adânci în comunicarea și înțelegerea dintre părinți și copii. 

„Se întâmpla mereu în casa asta” este despre imposibilitatea de a accepta adevărurile dureroase și despre a te rutina în gesturi banale care devin obsedante și nasc tensiuni copleșitoare.

Povestirea „Respirația cavernoasă” este cea mai amplă din volum și, în opinia mea, cea mai atent conturată. Deși preia oarecum o parte din tema povestirii precedente, accentul se mută pe fragilitatea vieții și a minții, asupra acceptării inevitabilului. Firul narativ propriu-zis rămâne în plan secundar, fiind filtrat prin percepția încețoșată a unei femei în vârstă, marcată de bolile senectuții, care își pregătește sfârșitul, ghidată de bilețele și frânturi de amintiri.

”Patruzeci de centimetri pătrați” vorbește metaforic despre spațiul infim pe care îl ocupăm și despre limitele tot mai strâmte și sufocante în care trăim, stabilite fie de normele sociale, fie de propriile prejudecăți. Povestirea readuce în atenție, într-o formă diferită față de celelalte texte, tema cutiilor de mutare: acea a doua casă în care adunăm obiectele esențiale. Ce alegem să luăm cu noi când plecăm? Care dintre vechile noastre lucrurile ne pot reconstrui o nouă viață? În cele din urmă, câte dintre acele obiecte din cutii dau măsura identității noastre. 

Povestirea „Un bărbat fără noroc” abordează tema expunerii dincolo de spațiul protector al casei, tema lucrurilor intime care ne dau siguranță și aduce în discuție inocența și vulnerabilitatea copilului în fața dualității comportamentului adult. 

„Ieșirea” este povestirea cu care se încheie volumul și vorbește despre impulsul de a te desprinde, de a fugi în căutarea libertății, chiar și atunci când știm că nicio scăpare nu este cu adevărat posibilă.

Samanta Schweblin, scriitoare originară din Argentina și stabilită la Berlin, s-a impus în literatura contemporană printr-un stil distinct, recompensat cu numeroase premii. Volumul „Șapte case goale”, publicat în 2015, este o privire spre golurile ascunse în spatele gesturilor banale.

Grădina pe vibe de iarnă

Plantele mai tăcute, care stau cuminți în grădină aproape tot anul, se hotărăsc iarna să iasă la rampă. Acum, când toate celelalte au luat o pauză, este momentul lor. Spânzul, gaultheria, piracanta, skimmia … Mă întreb ce mecanisme biologice le determină să se trezească în mijlocul iernii!

Mai sunt și câteva plante care nu-și pierd frunzele și decorează frumos: diferite soiuri de salbă japoneză , levănțica, iedera, photinia, osmanthus, cytisus, yuca de grădină, iarba de pampas, chiparoșii, ienupărul. Zgribuliți se mai zăresc și câțiva bobocei întârziați de trandafir, gălbenele, câte un bulgăraș de kerria…

E încă mult verde afară, dar, pentru un timp, căldura e în casă.

Portretul lui Dorian Gray, Oscar Wilde

”tragedia bătrâneții nu este aceea ca ești bătrân, ci ca rămâi tânăr” (p. 242)

Portretul lui Dorian Gray, de Oscar Wilde, trad. Răzvan Taliu, prefață de Dan Grigorescu, București, Editura Leda, 2007, ed. a II-a.

Luna aceasta, la 130 de ani de la retragerea dreptului de acces, Biblioteca Britanică a decis să-i reînnoiască permisul de cititor lui Oscar Wilde. Dar ce a dus la excluderea celebrului scriitor britanic de origine irlandeză, având în vedere că era  una dintre cele mai strălucite figuri ale societății londoneze victoriene? Deși era admirat, stilul său nonconformist și atitudinea sfidătoare în legătură cu convențiile morale ale vremii au stârnit critici. Totuși, cea mai gravă acuzație a fost aceea de a avea relații intime cu bărbați, ceea ce era în afara legii, așa că a urmat un proces, după care a fost condamnat la închisoare pentru „indecentă gravă”. Ce doi ani de detenție i-au afectat profund reputația, familia și sănătatea. În 1887 a fost eliberat și a părăsit definitiv Marea Britanie. Și-a luat numele de Sebastian Melmot și s-a stabilit la Paris, unde a murit trei ani mai târziu, la vârsta de 46 de ani. Soția și cei doi copii au plecat și ei în Elveția și și-au schimbat numele în Holland, nume pe care îl poartă descendenții direcți ai scriitorului.

Nu doar Biblioteca Britanică și instituțiile culturale au contribuit la reabilitarea simbolică a lui Oscar Wilde, publicul larg și-a manifestat constant admirația de-a lungul deceniilor, uneori chiar invaziv. Pentru a tempera efuziunea vizitatorilor, mormântul scriitorului, situat în cimitirul Père Lachaise din Paris, vegheat de un monument impresionant care reprezintă un înger, este astăzi protejat de un perete de sticlă. Pe suprafața lui, vizitatorii lasă urme de ruj, un sărut ca semn al solidarității cu patimile autorul irlandez. Eu am pus o floare!

Despre Oscar Wilde s-a scris mult, însă cel mai fidel portret al său rămâne înscris chiar în opera sa. Iar acesta nu este un simplu clișeu. Am încercat să-l identific, așa cum fac cu toți autorii, în personajele sale. În ceea ce privește romanul „Portretul lui Dorian Gray”, am tot ezitat: ar fi putut fi Dorian, cu întreaga simbolistică a decadenței; sau pictorul, cu fascinația pentru frumusețea masculină; sau mai ales Lord Henry, vocea cinismului rafinat. În fiecare dintre aceștia am regăsit părți din personalitatea din Wilde, reflectări ale diferitelor etape ale vieții sale și ale multiplelor sale fațete.

Dintre operele sale, poate cea mai cunoscută este The Importance of Being Earnest, o comedie spumoasă care satirizează superficialitatea cu care ne construim sistemele de valori, dar cea pe care aș include-o pe orice listă de recomandări, fără excepție, este singurul său roman „Portretul lui Dorian Gray”. Ideea romanului este binecunoscută:  un tânăr de o frumusețe excepțională își păstrează aparența intactă, în timp ce portretul său, ascuns într-o cameră întunecată din pod, înregistrează toate urmele decadenței sale morale și ale trecerii timpului. 

Mai presus de temă, remarcabilă de altfel și extrem de actuală, romanul excelează prin calitatea scriiturii: prin construcția narativă, tensiunea care crește treptat și dialogurile de maestru ale lui Oscar Wilde.

Pe Dorian Gray, personajul, mi l-am imaginat în fel și chip. Este descris ca având o frumusețe desăvârșită, încât pare ireal. Cred că fiecare cititor și-l închipuie diferit, proiectând asupra lui propriul ideal de frumusețe. „Toată candoarea tinereții se află întipărită pe chip, precum și toată puritatea ei pasională” (p. 32). Însuși Dorian Gray este uimit de propria imagine atunci când zărește pentru prima dată portretul zugrăvit de pictorul Basil Hallward și trăiește un moment faustic: „Cât e de trist! Voi îmbătrâni și voi deveni îngrozitor și oribil. Dar tabloul acesta va rămâne veșnic tânăr. Nu va fi niciodată mai bătrân decât această zi de iunie…ce bine dacă lucrurile ar fi invers! Dacă aș fi fost eu cel care să fi rămas veșnic tânăr și tabloul să îmbătrânească! Pentru asta – pentru asta aș da orice! Da, aș da orice pe lumea asta! Mi-aș da sufletul pentru asta!” (p.42). Era cu adevărat îngrozit de gândul degradării fizice care vine odată cu trecerea anilor.

Poate cel mai interesant personaj, Lordul Henry, o altă mască a autorului prin intermediul căreia se exprimă neîngrădit, este un adevărat Iago shakespearean. Aristrocrat sofisticat, pe cât de inteligent și de retoric, pe atât de cinic și de periculos, întruchipează o filosofie de viață hedonistă pe care ușor-ușor i-o insuflă și tânărului Dorian Gray. Întreaga sa argumentație este construită pe supremația plăcerii și pe ideea unei libertăți absolute, eliberate de constrângeri morale. Reușește să-l influențeze pe tânărul Dorian, deturnându-i conștiința chiar și în momentele de ezitare morală. O face inclusiv atunci când Dorian află despre sinuciderea tinerei actrițe căreia îi făcuse promisiuni și care, respinsă cu brutalitate, se sinucide. Îl sfătuiește pe Dorian să-și trăiască momentul de tinerețe și de frumusețe din plin înainte să devină victima propriei condiții umane, „o ființă îngrozitoare, hidoasă și destrăbălată” (p. 41). Tânărul ajunge să-și anuleze orice impuls de compasiune sub presiunea cinismului cultivat de Lord Henry și adoptă o atitudine grosolană. Deși pe figura lui nu se putea vedea nimic din cruzimea interioară, portretul pare diferit atunci când îl privește: „chipul i se păru puțin schimbat, avea o altă expresie. Ai fi putut spune ca avea o undă de cruzime în colțul gurii. Era cu siguranță straniu” (p. 109).  Gândea că tabloul “deținea secretul vieții sale și-i spunea povestea. Îl învățase să-și iubească propria frumusețe. Oare îl va învăța să-și urască și propriul suflet?” (p. 111). A înțeles atunci că tabloul îi reflectă de fapt conștiința, așa că s-a decis să-l lase să poarte povara faptelor sale, iar el să se bucure de tot ce-i oferă viața. 

Sedus de plăceri rafinate, Dorian s-a înconjurat de obiecte prețioase și a cultivat obsesii estetice tot mai sofisticate. A devenit fascinat de arta parfumurilor și de tainele compoziției lor, a manifestat o pasiune intensă pentru muzică, colecționând instrumente rare și exotice. Ani la rând s-a dedicat studiului pietrelor prețioase, explorând simbolistica lor ocultă, puterile magice atribuite și legendele care le învăluie. Treptat, și-a descoperit atracția pentru broderii fine, tapiserii, museline, mătăsuri, voaluri și veșminte ecleziastice, dar și pentru cărți legate în satin și obiecte de cult, toate parte dintr-un univers în care frumosul devine refugiu și obsesie. Serile, mergea în locuri rău famate, iar „când se întorcea acasă, se așeza în fața tabloului, uneori cu un sentiment de silă față de acesta și față de propria persoană, dar alteori simțindu-se plin de mândrie individualistă, care reprezintă jumătate din fascinația păcatului, și atunci râdea cu plăcere ascunsă de umbra pocită care trebuia să poarte povara pe care ar fi trebuit să o ducă el”  (pp 162-163).

A constatat cu tristețe că timpul transforma tot ce e frumos și singura alinare era aceea ca el scăpase de ravagiile lui: „el rămăsese neschimbat. Nici o iarnă nu-i distrusese chipul și nici nu-i ofili strălucirea ca de floare“ (p. 139). Portretul însă înregistra fără excepție totul.

Un al treilea personaj care se remarcă de-a lungul romanului, aducând un echilibru moral influenței exercitate de lordul Henry, este pictorul Basil Hallward. El întruchipează personajul bun, figura prietenului loial care te avertizează, îți este alături în momentele de rătăcire și încearcă să te salveze. Acesta va deveni chiar victima bunelor sale intenții. Numai el mai credea că se mai poate face ceva pentru Dorian, numai el nu credea că sufletul lui devenise atât de îngrozitor și tocmai el a fot martorul celor mai întunecate impulsuri ale lui Dorian. 

După o existență marcată de egoism și indiferență, în care chipul său real a fost ascuns de ochii lumii, iar păcatele s-au imprimat doar pe suprafața unui portret blestemat, Dorian Gray ajunge în cele din urmă să se prăbușească sub greutatea propriei conștiințe. Într-un gest frenetic, încearcă să distrugă imaginea care îi reflectă adevărul ascuns, convins că astfel își va recâștiga libertatea. Dar pumnalul nu vizează pânza, ci propria-i ființă: în acel moment, blestemul se întoarce, iar echilibrul se restabilește. Trupul lui Dorian este găsit fără viață, îmbătrânit și desfigurat. În schimb, chipul din tablou, martorul tăcut al decăderii, își recapătă frumusețea, tinerețea și puritatea.

“Fiecare dintre noi are raiul și iadul în el “ (p. 180)

„S-aşează bruma peste vii”

E ceva tandru în felul în care grădina se schimbă. După culesul viilor nimic nu mai e la fel. Se aprind culorile și apoi se sting, dispare mirosul de fructe coapte și de iarbă cosită, iar aerul e tot mai dens. Grădina își pierde exuberanța, puțin câte puțin. Mă întreb ce se va întâmpla cu cicada care și-a găsit adăpost astă-vară în frunzișul de deasupra porții.

Curând vom începe să strângem mobilierul de grădină, iar serile petrecute afară vor fi tot mai rare și mai scurte. Nu e o tragedie, dar îmi vor lipsi toate astea. 

„Cine mi-a ucis fiul”, Ștefan Frumușanu

Andrei Frumusanu și Aurora Crăiniceanu au fost victimele celei de-a patra mineriade, fiind uciși exact acum 34 de ani, pe 26 septembrie 1991, în plină stradă, de către un trăgător aflat în sediul Guvernului. În aceeași zi, și-a pierdut viața și soldatul Nicolae Lazăr, aflat în clădirea guvernamentală.

Scris de Ștefan Frumușanu, tatăl lui Andrei Frumușanu, volumul „Cine mi-a ucis fiul. Dosarul Frumușanu-Crăiniceanu se redeschide”, îngrijit de Tatiana Niculescu Bran, publicat de editura Humanitas, în anul 2015, este un document al durerii, al luptei și al neputinței în fața unei justiții corupte și opace. Tatăl mărturisește că ceea ce l-a determinat să scrie această carte a fost teama că dosarul va fi clasat, așa cum fusese amenințat. 

Prefața volumului este semnată de jurnalistul Laurențiu Mihai, redactor la publicația „Evenimentul Zilei”, iar introducerea, redactată de tatăl autorului, exprimă lucid și dureros neputința în fața unui sistem corupt.  Cartea debutează cu o cronologie succintă a evenimentelor din decembrie ’89, a frământărilor premergătoare mineriadelor, continuând cu desfășurarea propriu-zisă a acestora și cu momentul tragic al asasinării celor doi. Cea mai mare parte a cărții este însă alocată documentării parcursului dosarului Frumușanu-Crăiniceanu,  24 de ani de tergiversări judiciare, până în 2015, anul apariției volumului.

Volumul include, cum spuneam, și o rememorare a Revoluției din 1989, autorul dovedindu-se un martor atent și riguros, care relatează exclusiv faptele la care a asistat. Mărturia sa, deși individuală, poate constitui un mic fragment al unui puzzle istoric ce ar putea contribui, alături de multe altele, la reconstituirea autentică a evenimentelor, dacă ar exista voință.

“După părerea mea și a altor cetățeni, atât a durat revoluția: ceea ce s-a întâmplat pe 21 decembrie și până la plecarea dictatorului pe 22 decembrie, la ora 12. După cum aveam să vedem, cei care vor veni la putere în frunte cu neocomuniștii lui Ion Iliescu pregăteau haosul, minciuna, diversiunea, dezinformarea populației și crimele împotriva cetățenilor care doreau o democrație adevărată și libertate” (p. 37).

Referitor la mineriade, autorul evită speculațiile și amintește revendicările protestatarilor: „Adevărul despre Revoluție” și „Punctul 8 de la Timișoara”. Generația mea cunoaște foarte bine ce reprezenta punctul 8 din Proclamația de la Timișoara și cred în continuare că altfel ar fi fost istoria noastră dacă ar fi fost respectat. Acesta prevedea interzicerea fostei nomenclaturi comuniste și foștilor securiști de a ocupa funcții politice. În ceea ce privește adevărul despre Revoluție…  încă mai sperăm.

În fața acestor cereri, autoritățile au reacționat în stilul binecunoscut, prin discreditare, numindu-i golani pe cei care protestau în Piața Universității, iar soluția aleasă a fost mobilizarea minerilor. Pe 14 iunie, aceștia au ajuns pentru a treia oară în București, de această dată mult mai organizați, aduși cu autocamioane și echipați cu bâte, cabluri cu șuruburi și răngi de fier. Agresiunile sunt prezentate fără menajamente: violența organizată, complicitatea autorităților, lipsa de remușcare a agresorilor. Ion Iliescu, personaj central în această tragedie, este portretizat ca un lider care a aplicat tehnici staliniste și a mulțumit cordial celor care au comis atrocități. În ciuda acestor realități, lumea l-a votat în continuare pe Iliescu, și nu o dată, nu de două ori, ci de trei ori. Fix de câte ori a candidat. Acum, nu am nicio îndoială că dacă ar fi continuat să candideze, ar fi obținut și al patrulea mandat.

În septembrie 1991, minerii au revenit în București pentru a forța demisia Guvernului. Andrei Frumușanu, angajat și student la seral în acel moment, nu a contribuit în niciun fel la desfășurarea evenimentelor. Pe 26 septembrie 1991, tânărul se afla întâmplător în zona Pieței Victoria, mergând să achite o cămașă cumpărată de la magazinul Unirea, chiar cea pe care o purta în acea zi. Într-o clipă a fost împușcat mortal. Potrivit mărturiei prietenului său, aflat alături de el, glonțul, un trasor, a fost tras din clădirea Guvernului, de la etajul al doilea, prin cea de-a treia fereastră de la stânga la dreapta. Andrei devenea astfel a treia victimă a acelei zile. Primul fusese un tânăr soldat aflat în holul Guvernului, ucis cu o sticlă incendiară în timpul atacului minerilor. A doua victimă, Aurora Crăiniceanu, în vârstă de 27 de ani și mamă a doi copii, se afla în trecere împreună cu soțul ei când a fost împușcată în piept, la doar zece metri de stația de metrou Victoria. Ambii au fost loviți cu același tip de muniție, fapt ce a condus la unificarea anchetelor sub dosarul Frumușanu-Crăiniceanu. 

Investigațiile au fost marcate de dificultăți încă din primele zile. Părinții lui Andrei, profund afectați, și-au asumat atunci o promisiune solemnă: „să ducem crucea grea a vieții noastre și să rezistăm în lupta cu justiția” (p. 66). A urmat un marș studențesc al tăcerii, iar numele lui Lucian Mândruță apare ca fiind  printre organizatori. A început apoi o luptă juridică anevoioasă, care continuă și astăzi. Rechizitoriul a fost întocmit de procurorul Surdescu, cel care a scris mai târziu și o carte despre acest caz, „Dubla crimă din Piața Victoriei”, și pentru care tatăl tânărului are numai cuvinte de laudă.

Principalul suspect, maiorul SPP Vasile Gabor, fusese garda de corp a lui Ion Iliescu în timpul Revoluției și se implicase activ în mineriadele din 13–15 iunie, motiv pentru care fusese anchetat la vremea respectivă.

Procesul a început în septembrie 1995. Deși cunoaștem finalul, intensitatea emoțională a capitolului dedicat acestui moment este copleșitoare. Dosarul a fost plimbat între Tribunalul Militar Teritorial, Curtea Militară de Apel, Curtea Supremă de Justiție și Parchetul Militar Teritorial (p. 115).  Accesul la dosar a scos la iveală numeroase inadvertențe: documente dispărute, declarații modificate, probe alterate. Cea mai gravă descoperire semnalată de tatăl lui Andrei a fost implicarea SPP-ului, care a obstrucționat sistematic ancheta, distrugând documente incriminatoare și refuzând colaborarea.

Deși probele indicau clar că Gabor fusese singurul văzut cu acel tip de armă și muniție, aflat exact în locul și intervalul orar indicat de martori, SPP a susținut că acesta fusese trimis ca însoțitor în evacuarea lui Petre Roman, afirmație contrazisă de toți participanții la acțiune. Nici în calitate de suspect, nici după pronunțarea verdictului, Gabor nu a fost reținut nici măcar o zi.  Tatăl lui Andrei a formulat atunci întrebări esențiale: cine a ordonat folosirea muniției neconvenționale și reactive? De ce s-a tras asupra trecătorilor și nu asupra agresorilor? Convingerea sa este că ordinul a fost dat cu scopul de a genera haos prin diversiune, exact așa cum sugera că s-a întâmplat în decembrie ’89.

Alături de Gabor, în boxa acuzaților s-a aflat și maiorul Constantin Marian, acuzat de falsificarea intenționată a buletinului de consum cu privire la armele SPP, cu scopul de a acoperi crima și de a zădărnici ancheta. Printre martori s-au regăsit atât persoane necunoscute, cât și figuri publice precum Petre Roman și Adrian Severin, care au fost aduși la proces doar în urma intervenției poliției. Pentru a obține mărturia unor astfel de martori-cheie, părinții au fost nevoiți să solicite audiențe la diverse ministere și chiar la Președinție.  Iarăși mi s-a părut extrem de nefiresc faptul că termenele procesului erau stabilite în funcție de calendarul electoral, nu de urgența juridică.

„Am convingerea, și astăzi, că dacă presa nu ar fi fost alături de noi, urmărind pas cu pas evoluția dosarului, cazul ar fi fost închis de mult. S-au făcut numeroase încercări în acest sens – fie prin tergiversări, fie prin intervenții directe în timpul anchetelor sau al ședințelor de judecată.” (p. 84), mărturisea tatăl lui Andrei. Avea, din păcate, dreptate.

În iulie 1998, procesul s-a încheiat. Gabor a fost condamnat la 8 ani de închisoare pentru omor deosebit de grav, cu intenție indirectă. Dar a urmat recursul. 

Mulți dintre cei implicați în acest proces erau, la acea vreme, simpatizanți ai partidului condus de Ion Iliescu, unii dintre ei aspiranți la funcții politice. În timp, această suspiciune s-a confirmat: rând pe rând, au devenit membri de partid, au fost fie parlamentari, fie au fost numiți în funcții publice importante.
La apel, apărătorul  acuzatului, nimeni altul decât Antonie Iorgovan, părintele Constituției, a manifestat o atitudine lipsită de considerație. În fața instanței, privind direct către părinții victimei, a solicitat în mod șocant „să se pună capăt acestor oameni ai străzii și presiunilor exercitate asupra justiției” (p. 226). Kafka!

În anul 2000, odată cu revenirea lui Ion Iliescu în funcția de președinte, speranțele de aflare a adevărului s-au diminuat considerabil. Iliescu se pronunțase public: Gabor nu era vinovat. Se exprimase peiorativ și cinic: “este de pus întrebarea ce caută studentul acolo” (p. 97). 

Celălalt învinuit a fost exonerat prin simpla trecere a timpului: faptele s-au prescris. La rândul lui, Gabor a fost scos de sub urmărire penală și achitat după apel. La scurt timp s-a pensionat, a beneficiat de o compensație financiară și a fost avansat la gradul de colonel. Între timp, părinții victimelor au continuat să bată la porțile tribunalelor, în căutarea unei dreptăți care devenea tot mai incomodă pentru cei care hotărâseră deja că vinovăția nu-i putea fi atribuită lui Gabor.

După epuizarea tuturor căilor de atac interne, în septembrie 2004, la 13 ani de la debutul procesului,  părinții au decis să acționeze statul român în judecată la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. „Dosarul Frumusanu-Crăiniceanu s-a alăturat astfel celor peste 9.000 de cauze deschise de cetățeni români care nu își găsiseră dreptatea în sistemul național” (p. 267). CEDO le-a dat câștig de cauză: părinții nu beneficiase de dreptul la un proces echitabil. Până la momentul redactării cărții, aceasta rămânea singura victorie și nu era datorată justiției române.

„Cine mi-a ucis fiul” surprinde istoria recenta și, dincolo de aspectele sale literare, conține date, informații și imagini. Este o carte care ar trebui citită nu doar pentru a înțelege un episod tragic din istoria noastră, ci pentru a învăța ce înseamnă demnitatea, curajul și lupta pentru dreptate. Este o mărturie care nu lasă cititorul indiferent și care cere, în tăcere, un răspuns.

Am fost curioasă ce s-a mai întâmplat cu procesul în cei 10 ani care au trecut de la publicarea cărții. Ce credeți ca s-a întâmplat? Exact!

Când bondarul vrea un rol în viața ta

Imediat după ce m-a săgetat înțepătura, am zărit un bondar furibund, depărtându-se probabil mândru de isprava lui. Eu, alergică la insecte, îmi iau toate măsurile: pantaloni lungi în grădină, distanță de cuiburile de viespi, aparate anti-insecte… Dar dacă mă atinge o albină, corpul meu intră în panică totală.

Și ce se întâmplă? Pielea din jurul înțepăturii se înroșește în stil dramatic și devine fierbinte. Apoi, supărătoarea urticarie începe spectacolul: palmele, brațele, abdomenul, gâtul, fața… până la urmă nu mai există nici o bucățică de piele neafectată, totul e inflamat, roșu și uneori cu nuanțe albăstrui, ca o pictură mai puțin estetică.

În același timp, corpul lansează un protest de dureri abdominale, pe care, în comparație cu urticaria, le consider aproape nesemnificative. Totuși, ceea ce chiar mă îngrozeste este viteza cu care treci de la „totul e ok” la „în pragul dezastrului”.

Primele minute sunt esențiale: e momentul pentru adrenalina salvatoare și drumul rapid spre spital. Căci, imediat după, intervine confuzia: amețești, respirația devine o bătălie, pulsul în picaj și te adâncești rapid într-o stare bizară: ești încă în legătură cu realitatea, dar cu greu.

La spital, toți s-au mișcat pe modulul urgență. Nu sunt genul care se panichează, dar văzându-i cât de repede au intervenit, am simțit pericolul real. Mi-au administrat primul tratament în timp record, aproape din mers, și au făcut tot ce se putea să mă țină conștientă.

Reacție anafilactică: sună pompos, nu? Este realmente urgent și amenințător.

Ei bine, deși am avut parte de o confruntare nu foarte plăcută cu un bondar, nu mi-am reevaluat relația cu insectele. Iubite albine, mini-universuri cu propriile lor legi ale firii, voi rămâne admirativă, dar diplomatic la distanță. În fond, am sentimente vechi pentru voi, încă de pe vremea basmelor din copilărie, când aripioarele dăruite deveneau amulete în buzunarul voinicului aflat la ananghie. Cred că și într-unul dintre romanele polițiste ale Agathei Christie am întâlnit ceva despre viața albinelor, care i-a inspirat autoarei o situație, apoi, fără legătură directă, Apicultorul din Alep de Christie Lefteri m-a impresionat și nu cred că lista se oprește aici.

„Copii de pe natură” de Iacob Negruzzi

„Mulțimea nu vrea idee, se hrănește de cuvinte:

Ea întreabă cum îi sună, nu întreabă de-i cu minte.”(„Vespasian și Papinian”, p. 43)

Publicat în 1874 la Editura Librăriei Socecu & Compania, volumul „Copii de pe natură” de Iacob Negruzzi (1842–1932)  reprezintă o fotografie literară a societății românești din secolul al XIX-lea, în care abundă sarcasmul și satira. Este de fapt un colaj de observații fine, ironii și portrete caricaturale care surprind cu acuratețe o societate românească prinsă între dorința de a părea și incapacitatea de a fi. Volumul e alcătuit din texte scurte, majoritatea în proză, dar și versuri care adaugă savoare. Fiecare text e ca o scenetă cu personaje pitorești, dialoguri savuroase și situații care, deși par exagerate, sunt, de fapt, foarte reale. 

Textele trag de urechi moravurile vremii, în special cele din viața politică, prezentată ca un teatru unde actorii nu uită să promită și să tot promită. Cartea abundă în personaje politice („Tachi Zimbilă, om politic”; Năstase Pătlăgică, Tiberiu Lehăescu…) care vorbesc mult și spun puțin. Limbajul bombastic, promisiunile vagi și confuzia generală sunt ridiculizate cu un umor care nu doar provoacă râsul, ci și gândirea.

„Am să fac o lege nouă pentru discentralizare”

„Ce-i aceea?” îl întreabă unul cu curiozitate.

„Discentralizare este libertate și dreptate

Când nu totul e în centru, ci a statului povară

Și putere și câștiguri se ‘mpart în întreaga țară

Când poporul e ferice, când poporul este mare

În sfârșit când tot e bine: asta-i discentralizare. („Electorale”, p.144)

Negruzzi nu iartă nici cultura și educația, unde imitația fără fond e la rang de virtute („Gramaticale”). Negruzzi observă cu luciditate cum școala românească încearcă să copieze modele, fără a le înțeleagă esența, iar elevii învață mai mult cum să pară decât cum să gândească. În „Ștefan și Mihai”, autorul ne servește o lecție de istorie despre patriotism,  în care ne prezintă „pericolele” modernizării: „Se vorbește de drumuri de fer. Drumuri de fer la noi în țară! Mihai Viteazul și Ștefan cel Mare s-au opus cu energie la facerea unor asemenea drumuri perfide, prin care ar fi putut năvăli toți străinii în țară în mulțime de trăsuri legate unele de altele. Și noi trebue să urmăm exemplul acestor eroi: Fără vagoane și locomotive, Ștefan și Mihai băteau pe toți vecinii, prin urmare și noi trebue să-i batem, dar nu să facem drumuri de fer ca Nemții și Franțujii și toți dușmanii naționalității noastre. Ideea acestui drum perfid trebue să fi fost iscodită de Judani, pentru ca să poată năvăli în țară mai cu ușurință.” (pp.112-113)

Când vine vorba de literatură și teatru, Negruzzi scoate lupa și râde cu stil de clișeele epocii și de stilul exagerat al actorilor vremii, care confundau dramatismul cu stridența ( „Artistul dramatic”), iar în „Poeticale”, ironia e la ea acasă, când compară profunzimea poetică cu rimarea forțată.

Cartea abundă însă în exemple de moravuri sociale. Nume, gesturi, replici, toate sunt puse sub reflectorul unui umor care nu iartă („Părintele Gavril”, „Eroul fără voie”, „Stărostii”, „Lei paralei”, „Cristachi Văicărescu”, „Cucoana Nastasiica”, „Don Juan de la Archivă”, „Ioniță Cocovei”, „Chilipir”).

Și numele personajelor (Costică Buzduruc, Ghiță Titirez, Năstase Pătlăgică, Cristachi Văicărescu…) adaugă sarcasm textului și subliniază trăsături sociale: micimea ambițiilor, ridicolul comportamentelor, provincialismul gândirii sau pompoșenia fără conținut. E o formă de umor lingvistic care funcționează ca o etichetă.

Tonul este deopotrivă ironic și moralizator. Negruzzi reușește să transforme absurdul în literatură și să facă din satirele sale o oglindă în care societatea se vede și se strâmbă. „Copii de pe natură” nu e doar o colecție de texte amuzante, ci o oglindă a unei societăți în plină criză de identitate, prinsă între dorința de modernizare și frica de schimbare. 

Povestirile din volumul „Copii de pe natură” au fost publicate inițial în revista Convorbiri Literare, însă ediția de sine stătătoare a fost tipărită la Editura Librăriei Socecu & Co. din București. Alegerea acestei edituri poate părea surprinzătoare, mai ales în contextul în care Iacob Negruzzi era, la acea vreme, profesor la Universitatea din Iași și redactor al revistei Convorbiri Literare, organul de presă al societății Junimea. Totuși, din 1870, Negruzzi devenise deputat al Partidului Conservator, ceea ce presupunea prezențe frecvente în capitală. Mai mult, Bucureștiul îi era deja familiar din punct de vedere editorial, întrucât în 1872 își publicase acolo volumul „Poesii”, la aceeași editură a domnului Socec, editură care era considerată ca fiind una dintre cele mai mari și mai moderne edituri comerciale din București. Aceasta dispunea de echipamente tipografice avansate și de o rețea de distribuție extinsă la nivel național. Tipărirea unei cărți la editura Socec garanta, pe lângă o calitate superioară din punct de vedere tipografic, o mai bună vizibilitate a cărților prin vânzarea în rețeaua proprie de librării deschise în aproape toate marile orașe. Și totuși, nu cred că acestea ar fi argumentele decisive sau nu în totalitate. Mai degrabă, decizia a fost influențată de politica editorială a Tipografiei Societăţii Junimea, precum și de considerentele tehnice. Fiind la început de drum, aceasta dispunea de utilaje modeste, ceea ce nu ar fi permis tipărirea unei ediții de lux. În plus, junimiștii imprimaseră o orientare elitistă publicațiilor, iar probabil volumul de față nu se încadra în genul textelor cu valoare de manifest cultural. În cele din urmă, toate acestea sunt mai puțin importante, iar relațiile dintre Junimea și Editura Socec & CO au continuat spre un parteneriat cultural valoros. 

Ce face această carte specială este textul în sine. Umorul și inteligența din spatele lui, o critică dură și elegantă a vremurilor de altădată. 

Proiectează un site ca acesta, cu WordPress.com
Începe