As vrea sa ma intind pe harta, sa las Dunarea sa curga peste mana stanga si Prutul peste mana dreapta. Sa stau cu capul in mare si cu ceafa pe nisip. Sa ma gadile masinile pe spate si avioanele sa se loveasca de sanii mei.

Peste noua ore voi fi in tren catre casa. Maine seara poate se va intampla ceva frumos. Poate. Numai sa nu ploua! Ca atunci nu ma mai pot intinde pe o banca la Motoare.

Peste 31 de ore o sa fiu in tren catre mare. Imi doresc atat de mult sa ajung la mare. Anul trecut am stat o saptamana de 1 mai. Nu am apucat sa fac baie. Am zis ca revin in august si n-am mai putut… m-au casapit! O ora va fi numai a mea. Atata cer. O ora singura pe plaja. Eu si marea. Nu ma sunati, nu vorbiti cu mine, nu incercati sa ma faceti sa rad. Nu veti reusi! O ora voi fi altundeva…visand la libertate, vant, pescarusi, iubire adevarata, biblioteci pline de carti cu coperti de culoarea untului, portative cu note perfecte, patinatori ce plutesc pe gheata, dansatori fara perechi.
Daca nu ma mai trezesc, va rog din suflet….nu ma treziti!

Stateam azi in fata unei cafele la bar si cugetam.
Nu stiu la altii cum e, dar in Televiziunea Romana toata lumea se plange. De la chelnerita de la bar, la femeia de la automatul de cafea, la femeile de serviciu, la portari, machieuze, operatori, redactori, producatori, directori, sefi, monteuri, regizori etc etc.
Azi dimineata se asezase la masa de langa un moderator de la o emisiune matinala. Si se plangea ca nu mai poate de atata munca, ca banii sunt putini, ca nu merita, ca isi mananca nervii etc.
In dreapta mea se vorbea despre cum a murit nu stiu cine recent din cauza televiziunii.
In birou… aceleasi discutii interminabile despre cum te imbolnavesti din cauza programului, cum se moare pe capete, despre ce animale bantuie prin televiziune etc.
Ok, de acord. Nici eu nu ma simt prea bine cand nu am timp efectiv sa mananc, ma plang si eu de picioare uneori (ok, in fiecare zi), nici mie nu imi convine ca e totul atat de dezorganizat, dar nu m-as vedea facand altceva. Si ideea, dupa cum remarc, imi este impartasita de toata institutia. Toti se plang, nimeni nu pleaca.
Nimeni nu are timp, dar barul e vesnic plin. Nimeni nu are bani, dar se beau tone de cafele pe zi…si se mai lasa si bacsis uneori.
Pana la urma de ce ne plangem daca nu facem nimic in privinta asta. Nu iti convine ceva? Pleaca. E simplu! E foarte probabil ca la orice alt job sa iei mai multi bani decat in TVR. Deci?
Nu pleci pentru ca iti place ce faci? Atunci taci si-nghite!

…Daca o perioada nu as mai asculta muzica?
Daca nu as mai merge la munca?
Daca nu as mai merge la scoala?
Daca nu as mai gandi atata?
Daca nu m-as mai gandi la el?
Daca nu as mai scrie?
Daca nu l-as mai dori?
Daca nu as mai intra pe mess?
Daca nu l-as mai astepta?
Daca nu m-as mai uita pe fereastra?
Daca nu as mai dansa?
Daca nu as mai canta?
Daca nu as mai iesi din casa?
Daca nu m-as mai trezi dimineata?
Daca nu as mai fi dependenta de atatea lucruri?
Daca nu as mai vorbi cu nimeni?
Daca nu as mai fi eu, atat de complexa (dar si atat de simpla uneori), atat de controversata (dar si de banala), atat de desteapta (dar si naiva), cu atatea sperante (dar vrand nimic,) iubind atat de mult viata (dar fiind scarbita de tot ce implica ea), stiind atat de bine sa iubesc (dar stiind mult mai bine cum sa urasc), atat de independenta (dar mult prea dependenta), atat de sihastra (dar dorind iubire), atat de sigura pe sine (dar mult prea complexata), atat de artista (dar un antitalent total), atat de sociabila (dar urand din tot sufletul ipocrizia de care dau dovada uneori), atat de rigida (dar modelabila), atat de hotarata (dar nehotarata in tot ce gandesc). Atatea anotimpuri intr-o zi…intr-o secunda.

(via Iulian)

–––––––––––––––––––-

Pentru mine piesa castigatoare ramane tot Shine a celor de la Biondo. Si cred ca pentru majoritatea. Daca juriul nu ar fi votat dupa criterii politice, Biondo ne-ar fi reprezentat la Belgrad. Dar cand cineva a fost sincer si a acordat 7 puncte piesei care a castigat, a fost numit „un cretin nenorocit” de altcineva din juriu.
Insist sa va uitati maine, luni, la ora 17.40 pe TVR1 la emisiunea „Ne vedem la TVR”. Vom demonstra ca piesa castigatoare e plagiata si vom dezbate pe marginea concursului de aseara.
Am avut onoarea sa ii cunosc pe cei de la Biondo si pe langa faptul ca au niste voci extraordinare sunt si niste oameni de nota 20…ba chiar am primit pupici dupa concurs 😀 Si o carte de vizita…

Pana dupa Eurovision atat…
Citește continuarea acestei pagini »

…prin Bulgaria.

Un film splendid despre cum niste cuvinte pot schimba vietile unor oameni, cum dragostea poate fi impiedicata de o terta persoana, cum razboiul poate omori nu numai corpuri ci, mai ales, suflete… Peisaje superbe, cadre perfecte, muzica ce iti da fiori pe sira spinari si actori exceptionali.
Sapte nominalizari la Oscar (Best Achievement in Art Direction, Best Achievement in Cinematography, Best Achievement in Costume Design, Best Achievement in Music Written for Motion Pictures, Original Score, Best Motion Picture of the Year, Best Performance by an Actress in a Supporting Role, Best Writing, Screenplay Based on Material Previously Produced or Published) si alte 11 premii la BAFTA si Golden Globe.
Merita!

Ce bine ar fi daca am sti de la inceput ce vrem. Ce bine ar fi daca am putea spune nu atunci cand ne vine sa spunem nu.
Idealul? Huh…idealul are suflet de artist. Viata perfecta? Viata in care eu as muri de dorul lui, in care as numara minutele care au ramas pana la reintalnire.
Nu e bine sa fii linistit. Cand esti linistit inseamna ca ai totul. Eu nu vreau sa am totul. Nu acum cel putin. Sunt prea tanara. Acum vreau sa vreau. Fuck it! Ciudate sunt femeile…sau cel putin eu.
Am un chef nebun de viata! Merg cu spatele. Ma uit pe geam. E soare, e viata. Sufletul meu chiar vrea sa se desprinda de corpul in care e captiv, sa se desparta de ratiune, sa fuga.
Conteaza ca pentru mine nu conteaza? Conteaza ca intre noi nu va fi nimic atata timp cat mie mi-e bine asa? Tu ce zici? Ce-mi zici?
Vreau sa imi petrec restul vietii privind peisajul asta. Inchid ochii si-mi apare…oh, stai, asta e din alt film.
Oare cum imi pot trai viata prin muzica? Oare de ce nu pot sa traiesc fara ea? De unde pasiunea asta nebuna?
Nu, e clar, nu am mai putut continua asa. O sa-mi para rau candva? Probabil… Acum? Sigur nu. Conteaza mai mult ce va fi sau ce este? Eu zic ca ce este… Eu nu traiesc ce voi trai peste 20 de ani. Traiesc acum! Asta e frumusetea vietii mele. Ca pot trai momentul asta. Asta din tren, cu castile in ochi, ascultand Cantece si descantece, strambandu-ma din cauza soarelul la foaia asta de hartie cu sigla Tvr-ului, mandra ca ma duc unde imi e rostul. Asta e clipa. Zambesc ironic.
No, I won’t w8 4ever! 4ever starts now!

Eu una nu am mai fost la vreun concert care sa dureze mai mult de o ora jumatate pe trupa. Tocmai din acest motiv am fost super impresionata aseara. De asta si din cauza lui.
Show-ul a inceput pe la ora 23. Eu eram deja de la 9 acolo, sa fiu sigura ca prind loc :D.
Au ajuns pe rand in Laptarie. Intai Emil, apoi Vladi, apoi Horvath, Gabi si, intr-un final, a sosit si Zoli. Ce a urmat sunt convinsa ca i-ar placea oricui. Chiar si prietenii mei, care au fost adusi acolo mai mult sau mai putin cu forta, au fost super incantati la sfarsit.
Eu m-am postat in fata scenei, bineinteles, sa vaz bine bine 😀 Si au inceput sa cante…si sa cante…si sa cante. Si au tot cantat vreme de vreo ora jumatate si apoi au luat o pauza. Ocazie pentru mine sa schimb cinci vorbe cu Zoli si sa aflu niste lucruri pe care nu le stiam despre cativa oameni. Apoi s-au urcat din nou pe scena si au cantat pana pe la 3 dimineata!!! Deci fara pauza, baietii au cantat trei ore jumatate…si cat de repede a trecut timpul!
Trenul tau, Prostia la putere, Tara te vrea prost, Maniak, La televizor, Telefonul, Blonda din blocul meu, Violeta (cu ocazia asta am vazut-o si eu pe Violeta care duce galeata la gunoi 😀 ), Ana are mere, Bluesul baiatului sarac, Daca n-ai fi tu, La preoteasa, Rapirea din serai, N-ai nimic pe sub tricou, Cantece si descantece, Ea studiaza Tantra, Gasca de la bloc, Adrian Basescu, Aurolac si cate si mai cate…si bineinteles pentru bis (baieti destepti), au pastrat Sprit de vara… la trei dimineata lumea dansa de mama focului in jurul scenei…
Concluzia: Sarmalele reci, antidot pentru orice suparare!
Cred ca sunt cea mai norocoasa persoana de pe lumea asta! Cel putin asa ma simt azi. Maine nu bag mana in foc.
Ah, si l-am cunoscut pe Dani Mocanu , cu care nu m-am inteles prea bine, pentru ca eu eram super euforica si nu puteam sa imi dezlipesc ochii de pe scena si muzica era mult prea tare ca sa inteleg tot ce zicea…Sorry!

Era 5.25 iar eu infruntam nametii undeva pe calea Grivitei catre Podul Grant. Ma dureau mainile de la bagaje, imi era cald, ma durea spatele de ieri si injuram de mama focului.
Asta pana cand am ajuns in fata unei cladiri impunatoare pe care scria cu verde Ginger. Am urcat scarile inghetate, am constatat ca nu exista sonerie asa ca am intrat.
Jos erau niste barbati in halate albastre care desenau ceva. Am intrebat de domnul Cezar. Mi s-a spus ca e la etaj si mi-a aratat cu degetul scarile. Am urcat timid.
Sus statea in picioare un domn barbos care m-a intampinat cu multa caldura.
„Buna seara, Ioana!”.
„Buna seara”, am spus.
„Ioana Sima, imi pare bine!”.
Mi-a strans mana cu un zambet larg pe buze. Suntem un fel de rude prin alianta, dar nu ne-am cunoscut niciodata. Am iesit de cateva ori cu baiatul lui, mai mare decat mine cu cativa ani, care mi-e un fel de var.
Casa era goala, peretii albi, o masa in mijlocul camerei inconjurata de patru scaune rosii, din piele italieneasca.
Ne-am asezat.
Mi-a oferit un pahar cu vin rosu dintre cele mai bune, un vin frantuzesc.
Am inceput sa discutam despre restaurantul asta pe care il va deschide peste cateva luni, despre cursul de degustator pe care l-a urmat, despre mancarurile fine ce vor sta in meniu, despre trufe, fructe de mare, gastronomia molecurala si cate si mai cate.
Apoi mi-a prezentat casa. Poate daca as fi vizitat-o singura nu mi-ar fi spus nimic, dar era ceva in felul in care imi povestea cum vor fi asezate mesele, pe unde va intra mancarea, ce picturi originale vor sta pe pereti, ceva in tonul lui, pasiunea lui pentru proiectul asta. Am ajuns si in subsol, in crama. Aici mi-a aratat sticle de vin de 1000 de euro, din toate colturile lumii. M-a invatat ca daca pe sticla de sampanie e trecut anul, inseamna ca e de doua ori mai scumpa decat o sticla normala. M-a incantat cu felul lui de a povesti.
Apoi am urcat si mi-a aratat niste carti de bucate nemtesti. Erau atat de sofisticate felurile si atat de frumoase pozele. I-am spus ca imediat ma topesc de pofta, moment in care m-a invitat la masa. Imediat m-am trezit intr-un restaurant, mancand o salata cu mozzarella. Mi-a povestit despre casa lui din Franta si despre alte lucruri minunate.
Cum se putea incheia mai frumos o seara de luni?

Azi e Boboteaza. Ce am facut eu? M-am trezit frumos la sapte dimineata, la noua eram deja pe peron, infofolita ca un bebe, asteptam Rapidul de Bucuresti. Trenul a venit cu intarziere, bineinteles. M-am urcat si am inceput sa imi caut locul. Si am cautat… si am cautat pana m-am prins ca locul meu e undeva in partea cealalta a vagonului la etajul doi (da, sunt vagoane supraetajate la Rapid). Buuun. Gogule, avem o problema insa: valiza mea cantareste aproximativ 1.267.384.923 de tone, sunt singura si pana la doi sunt scari.
Imi las valiza jos, ma urc pe prima treapta si incerc sa o ridic. Nimic. Parca e lipita in podea. Cobor treapta, imi trag manusile mai bine si incerc sa o imping. Nimic. Ma enervez, ma urc pe a doua treapta si traaaag si trag pana nu mai am aer. Victorie! Am miscat valiza.
Vreo 15 minute am tot ridicat de valiza pana am ajuns la locul meu. (Acum stiu de ce avea asa o mutra sictirita Cleopatra Stratan in videoclipul cu valiza rosie.)
En fin. Tgdam tgdam…tgdam tgdam…Predeal, Sinaia, Ploiesti Vest. Dupa vreo trei ore jumatate ajunge si Rapidul in Bucuresti. Gogule, problem again! Tre sa cobor scarile.
De data asta m-a ajutat tipa care a stat langa mine si care, am constatat dupa jumatate de drum, a terminat acelasi liceu cu mine acum vreo sase ani si face facultate in Germania.
In gara m-am intalnit cu o fosta colega de generala, am schimbat trei vorbe, apoi m-am dus la iesirea din Grivita pentru ca trebuia sa ma astepte cineva acolo. Pacat ca nu era. L-am sunat si m-a rugat sa traversez strada si sa ma duc in nu stiu ce statie. Bine domnu’ Gabi…ideea era sa ma iei din fata garii pentru ca AM BAGAJ GREU! Crezi ca-mi place sa traversez strada cu trollerul prin nameti? In fine, am facut-o si pe asta.
Am ajuns acasa in sfarsit, am despachetat ce era de despachetat si am vrut sa bag ceva in congelator. Mi-a venit insa geniala idee sa dezghet mai intai frigiderul.
Apoi m-am apucat sa fac ordine intr-un dulap. Am gasit acolo cam tot ce nu banuiti. Mai aveam putin si descopeream si aici sfantul Graal. Numai ca pe ala l-am gasit in dulapul matusii mamei acum vreo luna, dulap in care, aseara, l-am gasit si pe prietenul meu Ferdinand I. Mama stie de ce 😀
Apoi am dat cu aspiratorul, am sters praful, am sters pe jos, am facut curat in baie si acum voi baga o masina la spalat, apoi plec pana in Cora la cumparaturi.
Nu ma injurati va rog, stiu ca e duminica, e sarbatoare, dar cand sa fac treaba?!?

Au trecut si sarbatorile…. Ce bine!!! Cineva mi-a zis acum cateva zile ca ma aseman cu Grinch, stiti voi, cel care a furat Craciunul. Si m-a amuzat lucrul asta pe moment, apoi mi-am dat seama ca respectivul avea destul de multa dreptate. Pe tot parcursul sarbatorilor am bombanit si am fost morocanoasa.
Craciunul nu mai seamana cu Craciunul de altadata. Chiar daca in familie nu s-au schimbat prea multe, buni tot face prajituri, mama gateste fel de fel de „delicatesuri” si se da artista cand e vorba de ornat salata boeuf.
Dar in lume nu mai e aceeasi atmosfera placuta. Concetatenii puhoi la super-, ultra-, hiper- market, de nu mai pot sa patrund sa imi iau o paine, traficul infernal, cozi la intrari in magazine s.a.m.d. Mie asta imi da senzatia ca romanul nu mananca si nu bea mai nimic pe timpul anului si ca de Sarbatori recupereaza. Altfel nu imi explic de ce cand a mers prietena mea la Carrefour in ajun de Revelion nu a mai gasit nici macar o Cola amarata pe raft. Noroc cu chioscurile de cartier ca ajungeam sa nu bem suc in noaptea de Revelion.
Nu mai vorbesc de sutele de mesaje primite pe toate caile, mail, mess, sms, mms, apeluri, posta, fix etc. Urari care mai de care mai „originale”, oameni care imi urau 365 de zile pline de nu stiu ce, fara sa stie ca 2008 e an bisect. Deci imi doreau sa ce? Sa traiesc numai 365 de zile? Urat din partea voastra, urat! Altii mi-au trimis felicitari care imi doreau „Alles Gute im 2007”, adica „toate cele bune in”…anul nu il mai traduc ca se intelege. Altii mi-au trimis acelasi mesaj de doua ori, probabil ca nu mai stiau cui i-au trimis si cui nu si ca sa fie siguri ca ajunge si la mine, l-au mai trimis o data, zicand ca poate nu ma prind.
Asa, deci, pe scurt, am asteptat cu nerabdare sa treaca sarbatorile ca sa nu se mai agite nimeni in jurul meu si sa pot sa ma odihnesc cateva zile fara sa am stres ca vine aia, vine cealalta.
De Revelion, in caz ca va intrebati, am fost la o prietena acasa ca sa nu zicem ca nu am facut nimic. Daca era dupa mine, dormeam de rupeam locul in noaptea dintre ani. Dar avand in vedere ca e „musai” sa faci „ceva” de Revelion, altfel o sa ai parte de replici de genul: „Vaaai, dar nu faci nimic? Cum se poate? Tocmai de Revelion?” si invitatii de genul: „Da hai cu noi acolo, hai cu noi dincolo”. Nu intelegeti ca nu am vrut sa mergem nicaieri, nu ca nu am avut unde. Ce o fi asa placut sa ii vezi pe toti beti pe la 2 noaptea (s-a intamplat intr-un an ca unii sa se imbete atat de tare incat sa rateze „momentul”, ora 0 that is…)? De ce e oligatoriu aproape sa mergi la chefuri in noaptea asta? Se termina bautura? Nu o sa mai fie mancare anul care vine si atunci sa bagam in noi ca spartii sa ne facem provizii? Da ce suntem? Camile? E ca faza cu mama…se agita cu vreo doua zile inainte de rev, sa spele toate rufele din cos. Si am intrebat-o de ce atata graba?! Si mi-a raspuns: „Pai sa nu ne prinda anul nou cu rufe murdare” si replica mea a fost: „Dar in 2008 nu o sa mai avem apa???” In fine asa cu anul nou.
Acum a trecut si ma simt si eu in sfarsit relaxata. De doua zile nu mai suna telefonul („dar imi suna-n amintire” 😀 kidding ) si chiar daca ar suna, oricum e pe silent.
Am dormit asta noapte 11 ore, suspect de mult, acum o sa ma uit la un film, dupa o sa ies cu cainele la plimbare (e cam frig ce-i drept, am iesit dimineata si mi s-a facut nasul de culoarea rujului) si diseara o sa mai vad un film din pat, band un ceai de hibiscus cu macese si alte plante cu o jumatate de felie de lamaie, careia am sa ii rontai coaja.
Maine ma duc in Poiana, pentru ca s-a curatat de turisti. Au plecat toti ca prostii de dimineata, gandindu-se ca „la ora asta nu pleaca nimeni, o sa fim regii soselelor” si, la nici cativa kilometri au dat de inca 2000 de alti regi bucuresteni. Buna treaba! Sunteti tari!!!
O sa mananc la restaurant o ciorba calda, o sa beau un vin fiert cu scortisoara, bucurandu-ma de linistea ultimelor zile de vacanta. Si ce bine o sa fie. Vineri o sa ma apuc sa fac ceva pentru facultate, o sa mai citesc cate ceva, o sa merg la cumparaturi cu mama. Sambata o sa o ajut pe buni sa faca prajituri pentru ca guess what? mai urmeaza o sarbatoarea…Sf. Ion!!! Doamne, nu se mai termina! Si bineinteles ca lumea se asteapta sa duc ceva si cum e prima zi de munca… intelegeti. Si duminica dimineata o sa o pornesc spre mirifica capitala (cacofonie voita) , unde, cand ajung, va trebui sa dau cu aspiratorul. Si luni dimineata imi reiau activitatea obisnuita.
Pe anul asta imi doresc sa pot sa impac la fel de bine ca si pana acum munca cu scoala si sa nu ma lase nervii inca! Si voua…ce vreti voi! Ca degeaba ma apuc acum sa va urez diverse, oricum fiecare dintre noi stie mai bine ce vrea de la viata asa ca va doresc sa vi se implineasca dorintele!
La Multi Ani!

Apropo, va aduceti aminte?

Si ok, m-am jucat si eu putin. Ce ziceti? Ma potrivesc cu Grinch? 😀

Intai a fost frig. Mi-a fost foame. Apoi ceainaria GreenTea cu colegii. Salon indian. Ceai Sunshine Reggae. Sendvis cu pui. Povesti despre spirite. Atmosfera tare faina. Nefumatori. Oglinda pe colt. Clepsidre. Perne. Lumanarele. Liniste. Pink Martini, nu tocmai pe gustul meu, dar relaxant. Deprimare. Ganduri. Dor. Uitat sa vorbesc cu mama. Inchis telefon in nas lui tata. Frig din nou. Taximetrist vitezoman. Favorit. Acasa. Si s-a mai dus o zi.
Parca astept ceva. Nu stiu ce, dar am un sentiment ciudat.

Chiar mi-as dori sa existe un pestisor de aur care sa imi indeplineasca (nu tot timpul…macar o data pe an) trei dorinte. [pentru mai multe detalii intrati aici] Bineinteles unele dorinte se schimba de pe o zi pe alta. De exemplu azi mi-am dorit pahare de vin. Si mi-am luat pahare de vin. Aici nu m-a ajutat nimeni. Mi-am mai dorit un pic de atentie din partea cuiva…am primit si picul ala de atentie…asta nu datorita pestisorului. Ci pentru ca sunt eu pur si simplu adorabila (yeah, right! 😀 ). Mi-am mai dorit sa ascult o melodie draga mie…Si am ascultat-o…Sa traiasca piratatul!!! Mi-am dorit beculete de Craciun, mi-am ornat casa cu beculete.
Desigur, astea sunt dorinte superficiale. Oricum pe mine lucrurile marunte ma fac fericita.
Pestisorul ar trebui sa intervina in situatii mai complicate.
Oare poate sa pocneasca din…as zice degete, dar n-are…sa zicem coada si sa MI-l aduca de Craciun? Sa stau cuibarita in bratele lui si sa ascultam colinde, band din paharele noi de vin. Sa imi spuna ca sunt cea mai frumoasa din toate femeile de pe pamant, sa se joace in parul meu, sa imi scrie versuri pe jumatatea de servetel aruncata la intamplare pe pat…De ce? Pentru ca m-am saturat sa ascult singura melodii de dragoste si sa privesc in gol…M-am saturat sa ma plimb singura pe strada dupa apus.
Ar putea oare pestisorul sa imi dea in fiecare seara o seara ca cea de ieri?
Ar putea el sa ma faca sa nu ma mai fastacesc in momentul cand mi se face un compliment? Sa nu mai rosesc, sa nu ma mai pierd in cuvinte, sa vorbesc coerent…
Nu ar putea…pentru ca nu exista. Si atunci ce e de facut? Ar putea ca EL sa vina singur la mine si atunci s-ar implini si cea de a doua dorinta. A treia insa e cam greu de realizat. Si nu stiu daca e neaparat o dorinta. Pentru ca am impresia ca imbujorarea mea (l-)i se pare cumva draguta. Nu stiu cum e, dar stiu ca obrajii mei nu mint niciodata.
Unele dorinte vin si pleaca. Altele raman inradacinate in noi. Si nu vreau sa vorbesc despre cum imi doresc ca buni sa traiasca 1000 de ani, cum imi doresc ca mami sa fie fericita si libera de orice obligatii, sa poata iesi la restaurant oricand, sa vina sa ma viziteze mai des, cum imi doresc ca Lord sa imi tina si mie locul acolo, cum mi-as dori sa fiu si aici si acolo in acelasi timp, cum mi-as dori sa fie liniste la munca, sa nu se mai certe nimeni niciodata si EA sa fie apreciata la adevarata ei valoare, cum vreau ca totul sa mearga ca pe roate, cum vreau ca mandra sa fie fericita in adevaratul sens al cuvantului, ca R. sa nu se mai desparta niciodata de A., ca el sa se intoarca pentru R. de acolo de departe, ca vecina de vizavi sa fie sanatoasa pana la sfarsitul zilelor, nu sa se chinuie in halul asta, ca toti cei pe care i-am pierdut sa fie fericiti acolo in cer si cate si mai cate. Si iata ca am vorbit.
Si ieri am primit o coronita din brad, cel mai frumos cadou…

Cate un videoclip cu unii dintre artistii cu care am dat mana si am schimbat doua vorbe saptamana asta:

Dan Teodorescu: Am intrebat pe cineva daca pot sa il iau acasa si mi-a zis ca el merge cu toate acasa, dar nu mi-am schimbat parerea…

Felicia Filip careia nu m-am putut abtine sa nu ii spun sa ii transmita sotului ei toate cele bune si sa mai reziste 100 de ani la conducerea Operei Brasov. Mi-a strans mana si mi-a zis ca ma asteapta pe 20 acolo…
Citește continuarea acestei pagini »

Poate va intrebati ce am mai facut de cand am disparut. Ei bine, pe langa faptul ca am muncit mult am cautat sa imi fac timp sa ma mai ocup si de mine.
M-am (re)apucat sa citesc. Diverse. M-am uitat la documentare, am inceput sa imi fac proiectele pentru facultate si pentru asta am cheltuit eu ieri 80 de lei pe doua carti. 50 de lei pe una, 30 pe cealalta. Si nu am gasit tot ce imi trebuia.
Ar trebui sa nu imi para rau pentru ca e vorba de cultura, dar totusi nu pot sa trec peste faptul ca pretul cartilor este exagerat. Ar trebui sa fie accesibile tututor, stiu, e cliseizata deja exprimarea. Dar este purul adevar. Daca eu imi permit sa dau din cand in cand niste bani pe carti, nu inseamna ca poate toata lumea. Ce se fac cei care nu pot? Pentru ca la facultate sunt multi oameni cu dosare sociale (ma refer la cele care sunt chiar pe bune).
Nu aveam de gand sa imi cumpar cartile repective, dar am fost la biblioteca facultatii si am constatat cu stupoare ca nu e nici urma de ele.
Asa, sa revin. Deci, ce fac cei care nu isi permit? Ok, ne mai imprumutam intre noi, dar xeroxul costa si el. Ba daca stau sa ma gandesc bine, ajungi tot cam pe acolo. O pagina costa un ban si ceva. O carte are minimum 300 de pagini, deci pretul final e cam acelasi.
Ramane varianta anticariat. Dar aici trebuie sa ai mare noroc sa gasesti ceva util. Si chiar imi spunea un coleg ieri ca a vazut cartea pe care am dat eu 50 de lei in anticariat si costa, atentie!, 35 de lei. Maaare diferenta!
Macar de ar fi ceva original in cartile astea. Dar de fapt sunt copii dupa copii dupa copii.
E un cerc vicios aici. Un student se apuca sa munceasca de prin anul II, daca nu mai devreme ca mine. Si stai sa te calce altii in picioare pana sa ajungi cineva. De ce? Ca sa faci un banut sa iti poti permite sa iti cumperi materiale pentru studiu, sa poti plati intretinerea/chiria, sa poti manca o data sau de doua ori pe saptamana la cantina, sa poti sa iti cumperi un abonament RATB si sa iti mai ramana ceva in caz ca vrei sa mergi la vreun spectacol/concert.
Ce sa facem…ne consolam cu gandul ca o sa vina zile in care o sa ne permitem si alte lucruri.
Hai sa nu ne deprimam prea tare.

Probabil ca incet, incet voi reveni si eu in lumea asta. Ma gandesc sa scriu despre mancaruri ciudate din lume, inspirata fiind bineinteles de Andrew Zimmern.

Pana atunci va recomand ultimul videoclip al nemuritorului Bruce Springsteen.
Il gasiti aici.

Acest blog (sau persoana din spatele lui) va lua o pauza pe timp nelimitat din motive personale. Va anunt cand revin, desi s-ar putea sa dureze ceva. Pana atunci va doresc numai bine tuturor! O toamna frumoasa!

Azi eram pe terasa la Festival ’39. Colegele mele citeau cu spor din Cosmopolitan si alte prostii iar eu…eu citeam cu spor Gazeta Sporturilor. Si bine ma simteam…plus ca mai comentam cu doi dintre cei doi baieti din grupa meciurile precedente, accidentarile, bugetele s.a.m.d. In seara asta cica era girls night…partial…ne-am comandat pizza, apoi fetele au mai vorbit pe mess, au citit partea a doua din revistele alea si s-au minunat de noile aparitii in materie de parfumuri, farduri, haine etc. Eu? Eu in stilul caracteristic urlam la televizor… evident ma uitam la meci… lipsea berica (nu imi place, de aia), in rest limbajul era la locul lui.

Meciul? Pai pot spune ca sunt o suportera semi-fericita, nu pentru scorul de 0 – 1, ci pentru faptul ca Steaua a fost mult peste asteptari…sau Arsenal mult sub. Cert e ca pana la primul si singurul gol, Steaua a avut suflu, a avut jucatori prezenti, a avut si prezenta de spirit, si ocazii, si portar… Minutul 90′ i-a prins insa demoralizati, apatici sau, cum le place lor sa zica „dupa primul gol am cedat psihic”… Psihic, nepsihic, e inadmisibil ca o echipa din Champions League sa isi schimbe comportamentul in cateva fractiuni de secunda. Dar deh, astia suntem, nu ne mai invatam minte si nu ne dam seama ca in fotbal orice e posibil. Cu atat mai mult la nivelul asta.
Mai multe nu am ce zice…asteptam returul, asteptam Sevilla, asteptam o schimbare radicala de atitudine, in cel mai scurt timp posibil, din partea echipei noastre.