Capitolul 17 din Luca trebuie citit integral, pentru a descoperi în el nu atât o minune (vindecarea celor zece leproși), cât chemarea noastră la euharistie (mulțumire) și viață duhovnicească. E o creștere graduală, ca o micro-istorie a mântuirii omului, încă din primele versete:

Undeva la mijlocul acestei adevărate scări duhovnicești e imaginea samariteanului care, vindecat, răscumpărat, se întoarce „slăvind” pe Dumnezeu și „mulțumind Lui” (eucharistōn). O parabolă a Euharistiei, localizată „în drum spre Ierusalim” (însă spre cel ceresc), la granițele dintre „Galileile” binecuvântărilor și „Samariile” păcatelor noastre, unde mila lui Dumnezeu se întâlnește cu suferința omului. Minunea este spațiul de întâlnire a omului cu Dumnezeu, de aceea este încă un loc de graniță.

Miracolul adevărat nu este vindecare celor zece, ci restaurarea în comuniune a celor care „stăteau departe”, descompuși, damnați. Ca în poemul lui Trakl: „Chircite, furişate, zboară rele / Pe la răscruci diformele plămade, / O, umbre triste lângă ziduri grele!”.

Or exact acesta este și miracolul care se petrece în Liturghia euharistică dintre zidurile grele ale bisericii: venim ca niște osândiți, despărțiți prin păcate de comuniunea cu Dumnezeu și aproapele, îl chemăm de departe, „Doamne miluiește”, ne arătăm Preotului lepra care ne descompune și, vindecați, redobândim restaurarea ca oameni deplini și primirea în Sfânta Comuniune. 

Euharistia este, astfel, nu doar mulțumire și slavă, nu doar o continuă întoarcere a celui vindecat la Doctorul trupurilor și sufletelor, ci mai ales o întoarcere continuă la viața împreună cu El. Și cel care se întoarce mereu nu mai are nevoie să știe unde și când va veni împărăția lui Dumnezeu, pentru că deja „împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul” său (v. 21).

Scopul minunii nu este deci restaurarea fizică în sine (asta ar fi profund nedrept față de toți infirmii lumii), ci restaurarea duhovnicească a omului, în legătura sa cu Dumnezeu și cu aproapele său. De aceea, în Evanghelii, cei vindecați nu mai vor să se despartă de Hristos. Și asta trebuie să spunem și celui care cere minuni. Ne vom ruga pentru o minune, dar nu este de ajuns să citești șapte acatiste, sau să lași șapte pomelnice, sau să mergi la șapte sfinte masluri, ci e nevoie de ceva cu mult mai mult: să-ți dorești cu totul viața duhovnicească și însăși îndumnezeirea ta. Minunile care nu conduc la cunoașterea lui Dumnezeu și la îndumnezeirea omului, sunt minuni deturnate, ca și minunea vindecării celor nouă, care nu s-au mai întors la euharistie și viață duhovnicească.

Și mulți preoți sunt tentați să-și facă o biserică din cei nouă, decât să-și bată capul cu catehizarea celui de-al zecelea. Tentația minunii este mare. I-a cerut-o diavolul și lui Hristos, când i-a spus să prefacă pietrele în pâini: „Nu te întoarce la ei cu mâinile goale, du-te cu o minune ca aceasta, și te vor urma toți”.

O biserică a minunilor deturnate este cultivată tot mai mult sub ochii noștri, în dauna uneia a catehezei, euharistiei și vieții duhovnicești. Există o adevărată piață a miracolului, cu o ofertă supra-dimensionată, care să stimuleze cererea, de la rețete pentru obținut minuni, literatură cu minuni, show-uri cu minuni („Lumina de la Ierusalim”), până la promisiuni de minuni strecurate abil în titluri bisericești, reclame subtile, care întrețin tensiunea așteptării miracolului.

Am observat și la nivelul episcopilor (chiar și printre cei care cred în minuni), o încurajare a minunismului în parohii, nu doar pentru că oamenii „se vor arăta preoților” dimpreună cu toate cele cuvenite Bisericii, dar uneori dintr-o convingere pastorală că minunile sunt cele care îl apropie cel mai mult pe om de Dumnezeu. Pericopa de azi ne arată nu doar contrariul, ci că în 90% din cazuri lucrurile nu stau așa. Dar, e adevărat, minunile aduc faimă, putere și bani. În realitate, ca mijloc de cateheză și de încurajare a vieții duhovnicești, minunea e chiar opusă Evangheliei (unde se cere adesea ascunderea ei), pentru că așteptarea și căutarea individualistă, egoistă, cel mai adesea ca scop în sine, nu conduc nici la cunoașterea lui Dumnezeu, nici la efortul iubirii aproapelui.

„Ceilalți nouă unde sunt?” e o mustrare care se adresează celor ce lipsesc de la euharistie, dar mai ales o răspundere pentru toți cei ce suntem prezenți astăzi în biserici.

Aghiasma mare, dincolo de basme lumești și închipuiri băbești, nu este altceva decât amintirea păcatelor noastre, pe care Hristos le ia asupra sa, la botezul din Iordan. De aceea o bem la Bobotează, ca să ne amintim atât de sfântul botez prin care se iartă păcatele, cât și de Răstignirea Domnului, prin care ele au fost răscumpărate. Apa pocăinței este pregătirea Răstignirii. Boboteaza este vestirea Paștilor.

Fiecare picătură de aghiasmă e memoria unui păcat răscumpărat din apele unui potop universal, care se revarsă simbolic în apele Iordanului. Toate apele curg spre Iordan până la sfârșitul lumii și se întorc înapoi răscumpărate. Boboteaza este și o nouă Facere, iar cuvântul ei este: „Pocăiți-vă”. Abia acum a văzut Dumnezeu că este bine.

De aceea e sfântă și mare aghiasma, pentru că amintește de pocăința care ne pregătește pentru euharistie. „Cel ce bea nedreptatea ca pe apă” e chemat acum să bea pocăința ca pe apă. E o metaforă, desigur, dar ce ucide litera, duhul face viu. Trebuie doar un pic de exegeză. Altfel, omul știe bine ce sunt setea și apa. Și masa împărăției e o metaforă, dar nu și foamea. Aprindem o lumânare în biserică, dar căutăm Lumina. Metafora religioasă e trupul de împrumut al duhului care se dăruiește simțurilor noastre. Și apa care spală picioarele aproapelui e o metaforă (și Hristos așteaptă de la această spălare mai mult decât ritualul din Joia Mare). Scriptura are încredere în cititorii ei chiar și când beau aghiasmă mare.

***

Prima arătare a Sfintei Treimi a fost la Facerea lumii: Tatăl a zis, Cuvântul a făcut, Duhul s-a purtat peste apele creației. Dar nu s-a petrecut sub ochii oamenilor, ci o știm din revelația lui Moise.

A doua arătare a Treimii a fost la stejarul de la Mamvri (Facerea 18), în cele trei persoane pe care le întâmpină Avraam, dar și aceasta a fost „ca prin oglindă, ca în ghicitură”.

A treia, a fost în Fecioara Maria, care a primit în trupul ei puterea Celui Preaînalt, coborârea Duhului Sfânt și zămislirea Fiului (Luca 1,35), dar a fost o arătare în taină, pe care n-a cunoscut-o decât Maica Domnului.

Iar prima arătare limpede a Sfintei Treimi, sub ochii tuturor, a fost la botezul Domnului. Dumnezeu Se arată acolo unde se mărturisesc păcatele. Arătarea Sa reactualizată mereu este Liturghia „spre iertarea păcatelor”. Între rugăciunile de la Sfânta Liturghie este și una în care cerem: „Învrednicește-ne să ne împărtășim cu cuget curat, cu cereștile și înfricoșătoarele Tale Taine ale acestei sfinte și duhovnicești mese…”. Dar cine poate spune că are „cuget curat”, înaintea Sfintelor Taine? M-am întrebat mereu ce este acest „cuget curat”, până când starețul Clement mi-a zis: „Pocăința este singurul cuget curat al omului”.

*

Până la urmă, prima Facere n-a mers bine deloc. Ea s-a făcut omului potop și „mormânt aşternut cu apă”, cum spune Sfântul Ioan Damaschinul, în Canonul Bobotezei. De aceea, Însuși Hristos vine acum să mântuiască Facerea lumii: prin venirea Sa, se desparte iarăși lumina de întuneric (Matei 4,16), se apropie Împărăția cerurilor, apele sunt resfințite, dar, de-acum înainte, vor îneca numai păcatele, nu și păcătosul, pentru că în ele S-a coborât Mântuitorul lumii.

*

„Iată Mielul lui Dumnezeu, cel ce ridică păcatele lumii” (Ioan 1,29). Păcatele sunt răscumpărate („ridicate”) de jertfa Mielului, nu sunt iertate, așa, dintr-un condei, sau trecute cu vederea, în virtutea unei bunăvoințe divine care închide ochii și se face că n-a văzut, n-a auzit. Păcatele sunt toate răscumpărate cu sângele răstignirii și, în felul acesta, orice iertare de pe lumea asta este o iertare în Hristos (Efeseni 4,32), așa cum orice iubire este de la El.

*

„Marea a văzut şi a fugit; Iordanul s-a întors înapoi” (Psalmul 113, 3). Poate că atunci s-a întors la propriu, dar semnificația acestor schimbări de curs este astăzi spirituală, nu hidrodinamică. Ne spune Cosma Monahul, în slujba zilei: „Când cu arătarea Ta ai luminat toate, atunci marea cea sărată a necredinţei a fugit, iar Iordanul, cel ce curgea în jos, s-a întors ridicându-ne pe noi la cer”. Marea necredinței curge în noi, Iordanul pocăinței ne poartă în contra curentului ei.

Așa că, cei care tot pândesc la Iordan curgerea lui înapoi și momentul celei mai bune fotografii ar trebui să caute mai degrabă în ei înșiși curgerea sa spre cer. Și să-și spele rufele fără grijă în aceste zile.

În fiecare an de Crăciun sau de Paști, fix în zilele de sărbătoare, domnul Cristian Tudor Popescu pune o întrebare grea despre religie. Necruțătoare ca mesajul unei caricaturi și profundă ca urările de pe whatsapp.
Anul acesta, adaugă la întrebare o ecuație matematică, adică un fel de intellectual virtue signalling nu mai puțin caricaturală. Nefiind domnia-sa nici matematician, nici teolog, când le ia locul în ziua de Crăciun nu poate fi decât o caricatură din ambele.

„De ce românii”, se întreabă domnul Popescu, după ce ne mărturisește precaut că citește Biblia, „în mare majoritate credincioși ortodocși, după ce se ghiftuiesc până la refuz de Ziua Nașterii Domnului și li se face rău, sună la 112 și se duc sau sunt duși buluc la medicii de gardă, în loc să înalțe, la icoanele de prin casă, o rugăciune izbăvitoare către îngerul de gardă, și dacă nu funcționează, chiar către Hristos?”
Întrebarea este urmată de problema matematică de care vorbeam: „Vă propun să vă gândiți și dumneavoastră, între o sarma și un pahar cu vin, la următoarea problemă: se dă ecuația x²-5x+7=0. Să se calculeze diferența rădăcinilor, x₁-x₂, fără a rezolva ecuația.”

Modelul cogitativ al domnului Popescu îmi amintește de ce spunea Iain McGilchrist în The matter with things: că între un ateu militant și un habotnic nu e nicio diferență în modul esențial în care gândesc. De exemplu, niciunul nu înțelege cum adevărurile care se bat cap în cap pot exista în același timp.

Totuși, pentru că domnul Popescu își (și ne) pune întrebări în gura mare, chiar și caricatural, l-am rugat pe un prieten din Biserică, diacon, cercetător la Oxford și specialist în fizica particulelor, cosmologie și gravitație cuantică, să-i răspundă creștinește încruntatului gazetar pasionat de îngeri și ecuații. Cine știe, poate că reflecțiile părintelui-cercetător despre libertate și numere imaginare vor avea efectul spiritelor bune care îl vizitează pe bietul Ebenezer Scrooge și îl împacă de Crăciun cu el însuși, și cu bucuria oamenilor.
***

„Motivul cel mai probabil pentru care românii (cei despre care vorbește d-l Popescu) apelează la medicii de gardă mai degrabă decât la rugăciune e următorul: în ciuda euforiei Crăciunului și a ghiftuielii până la refuz, oamenii știu să păstreze proporțiile. Ei știu până unde merge credința lor („Cred, Doamne, ajută necredinței mele!”), așa că mai sigur e să sune la 112.

Al doilea motiv e că, dacă omul mai are vreun pic de rușine în el, conștiința îi va spune că oricum ar fi, nu trebuia să ajungă în starea asta, lucru mai ușor de recunoscut în fața medicului de gardă, decât în fața „îngerului de gardă”.

Al treilea motiv, dacă tot ne asigură d-l Popescu că citește Biblia: „Să nu ispitești pe Domnul Dumnezeul tău”. Cuvintele cuminți, cu care Mântuitorul alungă ispita de a Se arunca de pe marginea templului pentru a fi prins în brațe de îngeri, sunt valabile și pentru îngerii de gardă ai d-lui Popescu.

În fine, cu asta poate ar fi trebuit să încep: să sune la 112 cei ce au nevoie de 112 și să înalțe rugăciune cei ce au nevoie de rugăciune.

Intuiesc însă că răspunsul meu nu-l va satisface pe d-l Popescu. Mă gândesc că în sufletul dumnealui un Dumnezeu pe care nu te poți baza nici măcar cât te bizui pe serviciul de ambulanță, e un Dumnezeu care nu merită efortul de a crede și te încrede în El.

Pentru oameni ca d-l Popescu, însă, „vine vremea” și „acum este” când un „dumnezeu de gardă”, cum presupun că-și doresc, va fi dat lor: un dumnezeu atotștiutor, care cuprinde în sine cunoașterea întregii umanități și poate genera liber cunoaștere nouă, un dumnezeu atotprezent, atotvăzător, care poate să le audă toate convorbirile, rugăciunile și gândurile și care poate să le ofere în orice situație soluțiile cele mai de încredere (inclusiv matematice).

Cei care vor dispune de puterea de a-și subordona „dumnezeul de gardă” o vor folosi, cel mai probabil, pentru a avea și mai multă putere de control asupra oamenilor obișnuiți, și pentru a obține în această viață, aici și acum, tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte.

Ceilalți, oameni simpli ca d-l Popescu, vor dori atunci, din tot sufletul, să se întoarcă înapoi acel Dumnezeu „prost” care nu face nici cât serviciul 112, care îngăduie ca Fiul Său să fie luat în râs și răstignit mereu, care îngăduie ca atâția copii și oameni nevinovați să poarte suferințe inimaginabile, care mângâie și vindecă doar în ascuns, răspunde la rugăciuni doar atunci când crede El de cuviință și, în genere, nu se impune în nici un fel vizibil în lumea asta, ca să putem crede în El fără nici un dubiu.

Vor cere înapoi vremurile când, ca și în ecuația d-lui Popescu, nu știau care sunt cele două soluții ale ecuației – Dumnezeu și omul – dar cunoșteau diferența (relația) dintre ele: o relație liberă, tinzând spre încredere reciprocă și iubire.

Își vor dori ca diferența (relația) dintre cele două soluții să fie din nou, ca și în ecuația d-lui Popescu, imaginară (radical din -3, un număr imaginar). Dar nu e nimic „imaginar” în numerele imaginare, ele sunt absolut necesare din punct de vedere matematic. Terminologia reflectă faptul că nicio mărime din lumea fizică nu poate fi măsurată în numere imaginare, deși, la baza realității fizice, numerele imaginare sunt indispensabile în descrierea dinamicii cuantice.

Relația dintre om și Dumnezeul iubirii merge dincolo de realitatea fizică și în acest sens ea ține de același domeniu al imaginarului ca și numerele imaginare. Dar amprenta libertății e pretutindeni în lumea fizică, de la nivelul dinamicii cuantice până la cel mai complex nivel al vieții conștiente. Poate după ce va termina de rezolvat toate ecuațiile, domnul Popescu se va opri să se minuneze și de asta. Mai are timp.”

1. Crăciunul Pruncului

Dumnezeu deplin, dar și om deplin, înseamnă că Mântuitorul a fost și copil deplin. Ca oricărui copil, a trebuit să-i povestească părinții despre nașterea sa și primii ani ai copilăriei. Cât e de mare Mântuitorul lumii, tot sunt niște lucruri despre El pe care trebuie să i le spună Maica Domnului.

2. Crăciunul Mariei

Singurul Crăciun care nu se termină niciodată: „Fecioara, astăzi, pe Cel mai presus de ființă naște”. Nu se termină, pentru că Maica Domnului ține Nașterea în trupul ei, până la capătul lumii. Așa cum orice mamă ține în trup, toată viața, nașterea copilului ei.

3. Crăciunul lui Iosif

4. Crăciunul păstorilor

Primii oameni care s-au dus la biserică de Crăciun. De ce s-or fi arătat îngerii pe dealurile Betleemului? De ce nu s-or fi dus la Templu, la arhierei? Poate pentru că numai niște ființe simple au putut crede că Mântuitorul lumii se naște într-un grajd: „Şi acesta va fi semnul: Veţi găsi un prunc înfăşat, culcat în iesle”. Descurajatoare semiotică pentru un doctor în teologie! Însă pentru săracul în duh, totul este mirare, minune. Toate interogațiile sale se rezolvă aici: „Să mergem și să vedem!”.

5. Crăciunul îngerilor

Cel mai doxologic, ca un cor psaltic: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” (Luca 2,14, sau, după o versiune care-mi place mai mult: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oamenii bunăvoinței”). Iar Arhanghelul Gabriel era deja cel mai mare teolog, când vorbea Fecioarei despre Sfânta Treime: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri, pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema” (Luca 1,35).

6. Crăciunul magilor

7. Crăciunul Betleemului

Primul fără Iisus. O atmosferă de „sărbători fericite” cu anticipație: aglomerație, Christmas market, hoteluri supra-ocupate, neamuri gălăgioase care se regăsesc, stau la masă, se plâng de taxe și-i înjură pe romani. Desigur, e de presupus că n-a lipsit măcar un pic de înduioșare la vederea unei fete fără adăpost și care sta să nască, prefigurând apariția colindelor anul următor.

8. Crăciunul lui Irod

Prefăcut și viclean, ca al tuturor irozilor care scriu lumii felicitări de Crăciun, numai ca să nu fie bănuiți că n-au niciun Dumnezeu.

9. Crăciunul caiafelor

Cel mai anti-teologic, de vreme ce numai la marele Templu nu află nimeni de nașterea lui Mesia. Dumnezeu se mută pe dealuri, în staule și în stele, ca un avertisment pentru toate templele, până la sfârșitul lumii. Cei mai învățați arhierei, care știu Scripturile pe de rost, ratează nașterea Pruncului, pentru că nu mai au nici simplitatea păstorilor, nici smerenia magilor, nici inima părinților. 

10. Crăciunul animalelor

Da, iubitorilor de căței și pisici, bucurați-vă că în icoana Crăciunului apar și animale alături de oameni, pentru că și aceasta este împlinirea unei profeții: „Oameni și animale vei mântui, Doamne!” (Psalmul 35,6). Toată creația cade odată cu omul și tot odată cu el se mântuiește. Icoana Crăciunului, cu steluța în vârf, e imaginea unui Crăciun universal, la care participă toată creația: oameni, îngeri, animale și cosmos.

Am scris textul de mai jos în urmă cu câțiva ani și am să-l reiau, până în ziua când am să aflu de mâna cui a murit, în zilele revoluției din decembrie, „împușcat cu gloanțe de proveniență necunoscută”, prietenul meu, soldatul Adrian Ioanesei. Până atunci, am să tot scriu, și am să spun copiilor mei, și la fiecare predică de 22 decembrie: să nu muriți pentru țara care nu ştie cu ce gloanţe au fost omorâţi copiii ei.

Din când în când apar niște procurori, în momente bine alese, și ne aruncă praf în ochi că au mai deschis un dosar, că au mai audiat un inculpat, că într-o zi vom afla adevărul și vinovații vor plăti, dacă nu în fața justiției, măcar în fața istoriei. Au trecut 36 de ani și cred că ziua aceea e tot mai departe, cu fiecare martor care, inevitabil, moare, cu fiecare mărturie care se pierde, cu fiecare minciună care se scrie peste ce a fost atunci.

Un singur lucru este însă foarte clar: în decembrie 1989, armata lui Ceaușescu a omorât de șapte ori mai puțini oameni decât noua armată, regrupată în jurul lui Iliescu și al vechilor securiști. Pe 10 ianuarie 1990 apărea la Brașov primul număr al revistei studențești „Replica”, în care publicam editorialul cu titlul: „Tot ei sunt!”. N-aveam nici 20 de ani, dar îmi trebuiseră doar câteva zile ca să-i văd cum se instalau din nou, la „județeana de partid”, la  miliție, la procuratură, pretutindeni în noua putere, care se zvârcolea ca șarpele cu capul tăiat. 

Și după 36 de ani, tot ei sunt, în toate, dacă nu ei înșiși, îmbătrâniți în rele, atunci moștenirea lor securistică, profund viciată, cinică, venală, ca substratul unei noi și fatale etnogeneze românești, din compostul căreia cresc generațiile viitoare (atunci când nu-și iau lumea-n cap). Mai este ceva de făcut? Mai este vreo baricadă de ridicat? Mi-e teamă că nu ne-a mai rămas decât să murim frumos și individual, iar ultima baricadă de apărat este propria noastră conștiință.

***

Revoluția este o stradă cu numele unui copil

La sfârşitul unei zile de vară, pe strada Sublocotenent Adrian Ioanesei din Vaslui, colţ cu cimitirul Eternitatea, opri o maşină din care coborî un bărbat încă tânăr. Făcu la întâmplare câțiva pași. Mare lucru nu era de văzut. O stradă la periferia oraşului, cu case pitite printre copaci şi bolți de vie. Câţiva băieţi jucau fotbal în drum, strigând unii la alţii. Bărbatul privi un timp joaca lor şi în cele din urmă se îndreptă spre ei. Îl întrebă pe puştiul care stătea în poartă, cum se cheamă strada.

— Ioanesei Adrian, a răspuns copilul, atent la joc, abia aruncându‐i o privire. Însă un băiat mai mărişor opri mingea sub talpă şi-l întrebă pe străin:
— Da’ pe cine căutaţi?
— Pe Adrian Ioanesei, zâmbi bărbatul. Băiatul l‐a privit lung ca pe un ciudat. Ceilalţi copii se apropiară curioşi.

— Veneam aici să ne jucăm de‐a cowboii și indienii. Uite‐acolo, în cimitir, le arătă el spre gardul de beton coşcovit. Problema era că niciunul nu voia să fie cowboy. Amândoi voiam să fim indieni, să tragem cu arcul, să citim urmele, dar mai ales pentru că ne plăcea în secret de‐o indiancă, Colma Puşi. La ce şcoală sunteţi? Noi eram la numărul 4. Cum ajungeam acasă, aruncam ghiozdanele şi o zbugheam la joacă. Ziceam că mormintele sunt cazemate şi ne alergam cu tubermanele printre cruci, până ne alungau vecinii de peste drum, sătui de țipetele noastre.

Știţi ce erau tubermanele? Nişte ţevi de plastic, groase cât degetul, pe care le furam de prin şantiere. Ne făceam săgeţi de hârtie şi le suflam prin tuburile acelea. Ca să nu ne certăm, muream cu rândul, iar cine câştiga stătea cu Colma Puşi în bancă. Până la urmă a aflat povestea şi râdea de noi, cu gura ei ca un miez roşu de pepene: cine a fost la rând să moară?

Toamna următoare am plecat cu toții la liceu. Îmi scriam cu Adrian din când în când, cum ne merge, ce mai fac băieţii, dar mai mult îmi scriam cu Colma Puşi.

Pe urmă, când eram student la Braşov, a început revoluţia. Adrian îmi scrisese ultima scrisoare prin toamnă. Îl felicitasem de ziua lui, împlinea 20 de ani. Era soldat în termen, la o unitate de pe lângă Piatra Neamţ.

Voi nici nu eraţi născuţi pe‐atunci. Copii, revoluţia asta a fost război în toată regula, pe cuvântul meu. Mulţi indieni curajoşi au murit atunci. Să fi văzut voi cum zburau gloanţele în jurul nostru, cum scrâşneau TAB‐urile, dar şi noi trăgeam cu arcurile, îi goneam cu caii, cu tubermanele, până i‐am învins pe terorişti. I‐am bătut măr. 

Când s‐a făcut pace şi m‐am întors acasă, am găsit o scrisoare de la Colma Puşi. Erau doar câteva rânduri, aşa cum vin toate veştile despre nenorociri. Prietenul nostru Adrian murise în noaptea de 23 spre 24 decembrie, lângă Buzău, împuşcat de terorişti. „A fost rândul lui să moară”, se încheia scrisoarea lui Colma Puşi. 

Nu‐mi spunea cum a murit, dar eu am ştiut imediat că s‐a luptat curajos şi că nu l‐au putut răpune cu una, cu două. Câteva luni mai târziu, am găsit într‐un ziar din Vaslui o notiţă scrisă de un căpitan de jandarmi: soldatul Ioanesei Adrian a murit împuşcat pe la spate, în cap şi în inimă, „cu gloanţe de provenienţă necunoscută, trase dintr‐o armă de construcţie specială”. Exact aşa scria în raportul căpitanului de jandarmi: „gloanţe de provenienţă necunoscută, trase dintr‐o armă de construcţie specială”. 

Ce v‐am spus, copii? Împuşcat pe la spate de un cowboy laş! L‐au îngropat aici, în cimitir, între vechile noastre cazemate, cum i se cuvenea unui indian. Țara noastră l‐a decorat şi a dat numele lui drumului acestuia, unde vă jucaţi voi acum.

Într‐o zi o să mergeţi şi voi la un război. Alte drumuri aşteaptă să primească numele voastre. Dar să ţineţi minte, le-a mai spus străinul, înainte de a pleca: voi să nu muriţi pentru țara care nu ştie cu ce gloanţe au fost omorâţi copiii ei. 

Reamintesc câteva fragmente dintr-un text pe care-l tot public în fiecare an, în speranța că măcar cititorii mei nu vor mai colporta scena infamantă atribuită Sfântului Ierarh Nicolae.

***

Povestea cu pălmuirea lui Arie la Sinodul de la Niceea este o invenție medievală târzie, fără cea mai mică legătură cu viața Sfântului Nicolae. La o mie de ani după Sinodul de la Niceea (325), nimeni din Biserică nu auzise de acest episod. Pretinsa pălmuire a lui Arie nu este amintită nici de marii contemporani ai Sfântului Nicolae, nici de istoricii vremii, nu apare nici în cele mai vechi mărturii despre viața Sfântului (din secolele 5-6), nici în biografiile extinse redactate de Mihail Arhimandritul și de Sfântul Simeon Metafrastul (secolul 10). Nimic despre această poveste nici în acatistul Sfântului și nici în frescele din Bizanț. (Icoana cu Mântuitorul și Maica Domnului oferindu-i Sfântului Nicolae Evanghelia și omoforul se referă, după cum aflăm chiar din „Viața” sa, la minunea alegerii sale ca episcop, nu la o așa-zisă pedepsire pentru vreo palmă dată.)

Atunci, de unde vine invenția? Gustav Anrich, istoricul care a scris cea mai documentată monografie a Sfântului Nicolae, o găsește abia în secolul al 14-lea, într-un text al unui episcop catolic, Pietro de Natali, unde nici măcar nu este vorba de pălmuirea lui Arie, ci a unui „oarecare arian”. De văzut, despre întregul context al acestei ficțiuni, excelentul dosar istoric și hagiografic al Sfântului Nicolae, întocmit de-a lungul anilor de cercetătorul Roger Pearse (https://www.roger-pearse.com/weblog/), de unde am preluat o parte din documentarea mea.

În iconografia răsăriteană, cea mai veche, probabil, reprezentare a Sfântului Nicolae pălmuindu-l pe Arie se găsește într-o frescă de la Mânăstirea Sumela (în nord-estul Turciei de astăzi), dar pictura datează cel mai devreme din secolele 14-15 (ereticul Arie este înfățișat cu turban turcesc).

În iconografia românească, scena pălmuirii apare în frescele unor mânăstiri (Probota, Sucevița) începând abia din secolul al 16-lea. Mi-a transmis această informație părintele Gabriel Herea de la Pătrăuți, doctor în istoria artei și cercetător al iconografiei răsăritene. La întrebarea mea, dacă știe reprezentări ale Sfântului Nicolae pălmuindu-l pe Arie anterioare secolului al 16-lea, Părintele Herea a avut amabilitatea să-mi răspundă așa:

„La cerea dumneavoastră am revăzut puțin arhiva mea personală și am avut ceva surprize: Nu am găsit scena pălmuirii nici la Cozia (pronaosul se pare că este din secolul al 14-lea), nici la Marele Meteor, nici la Stavronichita, nici în icoana de la Hilandar sau în miniatura din Menologul lui Vasile al II-lea („ucigașul de bulgari”). Mai mult decât atât, nu e preluată nici măcar la Hurezii secolului al 18-lea.”

În concluzie, povestea pălmuirii lui Arie de către Sfântul Nicolae apare târziu, în Occident, în secolul al 14-lea. Marea Tradiție a Bisericii Ortodoxe nu o cunoaște, iar faptul că, începând din secolul al 16-lea, trece în sinaxare grecești și în alte surse (dar nu peste tot, de exemplu scena nu e relatată în Mineiul pe decembrie al lui Mitrofan, 1698) se datorează influenței apusene. (Părintele Episcop Petru Pruteanu îi descrie parcursul răsăritean, într-un text mai vechi, dar pe care l-am descoperit recent și pe care-l recomand cu toată inima și pentru alte clarificări hagiografice absolut necesare: https://www.teologie.net/2014/08/24/ce-mai-scrie-prin-vietile-sfintilor-exemple-de-pseudo-aghiografie/)

Accept că ne e greu, după atâta vreme, să recunoaștem că am împrumutat și colportat în Biserică o ficțiune hagiografică (n-ar fi singura). Dar nu pot să nu mă întreb la ce se gândesc oamenii și ce sentimente le inspiră vederea icoanei unui sfânt care-și apără credința cu un dos de palmă. Și ce paradox justificarea acestei violențe tocmai pe seama Sfântului pe care-l numim „dreptar al credinței”, „chip al blândeților” și „învățător al stăpânirii de sine”.

Aflându-mă în Islanda, în vizită la o familie de români, un puști de vreo 10 ani îmi povestește precipitat, când în română, când în islandeză, un desen animat foarte funny, „Pisica în ghete”, pe care tocmai îl văzuse la cinema. După vreo cinci minute, îmi dau seama că-mi povestea „Motanul încălțat”. Are și un nume foarte sonor puștiul: Smári. Înseamnă „trifoi”, dar în mintea mea sună tot ca un nume de personaj din desene animate.
*
Tot cu Smári. Vine cu părinții la prima sa spovedanie, în capela unde slujim de obicei liturghia. L-au luat direct de la școală și Smári e un pic agitat. Se pare că avusese un incident cu un coleg islandez. Acela a râs de papucii (cum le zice Smári) unui copil de emigranți, iar el sărise să-l apere.
Și ce i-ai zis? Îmi răspunde cu o revoltă plină de candoare: „I-am zis, omule, ce contează papucii? Iisus n-a avut papuci, nu te gândești, omule?”
Îl întreb, uimit de argumentul său: dar de unde știi tu că Iisus n-a avut papuci?
Și băiețelul ridică încetișor un deget și-mi arată în tăcere, undeva peste umărul meu. Am înghețat pentru câteva clipe, convins că în spatele meu stătea Iisus. Dar Smári îmi arăta crucifixul de pe sfânta masă.
Ce apărători mai are în lumea asta Cel Desculț! Și cât de simplu vede un copil lucrurile, ce semnificații directe primesc ele în mintea sa. Poate și asta înseamnă: „de nu vă veți întoarce și nu veți fi precum copiii”.
*
În fiecare lună slujesc în Islanda timp de câteva zile, vizitez familii de români și spovedesc până spre miezul nopții într-o capelă luterană pe care o folosim pentru slujbele din Reykjavik. Are și capela aceasta povestea ei cu români, încă una parcă desprinsă din toate acele povești extraordinare care ne poartă prin toată lumea.
Friðrikskapella e o biserică mică de lemn, primitoare ca o cabană de munte. În mod bizar, a fost construită chiar la marginea unui teren de sport, ca un omagiu pentru pastorul Friðrik Friðriksson, fondatorul primei organizații de cercetași a Islandei.
Acum doi ani am slujit acolo prima cununie, între un băiat islandez și o româncă. Dar băiatul, Björn, este islandez doar prin adopție și după nume, altfel, a fost adoptat dintr-un orfelinat din București, în anii 90. La nunta lui Björn, mama sa m-a luat deoparte și mi-a spus, foarte emoționată:
„Nunta aceasta are o semnificație specială, dincolo de bucuria mea de mamă. Bunicul meu a fost prieten bun cu pastorul Friðriksson. Când pastorul i-a spus, într-o zi, că tinerii cercetași ai Islandei trebuie să aibă un stadion al lor, o biserică și un grand-piano, bunicul s-a mirat: un stadion înțeleg, Friðrik, dar la ce bun o biserică și un pian?
Pastorul i-a răspuns că așa înțelege el educația unui tânăr. Cine știe, a încheiat el, poate vom avea și o biserică lângă stadion și chiar nepotul tău se va însura acolo într-o zi. Și profeția lui s-a împlinit azi”, a încheiat mama lui Björn.
E drept că și pastorul Friðriksson însuși s-ar fi mirat cât de complicate au fost căile Domnului, ca să se împlinească profeția sa.
*
Mai departe de Reykjavik, spre nord, pe malul oceanului, vizitez doi copii care locuiesc într-o fermă, într-un garaj transformat în garsonieră. Le zic copii pentru că n-au încă 20 de ani.
Se țin de mână, așezați pe canapea. Își cer iertare că „trăiesc” împreună. Băiatul îmi arată că au în casă Biblia. Bunica lui se va bucura foarte mult să știe că azi i-a vizitat preotul. E bine aici, dar n-au de gând să stea „până la 50 de ani”. După ce fac niște bani, se întorc acasă. Ea o să-și deschidă o frizerie, iar el, – vede el ce-o să facă. Poate o să-și ia mașină. Sau o să-și facă o fermă, că-i plac animalele. Îi plac și ei animalele, nu-i așa? Ea îl aprobă cuminte. Sau se vor duce în Spania, la părinții ei. Sau poate știu eu niște joburi mai bune în Scoția.
Îi ascult în tăcere, înghețat de valurile Oceanului Arctic, care se sparg cu un vuiet groaznic la câțiva zeci de metri în spatele căsuței lor.

* Atunci când e absolut necesar, unele nume, locuri și detalii din poveștile mele sunt schimbate, ca identitatea personajelor reale să fie protejată.

Am mai scris despre asta și altădată, dar reiau, pentru că în fiecare an apar la galerie spirite perspicace care ne atrag atenția că nu se spune „Intrarea Maicii Domnului în Biserică”, ci în Templu, și că, oricum, nu e un eveniment istoric, ci o invenție pioasă din secolul al doilea. Cum de nu ne-am dat seama?

Dar pentru Părinții Bisericii, care ne-au învățat cum să citim Scripturile, toate personajele, recuzita și evenimentele Vechiului Testament, dincolo de istoricitatea lor, nu erau decât profeții și prefigurări ale lui Hristos, Bisericii sale și mântuirii noastre. Ale unei Biserici nu istorice, nu instituționale, ci ale „Bisericii dintâi, cea creată înaintea soarelui și a lunii” (Sfântul Clement Romanul). 

Pentru noi, așadar, „pomul vieții” este prefigurarea crucii, arca lui Noe, prefigurarea Bisericii, Melchisedec, a preoției, mielul pascal, prefigurarea jertfei lui Hristos, și așa mai departe, ca să dau doar câteva exemple, dintre cele mai cunoscute. Aceste prefigurări (întemeiate lingvistic până la detalii și coerente teologic de la prima la ultima pagină a Cărții) l-au condus pe Sfântul Pavel la interpretarea lor alegorică, trecând cititorul Scripturilor de la vârsta de lapte a Templului la „hrana cea tare pentru cei desăvârșiți” a Bisericii.

Revenind la sărbătoarea de azi, între aceste prefigurări, celebrate exegetic, imnografic și liturgic, un loc de seamă l-a ocupat dintotdeauna chivotul Legii ca prefigurare a Fecioarei Maria (mai ales că, în limba Septuagintei, „chivot”, κιβωτός, era un feminin), de la Hipolit al Romei la Sfântul Ioan Damaschinul. Chivotul care purta tablele Legii este prefigurarea chivotului mistic al Bisericii, Fecioara, care se pregătește să poarte Cuvântul lui Dumnezeu în pântecele ei. Chivotul era împăcarea cu Dumnezeu (legământul), desăvârșită în Hristos și jertfa Sa. Sau, cu cuvintele Sfântului Mitropolit Anthony Bloom: toată nădejdea Vechiului Testament în chivotul său prefigura nădejdea în Maica Domnului.

Așadar, în pofida tradiției consemnate de Protoevanghelia lui Iacob, și în ciuda preoților care fac fixații istoriciste în predicile lor, este irelevant dacă Fecioara Maria a fost sau nu primită la Templul din Ierusalim, la vârsta de 3 ani. Din punct de vedere teologic, sensul sărbătorii de azi este prefigurarea Maicii Domnului ca purtătoare a Cuvântului, după imaginea chivotului purtător al cuvintelor lui Dumnezeu (tablele Legii).

Sărbătoarea de azi, a Intrării Maicii Domnului în Biserică (numele ei corect, iar nu „în Templu”), este o sărbătoare a exegezei biblice și a unui typos mistic. Nu e pusă ca să celebreze un eveniment istoric, ci profeția din Vechiul Testament: Feciora-Chivot. Nu vă opriți la „litera care ucide”, mergeți la „duhul care face viu”. Citeam, în Vechiul Testament, chivot, dar era Fecioară. Citeam tablele Legii, dar era Cuvântul-Hristos. Citeam Templu, dar era Biserica. Citeam aducerea chivotului la Templu, dar era intrarea Fecioarei în Biserica cea veșnică. Citeam despre marea sărbătoare, dar ea prefigura sărbătoarea deplină de azi, nu bucuria nedeplină a lui David și Solomon.

Episoadele cu aducerea chivotului la Ierusalim și depunerea („intrarea”) sa în Templu sunt modelul după care tradiția bisericească a celebrat imnografic sărbătorile Maicii Domnului, precum cea a Intrării în Biserică sau a Adormirii. Fecioara-Chivot este și una dintre temele predilecte ale iconografiei creștine. O regăsim de la pictura renascentistă până la fresca Mănăstirii Sucevița.

Încă o dată, „vălul lui Moise”, cum spune tot Pavel, „s-a desființat prin Hristos” (2Corinteni 3,14), și aceasta este semnificația sărbătorii anistorice de astăzi, în jurul căreia tradiția a consemnat (nu inventat) și un episod istoric, în care suntem liberi să credem sau nu. Nu e o dogmă. Ieșirea din realitate, cum spunea Vasile Băncilă în „Duhul sărbătorii”, este o invitație la intrarea într-o realitate și mai adâncă.

Toate sărbătorile Bisericii sunt în mod esențial anistorice, pentru că nu celebrează evenimente istorice, ci vestesc Împărăția lui Dumnezeu care „s-a apropiat” de noi. Dacă sărbătorile ar aniversa evenimente istorice, semnificația lor ar fi contextuală, limitată și s-ar sfârși odată cu lumea. Dacă Răstignirea ar trimite doar la o zi precisă din luna Nisan, atunci Liturghia n-ar mai fi decât o reconstituire istorică.

Desigur, cele mai multe dintre sărbători amintesc și evenimentele istorice care le-au instituit, totuși nu le sărbătorim data, locul și împrejurările, ci actualitatea lor în veșnicie, sau cum spunea undeva Mircea Eliade: transfigurarea lor în hierofanie. „Astăzi este începutul mântuirii noastre” (la Bunavestire), „Fecioara astăzi pe Cel mai presus de ființă naște” (la Nașterea Domnului), „Arătatu-Te-ai astăzi lumii, Doamne” (la Bobotează), „Acum întâmpinându-Te ne-ai mântuit pe noi” (la Întâmpinarea Domnului) etc.

Cultul Bisericii nu este în mod necesar o arhivă în care căutăm dovezi și date istorice. De aceea, și rigoarea științifică lipsește adesea din celebrarea unei sărbători (datele calendaristice sunt doar pure convenții), așa cum lipsește din iconografie și imnografie, nu din disprețuirea adevărului istoric, ci pentru că ceea ce urmăresc ele este „transfigurarea evenimentului” și transmiterea mesajului duhovnicesc. Sfântul Gheorghe omorând balaurul este un episod care nu în adevărul istoric trebuie căutat, ci în adevărul duhovnicesc: el chiar s-a luptat și a învins „balaurul cel mare, şarpele de demult, care se cheamă diavol şi satana” (Apoc 12,9). Așa cum intrarea Fecioarei în Biserică nu la Templu trebuie căutată, cu adevărat, ci la Nazaret, odată cu cuvântul „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău”.

„Împodobită de nuntă se arată astăzi Biserica, frumoasă cămară, primind în ea cămara cea însuflețită a lui Dumnezeu” (din Acatistul Intrării Maicii Domnului în Biserică).

Parcă mai mult decât despre semințe și Semănător, parabola lui Iisus este despre pământuri.
Marele Semănător s-a apucat bine de lucru, încă de la începutul lumii, apoi „în multe rânduri și în multe chipuri… prin prooroci, iar în zilele acestea mai de pe urmă.. prin Fiul” (Evrei 1,1-2), tot seamănă cuvântul Său în pământul îndumnezeit care este omul.
Dar amintesc imediat că, în afară de Scripturi, de profeți, de Evanghelii, de cuvintele inspirate ale Sfinților din toate timpurile, cuvântul lui Dumnezeu se mai găsește, viu și dinamic, în Biserica Sa, în legătura dintre duhovnic (sau omul duhovnicesc) și cei care-i primesc cuvântul: „Cel ce vă ascultă pe voi pe Mine Mă ascultă” (Luca 10,16).

Tot Dumnezeu, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, și-a semănat semințele (adică principiile, rațiunile, „ideile” Sale) în toate făpturile pe care le-a adus la viață prin creație, până la ultimul fir de iarbă. Și Marele Semănător continuă să-și semene rațiunea în fiecare om care vine pe lume, așteptând ca semințele Sale să germineze, să se dezvolte și să rodească în pământul îndumnezeit care este omul.

Mântuirea chiar asta înseamnă: ca omul să cunoască voia (rațiunea) lui Dumnezeu despre el însuși, adică să descopere în el „sămânța” sa dumnezeiască și, „cu răbdare” (cum spune Domnul), cu credință, să o ajute să germineze și să rodească. O viață de om se împlinește numai dacă omul se întâlnește în sine cu rațiunea lui Dumnezeu despre el. Atunci, cu harul lui Dumnezeu, ajunge la îndumnezeirea sa, adică la ceea ce a fost pregătit pentru el de la Facerea lumii.

Vedem totuși, din această parabolă, că lucrare de semănare, deși întru tot bună și bine făcută de Marele Semănător, nu se termină întotdeauna cu germinarea semințelor și culegerea rodelor. Pământul ba e plin de pietre, ba îl sufocă buruienile, ba e traversat de drumuri prost făcute. Succesul recoltei depinde în mod esențial de ceea ce fac lucrătorii cu pământul lor. De felul în care l-au păzit și l-au lucrat, generații la rând, de la Facere încoace. (Aceasta, nu numai cu pământul care este fiecare, ci și cu pământul ca loc al viețuirii noastre trecătoare.)

Pentru aceasta, ni s-a pus încă de la început cuvântul: ”Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi” (Facerea 1,28). E vorba nu doar de pământul ca locuire a noastră, ci și de pământul care este fiecare. Cum l-am păzit, cum l-am crescut din generație în generație, cum am „înmulțit” în el iubirea aproapelui, cu ce l-am umplut, de a devenit sterp și neroditor, cum l-am supus, de vreme ce nu ne mai ascultă?

Încă din Rai a început stricarea acestor pământuri: pământul devenirii noastre și pământul locuirii vremelnice. Prin primirea păcatului și a morții, le-am făcut pe amândouă „blestemate” și pline de spini și pălămidă. Le-am tras și brazde bune și roditoare, dar mai mult le-am umplut de pietrele încăpățânării, egoismului și neiubirii aproapelui. Am croit peste ele drumuri bune, dar și mai multe drumuri proaste, la marginea cărora cad și se usucă de sete semințele dumnezeiești.
Parabola lui Iisus este despre tragedia pământurilor. A celor defrișate și pustiite de mâna omului, dar mai ales a pământului care vine pe lumea asta în trupul unui copilaș, purtând, din generație în generație, pietre, buruieni și drumuri croite prost.

Evanghelia demonizaților din Gadara de atunci (și din toate Gadarele lumii, până la sfârșitul ei) are și mai multe sensuri, în lumina cuvintelor Sfântului Siluan Athonitul: „Ține mintea ta în iad și nu deznădăjdui”. Un alt mare sfânt, părintele Sofronie de la Essex (pomenit vineri), le-a făcut cunoscute lumii întregi, pornind din Occident, într-un moment când lumea veche, trecută deja prin iadul celor două războaie mondiale și legiunile lor de demoni, părea că-și pierduse sufletul pentru totdeauna.

Dar cuvintele Sfântului Siluan erau o profeție pentru cele ce abia aveau să vină și pe care le trăim azi. Îmi amintesc de personajul lui Bergman (din „Winter Light”) care își pierde mințile și se sinucide atunci când află că chinezii fabricaseră bomba atomică. Dacă ar fi cunoscut cuvintele lui Siluan, poate n-ar fi deznădăjduit (apropo, în biblioteca lui Bergman, din casa de pe Insula Faro, se găsesc și cărțile părintelui Sofronie).

Cuvinte profetice, ziceam, mai ales pentru neamul acesta nou al unei lumi a cărei descompunere umană începută în secolul trecut ia chipurile, între multe altele, războiului șocant de extincție din Palestina și imbecilizării în masă prin intermediul mediei sociale.

Lumea începe să semene tot mai mult cu o Gadara în care este foarte greu să nu-ți pierzi mințile. Dar până acolo e mai ușoară pierderea sufletului, odată cu pierderea lui Dumnezeu. E tot mai greu de crezut că această lume, în care Dumnezeu pare a nu mai răspunde niciunui strigăt de pe cruce, mai este guvernată de vreo providență, că mai are un sens eshatologic și că mai poate fi mântuită. Omul obișnuit nu poate suporta un asemenea iad al deznădejdii și atunci, ori se aruncă în mare, odată cu turma de porci, ca pescarul lui Bergman, ori își caută scăparea, de unul singur, în  hedonism, consumerism, indiferență, egoism, conspiraționism, sectarism etc.

Și tocmai pentru această lume a noastră s-a făcut cuvântul profetic al Sfântului Siluan. Nu este salvare individuală din acest iad, decât odată cu pierderea sufletului. E un iad, da, dar mântuirea este a ține mintea ta în acest iad și a nu deznădăjdui. Oricum, nu încerca nicio formă de escapism și de ignorare a aproapelui, pentru că, „cine vrea să-și scape sufletul, îl va pierde”. „Și acum, acestea trei rămân: credința, nădejdea și dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea” (1 Corinteni 13.13).

La Matei sunt doi demonizați, dar în versiunile de la Marcu și Luca, unul singur. Când acesta, vindecat, vrea să-l urmeze pe Hristos și să părăsească locul de iad din care tocmai fusese scos, Domnul îi cere să rămână și să-l mărturisească acolo pe Dumnezeu. Greu de înțeles cuvânt! Îi cere să rămână chiar în locul care avea să-i aducă aminte de iadul din care-l eliberase, acolo unde demonii continuau să bântuie după scalda lor temporară în mare. Dar, din toate Gadarele lumii, nu ne putem salva „mai înainte de vreme”. Până atunci, ține mintea ta în iad și nu deznădăjdui.