Despre clientelă
Înconjurat de ,,o curte de clienţi şi de liberţi muncitori şi nu lipsiţi de recunoştinţă”, după cum spune Fronton, o familie se bucura de strălucire pe scena publică a notorietăţii, cu condiţia necesară şi suficientă ca să fie privită demnă de a face parte din clasa conducătoare. ,,Am avut mulţi clienţi”, scrie un libert îmbogăţit, pentru a-şi ilustra reuşita.
Ce este oare un client? Este un om liber care vine să-şi aducă omagiul capului de familie şi se proclamă cu mândrie clientul acestuia; este bogat sau sărac, are putere sau este un biet nenorocit, uneori mai puternic decât patronul căruia i se închină; unii vor să facă o carieră publică şi mizează pe protecţia patronului; alţii sunt oameni de afaceri şi patronul îşi va pune în joc influenţa politică pentru interesele lor, cu atât mai bucuros cu cât aceste interese coincid cu ale lui; alţii sunt nişte pârliţi, poeţi sau filosofi, fără alte mijloace de trai decât pomenile patronului (printre ei mulţi greci) şi care, nefiind oameni din popor, găsesc munca degradantă şi preferă să trăiască de pe urma protecţiei marilor nobili; în sfârşit, vin cei destul de puternici pentru a aparţine aceleiaşi societăţi ca şi patronul, care pot năzui aşadar la un legat drept mulţumire pentru omagiile aduse de ei (printre ei se află câteva dintre cele mai înalte personaje ale imperiului, cât şi liberţi ai împăratului, administratori atotputernici): un moşneag bogat fără urmaşi avea mulţi clienţi de acest fel.
Mulţimea aceasta extrem de pestriţă făcea în fiecare dimineaţă coadă la uşa patronului, la ora când cântau cocoşii şi când se sculau romanii. Au venit cu zecile, uneori cu sutele. Asaltate sunt şi multe notabilităţi de cartier, dar de către mai putini oameni; departe de Roma, în cetăţi, notabilităţile cele mai de vază ale ţinutului au de asemeni clientelele lor. Nu ne poate surprinde faptul că un om bogat sau influent este înconjurat de protejaţi şi de prieteni interesaţi; la romani, însă, faptul acesta evident devenise un rit, o instituţie: Oamenii de rând, scrie Vitruviu, sunt cei care fac vizite, dar nu primesc. Cine era clientul unui patron nu pierdea nici un prilej să se proclame ca atare pentru a se făli şi a sublinia influenţa patronului; se numea pe sine ,,clientul lui cutare”, ,,intim în casa lui cutare”; cine nu era un om de rând, ridica din banii săi o statuie patronului, într-o piaţă publică, uneori chiar în casa acestuia; inscripţia de pe soclu enumera toate funcţiile publice ale patronului şi indica totodată numele clientului donator. În asemenea cazuri, un patron blajin protesta, spunând că termenul ,,prieten” ar fi fost mai potrivit; astfel încât ,,prieten” a devenit sinonimul măgulitor al cuvântului ,,client”.
Salutarea de dimineaţă este un rit: omiterea ei ar fi fost ca o tăgăduire a legăturii de clientelă. Oamenii fac coadă în veşmintele de ceremonie (toga); fiecare vizitator primeşte un fel de bacşiş simbolic (sportula) cu care cei mai nevoiaşi îşi pot cumpăra ceva de mâncare; de altfel bacşişul se substituise împărţirii de alimente… Clienţii sunt introduşi în anticameră după regulile unei ierarhii cât se poate de stricte, unde reapare cea a organizării civice; la fel se procedează la cină: diferitelor categorii civice li se servesc mâncăruri diferite şi vinuri de calitate diferită, după demnitatea respectivă; fiecare amănunt subliniază ierarhia. Cu alte cuvinte, ,,pater familias” nu primeşte salutul individual al câtorva prieteni, ci, mai degrabă, primeşte în casă o parte a societăţii romane, care intră în bloc, cu gradele şi inegalităţile publice şi asupra căreia el exercită o autoritate morală; aşadar, este întotdeauna mai savant decât clienţii lui. ,,Un patron bogat, scrie Horaţiu, ne conduce asemenea unei mame grijulii şi ne cere să avem mai multă înţelepciune şi virtute decât are el.”
(Philippe Ariés şi Georges Duby, coordonatori, Istoria vieţii private, De la Imperiul roman la anul o mie, volumul I, traducere de Ion Herdan, ed. Meridiane, Bucureşti, 1994; Paul Veyne, Imperiul roman, pp. 96-97)
Întâi, se vede că ne tragem şi din romani; doi, se vede că, dacă privim şi în alte epoci, „clientela” este o constantă social-politică a tuturor colectivităţilor. În fapt, aştepţi ca actul de „umilinţă” să-ţi fie răsplătit, mai ales dacă nu eşti libert de-al patronului.
Împăratul era primul dintre patroni. Putea, aşadar, să i se spună şi zeu.
De unde, iată-l pe „Zeus” al nostru.
„Urmaşi de-ai lui Traian Băsescu”, a spus Udrea. Uite-i că acum, când se luptă aprig între ei, chiar aşa sunt. Urmaşi, epigoni, re-degeneraţi.
Nici unul dintre ei nu are ceea ce-i este propriu lui Băsescu: ura. Fără limite, fără întoarcere, fără obiect aproape. Adică ura în sine.
„Modernizarea” statului nu este decât o anarhie. Max Stirner este modelul şi ideologul lui Băsescu. Cel din Unicul şi proprietatea sa.
Când Băsescu spune că ceilalţi politicieni sunt mici, vrea să spună că el este „Eu, unicul”. Ajuns preşedinte, îi stă cum nu se poate mai bine la îndemână să-şi realizeze Unicul. Ca singura sa proprietate, dar şi ca întreaga proprietate (ţară) ca fiind a lui.
„Ce este deci proprietatea mea? Nimic, decât dacă se află la dispoziţia forţei mele! La ce proprietate am dreptul? La fiecare (oricare) la care eu mă îndritui. Dreptul proprietăţii Mi-l dau (eu însumi), luându-Mi proprietate, ori dându-mi puterea proprietarului, puterea deplină, îndrituirea.” (Max Stirner, apud Richard Reschika, Trei eretici ai gândirii: La Mettrie, Ludwig Klages, Max Stirner, Traducere şi postfaţă de Andrei Zanca, ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2008, p. 68)
„Toate adevărurile sub Mine, îmi sunt dragi; un adevăr deasupra Mea, un adevăr după care eu ar trebui să Mă ghidez, nu cunosc. Pentru mine nu există nici un fel de adevăr, căci dincolo de Mine nu trece nimic! Nici fiinţa mea şi nici fiinţa omului nu trec dincolo de Mine!” (M. Stirner, apud op. cit., p. 71)
„Treaba mea nu este nici divinul, nici umanul, nu-s nici adevărul, binele, justul etc., ci singură ceea ce-mi aparţine şi nu este una generală, ci – unică, cum eu sunt unic. Nimic nu-mi e mai presus de Mine.” (p. 47)
Întrebarea este ce ne face să stăm aproape impasibili şi să ne uităm la acest terorist cum ne distruge?
Aşa am face şi noi?
Nu ne pasă?
Nu ştim că este chiar atât de rău?
Mulţi îl susţinem?
Nu avem puterea să o facem?
Suntem încremeniţi în neputinţă. Dar i-am ales să ne dea socoteală şi, la o adică, să-i schimbăm. Ce ne opreşte să-i schimbăm? Au deja atâta putere încât nu le mai putem face nimic?
Nu i-am ales definitiv pentru patru ani dacă nu pot, nu ştiu, sau fac răul.
„Ereditatea” de patru sau cinci ani este dată de performanţă. Aceasta este dată de succes, de logica în care acţionează, de previzibilitate, de felul cum se mişcă pe plan extern.
Am ajuns să fim închişi, din nou, în propria noastră ţară. Batjocoriţi, chinuiţi, umiliţi. Minţiţi. Furaţi.
Am ajuns să ne urâm între noi, pentru că numai această perspectivă ne-a rămas. Ce poate face o masă de oameni fără perspectivă, fără coeziune, fără un ţel comun? Membrii haitei se „mănâncă” între ei. Munca nici unuia nu mai este nici cerută, nici apreciată de comunitate.
Cel mai mare pericol la care suntem supuşi este atentatul asupra muncii. Nici o muncă nu mai este individuală, în munca fiecăruia este încorporată munca a altor sute, mii de oameni. Munca omului este viaţa sa. A nu produce ceva de care comunitatea, prin piaţă, să aibă nevoie duce la inconfort fizic, economic, moral, psihologic. Duce, în final, la ruinarea sentimentului naţional.
Nu doar faptul că munca parlamentarilor nu este percepută ca fiind un bun necesar, dar munca fiecăruia din colectivitate este fără folos.
De ce atunci trebuie să plătim munca unuia care este evident că nu lucrează în folosul comunităţii, că de munca lui nu are nimeni nevoie. De ce trebuie să-i plătim munca dacă ea ne este inutilă? Ba, mai rău, ne dăunează.
Se spune că numai atât ne putem permite, la câţi bani avem. Dar atunci de ce plătim munca inutilă a serviciilor secrete, a instituţiilor menite să apere comunitatea de tot felul de „boli” sociale?
Nu ne putem permite să plătim munca acelora care nu duce la nici un rezultat. Nu ne putem permite să plătim „ascultarea” fiecăruia dintre noi doar pentru faptul că „celor de sus” le vor fi de folos dosarele pentru a ne şantaja.
Se pare că putem trăi fără Dumnezeu, dar nu şi fără Diavol. Că suntem, oarecum, fascinaţi de el. Frică, supunere şi admiraţie.
„… omul puternic îşi manifestă puterea silindu-şi supuşii nu să facă ce vrea el, ci „să vrea ceea ce ei nu vor”.” (André Glucksman, Discursul urii, Trad. Ileana Cantuniari, Humanitas, Buc., 2007, p. 54)
Dacă judecăm politicul ca făcând parte, ba chiar fiind o economie de piaţă, atunci putem constata că munca depusă de unii nu se mai cere pe piaţă, dar că, noi, fără să vrem, trebuie să o plătim. Ba mai mult, trebuie să-i suportăm consecinţele de-a dreptul falimentare. Noi finanţăm falimentul politic al unei activităţi, munci de care nu avem nevoie.
Până la suspendarea lui Băsescu am putea face altceva: să nu-l mai plătim. Ca semn al ineficienţei muncii sale. La fel şi cu Boc şi al său guvern.
A trăi bine înseamnă a trăi ca mine. Ca Băsescu. Ceea ce se şi realizează pas cu pas. Avem deja mai multe în comun cu felul lui Băsescu de a fi, decât avem cu noi înşine. Încet, dar sigur, devenim mici băseşti, mici animale fără stăpân. Pentru că Băsescu, de ordin divin fiind, nu are stăpân. Deasupra lui nu este decât un alt Băsescu, un altul-acelaşi, unul peste altul, până în cer. Cerul şi pământul sunt populate cu unul şi acelaşi personaj. Era mai bine când eram oameni. Acum pare că ne schimbăm, ne-am schimbat statutul ontologic, nu ne mai definim de la fiinţă, ci de la Băsescu. Ca să nu mai vorbim de statul moral, intelectual, politic.
Suntem o gândire care nu gândeşte, o voinţă care nu mai voieşte nimic, o morală care binecuvântează crima.
Nici măcar frică nu ne mai este, pentru că dacă nu gândeşti, nu ţi-e frică, dacă taci, nu ţi-e frică, dacă nu faci nimic, nu ţi-e frică. Dar ar trebui să ne fie frică de faptul că devenim mici băseşti, cărora nu le este frică de nimic. Nici măcar de moarte nu ne mai este frică, pentru că nu ne pasă că murim nedemn. Or, cea mai mare demnitate a omului este moartea sa. Ne-am pierdut-o. Murim doar statistic, îngropaţi într-un cimitir fără cruci, fără nume pe cruci, fără tumuli. Groapa comună nu este un cimitir. Există doar un cosmos al cimitirului, nu şi al gropii comune, care anulează demnitatea morţii.
România lui Băsescu tinde să devină o groapă comună, fără demnitate, deci fără viaţă.
Ioan Negru 