Samsara sau reâncarnarea despre care se vorbește se mai numește metempsihoza, metensomatoza,, trasmigrația sufletelor și exprimă convingerea ca fiecare ființă vie parcurge o succesiune de vieți, întrerupte de etape intermediare. Asadar, omul nu trăiește o singura dată pe pământ, ci revine mereu și mereu sub diferite forme , condiționat de felul în care a trăit în viețile anterioare și având mereu menirea de a crește spre un ideal dincolo de accesibilitatea obișnuită. Această doctrină e specifică gândirii orientale ; gândirea europeană a întâlnit o prima dată încă din antichitatea greacă. Preclasicul Pitagora ne vorbește de ciclicitatea existenței individuale, însă enununturi limpezi în această privință îi aparțin lui Platon . Teoria preexistentei sufletului are drept consecință posibilitatea întrupării succesive a acestuia în stări de de transparență calitativă tot mai înaltă, până când devine compatibil cu Entitatea Absoluta . Această idee platonică a fost respinsă , pentru ca nemurirea sufletului se datorează comuniunii cu Dumnezeu , harului divin, nu ființei sale, adică sufletul nu are nemurire prin sine. Aceste concepții nu s au impus definitiv spiritului european. Daca omul s ar reincarna, el trebuie sa și cunoască păcatele din viețile anterioare pentru a nu le mai repeta; acest lucru nu se întâmplă . Biblia ne spune la evrei 9:27 așa : “și precum este rânduit oamenilor O DATĂ SĂ MOARA, iar după aceea să fie judecat “.
Maria – este un nume pentru care s-au avansat multe solutii etimologice. In limba aramaica, Maryam inseamna „doamna”, „stapana”. Dupa Fericitul Ieronim (traducatorul Vulgatei), care-l explica prin limba ebraica, numele s-ar compune din mar („picatura”) + yam („mare”), deci „picatura [de apa] de mare”, in lat. stilla maris (de unde si stella maris – „steaua marii” – de mai tarziu, celebra denumire a Fecioarei in imnologia apuseana). Dar numele evreiesc Maryam sau Miryam ar putea fi si de origine egipteana, tragandu-se din verbul mri, „a iubi”, cu sufixul afectiv ebraic – am, deci „cea draga”, „cea iubita”. Provenind din ebraicul „Aia”, Maria se talcuieste „Doamna”, fiindca ea domneste si stapaneste peste zidirea cereasca si pamanteasca, ca Maica a lui Dumnezeu. In al doilea rand, cuvantul Maria se talcuieste „luminare”, dupa Sfantul Grigorie al Neocezareii, care spune: „Caci Maria, cea aleasa, se talcuieste luminare”, de vreme ce etimologia isi are izvorul in lumina cea curata si este, precum zice Imparatul Solomon, „stralucirea luminii vesnice”, ca desavarsire a intelepciunii. Maria este chipul bunatatii si al harului lui Dumnezeu. Ea a primit puterea de la Tatal, ca fiica a Lui, ca sa savarseasca pe pamant ca Maica ceea ce Dumnezeu savarseste in cer ca Tata; a luat intelepciunea de la Fiul, ca Maica a Lui, ca sa gaseasca calea de a impaca cerul cu pamantul, pe Dumnezeu cu omul. A luat si bunatatea si harul de la Duhul Sfant, ca mireasa a Lui, ca sa imparta tuturor creaturilor, ceresti si pamantesti, darurile si harurile ei duhovnicesti.
Nasterea Maicii Domnului a fost rodul postului si rugaciunilor parintilor Ioachim si Ana, parinti inaintati in varsta. Nasterea Maicii Domnului a facut parte din planul lui Dumnezeu de mantuire a lumii, plan pregatit prin impreuna-lucrare cu omul. E o sarbatoare care ne arata cat de mult iubeste Dumnezeu neamul omenesc. Dumnezeu cu harul Sau a biruit randuiala firii, a naturii umane sterpe si a varstei si acesti doi drepti au primit ca dar de la Dumnezeu pe Fecioara Maria, marturisea Patriarhul Romaniei intr-o predica inchinata acestei sarbatori. Nasterea Fecioarei Maria nu este mentionata in Sfanta Scriptura, dar este relatata in scrieri crestine vechi, cunoscute sub numele de apocrife, precum Protoevanghelia lui Iacov, din secolul al II-lea. Sarbatoarea Nasterii Maici Domnului este fixata de Biserica in data de 8 septembrie, pentru ca cifra 8 inseamna vesnicia. Maica Domnului este persoana din care se naste Fiul cel Vesnic al lui Dumnezeu ca Om pe pamant prin lucrarea Duhului Sfant. Prin nasterea ei, omenirea a primit persoana din care Fiul lui Dumnezeu avea sa se nasca. Deci, prin Maica Domnului, Cel Vesnic se face Om si intra in timp, pentru a le darui oamenilor viata vesnica. Cifra 8 simbolizeaza vesnicia, dar mai ales viata vesnica. Din acest motiv, sarbatoarea de pe 8 septembrie este o zi a bucuriei. Maica Domnului este prezenta in toate slujbele Bisericii. In calendar avem zece zile de pomenire, sase inscrise cu culoare rosie si patru cu culoare neagra. Intr-o rugaciune marturisim ca Maica Domnului este mai cinstita decat heruvimii si mai marita fara de asemanare decat serafimii. Rugaciunile Maicii Domnului sunt intotdeauna ascultate de Dumnezeu. Cunoastem ca dupa ce rostim Slava Tatalui si Fiului si Sfantului Duh, spunem Si acum si pururea si in vecii vecilor. Amin, si avem rugaciune sau cantare adresata Maicii Domnului, fiindca ea este persoana cea mai apropiata de Dumnezeu. Sarbatoarea Nasterii Maicii Domnului a fost la origine o aniversarea anuala a tarnosirii unei biserici din Ierusalim inchinata Sfintei Fecioare, construita intre 430-480, pe locul unde a fost casa parintilor Sfintei Fecioare. Aceasta biserica a fost zidita pentru a marca locul nasterii Fecioarei Maria si, odata cu sfintirea ei, s-a stabilit si o sarbatoare anuala dedicata acestui eveniment: Nasterea Maicii Domnului.
Referatele biblice asupra creatiei, prezinta doua feluri de relatii ale omului cu Creatorul sau: o comunicare directa si una indirecta. Cele doua comunicari sunt fundamentale si interconectate, egale valoric; comuniunea/comunicare directa nu este specifica doar Paradisului, iar cea indirecta vietii omului dupa izgonirea din Eden. Amandoua apar la nivel paradisiac, si continua si in viata post – paradisiaca a protoparintilor si a urmasilor acestora, de pretutindeni.
Comuniunea directa
Comuniunii directe I se mai spune comuniune fata catre fata sau dialogala. Este o comuniune nemijlocita, in care Dumnezeu ii vorbeste omului si acesta ii raspunde. E un dialog intre doua personae. De exemplu, o intalnim, in momentul in care Dumnezeu ii adreseaza prima porunca ( Geneza 1,28 ) : Dumnezeu i-a binecuvântat și Dumnezeu le-a zis: „Creșteți, înmulțiți-vă, umpleți pământul și supuneți-l și stăpâniți peste peștii mării, peste păsările cerului și peste orice viețuitoare care se mișcă pe pământ.” Observam ca sunt verbe la persoana a doua plural, specific unui dialog. Similara este structura dialogala in cea de a doua porunca data omului in mod direct : A dat apoi Domnul Dumnezeu lui Adam poruncă şi a zis: „Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, Iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!” ( Geneza 2, 16=17 ). In acest dialog se foloseste persoana a doua singular, datorita faptului ca in acel miment exista doar un singur om, si anume Adam. Persoana a doua singular este specifica dualogului, fara indoiala. Pe parcursul convorbirii dintre Dumnezeu si om din capitolul al treilea, apare mult mai pregnanta structura aceasta, pentru ca, aici, apar cu toata claritatea doua personae, conditia oricarui dialog deplin conturat. Acest dialog, apare in mod firesc, dupa incalcarea poruncii, dupa deteriorarea ontological a omului, insa acesta se gaseste inca in Paradis, beneficiind inca de conditiile de comunicare. In Geneza ( 3, 9=10 ), avem unexemplu specific pentru situatia dialogala la care ne referim : ” Şi a strigat Domnul Dumnezeu pe Adam şi i-a zis: „Adame, unde eşti?” Răspuns-a acesta: „Am auzit glasul Tău în rai şi m-am temut, căci sunt gol, şi m-am ascuns”, Ne putem intreba, cum se aude cuvantul lui Dumnezeu? Sfantul Ioan Gura de Aur se intreaba cum este posibil ca Dumnezeu care este Duh, sa I se adreseze omului cu ajutorul unor cuvinte perceptibile in universul material al acestuia ( Omilii la Cartea Facerii ). Daca doreste, Dumnezeu care este creatorul al tuturor fapturilor si al mijloacelor lor de exprimare, poate crea in universal material si entitati sonore corespunzatoare unor cuvinte pe care auzul omului sa le perceapa, sa le sesizeze. Comuniunea fata catre fata, este expresia prin care se sugereaza o relatie translogica intre om si Dumnezeu. In Geneza 3,8 aflam, ca Adam si femeia lui Eva… s au ascuns de fata Domnului Dumnezeu. Aceasta ascundere nu poate fi decat una “iluzorie”, insa este evident ca omul refuza comunicarea. Fata presupunu intotdeauna vazul. Comunicarea fata catre fata este cea a iubirii, care nu se poate niciodata defini, dar care este traita cu cea mai mare sau cea mai mica intensitate. Poate cineva defini iubirea fata de parinti? Fata de orice persoana pentru care nutresti un sentiment de maxima intensitate? In toate situatiile de acest fel, suntem pe teritoriul nedefinibil al lui fata catre fata, imposibil de prins in cuvant, pe teritoriul misterului.
Comunicarea indirecta se face prin porunca si prin contemplarea lui Dumnezeu in natura.
1.Comuniunea indirecta prin porunca il insoteste pe om inca de la inceputurile sale, Geneza 1,28 : “”Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul!”
Dumnezeu ii da omului o porunca in cadrul comuniunii directe dialogale, Geneza 2,16=17 : “ A dat apoi Domnul Dumnezeu lui Adam poruncă şi a zis: „Din toţi pomii din rai poţi să mănânci; Iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit! Se observa ca pe langa continutul direct al poruncii este precizat rezultatul actiuniide raspuns al omului. Aici este precizata doar consecinta, actiunea negative – moartea omului – insa si cel pozitiv e implicit present, fara a mai fi evidentiat in mod special- viata omului, comuniunea sa deplina cu Dumnezeu. Omul da un raspuns acestei interogatii, pe care o reprezinta porunca, el actioneaza in sensul indeplinirii poruncii sau al incalcarii ei; Geneza 3, 6 : ” De aceea femeia, socotind că rodul pomului este bun de mâncat şi plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit, pentru că dă ştiinţă, a luat din el şi a mâncat şi a dat bărbatului său şi a mâncat şi el.” Adam a respectat porunca, cel putin, in intervalul dintre darea poruncii, acordarea numelui diferitelor animale, crearea Evei, acordarea numelui in cazul ei si incalcarea poruncii. In orice caz, el este constient de responsabilitatea care ii revine pentru nerespectarea poruncii, de unde si impulsul de a se ascunde de la fata lui Dumnezeu, dupa incalcarea poruncii; Geneza 3,8 : “ Iar când au auzit glasul Domnului Dumnezeu, Care umbla prin rai, în răcoarea serii, s-au ascuns Adam şi femeia lui de faţa Domnului Dumnezeu printre pomii raiului.”
Dumnezeu verifica modul in care omul a indeplinit porunca; Geneza 3, 11 : “ Şi i-a zis Dumnezeu: „Cine ti-a spus că eşti gol? Nu cumva ai mâncat din pomul din care ti-am poruncit să nu mănânci?”. Rezultatul verificarii este continuarea comuniunii cu omul in parametrii paradisiaci sau modificarea lor in context extra – paradisiac, ceea ce echivaleaza cu moartea omului.
2.Comunicarea indirecta prin contemplarea lui Dumnezeu in natura nu este prezentata explicit in referatele asupra creatiei, insa apare implicit in contextul caderii omului.
Fiecare faptura este inclusa permanent intr o donamica a comuniunii cu Dumnezeu, in absenta ei nu ar fiinta. In cadrul acestei dinamici fapturile sunt chemate sa isi realizeze in crescanda masura menirea in interiorul lumii. Omul este raspunzator pentru realizarea acestui deziderat propriu fiecarei fapturi. In felul acesta este stapan al pamantului, si verifica in permanenta masura in care se realizeaza comuniunea dintre faptura cu Dumnezeu si cu celelalte fapturi; verifica in ce masura fapturile fac transparenta lucrarea lui Dumnezeu in ele si actioneaza in sensul cresterii transparentei. In e[psodul caderii, asistam la o situatie inversa , in care transparenta lucrarii lui Dumnezeu prin fapturi scade; in cazul marului, al frunzelor de smochin folosite de oameni, pentru a se acopri, si al pomilor raiului, in spatele carora oamenii se ascund de fata Domnului Dumnezeu, in loc sa I faca transparent pe Dumnezeu, pomii il ecraneaza. Ceea ce nu mai este posibil prin contemplare directa este accesibil prin folosirea ratiunii. Omul a fost inzestrat de Dumnezeu cu capacitatea de a I sesiza prezenta in interiorul lumii cu ajutorul ratiunii. Aceasta posibilitate de a L cunoaste pe Dumnezeu din fapturi este o foma esentiala de comuniune indirecta, pe care suntem chemati sa o actualizam in permanenta in viata noastra si a celor din jurul nostrum.
Concluzii asupra comuniunii directe si indirecte
Cele doua forme de comuniune au un caracter constitutive, fie ca se refera la viata omului in Paradis sau in afara lui, trebuie sa include aceasta dimensiune a constitutivului, in sensul ca aspectul pe care l abordeaza consideratia respective , nu poate exista fara aceasta dimensiune constitutiva. Aceasta dimensiune , asadar, persista si in conditiile omului cazut prada pacatului, dupa cum rezulta, din persistenta chipului lui Dumnezeu in om si dupa cadere. Chipul omului este distorsionat, insa persista indiferent de gradul de pacatosenie la care ajunge un om sau altul. Cele doua forme constitutive de comuniune sunt complementare. Ele formeaza intregul legaturii omului cu Dumnezeu, sunt egale valoric si ambele apar simultan in cadrul existentei omului, atat in Paradis, cat si in afara lui. Interdependenta comuniunii directe si indirecte, este ilustrata de episodul caderii in pacat; comportamentul omului in cadrul comuniunii indirecte are conseconte imediate asupra modului in care comunica el dialogal si fata catre fata cu Dumnezeu. Adam si Eva se ascund spontan de la fata lui Dumnezeu, diminuand astfel intensitatea acestui tip de comuniune. In cadrul dialogului care urmeaza, omul nu recunoaste greseala, ci se straduieste doar sa se dezvinovateasca, sa dea vina pe aproapele sau pe o alta faptura. Acesta este transferul de responsalitatate. Dumnezeu se adreseaza oamenilor din toate religiile, in veacul de apoi, intr o maniera inteligibila pentru fiecare suflet in parte, care poate raspunde sau nu acestui cuvant
Termenul de patocrație provine din cuvintele grecești „pathosˮ, ce înseamnă în traducere românească „durereˮ, „suferințăˮ și „kratosˮ ce înseamnă „conducereˮ. Termenul de patocrație este utilizat pentru a descrie o guvernare tiranică a unei elite de psihopați, precum și efectele pe care aceasta le are asupra populației. Potrivit lui Lobaczewski, tranziția la patocrație începe atunci când un individ dezordonat apare ca o figură de lider. În timp ce unii membri ai clasei conducătoare sunt îngroziți de brutalitatea și iresponsabilitatea liderului și a acoliților săi, personalitatea sa dezordonată atrage unii indivizi normali din punct de vedere psihologic. Îl găsesc carismatic. Impulsivitatea sa este confundată cu hotărârea; narcisismul său pentru încredere; nesăbuința sa pentru neînfricare.În curând, alți oameni cu trăsături psihopate apar și se atașează de patocrație, simțind oportunitatea de a câștiga putere și influență. În același timp, oamenii responsabili și morali părăsesc treptat guvernul, fie demisionând, fie fiind expulzați fără milă. Într-un proces inevitabil, în curând întregul guvern este plin de oameni cu o lipsă patologică de empatie și conștiință. A fost infiltrat de membri ai minorității de persoane cu tulburări de personalitate, care își asumă puterea asupra majorității oamenilor normali din punct de vedere psihologic.
Cand noi nu mai vedem pe Dzeu prin cruce de buna voie, depasind lumea si viata noastra in iubire de Dzeu, EL ni se face transparent prin cruce, fara voie. Astfel, toate cele ce se afla la mijloc intre Dze si oameni se cer dupa cruce. Prin dezlipirea de ele , omul da de Dzeu, Care e infinit mai mult decat toate darurile Lui. Crucea prin care el ( omul ) se dezlipeste de ele si mormantul uitarii de ele, in care dispar ele, duc pe om la inviere, spre viata eterna.
Dumitru Staniloae
Sa nu ma uiti cu taceri, nici cu uitarea!
Sa ma coplesesti cu sarutari si imbratisari,
Citește restul acestei intrări »Postarea Athos
Lăsasem peste noapte o sticlă de cinci litri cu apă, deschisă. În ea căzuseră zeci de furnici . Se zbăteau haotic în apa limpede, fiecare părând să lupte pentru viața ei.
La început, mi s-a părut că se îneacă una pe alta, că încearcă să se salveze cu orice preț — chiar și cu prețul altora.
Gândul ăsta m-a dezgustat. M-am întors și am plecat, hotărât să nu intervin.
Dar, după două ore, curiozitatea m-a biruit. M-am întors să mai arunc o privire în sticlă.
Și ce am văzut m-a lăsat fără cuvinte:
furnicile erau în viață!
Mai mult decât atât — formaseră o adevărată insulă vie, o piramidă de trupuri, în care se sprijineau unele pe altele, rămânând la suprafață ca o colonie unită.
Am rămas nemișcat, privind cu sufletul la gură.
Cele de jos chiar se înecau… dar nu pentru totdeauna.
După un timp, erau înlocuite de cele de sus, care coborau de bunăvoie.
Cele epuizate urcau, încet, fără grabă, fără să îmbrâncească pe nimeni.
Nimeni nu se salva pe sine mai întâi.
Dimpotrivă — fiecare căuta să ajungă acolo unde era cel mai greu.
Un sistem de ajutor reciproc, perfect coordonat, m-a zguduit profund.
N-am mai rezistat.
Am găsit o lingură care încăpea prin gura sticlei și am introdus-o cu grijă.
La vederea salvării, furnicile au început să urce, una câte una, fără pic de panică.
Totul mergea bine, până când una dintre ele, slăbită, a alunecat din nou în apă, fără să reușească să ajungă la margine.
Și atunci s-a întâmplat ceva ce n-o să uit niciodată.
Ultima furnică, deja aproape afară, s-a întors brusc.
A coborât, parcă spunând:
„Rezistă, frate, nu te las!”
S-a aruncat din nou în apă, s-a agățat strâns de cea care se îneca, dar nu putea s-o scoată singură.
N-am mai stat pe gânduri.
Am apropiat lingura, și așa, împreună, au ieșit afară — vii, amândouă.
Episodul acesta m-a emoționat mai mult decât orice film sau carte despre prietenie și sacrificiu.
Am simțit o furtună de emoții:
Mai întâi, rușine — pentru că am judecat furnicile ca fiind ființe insensibile.
Apoi, uimire — pentru rezistența lor.
Admiratie — pentru disciplina și curajul lor de a se sacrifica.
Și, la final, o apăsătoare rușine… pentru oameni.
Rușine pentru noi, oamenii.
Pentru indiferență.
Pentru cât de ușor ne pierdem unii pe alții în goana după avantaje.
Pentru cât de rar mai vine cineva înapoi să-l salveze pe cel slab.
Noi construim ziduri, când am putea fi poduri vii.
Dacă niște ființe atât de mici sunt capabile de o astfel de solidaritate și dăruire…
de ce noi, oamenii, suntem atât de des surzi la suferința celorlalți?
În ziua aceea am înțeles un lucru simplu:
Adevărata putere e în unitate.
Și dacă încă nu știi cum să trăiești cu adevărat —
învață de la furnici.
Sărbătoarea Bunei Vestiri, denumită popular Blagoveştenie (după termenul slavon), este rânduită pentru amintirea zilei în care Sfântul Arhanghel Gavriil a vestit Sfintei Fecioare că va naşte pe Fiul lui Dumnezeu. Ea a fost aşezată în ziua de 25 martie, cu nouă luni înainte de Naşterea Domnului, pentru că acum are loc zămislirea dumnezeiescului Prunc în pântecele Fecioarei Maria. Această sărbătoare este atât de importantă în istoria Mântuirii încât se sărbătoreşte în orice zi ar cădea (inclusiv în Vinerea Mare), cu excepţia zilei de Paşti (în acest caz se amână pentru lunea Paştilor). Numele său grecesc este bogat în semnificaţii: Evanghelismos (vestirea cea bună). Sfântul Evanghelist Luca relatează: „ Iar în a şasea lună a fost trimis îngerul Gavriil de la Dumnezeu, într-o cetate din Galileea, al cărei nume era Nazaret, către o fecioară logodită cu un bărbat care se chema Iosif, din casa lui David; iar numele fecioarei era Maria” Astfel, putem spune că „maternitatea divină încredinţată Sfintei Fecioare în ziua Buneivestiri este, în acelaşi timp, cauza sfinţeniei sale. Buna Vestire făcută Mariei inaugurează „plinirea timpului”, adică împlinirea făgăduinţelor şi a pregătirilor. Maria este chemată să-l zămislească pe Acela în care va locui „în trup plinătatea dumnezeirii” . Răspunsul divin la întrebarea ei: „Cum va fi aceasta de vreme ce eu nu cunosc bărbat?” este dat prin puterea Duhului: „Duhul Sfânt se va coborî peste tine”. Misiunea Duhului Sfânt este mereu legată de cea a Fiului şi orânduită în vederea ei. Duhul Sfânt e trimis să sfinţească sânul Fecioarei Maria şi să-i dea rodnicie în chip dumnezeiesc, El, „Domnul de viaţă dătător”, făcând-o să-l zămislească pe Fiul veşnic al Tatălui într-o fire omenească luată dintr-a ei. Aceasta înseamnă că zămislirea (conceperea) Domnului Iisus în pântecele Maicii Sale s-a făcut în mod supranatural, minunat, fără contribuţia vreunui bărbat printr-o împreunare între acesta şi Maria, ci prin lucrarea Duhului Sfânt, Care S-a pogorât peste ea şi a făcut posibilă şi reală fecundarea unui ovul al Mariei. De aceea, Domnul Iisus este conceput de la Duhul Sfânt şi din “sămânţa femeii” , sămânţa bărbatului lipsind. În general, fecioria Maicii Domnului de dinainte de Naștere nu a suportat intense critici din partea exegeților sau dogmatiștilor creștini, deoarece profețiile sunt extrem de clare și de necontestat. Au existat însă voci blasfemiatorii, care, ignorând nemaipomenitul eveniment al Nașterii Fiului lui Dumnezeu pe pământ, nu văd în acestă naștere decât un fapt banal, săvârșit în urma unei nelegiuiri. Unor astfel de critici răspunsurile teologice nu-și au rostul, tocmai pentru că, ignorând proorociile vetero-testamentare și minunile pe care Mântuitorul le-a săvârșit pe pământ, nu văd în aceste lucruri decât o mitologizare și o falsificare a realității.
„Fericiti cei ce plang, ca aceia se vor mangaia”, cu alte cuvinte, IL vor primi pe Mangaietorul-Parakletos, adica pe Duhul Sfant. I. Hausherr a dedicat acestui subiect un studiu , intitulat Penthos. Penthos provine din verbul pentheo- a plange, a fi in doliu. Prin penthos se exprima tristetea cauzata de ofensarea cuiva foarte drag, tristetea, doliul cauzat de constientizarea mantuirii pierdute. Se poate vorbi de „darul lacrimilor”. Karl Holl vorbeste pentru data in spiritualitatea rasariteana, de „teologie a lacrimilor”. Urmand o impartire tripartita a omului : fizic, psihic si pnevmatic, distingem trei feluri de lacrimi. Omul fizic plange deoarece se gandeste foarte mult la necazurile acestei vieti; omul psihic varsa lacrimi provocate de constiinta pacatoseniei sale, teama de judecata, meditatia asupra mortii; lacrimile omului pnevmatic (duhovnicesc ) izvorasc din imensa bucurie cauzata de meditatia lui continua asupra iubirii inefabile a lui Dumnezeu, a slavei veacului ce va sa vina. Intr un singur caz, lacrimile omului duhovnicesc pot fi determinate de tristete, atunci cand plange din cauza ratacirii oamenilor si a impietririi inimilor lor. „Darul lacrimilor” devine chiar „botezul lacrimilor”, denumit si „al doilea botez”, care reinnoieste harul primit prin Sfanta Taina a Botezului, il readuce la starea initiala, pierduta prin pacatele de tot felul, care fac inoperant harul baptismal. Plansul este o marturisire a pacatelor facuta de minte lui Dumnezeu, si un dialog nevazut, in care sufletul isi recunoaste pacatele in fata lui Dumnezeu, cerind iertare pentru ele.
ioanzamfirc 