Păianjenul

Nu mă înţeleg cu multă lume, nu ştiu din ce cauză, am încercat să abordez mai multe variante de comunicare şi rezultattul e acelaşi, undeva în procesul schimbului de informaţie se strecoară un bruiaj şi mesajul se perverteşte.

Pun acest lucru pe seama frecvenţei diferite pe care fiecare individ o dezvoltă şi nu mă preocup în mod special decât de mesajul şi calea mea personală, oricum din experienţă, pot spune că dacă încerci să explici mai mult sau să identifici eroarea celuilalt, nu faci decât să te afunzi în mlaştinile altei gândiri, iar acest lucru se poate dovedi, în timp, o mişcare extrem de necugetată.

Având tot ce am scris mai sus în vedere, singurătatea şi izolarea voită sunt cele mai potrivite alternative. Experimentul meu e foarte simplu în principiu mi-am propus să mă închid în casă pentru o luna de zile. Fără telefon,internet, vizite de la prieteni. Doar eu şi mintea mea, timp de gândire şi regândire a vieţii.

Demersul sper să aibă un rezultat benefic şi la sfârşitul perioadei să mă simt stăpân pe toate ale mele din nou. În apartament am găsit un păianjen care se plimbă nestingherit pe peretele de la capul patului unde dorm. L-am luat cu grijă şi i-am schimbat locul, în baie, îl pot observă mai bine, aşa că l-am lăsat să-şi ţeasă pânza în colţul lui şi mi-am continuat cercetarea asupra izolării voite.

Trebuie să mărturisesc că fiinţa exercită o fascinaţie deosebită asupra mea şi vizitele de curtoazie pe care i le fac mă bucură efectiv. Îl urmăresc uneori cum se plimbă prin cada goală şi alunecoasă şi mă mir cât de perseverent este. Nu încetează să-şi creeze un mediu propice, pânza sa are acum ramificaţii invizibile către toate punctele de atracţie.

În lumina, le pot zări cu uşurinţă, doar când privesc dintr-un unghi oblic, altfel reţeaua lui de trasee îmi este necunoscută.

Lumina are asupra lui un efect instantaneu de încremenire, îl surprind îngheţat în mijlocul drumului spre chiuvetă, se teme să se mişte în prezenţa mea. Am început să cred că mă studiază şi el, din vălătucii lui de mătase mă priveşte cu înţelegere, activităţile mele îi sunt străine şi ciudate.

De câte ori fac baie, se cuibăreşte în căsuţa lui suspendată şi mă priveşte, pentru el sunt un animal de apă, clar. Cred că ne-am obişnuit unul cu altul şi ne ignorăm acum. Ideile mele despre izolare i s-ar părea ridicole, mi-ar rade în faţă dacă i-aş spune că depun un efort să stau departe de ceilalţi. Pentru el izolarea este un stil de viaţă ideal, ingeniozitatea i se pare salvatoare, perseverenţa face parte din natură lui.

Muncă lui de luni de zile se poate distruge într-o clipă şi totuşi asta nu-l supără ci pare să-l motiveze să o ia de la capăt în alt mod. Suntem chiar atât de diferiţi? El, o formă de viaţă fără inteligenţă poate să facă lucruri de o perfecţiune inegalabilă, geometria şi arhitectura îi sunt domenii familiare fără să le fi învăţat, pe câtă vreme eu ar trebui să studiez ani în şir pentru a proiecta o structura simplă care să reziste în timp.

Uneltele lui nu există, se are doar pe sine, el este o maşinărie performantă care poate ţese pânze şi le poate uni în cel mai bun mod posibil pentru a deveni capcane imbatabile ptr. insectele pe care le vizează.

Eu aş avea nevoie de un arsenal complex de unelte şi utilaje pentru a construi, nici atunci nu stiu daca voi putea ajunge la performantele lui.

Imi savuram singuratatea si ma gandeam la diverse lucruri pe care le-am facut in viata sau pe care mi-as dori sa le fac, trecusera 2 saptamani si rutina incepuse sa isi arate chipul nesuferit.

Sunt în galeria de artă, ce poate să fie mai frumos? ea este aici,eu la fel, ne privim pe furiş de parcă ne-am cunoaşte, dar nu e cazul. Ea e rece , ca tablourile din jurul ei, eu sînt preocupat de ce fac, deşi aş sta să o privesc numai pe ea toată ziulica, dar nu pot, a trebuit să găsesc un motiv să vin iar.

Deşi nu pot să vin zilnic, sincer aş vrea să o văd. Da, ştiu sunt ciudat, ea stă ptr. că nu are încotro, eu stau ptr că nu ştiu ce să fac cu gândurile mele când nu o văd şi nu o văd decât când vin aici, la galerie, mă inspiră locul asta la scris, paradoxal că ascult muzică în liniştea asta desăvârşită. doar eu şi cu ea. Sîntem înconjuraţi de artă, eu o văd doar pe ea, cea mai frumoasă opera de artă, cea mai interesantă. dar ea nu mă vede, nu mă ştie ,ar trebui să devin vizibil să o iau de mâna să-i spun că mi-aş dori să beau o cafea cu ea, numai să o aud vorbind, despre orice, dar vorbind. Simt că se uită la mine din spatele tabloului ei rece cu plante exotice. Mă priveşte curioasă, eu cum o privesc? Nu mai ştiu deloc cum o privesc, dar o privesc, asta e clar,de aia vin aici, să o văd, să miros aerul din jurul ei, singurătatea galeriei, singurătatea ei, liniştea, toate au miros, toate devin palide în jurul ei, ea e prea frumoasă sau eu sînt prea nărod să admir un tablou făcut acum 100 ani de un om care probabil că nu a ştiut-o deloc pe Ea, nu a cunoscut-o dar a prins-o în portretul asta magnific, cred că sînt un pic mai mult trist şi singur şi mă bucur de fiecare zâmbet chiar dacă el e într-un tablou sau pe buzele vânzătoarei de la farmacie. E trist? probabil că da, sau nevoia de a iubi de-a fi iubit întrece orice obstacol fie el şi uleiul unei pânze reci, dar da, cred că m-am îndrăgostit de Ea, există raţiune în asta? nu există, în dragoste în general, de ce ar există aici? Nu există raţiune când ne îndrăgostim, fie că o facem de un tablou, fie că zărim o femeie frumoasă care ne surâde, e acelaşi lucru, răsfrângem o parte din noi asupra a ceva din exterior, şi asta, nu ne aduce mereu fericire dar întotdeauna sîntem pasionaţi când o facem de parcă nu ne-am fi obişnuit cu nimic.Dar ne-am obişnuit să fim nefericiţi să ne săturăm de singurătate, să ne consumăm tristeţile singuri, chiar dacă lumea se năruie, acum ştiu că îmi place cum mă priveşte ea din spatele tabloului, chiar dacă ochii ei au apus probabil de ceva timp, simt că îmi este aproape, mai aproape decât credea el când a pictat-o, mai aproape decât îmi sînt rudele, sau chiar o simt de parcă ar fi o parte din mine acea parte de care ne îndrăgostim, pe care o iubim în taină, în fiecare zi mereu constant, simplu ,firesc. Dar ea nu e în mine, e doar o imagine reflectată a unei frumuseţi de care nu poţi să nu te îndrăgosteşti, poţi să o iubeşti toată viaţă, dar cu condiţia ca ea să nu ştie că e iubita, ptr că dacă ştie se sperie şi nu o mai poţi iubi în voie, nu mai poţi colinda prin gânduri cu ea, nu te mai lasă să o priveşti, te încolţeşte ca o fiară până te saturi să te ascunzi şi trebuie să ieşi să te laşi văzut, să te cunoască ptr că altfel se teme de tine, te asociază cu umbră ei, de care încă se fereşte.

Nu e nici un secret că se plictiseşte în ramă pe care i-a dat-o autorul dar ce poate face ea? e obiectul dorinţei colecţionarilor , privitorilor, celor care iubesc fiecare tuşa, fiecare trăsătură de pensula, cred că mi-a fugit din rama ei acum se plimbă pe undeva pe departe să nu o văd eu, să nu îi urmăresc gesturile delicate şi privirea furişă. Mi-e dor de ea deja, dar ce pot să fac?

Se ascunde, cum doreşte ea, chiar dacă ştie, simte că aş vrea să adorm cu ea în gând şi să mă trezec tot cu ea, în fiecare dimineaţă în razele plăpânde, să-i văd sufletul cum se reaşează în trup, să simt cum răsuflarea ei e aceeaşi, regulată, cum şi trebuie să fie, să se uite la mine cu ochii ei negri şi să îmi zâmbească ca şi cum lumea s-ar fi trezit odată cu ea, de parcă totul ar aştepta ca ea să se trezească, să îşi deschidă ochii mari şi să zâmbească aşa cum numai ea ştie să facă, ptr că ea ştie să zamabească în aşa fel încât, nu numai fiinţă ei se luminează, ci tot ce este în jurul ei, lumea toată, natura, plăcerea pe care o simt când îmi zâmbeşte este unică,teribil de intensă şi aş vrea să o am mereu. Nu simt că se face ziua dacă ea nu respiră aerul din jurul meu. Simt că o pierd în noianul ei de gânduri, gânduri mici, gânduri mari, toate departe de mine, o simt singură, cuibărită în sinea ei ca un crustaceu micuţ care se zbate să nu alunece de pe stancă , ca intr-un joc inteligent în care se preface că nu poate supravieţui valurilor mari şi puternice care se risipesc înainte să o atingă. Ea se îndoieşte de mine, dar eu cum să mă simt dacă nu pot să-i vorbesc ?

Iarna mea a început, am picioarele reci şi mâinile îngheţate de ceva vreme.

îmi pierd vremea călătorind prin cuvinte străine, lucruri străine, mă caut şi  îmi pare că mă găsesc destul de des.

Mă găsesc în cârciumi ieftine cu amici de hârtie, îmi aud numele şi mă trezesc.

Cine sunt eu? cine mai sunt? anotimpurile mele seamănă cu ale voastre?

nu cumva sunt şi ele stricate şi urâte? nu ştiu.

Mi se repetă însă că nu e loc, nu e timp, sunt în plus.

Mereu am fost în plus, dar de ce acum mă doare? nu pricep ce s-a petrecut în mine şi cum s-a tocit totul de am ajuns să simt direct în sânge orice durere superficială.