Aici, punem punct. Ne mutăm pe emigrantintenerife.info
Gata. Ne mutăm dincolo. Ăsta e ultimul post aici, pe blogul vechi şi, odată cu el, se-nchide la comentari. Dar, cum toate posturile şi comentariile voastre au fost deja transferate pe noul blog, veţi putea continua acolo să ne încurajaţi, felicitaţi sau criticaţi. Deci emigrantintenerife.info vă aşteaptă cu tentaculele deschise. 😀
Pentru cei care au plăcerea să ne aibă în continuare în blogroll, îi rugăm să facă modificarea de adresă. Pentru cei care au avut-o pe J de la Jeaninoasa în blogroll până acum şi nu doresc să aibă şi emigranţii în Tenerife, le mulţumesc pentru colaborare.
Ce mai tura-vura, haideţi în noua noastră casă, sunteţi bineveniţi.
Primii bani din poze pentru surferii canarioţi: 5 euro!
Este aşa de amuzantă (n-am pretenţia că e frustrantă) situaţia… Stai o zi întreagă cu soarele pe umeri şi-n cap, tragi mii de cadre, reuşeşti vreo câteva bune, că deh, n-ai mai pozat surferi până acum câteva zile, şi se nimereşte să-ţi ceară poze taman ăia care nu ţi-au ieşit deloc bine. Dar nu poţi fi prea aspru cu tine însuţi, adică de unde atâtea pretenţii, că doar nu e la fel ca la motocros şi nici experienţă în pozat surferi nu ai. Aici ai un ocean învolburat la picioare, multă spumă, soarele care pare să vină din toate direcţiile posibile din cauza apei înspumate, ba mai poţi să te şi dezechilibrezi din cauza puterii valurilor şi să-ţi pui gaj toată viaţa în faţa lui Dumnezeu numa să nu pici în apă cu tot cu aparat. Şi când te-ai tâmpit de tot de nu mai faci deosebirea între un neopren albastru şi unul verde, întorci spatele oceanului şi vii să descarci pozele, sperând că tot o fi una bună de să-ţi meargă la suflet. Şi dacă e, nimeni n-o vrea. Că surferul pe care l-ai pozat de nu-ţi mai încapi în piele de fericire, n-are nevoie de poza ta. E atât de bun încât are acasă sute de poze cu el iar a ta ar fi cea mai proastă.
Dar orice început este un început. Iar 5 euro primiţi de la un băiat care face body boarding pentru câteva poze cu el pe val sunt tot bani. Primii bani câştigaţi din poze pentru surferii din Tenerife. Şi ne-au plătit prânzul.
(ăstea-s pozele ce valorează 5 euro)
PieS D.: Trebuie să fac o mâncare de fasole. Am o datorie de plătit. 🙂
Furtună mare în largul coastelor portugheze. Asta înseamnă valuri de trei metri în Las Americas, la Izquierda. Este nebunie curată să prinzi o astfel de zi cu valuri perfecte, plaja e plină de surferi, peste jumate din ei sunt buni şi foarte buni… deh, localnici, canarioţi. Ăştia s-au născut pe boardul de surf şi au învăţat să călărească valul înainte de a şti să meargă. 😀
Încep să învăţ să fac poze mai de doamne ajută la surf. Am profesor bun (plus teleobiectiv de împrumut). Poate reuşim să vindem nişte poze, să vedem, la sfârşitul zilei. Mai urmează o repriză de pozat, mareea e în retragere şi vin iar valuri de trei metri. Trebuie neapărat să scriu un post despre sentimentul pe care-l ai când stai la malul ocenului cu aparatul foto în mâini şi-i urmăreşti prin obiectiv pe frumoşii nebuni din valuri ţi-ţi doreşti să fii în locul lor şi să-ţi facă şi ţie cineva poze… E un sentiment nebun, parcă eşti drogat, râzi singur, tremuri, simţi vuietul oceanului şi parcă eşti apă… (am cam amânat primele lecţii, dar în câteva zile e aranjat).
Pisica gri din Tenerife a dispărut
Vă mai amintiţi de Ciceo? Pisica cea gri care se alivănise la noi? Ei bine, nu mai ştim nimic de ea de miercuri. Sunt două ipoteze. Prima, şi cea mai plauzibilă, este că stăpânii lui Ciceo n-o mai lasă să hoinărească pe unde-i taie capul ei de mâţă pufoasă. S-or fi prins săracii că pisica a făcut o pasiune pentru alţi oameni şi, de frică să n-o piardă, au consemnat-o la domiciliu.
A doua ipoteză, foarte pesimistă şi macabră, ar fi că Ciceo a fost călcată de o maşină. Miercuri, când am plecat de acasă pe teren, pisica s-a ţinut după noi la ieşire din complex. A trebuit Seb să se întoarcă de două ori s-o ducă înapoi, în siguranţa clădirii. Ea nu şi nu, una bună ştia, că vrea să vină pe stradă după noi. Dacă a aşteptat să dispărem după colţ ca să n-o mai vedem şi a zbughit-o în lumea asta rea şi plină de maşini crude, sunt ceva neşanse ca ea să fi sfârşit tragic.
Sper să nu şi în curând s-o văd pe balustradă, în curtea interioară a blocului…
Hai că mă mut şi io. D-aci, de pe wordpress, pe un domeniu
Măi dragilor, n-o să înşir motivele pentru care părăsesc platforma asta moca de susţinut vorbăraia mea. Că, mă gândesc, cam cu toţii avem aceleaşi raţiuni pentru care ne stabilim la căşile noastre, pe domenii cu .ro, .com ori .cârnat
Eu o mut pe Jeaninoasa pe .info. Că n-avuserăm în cont mai multe parale, şi ăsta fu doar vreo 80 ce cenţi, deci pomană curată. Hosting aveam deja de pe la o firmă americănească, luat pentru un proiect mai vechi de-al meu şi al lui Seb, proiect care e şi acum, la patru luni de la idee, tot proiect, vă povestesc altă dată.
Blogul va fi ca până acum, cu texte bune, texte mai puţin bune, cu greşeli (sper mai puţine) că deh, şi eu e om, cu multe poze şi informaţii despre locul în care suntem. Adică Tenerife. Schimbarea majoră este că nu va mai fi doar blogul meu, ci al amândurora. Deci va avea un plus de calitate, din moment ce va scrie şi Seb. Bănuiesc că nu voi mai putea scrie „Seb a zis că…”, va zice singur. Oricum, era timpul, pentru că Seb este de mult timp foarte prezent pe blogul meu. Acum îi dau cuvântul şi lui. De fapt, şi-l dă singur, că el a lucrat la noul sait, nu eu.
Noua colibă se cheamă Emigrant în Tenerife şi este şi datorită vouă, cei care ne însoţiţi pe acest drum. Am primit în ultimele săptămâni mai multe mailuri de la cititori care ne-au sfătuit să monetizăm blogul, din moment ce interesul pentru aventura noastră tropicală creşte şi lecţiile de surf costă bani 😀 Şi când Costin, Alexandra, Mihaela, Călin, Dana şi alţi câţiva din cititorii fideli ai Jeaninoasei au venit cu idei concrete, ne-au împins practic de la spate. Le mulţumim! Alexandra, graphic designer din Agnita, chiar s-a oferit să ne facă şi hedărul, a ieşit o minunăţie, sigur o să vă placă (nouă ne place la nebunie, mai ales surferul şi crabul :D)
Acu’ mai durează niţel, adică nu mai mult de 24 de ore. Mai avem ceva detalii de aranjat şi sâmbătă dimineaţa îi dăm drumul. Pân’ atunci, mai bag aici ceva articole. Mai era ceva? A, da, engioi! 😀
Locuinţe frumoase în Tenerife, da’ cu pereţi subţiri
Complexul rezidenţial unde locuim de când am ajuns în Tenerife se cheamă Island VIllage Heights, este în San Eugenio Alto, la 700 de metri de plajă. E cel mai drăguţ loc în care am trăit până acum. Bine, nu mă refer la studio, căci apartamentul din Sibiu era mai fain, ci la tot blocul şi împrejurimi. Chiar dacă apă din cer cade de atâtea ori de poţi număra pe degetele de la o mână ploile dintr-un an, vegetaţia este de un verde viu… Unde nu există aspersoare sau furtune de irigat prin picurare trase prin pământ la fiecare rădăcină de palmier, e un omuleţ ce stropeşte gazonul în fiecare dimineaţă, imediat după ivirea zorilor.
Verdeaţa din curtea interioară, piscina de la etajul patru, liftul (deşi nu-l folosim), spălătoria de la parter ori sala de fitness şi culturism (tot de la parter) unde abonamentul lunar costă 25 de euro, sunt lucrurile bune de aici, din complex. Bine, spălătoria nici nu-ţi trebuie dacă n-ai pături ori chestii foarte mari de spălat, că fiecare studio ori apartament este dotat cu maşină de spălat. Partea naşpa a loculi şi, de fapt a tuturor locuinţelor de pe insulă, este că au pereţi subţiri şi iluminatoare la fiecare cameră. De fapt, e şi un avantaj, că ăsta este un sistem de climatizare foarte bun, de nici nu mai ai nevoie de aparate de răcit aerul din încăperi. Şi cum pereţi subţiri plus multe geamuri rezultă un sistem ce nu izolează fonic deloc, când bate în uşă la vecinul zici că ai vizitatori, când vorbesc italienii de la etajul unu (şi, doamne, cum mai vorbesc…) zici că-s la tine în bucătărie, când se ceartă arabii de lângă te grăbeşti să-nchizi uşa de la balcon să nu dea tătarii iar când se apucă vreo potaie să latre, zguduie tot complexul. Aici nu prea rămâne-ntre pereţi ce vorbeşti în casă. Noroc că sunt naţionalităţi de pe tot globul şi e un fel de turn babel. Bine, nici chiar, că şi noi, cât de încet vorbim, au aflat sicilienii din capul holului că suntem români, într-o dimineţă când ieşeam la alergat şi ei la plimbat câinii m-au salutat cu un „Bună dimineaţa” stâlcit.
Legat de câini, sunt două probleme. Ei, ca şi pisicile, sunt interzişi în complex (de fapt, în mai multe zone rezidenţiale). Asta nu opreşte pe absolut nimeni, aproape fiecare rezident de aici având un astfel de pet (şi nu vă gândiţi doar la chestii micuţe şi lătrătoare, are unul un ciobănesc german de zici c-a luat steroizi… e la fel de mare ca un ciobănesc mioritic). Deci, problema numărul unu e că fac zgomot. Şi ziua, da’ noi nu prea stăm pe acasă şi nu ne pasă. Dar şi noaptea, iar atunci ne cam pasă. Trebuie să cumpărăm dopuri de urechi. Problema numărul doi este că aleile din jurul complexului arată ca şi cum nimeni nu strânge rahatul după animale.Trebuie să fac poză într-o zi, e ceva de speriat. Ajunge să se usuce şi să se dezintegreze şi apoi să semene a ţărână pe dalele de ciment ori gresie şi tot nu-l adună nimeni. Chiar a citit Seb acum două zile în ziarul Tenerife News o scrisoare de nemulţumire trimisă redacţiei de rezidenţii din San Eugenio Alto. Printre altele ei spuneau că guvernul de aici de pe insulă se plânge de cifre tot mai mari ale şomajului, dar nu reuşeşte să angajeze măcar cu jumătate de normă nişte şomeri care să amendeze stăpânii de peturi ce nu adună mizeriile potăilor.
Acum scriu pe blog de la barul Next Door unde cafeaua este 1,50 euro şi ceaiul negru 1,50 euro. De fapt, nu e nicio băutură sub 1,50 euro… ar fi trebuit să aibă preţuri mai mici, fiind un bar de cartier şi nu la vad turistic. Oricum, chelnerilor le pică faţa când ne văd. Într-o zi am stat vreo trei-patru ore pe terasă la net cu un singur rând de băuturi… A venit şeful şi-a întrebat-o pe chelneriţă de câte ore stăm la ei şi dacă-am mai comandat ceva. Naşpa. Acu’, chiar nu merită să dai 6-7 euro pe două rânduri pentru 3-4 ore de net. Da’ nici acasă nu ne putem băga deocamdată, costă 25 de euro pe lună ADSLul cu contract pe un an şi vreo 40 de euro lunar cu modem.
Jeaninoasa, suspectată de trafic de droguri în Tenerife
Mă uit prin pozele făcute pe insulă şi nu găsesc niciuna cu poliţişti. Poate pentru că-s prea fioroşi şi mi-e teamă să îndrept obiectivul spre ei. Dar de ce îmi trebuie o poză cu poliţist canariot? Păi pentru c-am avut primul contact cu forţele de ordine.
Era aseară… adică aseară faţă de momentul în care scriu. Deci marţi seară, pe la ora 21, pe aleea de lângă plaja din Las Americas. Cum stăteam cu Seb la o poveste, rezemaţi de o băncuţă, apare un nene de la Policia Local, pe motor. Mergea aşa uşor, într-a doua, la ralanti, şi-şi benocla înaintaşii când în stânga, când în dreapta. Trece de noi şi se opreşte la vreo opt-zece metri. Mă fixează cu privirea şi zice ceva ce clar că nu înţeleg, în spaniolă. Dă uşor înapoi, ca un rac, folosindu-se de picioare, la vreo patru metri de mine opreşte motorul, pune pe cric mobreta, descalecă şi vine foarte hotărât spre mine. În tot acest timp nici n-a clipit, ca să nu-i scape privirii lui de vultur vreo mişcare suspectă a suspectei de mine. Mă întreabă ceva ce trag concluzia că are legătură cu mâinile mele, că face din cap cu agresivitate spre mâini. Aveam un pliant pe care nu putusem să-l refuz unui PR de la restaurantul olandez din colţ. Pliantul nu mai avea formă de pliant, îl făcusem sul stil cornet şi aducea a un mare şi lung joint. Îl desfac şi i-l întind. Vorbeşte la fel de dur ceva ce aduce a „otra mana”. Deschid şi cealaltă mână şi i-o întind cu nevinovăţie, să vază omul bine că-s curată. Oarecum nemulţumit că nu i s-au adeverit presupunerile, se mai uită o dată cu reticenţă la faţa mea, se întoarce, urcă pe motor, porneşte şi pleacă. Fără „o seară plăcută, domnişoară!”, fără „mă scuzaţi că v-am deranjat”, fără „aveţi grijă, umblă oameni răi pe străzi”.
Deci omul în mine văzuse el un periculos dealer de droguri… Ha ha, ce tare. Oricum, total pe lângă subiect, din ce-am înţeles, pentru posesie şi consum n-au ce să-ţi facă. Se schimbă treaba dacă te prind cu pacheţele gata pregătite pentru vânzare. Asta ca completare, pentru cei interesaţi 😀
În urma episodului cu poliţistul prea zelos (în fapt, voia să-şi facă şi el treaba, să mai completeze nişte procese verbale, poate să-i iasă şi un caş, ceva) am rămas cu o singură impresie: poliţistul canariot este cioban rău de tot. E agresiv şi sare-n lanţ ca un pit bull nemâncat de cinci zile. Şi, din ce am auzit pe aici, chiar aşa este. Cum e poliţistul ce s-a luat de mine, aşa sunt toţi. Bădărani şi lipsiţi de politeţe.
Vagaboantele de Tenerife
Ăsta este un post scurt despre pisicile din Tenerife. Sunt multe. Da’ multe rău. Nu mă refer la pisicile cu stăpân, care şi ălea-s multe, ci la cele vagaboante. Şi atât de multe ce sunt încât până şi pe stâncile din port au ajuns să locuiască. În Puerto Colon, pe digul ce mărgineşte portul spre sud, spre Las Americas, în fiecare seară găseşti mâncare de pisici împrăştiată pe pietre şi castronaşe cu apă. Pe lângă, trei-patru pisici.
Am două nelămuriri legate de această situaţie. Unu. Cum de pescăruşii de Atlantic nu mănâncă crănţănele de pisică. Şi doi. De unde atâta bunătate pe nişte bieţi mateloţi canarioţi (mă rog, şi alte naţii) de se îngrijesc zi de zi de nişte picici ce-şi fac veacul prin cartier.
PieS: Trebuie neapărat să vi-l pârăsc pe Seb. Când am ajuns acasă şi Ciceo ne aştepta cuminte pe terasă, ghiciţi ce-a scos el din buzunar. Dap, grănţănele de la pisicile din port. Seb a furat din mâncarea (prea multă) a bietelor pisici vagaboante.
PieS 2: Aici e nebunie curată, de abia pot să mă concentrez. Suntem în barul Lo Squalo şi e seară de meci, joacă Fiorentina pacă cu nu ştiu cine. Oricum, e plin de italieni, iar dacă spun că-s zgomotoşi, nu-i de ajuns ca să vă faceţi idee de vacarmul de aici.
Se mai înşală omul… Dan, iartă-mă!
De Dan-Calu, amicul meu motociclist care trăieşte de câţiva ani în Tenerife, v-am vorbit prima dată aici. Apoi, când eram în febra pregătirilor de emigrare, am scris că m-a dezamăgit atitudinea lui la aflarea veştii că ne mutăm în Tenerife. Puţin mai târziu, când eram în aeroport în Barcelona şi aşteptam cursa spre insulă, v-am zis că Dan a sunat şi ne-a întrebat pe ce aeroport aterizăm şi al ce oră, ca să vină să ne aştepte.
De cum am aterizat, lucrurile au stat altfel de cum îmi imaginasem. Adică din nesuferitul care fusese pe messenger la aflarea despre migrarea noastră nu mai era niciun strop. Dan care ne-a aşteptat la aeroportul Tenerife Norte era altul şi înclin să cred că am vorbit cu altcineva atunci, la sfârşitul lui februarie. Ideea este una singură: Dan ne-a fost şi ne este cel mai bun prieten de când am ajuns în Tenerife, pe 9 martie. În prima seară pe insulă ne-a condus la o pensiune ieftină, a doua zi ne-a dus cu maşina să vedem locuinţa pe care o găsisem pe net, a vorbit în spaniolă cu agenta imobiliară în locul nostru, ne-a prezentat cunoştinţelor lui, a garantat pentru noi la primul nostru job, cel de PR, şi câte şi mai câte.
Deci nu numai că nu este deranjat de venirea noastră aici (de ce-ar fi, pân la urmă, cum am mai spus, e loc pentru toţi, chiar sunt munţii ăştia goi, atât de mult loc mai este), dar este şi foarte săritor să ne uşureze traiul pe insulă. „Dacă vă trebuie ceva, să-mi ziceţi. Aveţi nevoie de o masă? Un scaun? Vă trebuie o bicicletă? Mai am şi o papaia, dacă vreţi, v-o dau!”
Unu şi cu unu fac doi, recunosc că m-am înşelat asupra firii lui, am greşit (deşi pe mess a fost un adevărat urâcios). Aşa că Dan-Calu se încadrează, pân la urmă, în categoria celor care ne-au sprijinit în demersul nostru. Dane, să trăieşti! Îţi mulţumim!
El e Florin. Este din Breaza, plecat de cinci ani din România, munceşte cam de atunci vară de vară în Ibiza şi acum este în Tenerife. În staţiunea Puerto Colon. Ce face Florin? E PR la un restaurant italienesc de aici, tot PR face şi în Ibiza. Omul spune că acolo câştigă câteva mii de euro lunar în sezon, aici face 1.200 (şi este extrasezon, chiar de-i Tenerife). Dar, la bază, omul este instructor de golf. Născut lângă Lac de Verde de la Breaza, cam firesc să facă asta. Susţine că i-a dat lecţii de golf însuşi lui her Klaus Iohannis şi altor vipuri precum Viziru, „Garcea” Mihăescu, Năstase (ăla cu ouăle). Şi că, dacă şi-ar găsi un post de instructor de golf aici, pe Tenerifa, ar avea salariu de 8.000 de euro. Dar, oricâte relaţii ai avea (şi el spune că are), e foarte greu să găseşti un post liber.
Pentru Click! (aveţi întâietate), CanCan şi Libertatea, vă dau toată povestea plus poze (normal, contra mare cost :D), daţi un mail la adresa din contact. 🙂
Prima baie în Atlantic
Atlanticul şi-a încălzit apa în jurul insulei Tenerife. Cel puţin în partea de sud-vest unde suntem noi. Cică nişte curenţi calzi au ajuns pe la noi şi temperatura apei e pe la vreo 22 de grade. Am încercat-o că parcă îmi făcea în ciudă. Asta s-a întâmplat duminică pe înserat, cât timp Seb a prins primul crab. Am sărit de pe stâncile digului şi am înotat în golfuleţul Puerto Colon. Nu vă mai zic că totul s-a întâmplat aşa cum m-am născut (plecaţi la pescuit n-aveam costum de baie). Oricum, costum-necostum, mai bine să înoţi gol puşcă, sunt convinsă că-mi daţi dreptate… ai sentimentul de libertate deplină, exact ca atunci când eşti la ghidonul motocicletei şi nu porţi pe cap altceva decât ochelari (nu îndemn la condus fără cască, credeţi-mă, militez pentru :D). Adică, până la urma urmei, costumul de baie este să-ţi învelească zonele de ascuns, dacă-s oameni în jur. Da’ cum nu sunt oameni, că e seară şi toţi aricii-s la cină, rostul costumului de baie devine nul.
După repriza de înot de duminică seară au urmat altele ieri, pe lumină. Cu costum. 😀
Căutăm de muncă pe insulă, nu stăm. Dar aşa, mai la ralanti
Nu, încă nu am găsit de lucru. Curând cred că ajungem tot la făcut PR în faţă la restaurante, dacă nu apare nimic până atunci. Şi da, postul ăsta este stresant, mai ales când trece timpul, trec turişti, şi nu reuşeşti să bagi pe nimeni în crâşmă. Bine, noi avem fobia asta pentru că ne aşteptam să fie mai uşor de convins populaţia, dar dacă aduci 10 oameni trebuie să te declari fericit (îţi poţi păstra şi slujba că vede patronul cum bagi oameni, şi mai faci şi ceva bănuţi pe lângă basic). Dar oricât de stresant este pentru mine, pentru noi, e un post vânat aici, că sunt restaurante la care trebuie să duci CV pentru un loc de PR. La acele restaurante faci şi 60 de euro pe seară, dacă ai noroc şi dacă reuşeşti să îmbrobodeşti oamenii că au nevoie exact de mâncarea de la tine. Legat de păstratul slujbei de PR… cică sunt unii cu care te poţi împrieteni şi care te pot ajuta la număr. Adică tu le plăteşti consumaţia minimă din restaurant/bar şi toată lumea e fericită: ei că au mâncat/băut gratis, tu că ai dus oameni, ţi-ai luat basicul, ai recuperat ceva şi din comisionul de client adus şi e fericit şi şeful, că vede că mişti şi tu ceva.
Ieri Seb a găsit un job de şofer la o pizzerie, livrare la domiciliu. A vorbit şi cu patroana de acolo, dar la telefon, tipa nu era acolo. I-a zis să lase un CV şi se va uita peste el când are timp. Văd că n-a sunat, au trecut cam 20 de ore de atunci, mergem peste ea. Foarte nasoală treaba cu cartela asta de Vodafone pe care am luat-o de aici. Ieri, înainte s-o sune pe patroana de la pizzerie, mai erau vreo 3,50 euro. În timp ce aştepta ca tipa să răspundă, a intrat robotul de Vodafone care i-a spus ceva de genul că nu mai ai credit prea mult pentru această convorbire, încarcă de urgenţă. N-a vorbit cu aia nici 15 secunde că iar a intrat robotul Vodafone să anunţe că apelul va fi întrerupt din lipsă de credit. Nişte căcaţi plini de muşte. Trebuie să mergem la Vodafone să ne dea o explicaţie. Dan ne-a zis că e porcărie treaba cu numărul de Spania „Băh, acum încarc cartela cu şase euro şi deseară nu mai am nimic pe ea. Dispare creditul. Şi nici nu vorbesc”. El e la Movistar, dar se pare că aceeaşi hoţie peste tot.
Revenind la joburi. Ieri am mers şi la cei care organizează excursii cu iahturile şi catamaranele pe La Gomera (insula de la vest de Tenerifa), ăştia au nevoie de mulţi fotografi. E ceva gen muncă pe croazieră, stai lângă turişti şi-i fotografiezi peste tot pe unde merg şi apoi îi convingi să-ţi cumpere pozele. Numa’ că aici e plin. Niciun loc liber. Am vorbit cu unul, Cliff, care are agenţie foto şi cu el fac contract toate firmele de bărci din Puerto Colon. NU MAI FAC ANGAJĂRI. Aşa ne-a răspuns domnul Cliff. Totuşi, nu puteţi să ne luaţi în vedere, poate aveţi nevoie totuşi vreodată de un fotograf? am întrebat noi. DOAR LA ANU’! ne-a retezat visurile omu’. Aham.
Avem pisică. N-avem încă job, dar avem pisică. De Tenerife :)
Să vă fac cunoştinţă. Ea, frumoasa cea gri şi pufoasă, este Ciceo (am scris cum se pronunţă, nu ştiu cum se scrie) pisica noastră din Tenerife. Adică pisica noastră de împrumut din Tenerife. De ce de împrumut? Că ea are stăpâni, undeva la etajul unu în complexul rezidenţial în care stăm, Islands Village, dar ce e rău dacă mai stă şi pe la vecini (adică noi) din când în când?
Am cunoscut-o din prima zi în care ne-am mutat la casa noastră, stătea impertinentă pe balustrada de la etajul unu şi se spăla cu gesturi leneşe. A mai salutat-o cu câte o mângâiere din când în când, până duminică, când am venit de pe dig cu primul crab prins. Stătea la locul obişnuit şi n-am rezistat tentaţiei de a o lua în braţe. Având-o în braţe, n-am putut rezista să nu o iau cu noi în cameră. Şi a dormit drăguţa de ea, toată noaptea, pe pat, la picioarele noastre. Dar nu mai pupă ia înnoptat la noi, că e tare zgomotoasă. Deşi i-am lăsat uşa de la terasă deschisă ca să plece când are chef, ea când s-a trezit, de mai multe ori în timpul nopţii, a găsit de cuviinţă că-i mai bine să-şi ascută gheruţele pe cuvertura patului, sau pe noptiere, sau pe trolărul cel mare, sau, sau, sau.
Aseară, când ne-am întors din oraş, ea era din nou la etajul unu. N-a mai fost nevoie s-o luăm în braţe, a venit dup noi imediat. Şi de vină n-a fost mirosul de peşte, că s-a dovedit că nu-i place, nici crud, nici gătit. A ieşit singură cam pe la 23 fără ceva, pe uşa din faţă. Adică nu şi-a deschis uşa, că nu poate :), a stat lângă clanţă cu ochii-n sus până am înţeles-o. Şi azi-dimineaţă, pe la ora 07, cine credeţi că ne-a dat trezirea cu un mieunat scurt? Chiar Ciceo, care venise singură, din proprie iniţiativă, pe terasa noastră. Deşteaptă foc, dacă după două vizite la noi, vizite în care a venit pe uşa din faţă, ea s-a întors direct la noi, dar pe terasă.
(salamul chorizo nu-i prea place…)
De acomodat s-a acomodat din prima secundă de cum a intrat în studioul nostru, de parcă e a noastră de mică. Ce să zic, avem pisică. 😀 N-avem job, da’ avem pisică. Aici toată lumea are peturi. Iar în complexul nostru, cu toate că sunt puse semne mari că e interzis să ai câine sau pisică, absolut toţi locatarii au dulăi de toate felurile şi pisici. Nebunie curată.
Dacă ştiam că sunt atât de gustoşi, mă străduiam mai demult să prind crabi. Sau cumpăram din supermarket. Sunt mai dulci decât mi-am imaginat, e carne de peşte dar parcă un peşte care a mâncat toată viaţa lui numai miere. Pfuai, e dementă treaba!
Acesta este primul crab prins de noi. E recolta de duminică, dar cum ieri n-am mai trecut pe la terasa cu net (că am stat prea mult la pescuit şi am ajuns acasă pe la ora 21), nu v-am putut spune asta. Deci cum l-am prins, cum am spart gheaţa în vânătoarea de crabi pe malul Atlanticului? Seb e maestru. Cu undiţa într-o mână şi carne de scoică în cârlig şi cu minciogul în cealaltă, din piatră în piatră, pe digul aflat sub bătaia valurilor. Ideea e că nemernicii sunt nişte chestii foarte dezvoltate, adică au simţuri ascuţite rău. Şi fiecare pas făcut e ca un tunet pentru ei, imediat îi vezi cum sar în apă sau auzi fâsâitul lor de după stânci. Dar când e zgomot puternic de la spargerea valurilor în dig, sunt cam buimaci şi poţi să te apropii de ei, măcar la lungimea băţului minciogului. Aşa l-a şi prins Seb pe primul.
Al doilea crab prins a venit aseară, în a doua seară cu minciogul la purtător, minciog găsit în coşul de gunoi de pe plajă. Şi, de data asta, l-am prins eu. Adică Seb cu undiţa l-a ademenit, i-a câştigat atenţia şi puţina încredere iar eu pac! şi l-am capturat în minciog. Ăsta a venit după o zi de duminică petrecută aproape în întregime la pescuit. Produsul zilei? Crabul cel mare şi trei peşti albăstrui. Seb a mai prins alţi trei, dar i-a scăpat chiar înainte să-i vâre în pungă. Recolta ar fi fost mai bogată şi cu încă un crab, prins din total noroc, fără undiţă, doar prin neatenţia crabului. Dar cum m-am cam speriat de clănţănitoare, în loc să pun minciogul cu tot cu crab undeva pe o stâncă şi să-l ţin captiv până la venirea lui Seb, eu l-am ridicat în aer şi am încercat să ajung pe uscat cu el aşa, liber în minciog, acolo sus. Normal că nemernicul a sărit kamikaze de la 3 metri înălţime direct în valuri. Ducă-se, acum mi-am învăţat lecţia.
Crabii i-am gătit simplu, prin fierbere la foc mediu timp de 15 minute. Cu primul am cam greşit, l-am băgat în apă clocotitiare şi l-am ţinut aşa vreo 10 minute, timp în care i s-au dezmembrat toate picioarele şi cleştii. În definitiv, pe farfurie tot îi rupeam crăcişoarele, dar aspectul prezentării e grav dăunat de membre neprinse de trup. 😀
Lângă crabi, un sos din usturoi (nu aşa cum mi-aş fi dorit… deocamdată nu avem mojar şi nu am putut freca usturoiul cu ulei ca să fac faimoasa mea maionză de usturoi, dar cu apă călduţă, puţin oţet, pătrunjel şi ulei a ieşit onorabil). Carapacea se sfarmă imediat dacă depui presiune şi înăuntru găseşti grosu’ cărnii de crab, albă şi frumoasă. Pe lângă măruntaiele dumnealui, pe care le arunci. În picioruşe şi cleşti, altă treabă, şi mai bună. Carnea de aici are culoarea măduvii de os de vită, dar e cea mai gustoasă carne din tot crabul.
Cam asta a rămas din primul crab. La al doilea n-am mai făcut poză, prea eram ghiftuiţi. Acum nu vă închipuiţi că e îndestulătoare carnea de la un crab de mărime medie, dar pentru început, merge o masă compusă din mai multe plus un crab (sâmbătă) sau plus un crab şi trei peşti (duminică). Până când ne vom experimenta şi vom cina exclusiv crabi. De peşte nu v-am zis cum l-am făcut. De fapt, nu-i nimic de zis, că l-am prăjit aşa, fără nimic, că n-am luat pesmet, mălai sau făină. Dar a fost mai bun decât am preconizat, că la aşa peşte colorat şi mic nu te aştepţi la lucruri bune, visezi multe oase şi un gust dubios. Dar n-au avut alte oase în afară de coloana vertebrală iar gustul, ca de păstrăv. Prăjiţi, albăstruii nu mai arătau aşa de frumoşi, ba chiar erau cam odioşi, de aia nici nu i-am mai pozat, ca să nu vă sperii. 😀 Dar au compensat prin calitatea cărnii.
Stresul l-am lăsat în România
Pentru cei care-şi fac griji şi pentru cei care nu-şi fac. Dar mai ales pentru toţi cei care s-ar simţi mai bine să ne ştie crizaţi şi plini de gânduri negre ori regrete. Dragilor, nu suntem stresaţi. Şi dormim bine noaptea. Chiar dacă facem şi zece kilometri de mers pe jos ca să explorăm împrejurimile şi să mai lăsăm un CV. Şi Dumnezeu ştie că pe aici sunt multe dealuri şi delureţe, deci multe motive pentru crampe musculare. Stresul, că am trăit în stres, l-am lăsat ăn România.
Sau, să vă zic în alt mod. Suntem la fel de stresaţi cum este floarea cea roşie de hibiscus de la urechea mea. Atât de mare e tensiunea pe noi că nu ne-am împlinit aici. Că nu am dat din primele zece zile de când am ajuns pe Tenerifa de jobul cu cea mai mare perspectivă de viitor, jobul care să asigure maşină de serviciu şi, eventual, un salariu de 100.000 de euroi pe an. Vai, mare-mare tensiunea.
Paul Rădulescu şi-a făcut blog
N-are legătură cu mine, n-are legătură cu Tenerife. E un post în care vă anunţ că Paul Rădulescu, frizerul meu din Sibiu şi prietenul pe care l-am mai prezentat aici, aici şi aici pe blog, şi-a tras şi el, ca tot omul normal, un blog.
Pe lângă creaţiile lui artistice de mare valoare, Paul are foarte multe de spus. Şi, chiar dacă le spune într-un mod mai caustic câteodată, e un om bun. Un om cu adevărat bun.
Bun venit, omule! Nu pot decât să-ţi urez multe şi bune posturi, cititori cu miile interesaţi de munca ta şi consecvenţă în scris. Cu bine, de la tropice!
Trei ore cu undiţa-n mână şi niciun peşte prins. Ori crab.
Io, personal, am trăit o mare dezamăgire aseară, când s-a încheiat ziua de pescuit şi noi n-aveam nicio coadă de peşte în pungă. Credeam, în mintea mea de copil, că dacă schimbăm cârligul mic cu unul mai mare, schimbăm şi prada. Peştişorii pe care i-a prins săptămâna trecută în Costa del Silencio şi pe digul din Las Galletas mi-au dat mari speranţe. Cum trăgeau ei imediat la momeală mă făceau să-mi închipui că doar mărimea cârligului şi momeala ne ţin departe de peştoi care să umple tigaia noastră.
Dar vai ce m-am înşelat. Trei ore de stat pe digul mare din Fanabe şi niciun peşte prins. Nici mic, nici mare. Ca momeli Seb a folosit scoici lipite de stânci, după ce le-a desprins cu briceagul. Dar n-a tras nimic, pluta a rămas nemişcată, momeala întreagă în cârlig. Explicaţia lui Seb e că n-a tras deloc peştele, nici la noi şi nici la vecinii noştri de dig, care, cu scule performante, au trăit acelaşi insucces ca şi noi.
Dezamăgirea numărul doi mi-au dat-o crabii. Un lucru singur e cert când vine vorba de ei, dacă e să mă întrebaţi ce-am învăţat în urma zilei de ieri. Anume că domnii crabi sunt isteţi, mult mai isteţi decât mine, cel puţin. Am făcut o cursă dintr-o plasă de ceapă, ştiţi voi, plasa aia ordinară care se agaţă de tot ce e în cămară. La gură am însăilat, aşa cum mi-a zis Seb, nişte nailon de la lansetă. În plasă am pus carne de la scoici şi apoi am pus cursa pe stânci, lângă crabi. Au venit rapid, că foamea e mare şi la ei, dar unul nu s-a agăţat. Nici măcar unul. Deci gheruţele lor nu sunt foarte agăţătoare de materiale textile, doar de stânci. Seb zice că dacă am pune şosete femeieşti în loc de plasa de ceapă, am reuşi.
De ce sunt, ei, până la urmă, aşa isteţi? Că nu se agaţă de plasă? Nuuuuu, ci că ştiu când să renunţe la pradă. După ce-a văzut că peştele nu trage, Seb a dat cu undiţa la… crabi. Le arunca momeala în faţă şi să vezi cum speriaţii nu mai erau atât de speriaţi. Când vine vorba de mâncare, crabii devin foarte coioşi. I-au mâncat lui Seb două jumătăţi de scoici din cârlig şi exact când să-i aducă la loc sigur pentru prins, îţi dădeau drumul din cârlig. Până la urmă ştiu şi ei că un cârlig nu-i sănătos pentru sănătatea lor şi nu înghit nimic, doar cipesc din momeală. Că dacă acul li se-nfigea în gâr, ai noştri erau.
Dar Dumnezeu e sus şi ne-a văzut necazul astfel că în drum spre casă, într-un coş de gunoi de pe plajă, erau abandonate două mincioage de prins peştişori. Adică exact ceea ce ne-am dat seama că ne trebuie ca să capturăm crabul după ce sare pe momeala din undiţă. Un astfel de minciog costă cinci euro în magazinele de pe plajă, noi am găsit două la preţ de zero euro. Presimt că dezamăgirea celor ce le-au aruncat se va transforma în câţiva crabi pe foc, sub capac. Pentru noi. Hi Hi!
Da măh, Tenerife chiar e o insulă perfectă. Iar perfecţiunea este şi ea o chestie relativă
Nu vreau să supăr pe nimeni cu ceea ce spun pe blog. Nu vreau să fac pe nimeni să mă invidieze. Nu-mi doresc statuie pentru curajul meu, n-am pretins niciodată că-s curajoasă că emigrez în Tenerife sau oriundea altundeva. Poate că voi v-aţi dori să arăt ceva stres, să scriu că nu pot dormi noaptea că ni se termină banii, că n-am găsit un job cu contract de muncă şi beneficii. E aşa un mare păcat că nu-s stresată? Da, există gândul că banii se termină, că mai avem doar 140 de euro şi acul merge în jos. Dar, cum am mai spus, a face PR pentru un bar sau un restaurant este mereu o alternativă de trai în Tenerife, de trai decent. Şi nu-i deloc o muncă înjositoare să stai în faţa restaurantului cu un meniu în mână şi să prezinţi oferta zilei turiştilor. Pentru asta poţi câştiga şi 25 de euro în 4-5 ore de muncă.
Apoi, nu ştiu de ce vă deranjează atât de mult că aici este locul perfect pentru sporturi. Adică pentru foarte multe sporturi. Că de la postul meu „Tenerife, locul perfect pentru sporturi” a plecat discuţia. Nu e normal ca o insulă din Atlantic, din zona tropicală, ferită de uragane, cutremure şi viscole, cu temperaturi pozitive tot timpul anului şi cu o zonă de sud în care-s maxim 6 zile de ploaie pe an să fie cadru propice pentru o mulţime de sporturi? Da, e insula perfectă pentru ciclism, e un fapt real, nescos de la mine din burtă, că în Tenerife rutierii profesionişti din toată lumea se antrenează când la ei e iarnă. E lucru ştiut că Lance Armstrong a avut şoselele din Tenerife sub cauciucul roţilor ani la rând. Insula e perfectă şi pentru înotători, sunt cluburi care-şi aduc sportivii aici şi fac înconjurul insulei (chiar este o cursă de anduranţă în jurul Tenerifei)… apa nu coboară sub 17 grade Celsius tot timpul anului şi în apele dimprejurul insulei nu sunt rechini… cei mai apropiaţi sunt în Fuerteventura (insula din arhipeleagul Canare care este la cea mai mică distanţă de continentul african, 100 de kilometri).
E locul ideal şi pentru volei pe plajă. Insula este vulcanică şi plajele, la naşterea lor, au fost din pietre şi nisip negru. Dar foarte multe au fost amenajate cu nisip importat, la fel de auriu şi de fin ca în alte staţiuni celebre din lume. Şi cum aici rar sunt sub 20 de grade în timpul zilei, volei pe plajă se poate juca şi când la Roma ninge, Anglia este blocată de viscole sau în Brazilia plouă.
Înţeleg că vreţi să vă luaţi de naivitatea mea de a crede în perfecţiune, puteţi s-o faceţi, e o lume liberă. Dar unele lucruri sunt de necontestat. Insula pe care trăim acum chiar este, din foarte multe puncte de vedere, perfectă. Unul este sportul.
Pozele-s făcute ieri, pe plaja Las Vistas din Los Cristianos.
La casting pentru film în Tenerife… nu prea bine
Castingul a fost puţin dezamăgitor. Adică nu ştiu la ce ne aşteptam, dar nu la un singur nene ce stă la o masă plină cu formulare şi are un aparat foto de turişti în mână. Treaba n-a durut şi după un minut toată afacerea era gata, adică şi pozele la perete, ca la poliţie, cu o plăcuţă cu cifre în faţă. Omul a zis că ne sună dacă directorului de producţie îi plac moacele noastre. Producţia începe mâine şi azi ar cam trebui să sune, dacă e să avem noroc.
Partea bună a „excursiei” de ieri la castingul de la Centrul Cultural din Los Cristianos a fost că am descoperit magazinul cu unelte pentru pescuit. De toate nebuniile cum n-am mai văzut… bine, asta nu poate să-nsemne mare lucru, eu n-am mai intrat într-un magazin pescăresc de prin liceu.
Şi am luat doar cârlige (măsura 4) şi bobiţe de plumb. Zece cârlige ne-au costat 2,08 iar plumbul 1,10 euro. Cu ăstea ar cam trebui să putem prinde nişte peşti decenţi, nu pişpirei de nici la o măsea n-ajung. Postul cu cele două trei ore petrecute pe dig în Fanabe la pescuit vine mai târziu.
Oameni buni, pentru Tenerife
Hotărârea noastră de a pune punct vieţii din România, de a emigra şi a alege o insulă în Atlantic pentru asta, ne-a arătat feţele urâte ale oamenilor de lângă noi. Persoane de la care ne aşteptam la susţinere (morală, nu vă gândiţi la bani sau alte-alea) n-au ştiut cum să-şi dovedească mârşăvia mai iute. În acelaşi timp, ne-am trezit cu mâini de ajutor din direcţii ce le consideram „drum închis” sau, mai mult, nu ştiam că există. Meiluri, telefoane şi alte mesaje de la cunoştinţe foarte îndepărtate şi străini, oameni care au arătat că le pasă de soarta noastră şi au vrut să ne amintească că nu suntem singuri. Şi că putem oricând să ţipăm dacă e nevoie de ceva… aşa, ca de la om la om. Dragilor, vă mulţumim că existaţi!
Categoric, putem merge în continuare pe drumul nostru chiar dacă lupii latră şi baborniţele se băs. Dar parcă altfel ne trezim când ştim că sunt oameni (mulţi) care se gândesc cu gând bun la noi. Şi este bine.
Jeaninoasa şi Seb, rusălăi într-un film turnat în Tenerife?!
Ce să facem şi noi dacă vedem un anunţ lipit pe-un stâlp tenerifez (care, de fapt, era cabină telefonică)? Benoclăm cu atenţie şi băgăm mare. Adică de ce să ne deranjeze să facem figuraţie într-un scurt-metraj canariot pe numele lui „Un dia en el paraiso”?
Oamenii ăştia de la compania asta de producţie caută suedezi, englezi, nemţi, polonezi şi ruşi sau orice specie care aduce a suedez, englez, neamţ, polonez ori rus. Noi doi ne-am uitat unul la altul şi am zis că semănăm a ceva din toate astea, cu cheliile noastre proaspete. Aşa că azi, sâmbătă, când este uichend şi n-ar trebui să muncim, mergem la selecţie. Ce pot să ne facă decât să ne dea câteva zeci de euro pe zi şi pizza italiană cât încape (aşa am auzit io că se face la chestii dintr-ăstea).
Întâlnire cu alţi blogări-români-emigranţi-în-Tenerife
Azi iar n-am făcut mare lucru. Adică deh, ca bondarii, ceva sex şi apoi cu burta-s sus. Iar în toată povestea asta de emigrant leneş care-şi caută de lucru doar când îşi aminteşte, cea mai mare realizare a zilei a fost întâlnirea cu George şi Alex. Ei (nu, nu-s gay) vin din Constanţa şi au ajuns pe insulă în ianuarie, din aceleaşi motive ca şi noi. Cum am dat de constănţenii cu feţe de canarioţi? Cu ajutorul unuia dintre voi, cei care intră pe blogul meu şi ne încurajează prin comentarii. Bogdan, un gălăţean care vrea să-şi lase viaţa din România şi să-şi deschidă o afacere în insulele Canare, a ajuns pe blogul lui George la fel cum a ajuns şi pe blogul meu: căutare pe gugăl cu „emigrare în Tenerife”. Şi pam! mi-a dat mail că mai sunt alţi nebuni ca noi care îşi trăiesc viaţa şi libertatea sub soarele canariot.
Am luat legătura cu constănţenii, am stabilit să ne vedem şi ce mai tura-vura, azi ne-am întâlnit la o bere în San Eugenio. Ce să zic, parcă suntem noi, eu şi Seb, în alte corpuri. Oamenii gândesc exact ca noi şi au aceleaşi principii de viaţă. Singura diferenţă e că ei locuiesc într-un apartament iar noi într-un studio 😀 După vreo două ore şi multe poveşti despre dulcea viaţă pe insulă (dacă ai şi o sursă de venit), ne-a ridicat de la masă intrarea în tură a lui Alex, la 18.30. Doar atât. Că am fi stat de vorbă muuult şi bine.
Apoi, fiecare-n treaba lui. Noi am mers acasă doar ca să băgăm cina la stomac, paste al dente cu ton şi usturoi, şi să plecăm spre italieni, la Lo Squalo. Preţuri mai mici ca la barul ăsta n-am găsit în toată zona San Eugenio – Las Americas – Los Cristianos. Îmi place viaţa mea! 😀
(de la stânga spre dreapta, un rezident englez, câinele rezidentului englez, Seb, George şi Alex)
Ştiu ce gândeşte toată lumea din faţa calculatorului când vede o apă albastră şi limpede, de ocean sau de piscină. „Mamă ce m-aş mai arunca acolo şi ce m-aş mai bălăci!”. Credeţi-mă, şi eu tot aşa funcţionez, dar când bag piciorul în baltă şi simt primul fior de gheaţă-n oase, îmi fug toate ideile cu scufundări, sărituri-delfin şi bălăceli. În dimineaţa asta am zis să trec de acest prag, devedea deja jenant să fiu de zece zile la tropice, pe insula Tenerife, şi să nu fi făcut o baie aici. Cum este normal, apa-i rece doar pân ce te-nveţi cu ea, că doar sunt tropice şi nu cercul polar, iar cele 20 de grade cât are temperatura apei par foarte prietenoase după două lungimi de bazin.
O jenă încă mai avem, şi eu şi Seb, că Atlanticul încă nu l-am încercat. Dar este o chestiune de ore, că azi maxim mâine facem o întrecere până la geamandură. Şi ne-am propus să ne schimbăm rutina zilnică. Dacă acum ne trezim când ne vine, undeva pe la ora 10, eu bag o alergare şi nişte exerciţii, mâncăm, plecăm în explorare şi restul… de mâine facem altă treabă. Ne trezim pe la 07.30, băgăm înot vreo jumătate de oră în piscina de la etajul patru, alergare şi apoi ce va să fie. Că prea avem program de pensiune 😀
Tenerife, locul perfect pentru iubitorii de sport
Tenerife este insula unde se pot face multe sporturi, cuminţi sau extreme (nici nu mai amintesc de surf şi toate derivaţiile). E o insulă de puţin peste 2.000 de kilometri pătraţi dar este plină de terenuri de golf şi stadioane de fotbal la standarde UEFA. În sudul insulei, la vreo 12 kilometri de San Eugenio, locul în care stăm noi, între Los Abrigos şi Las Galletas, sunt cele mai bune terenuri de golf. Bogătaşii Europei, când pe continent este frig şi urât, se urcă în avion şi dau fuga pentru o după-amiază la golf pe Tenerifa.
Terenurile de tenis de zgură, ciment sau iarbă se află la tot pasul. La fel cum sunt şi piscinele, în fiecare complex rezidenţial sunt minim două terenuri de tenis. Rămâne să mă documentez, dar sunt aproape sigură că este gratuit pentru rezidenţi, la fel cum este şi intrarea la piscină.
Pe insulă se pot face scufundări şi cu scuterul. E un scuter special care are în prelungirea ghidonului, în sus, un fel de cască ce se închide etanş în jurul capului. Eu una nu aş explora fundul Atlanticului aşa, îmi place mai mult să dau din mâini şi picioare. Ghidonul să rămână pe uscat.
De enduro şi motocross nu mai vorbesc, toată insula e un teren întreg pentru off road. Au şi un circuit de motocross la San Miguel de Abona care găzduieşte o etapă din campionatul spaniol de pro (anul ăsta e pe 28 martie, vă e clar că ne ducem, nu?).
O altă chestie al fel de extremă care se făcea până acum vreo doi ani în San Eugenio şi care s-a suspendat este săritura cu coarda. În imagine este Sky Park (e la o aruncătură de băţ de casa noastră). Ceea ce nu se vede în imagine este că jos sunt bazine de diferite forme dar acum toate uscate, fără pic de apă albastră şi cu pereţii plin de grafiti. Parcul a fost închis după ce un turist a murit. Băieţii care se ocupau de bungee jumping i-au calculat coarda mai lungă cu câţiva centimetri. Să-l odihnească Dumnezeu în pace, dar de ce au închis parcul? Cred că se puteau lua multe alte măsuri…
Seara, la tropice, după o masă gustoasă şi un vin bun
Nisipul adus ieri din Africa de calima ne-a dăruit un frumos amurg. E demenţă curată să iei cina pe terasă sub un astfel de cer… Am mâncat cartofi franţuzeşti făcuţi de Seb (bine, varianta lui de cartofi franţuzeşti) şi salată verde cu ceapă roşie şi sos de mentă proaspătă, făcută de mine. De data asta n-am mai nemerit-o foarte acră cum o fac de obicei iar Seb mi-a mulţumit. Eu ador oţetul, l-aş bea din pahar, aşa cum oamenii de bine beau coniac sau rachiu, dar îmi dă nişte arsuri puternice şi încerc să mă potolesc. Cred că mai indicat e vinul roşu pe care l-am descoperit pe insulă cu ajutorul lui Dan…
Acum este puţin peste 23 aici, suntem la italieni, la Lo Squalo, şi eu pregătesc acest post pentru dimineaţă. Nu v-am spus, m-am tot ţinut, dar mereu am uitat. De când am venit în Tenerife pun articole pe blog programate. Când ajung la net scriu vreo două-trei, cum am material, şi le programez să apară peste zi sau în următoarea, dacă am mai multe (cele mai multe programate am avut zilele trecute, cinci!). Şi de cele mai multe ori le scriu acasă, în word, redimensionez pozele şi pregătesc totul, iar când dau de net, le torn pe toate pe blog. E şi asta o muncă. 🙂
(pozele-s făcute de Seb în timp ce eu spălam vasele)
Nisip saharian peste Tenerife. Azi a fost zi de calima.
Toată insula a fost acoperită azi de ceaţă. Nu o ceaţă ca pe Făgăraşi, ci una ca la tropice. Se cheamă CALIMA şi are legătură cu nisipul din deşertul Sahara. Calima e nebunie curată, că n-aduce numai particule foarte fine de nisip peste insulele Canare, ci şi un val de căldură infernală. Bate vântul dar vântul nu răcoreşte, împrăştie şi mai multă boare… Azi n-a fost decât cod galben, dar în octombrie anul trecut au fost închise aeroporturile din cauza lipsei de vizibilitate.
Codul galben de azi a vizat radiaţiile solare şi chiar s-a simţit (pe mine m-a durut capul câteva ore… bine, am şi mers prin soare să căutăm munci. Şi am avut bandană pe cap). Dar pe străzi n-a fost multă lume, oamenii au stat frumos la adăpost, în răcoarea molurilor sau a camerelor de hotel şi puţinii inşi pe care-i mai întâlneai la supermercado sau la terase vorbeau despre atenţionările meteorologilor legate de calima.
Termometrul a arătat 30 de grade aici, în San Eugenio, dar umiditatea foarte scăzută din aer şi vântul foarte cald au făcut să se simtă peste 35. Cam aşa vor arăta lunile de vară când va fi mai răcoare, din câte am înţeles, iar august va fi apogeul. Canarioţii spun că dacă supravieţuieşti cu bine lui august, atunci te-ai acomodat în Tenerife.
(La hotelul Iberostar e pusă o cutiuţă special pentru CV-uri)
(de pe terasa studioului nostru mereu se vede oceanul. Nu şi astăzi)
Ne-am chelit :D (la propriu, dar cam şi la figurat… am intrat în ultimii 200 de euro)
Hai că s-au întâmplat mai multe şi nu v-am ţinut la curent cu toate. Unu, şi cel mai important :D, ne-am tuns aproape cheliuţă. Tunsul aici costă vreo 10 euro în locurile mai cuminţi, mai scump în locuri de fiţe. Noi am ales să cumpărăm o maşină de tuns de la un magazin de indieni (toate magazinele de electronice, dar absolut toate, sunt patronate de indieni, e ceva de speriat). Partea bună cu indienii este că poţi negocia la sânge fără să te simţi scârţar. 😀 Noi n-am negociat tare de tot că nu ne stă în fire, dar ar fi trebuit. Am dat 20 de euro pe un Remington care costa 25 la raft şi am fi putut să-l scoatem la 12 euro. Io zic că o afacere tot am făcut.
Doi, şi nu foarte important, de la începutul săptămânii n-am mai mers la muncă la Sax Bar… după patru zile de PR pentru sârb, ne-am băgat picioarele. Lui Seb nu i-a plăcut deloc să îndruge verzi şi uscate englezoilor ca să-i bage în bar iar mie, după o seară formidabilă de sâmbătă în care am băgat zece clienţi, duminică, zi foarte slabă, mi s-a pus pata. Şi când sârbul de Goran a dat din mână a lehamite că nu-s bună de nimic (n-a zis-o, în mod expres, dar asta însemna gestul lui), i-am spus că nu mai vin deloc, îmi dau demisia :D.
Un alt lucru important care s-a întâmplat este că am intrat în ultimii 200 de euro pe care-i mai avem pentru trai. Fireşte, am dat la o parte chiria şi pentru luna următoare şi ceilalţi 180 de euro pentru garanţie (garanţia este cât o chirie întreagă, noi am dat prima jumătate cu prima lună plătită), cei 200 de euro sunt exclusiv pentru mâncare şi xeroxuri pentru CV-uri. După ce am plătit şi NIE-urile şi vizele de rezidenţă şi ce am mai cumpărat noi pentru trai (nimic care să nu fie în plan), am rămas cu banii ăştia. Din care trebuie să plătim şi consumaţia de 3 euro de la terasa asta unde avem net gratis (apa minerală 1,5 euro, capucino alţi 1,5 euro)… era mai ieftin la Lo Squalo, în Las Americas, dar terasa asta este chiar lângă apartamentul nostru.
Aşa. Ieri am ieşit pentru prima dată de când am ajuns în Tenerife cu CV-urile pe teren. La vânat de joburi. Ca orice om cu pretenţii ridicate, am intrat doar în hoteluri de 4 şi 5 stele şi în parcuri de distracţie (Siam Park şi Aqualand). După nici o oră de colindat, timp în care ni s-au terminat copiile pe care le aveam pregătite şi am primit şi preţioasa informaţie că trebuie să aducem CV cu poză, pentru o mai eficientă selecţie, am sfârşit pe plajă.
Şi aşa am petrecut amiaza, făcând treking pe coasta Atlanticului, de la Puerto Colon spre Costa Paradicio prin Torviscas şi Fanabe. Aşa am descoperit nişte golfuri absolut sublime şi nişte locuri de prins crabi cum nu credeam. Gata, ne-am găsit o altă sursă de hrană 😀 (Seb acum se gândeşte la o capcană pentru crabi, un ciorap de damă în care să pună ceva salam… ţac! crabul se prinde cu gheruţele lui de ştrampi şi nu mai are scăpare).
Lipit de San Eugenio, spre Adeje, este Puerto Colon. O staţiune cochetă şi frumoasă ca o floare atent îngrijită în grădină. Alei împrejmuite de flori, palmieri bine tunşi, case albe şi hoteluri ce dau un aer de intimitate locului. Plaje mici cu nisip fin, golfuleţe protejate de valuri prin diguri, un port cu bărci mici şi mulţi peşti mari, zeci şi sute de terase şi restaurante din care ies toate aromele pământului, centre de scuba diving, bărci de închiriat pentru excursii pe La Gomera sau doar pe coastele insulei Tenerife (care bărci sunt de toate felurile, de la cele vechi, stil secol XVII, până la bărci cu fund de sticlă), centre comerciale obişnuite, pentru clasa medie, sau de lux, pentru cei cu foarte mulţi bani.
Negrii, cum e cel de lâng Seb, vând, în special, ochelari de soare. Faza tare e că şi noaptea, până pe la 04-05 vând tot ochelari de soare. Cui îi trebuie la ora aia când nici luna nu e pe cer? Răspunsul se află în cocaină. Negrii ce dau ochelari sunt cunoscuţi de toată lumea de pe insulă ca dealeri de droguri, de la haşiş la coca. Mulţi nici n-au acte de şedere în UE, vin cu bărcile din Africa, unii mai sunt prinşi de Guarda Civila şi deportaţi, dar se întorc înapoi. Ei gândesc că mai rău ca la ei pe continent nu poate fi. Yo nu ştiu.
Telefonul mobil, lux în Tenerife
Una dintre cele mai mari hoţii din Tenerife este telefonia mobilă. Costă de te-ndoaie. Aici, cu toate că este un fel de stat în stat şi nu se plătesc taxe, în loc să coste mai puţin decât în Spania, pe continent, tarifele sunt mai mari. Am prospectat puţin piaţa înainte să ne luăm cartelă Pre Pay cu număr şi ne-am trezit în România anilor ’98-’99 când preţurile erau prohibitive şi telefoanele, nu pentru oricine. Deci, la Telefonica Movistar cartela cu număr costă 22 de euro iar minutul de convorbire în reţea este 6 cenţi, în afara reţelei 59 de cenţi. Durere mare.
La Vodafone am găsit o variantă mai ieftină, cartelă SMS Xtreme la 12,93 euro (pe continent costă 15 euro, aici nu se plăteşte taxa pe valoarea adăugată, IVA-ul) cu 6 euro credit pe ea. Minutul în reţea ca şi în afara ei se plăteşte la fel, 38 de cenţi dacă alegi planul tarifar 90×1 (adică vorbeşti 90 de minute, plăteşti unul singur) sau 28 de cenţi, tariful clasic. SMS-ul e de domeniul SF, îţi mănâncă 15 cenţi numai un amărât de text naţional şi 60 de cenţi internaţional. Păi mai ieftin este să-mi păstrez numărul de România. Singurul avantaj este la serviciul în grup, cu până la 10 prieteni vorbeşti cu 6 cenţi/minutul şi trimiţi SMS tot cu 6 cenţi. Aşa, şi dacă optezi pentru serviciul „Mi Pais”, vorbeşti în fiecare zi de la ora 20 la ora 08 cu 18 cenţi pe minut cu orice număr de fix din România (în cazul nostru). Iar dacă îţi alegi un număr favorit în ţară, de fix ori mobil, minutul costă 12 cenţi în fiecare zi de la ora 20 la ora 08 (un euro să schimbi numărul favorit).
O altă diferenţă faţă de la noi. Aici cartelele Pre Pay se înregistrează în baza lor de date, la fel ca abonamentele. Aşa că ei au controlul asupra tuturor numerelor, nu e ca în România unde dacă ai cartelă poţi hărţui pe cine vrei fără să te poată depista poliţia. Tocmai de aceea cartelele se vând doar la dealeri autorizaţi, nu la benzinării, nu la chioşcurile de ziare.
Legat de preţ, avea dreptate Dan. Când am venit ne-a zis să nu ne luăm număr de Spania că telefonia mobilă este foarte scumpă. „Acu’ încarc cartela şi până deseară nu mai am niciun ban. Fără să vorbesc!”. Cam aşa este.
Mai simplu este cu telefoanele publice de pe stradă, am vorbit în ţară vreo cinci minute cu 0,90 euro.
Ce mai în colo şi-ncoa, acum avem şi număr de Spania. Disponibil la cerere. 😀
Raiul pe pământ pentru skate
Toţi surferii se dau cu skateul. Dar nu aşa cum aţi crede, doar în skate park, două trambuline, o bară şi gata. Acolo este mizilic. Ei caută drumuri proaspăt asfaltate cu pantă cât mai mare, cât mai multe curbe şi o iau la vale. Unii în foarte mare viteză, aţii cum multe-multe slide-uri. Acum câteva zile am fost să facem poze în nordul localităţii Los Cristianos unor skateri care doi nu erau de aceeaşi naţionalitate. Din Brazilia, Italia, Irlanda, Anglia, România, Ungaria, Germania, Spania, cei mai mulţi sunt veniţi în Tenerife doar într-o vacanţă prelungită de vreo trei-patru luni, pentru valuri, skate, distracţie şi soare.
Deocamdată, din cauza recesiunii economice, drumurile ca acestea sunt folosite doar de skateri. Kilometri întregi în ceea ce era plănuit a fi cartier rezidenţial. Că spaniolii aşa fac, întâi drumurile, pe care le şi marchează, pun şi indicatoare, coşuri de gunoi sau băncuţe, şi între ele, ridică case. Numai că anul trecut n-au mai apucat să înceapă construcţia caselor şi au terminat doar străzile. Numa’ bine pentru antrenamente de skate, că unde nu-s case, nu-s nici maşini. Drum închis.
J de la... Jeaninoasa 