d'ale iuliei

In seara aceasta am descoperit intamplator o agenda mai veche…in care- supriza!- am dat peste cateva pagini pe care daca imi aduc eu bine aminte le scrisesem cu gandul de a le dezvolta intr-un  fel de „proiect literar” mai mare. Cred ca se intampla anul trecut, in ciuda obiceiului meu de a-mi nota si data si ora la care scriu cate ceva aceste pagini nu au nici data,nici ora.  Si am si uitat de existenta lor, mi-am abandonat complet ideea cum se intampla de foarte multe ori…din ratiuni ce tin in mod ironic tot de „timp”. Ciudat. Dar sa nu mai lungesc vorba…o sa le transcriu aici, poate ca asa o sa reusesc sa imi amintesc si ce aveam de gand sa „proiectez” mai departe.

***************************************************************************************************************************

Motto: ” Viitorul si trecutul/ Sunt a filei doua fete,/ Vede-n capat inceputul/ Cine stie sa le-nvete;/ Tot ce-a fost ori o sa fie/ In prezent le-avem pe toate,/ Dar de-a lor zadarnicie/ Te intreaba si socoate.”  Mihai Eminescu, Glossa

Departe, pe crestele muntilor neatinse de privirea muritorilor traia Omul, cel care acolo jos, in regatul tehnologiei si al multimilor aflate mereu in goana, ar fi fost numit nebun. Nebun pentru ca era impotriva timpurilor si pentru ca nu-si lasa viata masurata de acele masinarii numite ceasuri si de acele file care formau calendarele.

Acolo jos cei asemeni lui si totusi atat de diferiti uitasera sa traiasca. Traiau sub amenintarea Timpului, care li se infatisa de fiecare data ca o forta malefica menita sa le stea in cale, sa le ordone cat de mult pot dormi, sa ii faca sa intarzie la intalniri importante sau sa piarda avionul atunci cand traficul devine infernal… Si toti tanjeau dupa eliberare, dupa Timpul Liber, care de cele mai multe ori pierdea batalia cu mai marele Timp.

Acolo jos Viata nu mai avea autonomie, ci se pierduse printre acele ceasornicelor, orologiilor sau prin nisipul clepsidrelor, ratacindu-se in Timp. A trai nu insemna nici mai mult, nici mai putin decat o cursa contra cronometru. Iar cei de jos isi segmentau viata inca de la nastere in Trecut, Prezent si Viitor, copii ai Timpului, care le puteau aduce fericirea sau nefericirea. Impreuna cei trei le aduceau inevitabil Pieirea, cosmarul cu care fiecare dintre cei de jos se nastea, Pieirea era ofranda pe care o cerea Timpul. Pentru a se ascunde, fie doar si pentru cateva Clipe de Timp, cei de jos descoperisera printr-un reflex involuntar de autoaparare Visul- un spatiu fara timp,locul in care trecutul, prezentul si viitorul se intrepatrund, lasand loc libertatii de a trai.

Insa acolo departe, pe crestele muntilor neatinse de privirea muritorilor, Omul descoperise mai mult decat Visul. Descoperise ca nu exista Trecut, Prezent sau Viitor, exista doar Timp. Iar acest Timp este pana cu care zeii scriu istoria propriei lor creatii: Omenirea. Trecutul, Prezentul si Viitorul sunt doar titluri de capitole, o simpla conventie literara.

Cei de jos aveau fizicieni care descoperisera ca Timpul este relativ, aveau filosofi care afirmau ca Timpul este doar o iluzie… si cu toate acestea ei nu reusisera sa invinga Timpul, acea forta care putea fi existenta sau nu in plan real. Erau cu totii un fel de Don Quijote care se lupta cu Timpul metamorfozat in mori de vant, iar Dulcineea lor era Eternitatea. Eternitatea- acea doamna frumoasa care urma sa ii mantuiasca de tirania Crizei de Timp si a Efemeritatii.

Intr-o zi Omul isi apleca privirea spre cei de jos. La inceput se sperie de spaima lor, iar mai apoi i se facu mila de aceia care pareau niste pesti ce se zbat in navodul Pescarului. Omul intelesese ca tehnologia era cea care ii adusese pe cei de jos in impasul in care se aflau. Tehnologia ii indepartase de ei insisi si in ultima instanta de Divinitate. Ei nu mai stiau ca mai presus de Timp este ceva mult mai puternic… acesta a fost momentul in care Omul s-a hotarat sa le dea prima lectie din dorinta de a-i ajuta:

1* Timpul nu este atotputernic ci subordonat Divinitatii. In prezenta supranaturalului timpul se comprima sau se dilata: o secunda poate deveni o viata, eternitatea o clipa.

Departe, pe crestele muntilor, Omul s-a ridicat de pe stanca care ii servea de lacas, s-a ridicat si in acel moment intreaga lui fiinta a fost strabatuta de milioane de unde energetice care roiau ca niste fulgere prin celulele sale. Apoi intreaga energie s-a concentrat in jurul capului sau pentru a exploda in milioane de puncte luminoase ce au invadat bolta cereasca.

Tic-Tac, Tic-Tac, Tic-Tac…

**************************************************

Cam atat a fost, nu prea inspirat si nu prea genial…probabil de aceea am si abandonat ideea. Dar na, uneori e bine sa arunci unele ganduri pe hartie. Fie ele bune sau rele, e ca o cura de dezintoxicare neuronala :).