Kaaliope

EA

Te iubesc, nu te iubesc…pentru cât timp? ai idee?

Oare-o fi la infinit…sau e doar un episod

De senzații și emoții…ce-mi strâng pielea de femeie?

EL

Draga mea, habar nu am, știu când jocul a-nceput

Când furnicături ciudate abdomenul mi-au cuprins

Și când patima nebună m-a purtat în absolut.

EA

Dragul meu, vreau certitudini, vreau sa știu cât va dura

Vreau să scriu în calendar, începutul si sfârșitul

Vreau să definesc acum importanța-n viața mea!

EL

Draga mea, de ce vrei oare, să stii tot, să definim,

Timpul, spațiul și simțirea ca-ntr-o simpla teoremă

Nu vrei tu acum mai bine doar să stăm să ne iubim?

EA

Dragul meu, ba vreau, dar mâine ce-o să fie nu mai știu

Habar n-am dac-ai să pleci sau ai să rămâi cu mine.

Oare mâine sentimentul va fi mort sau va fi viu?

EL

Draga mea, eternitatea e o simplă noțiune,

E-un cuvânt abstract ce ține doar de sfera-nchipuirii,

Care n-are legătura cu justețile comune.

EA

Dragul meu, iubire dragă, vreau să pot să-mi fac un plan

Să-mi pun inima-n sertar și să ți-o ofer în palme?

Sau alte iubiri să caut, revenind peste un an?

EL

Draga mea, iubire dulce, caută de asta vrei,

Însă lanțuri nu există pentru ce păstrezi în suflet

Te întorci mereu la cea sau la cel de unde iei

Răsuflarea împlinirii și oglinda minții tale

Pană când fântâna vie ce-ți hrănește înăuntrul

Va seca, și-atunci te duci mai departe…pe-a ta cale…

Copilul meu special care m-a facut Om cu câine…HATA

Simt cum fericirea se agață de mine când ne avem una pe alta, când o simt cum îmi caută în inimă, când o aud lătrând plină de dorință de viată, când ii ating lăbuțele și-i privesc ochii migdalați și curioși, când o simt urcându-se în pat și culcușindu-se langa mine, când se așează comfortabil pe haionul mașinii, când mă urmărește cu privirea să vadă pe ce stradă vom continua călătoria noastră împreuna.

Simt după respirație ca e fericita, că se știe iubită, e atât de sigură pe ea, știe ca ne aparținem; că are un loc în inima, în casa, în sufletul meu, în gândurile mele trecute, prezente și viitoare, simte ca oriunde și oricum aș fi ea are un drept al ei special de a fi acolo cu mine asa cum vrea ea și că niciodată nu va fi respinsă…

când se culcușește are grijă să fim în contact puțin măcar, sa ne simțim una pe alta, se trântește grea pe carnea mea, sa știu ca sunt a ei și că e a mea…e o energie care mă vindecă și în același timp mă înduioșează pana la lacrimi în felul acela în care doar emoțiile profunde te fac sa plângi…

Știu ca Hata e a mea și eu a ei, și rămâne a mea deliberat, m-ar alege dintr-o mie de oameni și ar veni după mine până la capătul pământului…și…nimeni și nimic nu va schimba asta…

m-am trezit in palma cu emotia apartenentei …iti zambeam deja cand am deschis ochii. Chiar daca nu erai fizic langa mine, te-am regasit in sufletul meu. Eram inconjurata de o liniste vorbitoare, de o pofta nebuna de viata…pentru ca tu, pentru ca eu, pentru ca noi…descopar in fiecare zi ce insemnam NOI…imi descopar fiecare rasuflare pentru tine, fiecare particica de corp pentru trupul tau, fiecare gand vreau sa ti-l impartasesc…traiesc ceva frumos in care sunt ancorata trup si suflet…si ma regasesc in acest NOI de acum…TE IUBESC! intr-un fel nou, simplu, cu emotii, cu poticniri poate uneori si stiu ca vreau sa merg cu tine pana la capatul lumii…si al vietii…

Eu: Nu-mi e bine…

Tu: Ai nevoie de o cafea?

Eu: Nu, am nevoie de suflet.

Tu: Ai nevoie de un ceai?

Eu: Nu, am nevoie de suflet.

Tu: Ce te doare?

Eu: Sufletul…

Viata iti ia uneori reperele, si ramai sec,  te clatini si toata vlaga se scurge din tine…orice sistem de referinta e anihilat si nu te mai regasesti…ti se intuneca pasii, si gandurile se razboiesc intre ele ducandu-te pe marginea prapastiei…zilele trec in reluare si te indrepti catre nicaieri…ce caut? ce sunt? care-mi e sensul? devii sclavul supliciului si uiti sa respiri, corpul te scutura dar tu vrei doar sa-ti devorezi durerea care ti s-a lipit ineluctabil de suflet…

Si tot viata iti da uneori, nenadajduit, inapoi intr-o secunda ce ai pierdut…ti se taie rasuflarea si o emotie incontrolabila te zguduie si te trezeste la viata…nici nu mai stiai ce astepti…uitasei ce cauti si cum si cand…si dintr-o data stii cine esti si care-ti e sensul…viata…Multumesc!

Bucuria de a regasi un suflet pe care l-ai crezut pierdut e o binecuvantare a vietii!

demult intre noi s-a daramat calea…am ramas atarnati de frustrari si rani adanci…am incercat, pe rand, cu nepriceperea sfielii sa carpim puntea, dar nimic nu a fost posibil, gropile se transformasera in hau si vajaia atat de tare incat am asurzit si nu ne-am mai auzit unul pe altul… Cu gesturi schimonosite am incercat sa ne intandem o mana, dar am uitat sa ne smulgem tepii crescuti demult in palme…si am fugit, am fugit unul de altul, in doua directii diferite, tanjind in zadar dupa adierea complicitatii din iubirea care fusese o data…toate amintirile s-au transformat in chin…sufletele ne erau desfigurate. Viata ni le-a schingiuit si am platit pacate venite de nicaieri si niciodata plecate …suferinta ne-a adancit in cruzime si neindurare si ne-am razboit unul cu altul in loc sa ne pansam ranile…timpul a trecut peste noi dar n-a reusit sa ne reseteze, sufletul e neschimbat, poate ca trebuie sapat adanc sau poate am gresit epoca …dar dorul nu ne va abandona niciodata…ne iubeste prea mult ca sa ramana indiferent la supliciul fiecaruia…

Iertarea e un proces complex si complicat. Unii nu concepem sa iertam, ne simtim slabi daca iertam cuiva care ne-a ranit, sau chiar, uneori adus in pragul disperarii. Dar iertarea este un cadou pe care ni-l facem noua. E foarte greu sa ierti, si nu ma refer la fleacuri, la un ridicat de ton sau o nemultumire cotidiana superflua, ci la incercari in care ne macelarim sufletele , in care ne transformam in monstrii si muscam din cei care ne iubesc si pe care ii iubim. Din pacate nu-i putem rani decat pe cei care ne iubesc. Si de aici toata dificultatea iertarii…Cand am fost raniti credem ca nu suntem, sau nu am fost iubiti, dar nu e asa…sau asta simt eu…De multe ori spunem cuvinte mari, daca cineva te iubeste nu iti face rau, dar realitatea nu e chiar asa, iar noi nu traim in idealurile intalnite prin diferite carti, nu suntem copiii lui Osho. Nu spun ca nu-mi place sa citesc ce gasesc acolo, dar nimic nu e realist, totul e o utopie ce prezinta o lume idealizata in care fiecare renunta la el, da tot si nu asteapta nimic…si asta nu e viata reala.

Am gresit si mi s-a gresit. La inceput am fost manioasa, nu am dormit nopti intrebandu-ma de ce, strangand perna in dinti de durere, mangaind catelul si pisicile in absenta unui suflet uman, hohotind cu sughituri langa o perna goala. Am bantuit strazi fara sens, m-am clatinat si am simtit ca durerea ma descompune. Mi-am analizat greselile si mi-am gasit scuze pentru orice…am condamnat, am gandit ca e doar vina lui, m-am justificat prin faptul ca sunt om si greseala e omeneasca. Si da, asa este, dar asa justificam si ranile ce mi s-au facut , iar asta nu-mi convenea, era mai simplu sa arunc totul pe el. Am pretins ca greseala lui e de neiertat si de nejustificat , ca doar a mea poate fi inteleasa si justificata…Dar nu e asa…apoi am vrut sa iert, din egoism, nu din bunatate, auzisem ca iertand te simti mai  bine, dar nu stiam cum. Am crezut ca simpla hotarare de a ierta ma va duce acolo, dar nu a fost asa, pentru ca nu iertam cu sufletul deschis ci doar din dorinta de a-mi fi mie mai bine. M-am zvarcolit neintelegand de ce nu pot ierta, am crezut ca am iertat dar ma trezeam sfasiata de durere si ranchiuna si mi-am dat seama ca asta nu e iertare. Iertarea aduce liniste. Au fost fapte care m-au facut sa urlu de durere saptamani in sir. Si am vazut la inceput doar faptele lui. A trecut timpul si am inceput sa uit partea urata, mi-am reamintit partea frumoasa si am vrut sa chem inapoi ceea ce pierdusem, dar nu mai era posibil…alta suferinta, am presupus lucruri fara sa intreb, din orgoliu,  am atribuit celuilalt lipsa de sentimente, dar era doar ranchiuna mea…Apoi intr-o zi am crezut ca o sa mi  se dezintegreze si sufletul si trupul de chin…totul era o tortura…si mi-am dat seama ca nu exista leac miraculos pentru durere, pur si simplu trebuie sa treci prin ea, dorinta de a o face sa dispara nu functioneaza. Si m-am lasat prada ei si m-a devorat zile in sir…Pana cand aproape m-a paralizat…apoi incet, incet partea umana si-a facut datoria, mintea a inceput sa lucreze si mi-am asumat partea mea de greseala. Dar nu a fost suficient. Am vazut o farama de lumina  in momentul in care m-am pus in locul celuilalt si am inteles de ce m-a ranit, la randu-i, am vizualizat in gand realitatea si mi-am dat seama ca e consecinta faptelor mele, ca eu produsesem asta, si ca trebuie sa traiesc asa. Mi-am acceptat emotiile : regretul, furia, gelozia, ciuda, vina, mania. La inceput am refuzat sa accept ca sunt rea, manioasa, ca port pica, ca am exagerat ca sa intorc situatia in favoarea mea, sau ca sa fiu compatimita sau ca sa primesc atentie si multe alte emotii negative. Pe masura ce le constientizam si le puneam “pe masa” sentimentele negative se atenuau. Si peste toate acestea mi-am spus ca am in mine toate resursele de care am nevoie ca sa merg mai departe, ca frumosul nu a incetat niciodata sa existe in viata mea si ca am pentru ce sa merg mai departe…Si atunci am iertat, am iertat celuilalt macelul sentimentelor mele, si m-am simtit eliberata, linistita. Mi-am deschis sufletul si i-am spus celuilalt ce simt fara sa astept nimic in schimb, si asta m-a eliberat…si am acceptat prezentul…

Cu tine am facut pace… acum trebuie sa fac pace cu mine…

Ma dor gandurile, ma doare fiecare respiratie, ma doare sa traiesc, ma doare sa mor, ma doare sa fug , ma doare sa stau…

Sunt doar o rana deschisa peste care biciuie o furtuna cu sare…

tot in jurul meu imi aminteste de suferinta…orice vorba imi face acum si rau si bine, orice privire ma arde, pentru ca orice zambet mi-aduce si un alt zambet dar si o schimonoseala in suflet… tot ce-mi face bine imi face inconturnabil si rau si nu vad unde mijeste o farama de lumina…

in urma e suferinta, inainte e suferinta iar acum si aici e o deznadejde muta…

Esti un amestec desantat de agonie si extaz

Scaldat in mocirla neputintei

Descantat de chinul gandurilor si ciopartit de revolta

Pustiit de nelocuitul sufletului din tine.

Taine abandonate picurate in potirul disperarii,

Cautari clandestine pe un drum neumblat

Neacceptari ascunse de o masca perfida

Placata pe o explozie de emotii profunde…

Je suis un bouquet de frissons vers le ciel
Un bout de lumière aux soupirs essuyés
Un sourire qui trésaille au brin d’une chandelle
A la fois une idée et des mots oubliés…

Je suis une tempête arrosée des nuages,
Un volcan dérisoire en éclat infinie,
Je suis un abîme tributaire au sillage
Je suis comme une mer libérée la nuit!

J’suis l’incertitude jetée en plein espoir,
Je suis l’évidence sur des sables mouvants,
Je suis la réponse au problème de plus tard,
Un chemin de nul part quand on va au néant.

Une pensée qui effleure sans entrave ton esprit
Qui va et qui vient, sans trop de bruit
Je suis comme cela…tu le sais…j’te l’ai dit…
Comme un geste, qui parfois, devient interdit…