Labirintul
Pereții verzi sclipeau în soarele amiezii, zvelți și gratioși cumva nepăsători la restul lumii. Se delimitau precis, deși ascundeau o fragilitate a structurii. Nu poți fi grațios și in același timp trainic- e prețul plătit eleganței. Lumina doar se juca pe curbele lor, adunând tot acel verde cu iz de iarbă și pădure.
Oamenii treceau pe acolo uneori și se întrebau ce o fi ascuns între pereții aceia trufași, dar nimeni nu se încumeta înăutru de frica labirintului. Nu că nu le-ar fi plăcut acolo, printre șerpuirile cu miros de iarbă, dar aveau treburile lor…să mai prindă un pește, să repare burlanul spart sau să pună țara la cale. Așa că, structura verde rămânea neatinsă.
Cândva, de mult, o fetiță prostuță ridicase acel labirint frumos pentru a uita acolo cele mai puternice emoții- și iubirea, și dorul, dar mai ales tristețea. Se gândise că, poate dacă le închide acolo-departe de ea-, le va uita și ea va fi din nou veselă și liberă.
Mai pe seară, se porni un vânt din senin care rostogolea tot ce prindea în cale- nepăsător, se învârtea printre case și copaci, întorcea pietre și frunze, până când se agățase de o oglindă. O oglindă de prin alte părți, ceva ce nu văzuse până atunci, dar în care se putea privi pentru prima oară. Vântul și-a privit chipul atunci cu neîncredere și, poate pentru că nu i-a prea plăcut ce a văzut, a dus oglinda în vârtej în mijlocul labirintului.
Prima dată, tristețea a venit și a privit acel lucru straniu- avea unele sclipiri ce aminteau de oglinzi din vremuri neștiute și cumva a simțit-o inofensivă. Încrezătoare, s-a apropiat mai mult de oglindă și reflexia a venit prompt: tonurile erau blânde, liniștite, dar conturau precis o imagine a durerii înnobilate, dar care trebuie lăsată în urmă, doar în amintire păstrată.
Apoi, intrigată și strâmbănd din nas apare si iubirea:” Ce ești tu…oglindă sau ciob? Ce cauți în sanctuarul nostru?” Reflexia vine iar imediat și imaginile apărute se succed cu repeziciune- flăcări mai mocnite sau vâlvătăi uriașe într-o simfonie agresivă de roșu, portocaliu și galben acoperă toată oglindă.
Dorul se ține departe, se lasă greu dus, însă reflexia îl ajunge și acolo. Acum viziunile apar treptat, absența se portretizează timid în goluri de culoare pentru ca apoi, ritmul să crească cu furie, în cercuri concentrice ce închid miezul de neputință.
Târziu de tot, în noapte, fetița și oglinda se întâlnesc pe firul de iarbă al labirintului, pentru că așa era scris în cartea absurdului. Ea doar putea privi în oglindă, iar oglinda numai reflecta. Și totuși, ea nu a mai fost aceeași niciodată, chiar dacă reflexia rămânea neclintită. Emoțiile au făcut cerc în jurul lor, labirintul s-a închis, timpul s-a sfărâmat în nisip fin, ca cel de la marginea mării.
O experiență personală 