Ideas from a narrow perspective

Sunt in metrou. Ma duc spre casa si fiecare statie e o amintire de-a noastra. Si bune si rele. Si nu pot iesi din acel metrou. Revad/resimt/retraiesc tot si te vreau langa mine, sa te pot saruta si tine in brate. Si sa te stiu fericita. Si ma doare tot si metroul trece in viteza oprind in statii pentru o eternitate cat sa retraiesc tot.

Te Iubesc…

N-am mai postat de ceva vreme. Nu ca nu as vrea, dar starile mele nu au mai fluctuat atat de rau, incat sa simt nevoia sa ma descarc. Nu stiu daca e un lucru rau sau un lucru bun. Important e ca ma simt undeva “happy”. Desi e un termen larg. Nici eu nu stiu ce simt, dar vad ca ma retrag incet din viata sociala si asta-mi pune destule intrebari. Nu stiu daca e mai bine asa, dar pana acum merge. Nu stiu si asta ma doare, nu-mi place sa nu stiu. Toata ideea mea de a fi aici, in lumea asta, se bazazeaza pe asta. Revenind, ma simt bine facand asta….
Until the next time, me out for good.

Citind postul anterior, e si mai rau. Am ajuns sa simt si disperarea specifica. Da, e acolo, da ma doare. Stiu ca ma repet, stiu ca nu ma ajuta cu nimic. Ma invat incet-incet cu asta. Da, tin mult la anumite persoane, cu care interactionez. As vrea sa fie mai mult de atat. Stiu ca acele persoane o sa citeasca asta. Nu mai cer nimic, totul s-a sfarsit pentru mine. Mi-e atat de greu sa fiu acolo si ma apasa tot mai rau. Orice ar fi, incerc sa ajut cat pot, pentru altii ca sa zic asa. Eu cred ca mi-am terminat menirea aici. Nu am fost capabil sa fac ceva asa cum as fi vrut.

Da, vreau sex, asa cum l-am avut. Da, vreau sentimente asa cum le-am avut. Da, vreau o relatie. Se pare insa ca NU.

Cred ca-mi plac titlurile pompoase. Ma atrag degeaba, dar reusesc s-o faca.

Imi dau seama ca incet incet, la 29 de ani, ma obisnuiesc cu ideea de a ramane singur pentru totdeauna. De a nu a avea o familie, de a nu face nimic pentru ca nu SIMT ca (mai) am de ce. Si totusi, imi doresc asta enorm. Zilnic se duce cate un pic din ideea de iubire pe care am avut-o. Nu reusesc sa ma “agat” de nimic. Pentru ca sunt timid, pentru ca am destule pe cap si lista poate continua. E foarte greu sa constientizezi asta, daramite s-o accepti. Nu scriu randurile astea razand, ci plangand. Undeva in sufletul meu, e o groapa imensa lasata si adancita de toate persoanele pe care le-am iubit. Nu mai sper la ceva, poate instinctiv refuz sa mai sper. Dar durerea e acolo, omniprezenta, apasatoare, intunecata, sufocanta. Poate intr-un fel vreau asta, dar e batalie eterna in mine. Am nevoie si eu de cineva, cu bune si cu rele. Problema e ca nu o voi gasi niciodata, pentru ca asa se intampla. Voi ramane singur, voi muri singur, voi trece peste toate problemele singur. Desi nu vreau sa cred asta, se pare ca asa va fi.

I feel empty. Again. FUCKING empty. Nu stiu, nu mai am puterea aia sa trec peste, nu mai am puterea sa ma abtin de la nervi. Simt ca va veni ceva aiurea si mi-e frica. SIMT asta. Undeva SIMT ca se schimba ceva, nu stiu daca e in bine sau in rau. Poate mi-e frica de schimbare, nu zic nu. Dar simt ca nu e ok. Iar am dubii in legatura cu mine, in legatura cu Universul asta, in legatura cu existenta mea aici. Totul e din nou ambiguu, totul doare. Parca tot ce am incercat sa fac/dreg a fost in van. Nu stiu….

Uite ca nu am uitat de coltisorul asta. Desi putini il stiu :)

Motivul principal pentru care scriu asta, dupa aproape 3 luni, “my pet is gone”. Suna ciudat pentru unii, dar eu am suferit enorm. Nu stiu cum e pentru altii, dar eu am ramas cu inca o cicatrice emotionala. Acest post este dedicat lui : May you find your own peace where ever you are, i’ll ALWAYS treasure & remember you! May your soul be rested as you wish my dear & loved friend! You were besides me almost 15 years, you knew me better than anyone else. You were there for the better & for the worse parts of my life, you shared my grief & joy. You always came to me when i needed, and i offered you a home, albeit not a perfect one, i know. I only hope that your path carries you to a better existance!

RIP my dear friend! (1999-2013)