Dialoguri la Serile Radio Cluj

Dan Moșoiu: Bună seara, doamnelor și domnilor, ascultați Serile Radio Cluj, miercuri, 23 aprilie, sînt Dan Moșoiu și vă invit să rămînem împreună ca de obicei pînă la ora 21. Așa cum v-am anunțat, cum ați putut citi și pe pagina noastră de Facebook, invitatul nostru de astăzi revine la microfonul Serilor Radio Cluj, iată-l din nou prezent pe eseistul, traducătorul, publicistul, polemistul Laszlo Alexandru, profesor de limba italiană la Colegiul Național “George Barițiu” din Cluj. Bună seara, domnule Laszlo!

Laszlo Alexandru: Bună seara!

D.M.: Mă bucur că v-ați făcut timp pentru o nouă întîlnire…

L.A.: E o bucurie să vin aici.

D.M.: Îmi aduc aminte că am vorbit prin telefon, mi se pare, la Serile Radio Cluj, despre acel festival de la Agrigento, unde participați cu elevii, cu filme inspirate din opera lui Pirandello. Ascultătorii noștri nu pot vedea ce aveți dumneavoastră pe birou, aici, în studio, chiar sub microfon, dar vor vedea înregistrarea pe Youtube, cu ajutorul colegei noastre. Sînt cincisprezece volume dintr-o serie pe care ați început-o nu cu multă vreme în urmă, toate apărute în condiții grafice excepționale la Editura Ecou Transilvan. Cincisprezece cărți – seria este încheiată – pe care le-ați tradus dumneavoastră. Și ne vom axa în minutele următoare pe acest proiect cu adevărat grandios. Nu știu dacă au mai fost traduse într-o altă limbă toate aceste nuvele ale lui Pirandello.

L.A.: Da, nici eu nu știu dacă s-au tradus integral în vreo altă limbă.

D.M.: Antologii cu siguranță există, selecții, dar chiar toate volumele, iată-le în limba română, grație traducătorului Laszlo Alexandru. Cum a început această dragoste față de Luigi Pirandello?

L.A.: A fost o întîmplare. Noi am primit la școală un mesaj din partea Ministerului de Externe al Italiei, care ne anunța că se înființează un concurs pentru elevi și ne întreba dacă vrem să participăm. Am mers acolo, la Agrigento, chiar din prima ediție, de la început ne-am conectat la acest fenomen foarte interesant, am ajuns și la Casa Memorială Caos, practic casa natală a lui Pirandello, unde la etaj exista o expoziție de carte, pe niște mese întinse, cu nenumărate ediții de traduceri din opera sa în limbile globului. Dar nu era nici o carte pe românește. Mi s-a părut ciudat, fiindcă eu mai răsfoisem Pirandello în România. M-am întors în țară și, căutînd strict nuvelele, care mă interesau fiindcă erau și obiectul competiției, am văzut o ediție de Alexandru Balaci, din anii ’60, bine tradusă, dar deja învechită, nu se mai găsea nici prin anticariatele de la noi. Erau vreo 42 de nuvele acolo. Mai este o ediție din 1989, a lui Mihai Banciu, iarăși o traducere bună, cu vreo 47 de nuvele. Pe urmă sînt mici ediții de șapte nuvele, zece nuvele, ediții de buzunar, Florin Chirițescu a tradus ceva prin anii ’50, Laura Poantă mai recent. Dar nu era nici una acolo, în Italia. Și mi-am zis să mă apuc și să le traduc eu. Ar putea fi un bun instrument de lucru pentru elevii mei, în anii următori. Așadar m-am pus pe treabă, cătinel cătinel, și de la una la alta, le-am terminat pe toate. Am publicat 15 volume, cu 248 de nuvele. Cum am ajuns eu pînă aici? De cînd eram elev și student, poate că treceam drept un tip mai neobișnuit, să nu zic ciudat, în ochii altora. Nu preluam metodele de lucru ale celor din jurul meu și felul lor de-a fi. La facultate colegii își notau cursurile, după dictarea profesorului, le învățau, treceau examenul și își vedeau de drumul lor. Eu n-am putut să scriu după dictare. Detestam ideea asta de disciplină, poziția de “drepți”. Și la armată am avut dificultăți, și în viața intelectuală. Îmi place să am inițiative, să vin cu ceva nou, să îmi afirm punctul de vedere. De asta eram și probabil mai sînt enervant. Fapt este că nu scriam după dictare la facultate. Trebuind totuși să pregătesc examenele, ce-mi rămînea de făcut? Profesorul expunea la bibliotecă o listă cu zece-cincisprezece-douăzeci de cărți, pe care le-a studiat și din care și-a construit cursul. Ei bine, eu mergeam la bibliotecă și citeam acele douăzeci de cărți! Cînd aveam șase-șapte examene, înmulțiți cu douăzeci ca să vedeți ce studiam eu într-o sesiune. Astfel încît, mergînd la examen, nu spuneam neapărat punctul de vedere al profesorului, din curs, ci explicam și ceea ce depășea spicuirile lui. De multe ori profesorii rămîneau uimiți, de unde le știu eu toate acestea. Mă mai întrebau din bibliografie și constatau că eu chiar am citit-o. M-am obișnuit așa, să fiu “supraturat”, dintr-un nonconformism ciudat înțeles de mine, sau ciudat aplicat, am preferat să lucrez mai mult decît ceilalți. La fel am procedat și după facultate, în activitatea literară. Am scrieri despre ansamblul literaturii române contemporane și un doctorat în acest domeniu, din opera criticului literar Nicolae Manolescu. Am comentarii despre Evul Mediu italian și Dante Alighieri, pînă acum am publicat șase cărți despre el, sînt singurul cu această performanță în cultura română. Dar am traduceri și din literatura franceză, comentate cu elogii la Paris. Romain Gary, Ai toată viața înainte, e un roman senzațional, tipărit la noi în patru ediții succesive, vîndut în peste o sută de mii de exemplare în România (fiindcă în Franța s-a vîndut într-un milion); nici cu Raymond Queneau nu mi-e rușine, Zazie în metrou, de asemeni trei ediții pe românește. Vorbim de traduceri de înaltă performanță profesională. O zic nu fiindcă le-am făcut eu, încerc să mă externalizez și să mă pronunț cu maximă neutralitate posibilă. Dar am tradus și din italiană. Din Dante Alighieri, am transpus toată Divina Comedie, o operă poetică medievală de peste o mie de pagini. Mai există cinci versiuni în cultura română, înainte de mine. Însă eu n-am făcut numai traducerea, am văzut și critica dantescă, de-a lungul timpului, din Evul Mediu pînă în secolul XX. Am făcut o sinteză cu opiniile criticilor prestigioși. Le-am inclus în dreptul fiecărui vers, al fiecărei terține. Astfel că ediția cuprinde poezia dantescă în italiană, traducerea mea fidelă în română, o parafrazare-explicitare a fiecărui pasaj și după aceea citate directe din unul-doi-trei critici mai importanți, ce anume au avut de spus despre acel segment de text. Ca la sport, la alergare, pînă făceau atleții o tură de stadion, eu făceam trei ture, în cultură.

D.M.: Chiar voiam să spun că sînteți omul marilor proiecte. Adică nu v-ați rezumat la o antologie din Pirandello, ci ați tradus toate volumele.

L.A.: Și atunci, venind cu povestea la Pirandello, am văzut că sînt două antologii mai groscioare, în limba română, cu cîte patruzeci și ceva de nuvele, iar altele mai subțirele, mi-am zis: lasă că traduc eu tot! Așa că am făcut cincisprezece volume!

D.M.: V-ați hotărît de la început, cînd v-ați apucat de primul volum?

L.A.: Da. M-am hotărît cînd m-am întors din Sicilia și am constatat că există o cunoaștere foarte parțială a lui Pirandello în limba română. Mi-am zis: ok, fac eu tot.

D.M.: E mai cunoscut în limba română ca dramaturg.

L.A.: Așa este. Și pe plan internațional. El a primit Premiul Nobel pentru revoluționarea artei teatrale mondiale. Este, după Carlo Goldoni, cel mai important dramaturg din cultura italiană. Asta a fost marea lui pasiune. Și-a construit chiar o trupă teatrală privată, înspre finalul vieții. Ca o paranteză, era îndrăgostit de o tînără și grațioasă actriță, Marta Abba, s-a simțit obligat să-i încurajeze cariera profesională. De asta s-a dus și la Hollywood, încercînd s-o implice acolo și s-o protejeze, în unele roluri din noua cinematografie americană, care tocmai se năștea. Așadar următoarea lui pasiune, după teatru, a fost cinematografia. A trecut un pic prin toate: prin proza scurtă, pe care a scris-o de-a lungul întregii sale vieți (cred că o făcea pentru bani, fiindcă are cantitativ o anumită recurență în nuvelele lui, multe au cam același număr de pagini și am intuit că avea un contract ferm cu ziarele).

D.M.: Așa făcea și Cehov în Rusia.

L.A.: N-am comparat care dintre ei este cel mai prolific autor de proză scurtă din literatura universală, dacă este Pirandello sau dacă este Cehov.

D.M.: Dar cum a conceput Pirandello aceste Nuvele pentru un an și de ce le-a numit așa?

L.A.: Sfidarea lui, marele proiect era să scrie cîte o nuvelă care să fie citită în fiecare zi a anului. Deci 365 de nuvele. Pe vremea aceea nu exista televiziune, nu exista internet…

D.M.: Nici măcar radioul…

L.A.: Era teatrul, dar se afla în centrele urbane și era un eveniment monden, social. Lipsea o formă de cultură spontană, la nivelul maselor, în afara cititului. Și atunci, decît să citească publicul un roman de capă și spadă, mai bine să i se ofere un șir de nuvele cu profunzime psihologică, răsturnări de situație, care să reflecte, în primul rînd, viața extrem de dură a oamenilor din sudul Italiei. O primă etapă din cariera lui Pirandello e îndatorată verismului. El venea pe urmele lui Giovanni Verga, fiind unul dintre cei mai notabili reprezentanți ai literaturii Sudului. Iar această zonă cunoaște o mare discrepanță economică față de restul peninsulei. De acolo și un alt stil de viață, un alt mod de a face lucrurile, o altă mentalitate, poate mai “lasă-mă să te las”, mai lejeră – de asemeni și duplicitară! Dar totul era modelat de sărăcie. Și atunci prima direcție mai importantă din scrisul lui Pirandello a fost aceasta, a literaturii veriste: greutățile teribile ale condițiilor economice limită. Pe urmă însă un scriitor nu “stă în aer”, nu poate să plutească. El este – orice s-ar spune – rezultatul biografiei sale, al decepțiilor, al tragediilor prin care trece și pe care, apoi, le pune pe hîrtie. Le dă carne din carnea sa. Pirandello provenea dintr-o familie de proprietari de mine de sulf, destul de bogați, care și-au permis să-l trimită la facultate la Roma, iar de acolo la Bonn, în Germania, așadar să-l țină la școală, tot ei l-au ajutat apoi să se însoare cu fiica unui asociat al tatălui său, o tînără la care el ținea foarte mult, Maria Antonietta Portulano, cu care a avut trei copii. Pe cînd toate îi mergeau bine, sulful și-a pierdut însă valoarea și a survenit de asemeni o inundație devastatoare în mină. Firmele din zonă au dat faliment. El a văzut ce înseamnă să cazi din bunăstarea și vaza socială la un nivel de supraviețuire. A trebuit să se reinventeze. Această situație economică teribilă s-a reflectat într-o boală psihică teribilă a soției sale. S-a declanșat prin scene intrigante de gelozie, deși el era un om liniștit, familist convins, cu copii. Mergea la catedră, lucra ca profesor și a trebuit să-și dea demisia, pentru că îl pîndea soția în fața școlii să vadă cu ce elevă iese la sfîrșitul programului.

D.M.: Era un caz patologic.

L.A.: Da. Soția lui a trecut la scene de violență verbală și fizică, asupra copiilor și asupra lui însuși. Astfel încît totul s-a transformat într-un coșmar și, de acolo, într-un infern. Să nu uităm că era femeia pe care a iubit-o enorm și în care și-a investit existența, cu care și-a făcut familia. Pînă la urmă, avînd și acordul copiilor, a fost obligat s-o închidă într-un ospiciu. Dar asta a atras cu sine enorme tulburări sufletești și mustrări de conștiință, fiindcă era de o mare sensibilitate. Dar efectiv nu vedea cum să iasă din acest impas teribil, și economic, și familial, și profesional, și de conștiință, și medical, și financiar. A trecut, pentru a înțelege lucrurile, să-l citească pe Freud și literatura medicală de specialitate. Iată că, după latura de neorealism literar, preluată din literatura siciliană tipică, a ieșit la iveală tema aceasta a adîncimilor psihice insondabile ale ființei umane, de o șocantă imprevizibilitate. Și, dacă ținem seama că Pirandello este și un dramaturg pasionat, nu ne va mira că a adaptat instrumentele ce-i stăteau la îndemînă, loviturile de teatru, finalurile ironice la nuvele tragice sau invers. A făcut totul ca pe un work in progress, în care a investit ansamblul acestor lucruri: criza sărăciei sociale, frămîntarea liminară a bolii psihice, de nevindecat, conștiința scrutătoare și extrem de sfredelitoare față de propriile fapte. Acestea, prin urmare, erau liniile majore, de forță, care au fost transpuse în realitatea siciliană. Iar acolo a zugrăvit toate categoriile sociale, de la țărani, la meșteșugari, la intelectuali, aceștia fiind învățătoare, profesori, judecători, preoți (ah, părerile lui batjocoritoare la adresa clerului). Realitatea era ceea ce îi apărea în fața ochilor. Iar obsesiile erau pe aceste niveluri diferite. De aici avem o foarte mare varietate și un caracter extraordinar de surprinzător al nuvelelor. Ele sînt aproape totdeauna de neghicit cum evoluează. Este și jocul dramaturgului – pentru că Pirandello este și ludic, cum să nu – care își adaptează “armamentul” la proza scurtă.

D.M.: O adevărată pledoarie pentru Luigi Pirandello, pentru Nuvelele pentru un an. Au fost publicate de-a lungul timpului, sau le-a terminat la începutul secolului XX?

L.A.: Și asta e o situație interesantă. Le-a publicat, inițial, îndată ce le scria. Le trimitea la presă. Apăreau prin ziare, în seriale foileton de la Roma. Pe urmă el s-a și mutat în capitală. Erau o sursă constantă de venit pentru autor. Ulterior a avut această propunere să-și adune nuvelele în volume. Dar el nu obișnuia să păstreze manuscrisele. După ce erau publicate, rămînea doar cu paginile de ziar. Atunci efectiv lucra pe coloanele tipărite, scria printre rînduri, ștergea, efectua adăugiri de replici, schimba nume de personaje, titluri de nuvele. Făcea modificări foarte substanțiale. A început să publice în volum seria de Nuvele pentru un an. Le-a zis așa fiindcă avea deja scrise vreo 170, aproape jumătate de an pentru lectura zilnică. Pe vremea aceea avea cam 40 de ani și era convins că, dacă pînă la vîrsta aceea a reușit să redacteze atîtea nuvele, va fi în măsură să le completeze în perioada următoare pînă la 365. În perfectă bună credință, le-a zis Nuvele pentru un an, a trecut să publice variantele amplu corectate, în volume succesive. Numai că după aceea a trecut la teatru, a apărut pasiunea pentru Marta Abba. Acolo de asemeni a revoluționat arta teatrală, prin ruperea distanței dintre public și scenă, actorii care urcă din rîndurile publicului spre luminile rampei, viața însăși care devine o scenă de teatru, noi toți, care avem măștile pe figură și este imposibil să cunoaștem în sfîrșit un om adevărat, lipsit de prefăcătorie, pentru că toată lumea se ascunde sub mai multe straturi de ipocrizie, dublarea și triplarea personalității, acestea sînt temele lui fundamentale, avînd chiar o consistentă adîncime filosofică. Trebuie să-i înțelegem scrisul fără a uita situația sa biografică, el sperînd mereu că își va relansa viața personală, ceea ce nu s-a realizat, pentru că era o mare diferență de vîrstă între el și tînăra actriță. Dar așa putem înțelege și noua sa pasiune pentru cinematografie, a încercat să-și facă drum către Hollywood, să-și vadă ecranizate piesele, s-a dus chiar el acolo să le dea indicații de scenă și de filmare. Iar apoi s-a întors și, cînd a murit, în 1936, era tot pe baricade, era la Cinecittà și conducea filmările pentru adaptarea romanului său Răposatul Mattia Pascal. Din ce s-a scris ulterior, era toamnă și frig pe platourile cinematografice, Pirandello a răcit, a făcut o pneumonie, s-a dus acasă și în cîteva zile s-a prăpădit. Așadar el a murit ca regizor de film, după ce a fost printre cei mai mari dramaturgi, printre cei mai prolifici autori de proză scurtă, din istoria literaturii universale.

D.M.: A murit relativ tînăr.

L.A.: A trăit între 1867 și 1936. Deci la 69 de ani. Avea o vîrstă.

D.M.: Cum ați caracteriza stilul lui Pirandello, dincolo de ceea ce ne-ați spus, cum ați reușit să-l transpuneți, să-l “transcrieți” în limba română?

L.A.: Dificultatea în traducere – ca să vorbesc din acest punct de vedere acum – a constat mai ales în faptul că Pirandello, așa cum se ascunde după măștile personajelor, după duplicitățile oamenilor pe care-i zugrăvește, el însuși își pune mai multe straturi de măști ca autor, ca narator. Simulează seriozitatea, cînd de fapt este sarcastic. Sau riști să iei în glumă unele pasaje, unde el scrîșnește din dinți și mai degrabă e la un pas de a plînge.

D.M.: Deci îi întinde capcane cititorului și, evident, traducătorului.

L.A.: Exact. Să fac o comparație nepotrivită. Pe rețelele sociale, cînd zic “fir-ar să fie!” și după aceea adaug o față rîzătoare, celălalt înțelege imediat că eu de fapt nu sînt supărat pe el, ci am zis-o din glumă. Acolo se poate. Dar în literatură nu ai așa ceva, o față zîmbitoare de adăugat după anumite fraze. Iar atunci cînd naratorul strigă “fir-ar să fie!”, dar de fapt o spune în glumă, tu trebuie, ca traducător, să faci să transpară și pentru cititorul dintr-o altă limbă această duplicitate a tonalității și a intențiilor autorului. Aici era dificultatea și cred că aici a fost uneori greșit înțeles Pirandello. Cei care l-au parcurs în grabă riscau să-l ia în serios, atunci cînd el glumea, și invers.

D.M.: Cîteva cuvinte și despre aceste minunate coperte, pe care le vedem la fiecare dintre cele cincisprezece volume. Fiecare are chipul lui Pirandello, sigur, din etape diferite ale vieții. 

L.A.: Eu sînt profund recunoscător directoarei editurii, Nadia Fărcaș, sînt colaboratorul ei de lung parcurs, ne cunoaștem de cînd lucra la Editura Dacia, din anii ’90, unde eu am debutat editorial, iar ea era o tînără redactoare. Pe urmă s-a desprins de acolo, și-a făcut propria editură, unde am lansat o serie cu acordul ei, Colecția de Italiană, unde am publicat aceste cincisprezece volume, dar și altele, o gramatică practică, o antologie școlară a literaturii pe italienește, eseuri dantești, dialogurile mele despre Dante Alighieri cu Ovidiu Pecican etc. Nadia Fărcaș este un om de nădejde și un intelectual de primă mărime al Clujului, în plan editorial, cu care colaborez de peste treizeci de ani. Are șansa de a lucra cu o artistă, Eva Precub, care este grafician, se ocupă și de tehnoredactare, mi-a ghicit imediat intențiile la toate cărțile pe care mi le-a pregătit pentru tipar, am și zis că cele mai frumoase coperte ea mi le-a făcut, pe calculator. A fost inițiativa sa, dacă tot urma să apară o serie de cincisprezece volume, să stabilim o evoluție cronologică la nivel plastic. Și atunci primele cărți includ imaginea lui Pirandello tînăr, cînd era student la Roma sau, ulterior, la Bonn, venim ulterior la chipul lui Pirandello proaspăt căsătorit, întors în Sicilia, apoi proprietarul de mină care dă faliment, cu o ușoară angoasă în priviri, apoi scriitorul clasicizat, care deja și-a conștientizat drumul în viață, și-a acceptat soarta. Deci toate aceste coperte, văzute în succesiune, dau prin aspectul lor exterior un fir al vieții autorului.

D.M.: Cît de prizat, de citit, de prezent în viața literară de azi a Italiei este Pirandello?

L.A.: În Sicilia și mai ales în zona Agrigento, se succedă competițiile școlare (chiar internaționale), manifestările, conferințele științifice, volumele publicate despre Pirandello, cîte două-trei în fiecare an, simpozioanele profesionale, cu aceeași frecvență, cu diverși specialiști, un public de cercetători din numeroase părți ale Italiei și din străinătate. Ei au acest cult pentru Pirandello, fiindcă este de-al locului și imaginea scriitorului este cultivată cu dăruire. Dar mai există o casă memorială, acolo unde el a trăit, la Roma, care de asemeni este bine întreținută, cuprinde numeroase ediții din opera scriitorului și organizează simpozioane și serate de comunicări științifice. Știu asta din imagini de pe internet, încă n-am ajuns personal pînă acolo. Edițiile din opera lui sînt reluate permanent. Anul trecut am avut o ieșire violentă, o stroncatura cum zic italienii, o “înjurătură” literară, împotriva unui universitar care i-a reeditat nuvelele, dar le-a luat pe cele din presă, s-a pretat la niște lucruri absolut inimaginabile, a făcut abstracție de faptul că Pirandello s-a dezis de primele redactări și că a impus, prin propria voință, explicită, că aceea, din seria de volume, este forma finală, pe care el și-o asumă. Ei bine, acest editor, Lucio Lugnani, le-a șters dintr-o trăsătură de condei și a mai inventat încă vreo două-trei sute de nuvele, pe lîngă astea care erau oricum destule, ca să arate cît este el de ingenios în cercetare (pe lîngă alte lucruri, pe care le-am descris în polemica mea). Așadar Pirandello este chiar abuzat în zilele noastre. Este pus sub semnul întrebării. El are, oricum, și zone întunecate. Să nu uităm că Pirandello a fost membru al Partidului Național Fascist, a fost susținut de Mussolini pentru a ajunge în Academia Italiei și pentru a primi Premiul Nobel. S-o spunem pe aia dreaptă. Deci are și zone umbrite ale propriei biografii.

D.M.: A fost militant fascist?

L.A.: El s-a înscris și a beneficiat, dar n-a militat în rîndurile propagandei. Avea o relație personală cu Mussolini. Era un joc, și acolo, duplicitar, cu măști. S-a lăsat propulsat, dar n-a activat cu fervoare. Și uneori i-a cam dezamăgit pe fasciști. Mă gîndesc aici la austeritatea extremă a funeraliilor pe care și le-a prevăzut și prin care a dat o palmă postumă propagandei vremii (după cum au notat unii cunoscători). Dar, chiar dacă există această latură discutabilă, pe de altă parte există imensul ghețar de sub nivelul apei, cu tot talentul lui uriaș, nemaipomenit, din ansamblul culturii italiene, și care îl ține plutind fără nici un fel de eforturi.

D.M.: Este actual Pirandello?

L.A.: Este foarte actual atunci cînd lumea își pune întrebări despre sinceritate, despre duplicitate, despre “cine sînt eu cu adevărat?”, sau “cine ești tu de fapt?”, mai ales dacă e vorba despre persoana cea mai dragă de lîngă mine și am o decepție existențială cruntă. În toate aceste situații și multe altele, Pirandello reapare la suprafață, să ne semnaleze că ființa umană este foarte schimbătoare, relativă și subiectivă. Și nu putem jura pe nimic. Toate sînt în trecere și modificare. Și noi odată cu ele. Trebuie să urmăm mersul vieții și să ne bucurăm de ea, așa cum este, jucăușă, duplicitară și, de multe ori, cu ticăloșii. Pentru că Pirandello nu se ferește să descrie mari nemernicii ale personajelor, mari tragedii petrecute în viața fictivă.

D.M.: Este, cu alte cuvinte, de citit. Mai ales în cele cincisprezece volume de Nuvele pentru un an, apărute la Editura Ecou Transilvan, rezultat al efortului traducătorului Laszlo Alexandru, un efort întins pe opt ani. Vă mulțumesc mult. Vă felicit pentru acest proiect major, alături de cel pe care i l-ați dedicat lui Dante Alighieri, și să sperăm că ne vom reauzi curînd la Serile Radio Cluj, cu alte și alte performanțe intelectuale.

L.A.: Speriamo bene!

D.M.: Doamnelor și domnilor, a fost scriitorul, traducătorul, eseistul, criticul și istoricul literar Laszlo Alexandru, profesor de limba italiană la Colegiul Național “George Barițiu” din Cluj. Sunt Dan Moșoiu, vă mulțumesc pentru atenție, la bună reauzire!

(Pasaje ample s-au publicat în revista de cultură Steaua 

de la Cluj, nr. 6/2025, p. 40-42)