Iubirea e ca o beție cruntă. Când ți-ai jurat că nu mai bei, datorită stării de mahmureală, vine cineva si-ți mai toarnă un parhar ca să uiți complet de ce ți-ai promis cu cateva ore înainte.
Te consumă, te lovește până când simți că n-ai cum să-ți revii. Apoi îți dă câteva clipe de răgaz, creându-ți iluzia tâmpită ca va fi bine, și în cele din urmă ajungi de unde-ai plecat, trântit în noroi… Și e al dracului de urât!
Te simți ca și cum ai alergat o zi întreaga la maraton, poziționat pe locul 1, și când ai oferit ce-i mai bun din tine, când credeai ca finish-ul e-al tău, ți s-au impletecit picioarele, și-ai căzut, terminând pe locul doi.
Asta doare cel mai tare, locul doi, pentru că știai ca ești atât de-aproape să pleci cu căcatul ala de trofeu acasă.
Ce, credeai că alergați amândoi in aceeași direcție? Ei bine, lasă-mă să-ți spulber ideea asta preconcepută, dacă nu s-a întamplat deja. Tu alergai pentru amândoi și el fugea de tine!

Există adevăruri pe care le poți ascunde și adevăruri de care nu te poți feri nici în ruptul capului.
Sunt lucrurile alea care-ți termină sufletul bucată cu bucată și apoi îți râd perfid în față.
Râzi și tu cu ele, nu de ele, arată-le că după atâta mizerie și răutate, înca ai păstrat un zâmbet de
rezervă pentru zilele ploioase.
Nu fi fraieră și nu te încăpățâna să crezi, nici măcar pentru o secundă, că acele adevăruri s-ar putea transforma, cumva, în minciuni frumoase. Lasă-le așa cum sunt, și acceptă-le, nu te strădui să le schimbi… pentru că riști să te schimbe ele pe tine.
Și crezi că se merită să cauți iubirea acolo unde s-a stins demult?! Las-o, strânge-i mâna și pleacă. Nu o căuta, pentru că ea nu mai există. Dac-ar fi fost acolo, te-ar fi așteptat să-ți strângi bagajele pline cu resentimente și să plecați împreună, nu pe drumuri diferite.
Iubire e atunci când vine de la sine, nu când trebuie să lupți și să-ti zgârii sufletul cu speranțe deșarte. Sau cel puțin a fost!

Ți-ai uitat mirosul la mine în pernă.Miroase a amintiri mucegăite… Am vrut să-i dau foc, să ardă în același timp cu amintirile despre noi, dar ele nu ard, ele macină. Te corodează pe interior, exact cum face rugina pentru fier. Și e o rugină insistentă, de care nu poți scăpa. Trebuie să lași amintirile să-ți descompună sufletul, să-l arunce sau să șteargă cu el pe jos, ca mai apoi să vină cineva și să strângă mizeria lăsată-n urmă. O să se chinuie destul de mult ce-i drept…
Și perna… a rămas tot acolo, nemișcată. Nu vreau să mă ating de ea, pentru că mirosul se va duce, însă urmele de fericire, lacrimile mele și zâmbetele schițate în diminețile târzii și-au luat bagajele și s-au mutat la mine-n suflet. Să le dau afară sau sa le cer chirie? Nici una, nici alta. O să le îngădui cât pot de mult, pentru că sunt parte din mine, cu ele mi-am construit întregul. Au fost fundația peste care am clădi fericirea, fericire care momentan se clatină, prăbușindu-se în uitare.
O s-o regăsesc din nou, și-atunci o să-ți trimit și ție un pic din fericirea-mi, ca să-ți spele sufletul chinuit!

Stiu ca nu ti-am scris demult, dar am fost ocupata. Am fost prea grabita sa ma regasesc, incat atunci cand m-am oprit, mi-am dat seama ca niciodata nu ma pierdusem cu adevarat, doar m-am ascuns de mine! Stii, cateodata simt un gol interminabil in stomac. Poate ca mi-e dor, sau poate ca mi-e foame, nici eu nu stiu! M-am ascuns de mine de atatea ori, ca nici nu mai stiu unde sa ma caut, poate cand o sa ma regasesc, golul o sa dispara… Stiu, sunt egoista, ti-am scris numai de mine, si nici macar n-am intrebat ce faci. Dar stiu ca nu trebuie, cand o sa simti nevoia, o sa imi spui cum ai facut-o de atatea ori. Pa!

Parcă-ți răsuna și acum în suflet urmele pașilor greoi, treziți la amiază. În zilele în care erai obosit, încerca să mearga tiptil, să nu-ți deranjeze somnul dulce. Dar nu reușea, pentru ca era stângace și împiedicată. Tocmai de-asta ți-a rămas intr-un colț de suflet.
Îți tresare și-acum inima când îți aduci aminte de sunetele ciudate pe care le scotea atunci când râdea, și te făcea și pe tine să râzi?
Și… îți mai aduci aminte de zilele în care erai bolnav și te-nvelea cu-al ei suflet, oblojindu-ți rănile? Obișnuia să plângă cu tine sau pentru tine, dar asta nu ți-a luminat sufletul negricios și plin de resentiment. Erai plin de remușcări și răsuflări gâtuite, de parcă ascundeai ceva și ți-era teamă că într-un final își va da seama.
Dar sunetul pașilor hotărâți, pe care-i apăsa cu ură de-a lungul scărilor, ți-i mai aduci aminte? Ar trebui, pentru ca era zgomotul plecării ei. Și-adu-ți aminte că nu ea te-a părăsit, tu ai alungat-o!

Urasc ideea asta de consumare a iubirii pe site-urile de socializare! Si stii de ce? Pur si simplu, pentru ca imi produce sentimentul ala de greata, pe care il incerci atunci cand ai primit un pumn in stomac. Iubirea asta pe care o etalati in vazul celorlalti nu e iubire! E doar presul de la usa, pe care strainii si chiar prietenii isi sterg noroiul care le impovareaza sufletele. De ce nu intelegeti, ca iubirea exista doar pentru voi, de ce va incapatanati sa le aratati si altora ‘sinceritatea’ care zace-n inimile voastre? N-a fost nimeni cu voi in pat, atunci cand v-ati jurat iubire. Si n-a stiut nimeni ca ai facut-o sa planga pan-a sughitat, sau ca te-a injurat cum a stiut mai bine, atunci cand ai ranit-o! De ce trebuie sa dezvaluiti ceea ce nimeni nu ar trebui sa afle? Cele mai sincere iubiri, sunt acelea ferite de ochii criticilor. Lumea judeca, oamenii au suflete gri, care distrug iubiri!

Suflet, te rog nu fi trist, știi cum e, oamenii vin și pleacă… Cei care contează cu adevărat rămân!
Sute de suflete și-au intersectat drumurile vieții, cu potecile sufletului meu, dar niciunul n-a dorit să cumpere proprietate, toți s-au mulțumit să fie chiriași. Niște chiriași needucați, care pleacă înainte de expirarea termenului de plată, și pe deasupra lasă mizerie în urma lor. M-am săturat să curăț, am obosit să strâng gunoaiele pe care le lasă-n urma lor, fară nicio urmă de regret!
Toți zâmbesc, și mi-e teamă, pentru că stiu că fiecare dorește ceva. Cine se cred?! Eu nu mai am zâmbete, nu mai am lacrimi, nu mai am nimic de oferit, mi le-ați luat pe toate. Și eu v-am permis. Păstrați-le voi, oricum, îmi sunt inutile!

Pe unde-ți umblă inima, iubire?! Te rog, întoarce-te acasă! Întrebarea asta mi-a perturbat somnul ani și ani. Atâtea nopți nedormite, atâtea întrebări fără răspuns… Dar dintre toate, asta era cea mai arzătoare. Am aflat într-un târziu, și m-am simțit împlinită sufletește. Te-am găsit pe tine, si totodată m-am regăsit pe mine însămi. Îmi umplii sufletul de bucurie, mă faci să zambesc sau chiar să râd în hohote. Ești al meu, ești parte din mine! Ești jumătatea care-mi completează întregul demult pierdut, ești soarele dimineților mele mohorâte și bătaia inimii mele. Esti TOT!
Mă strângi în brațe atât de stângaci, dar totuși atât de frumos, cum n-a făcut-o nimeni vreodată! Mă adâncesc în ochii tăi frumoși de fiecare dată când te privesc, și mă pierd în uitare. Mă pierd în albastrul lor, ca și cum nimeni n-ar exista în jurul nostru. Acum te simt mai aproape ca niciodată. Atât de blând si sincer, atât de frumos… Îți mulțumesc că exiști prezentul si viitorul meu, te iubesc!

Imi lipseste EA atat de mult. Ea, care se trezea dimineata vioaie si cu zambetul pe buze; Ea, care muncea o zi intreaga fara sa se planga , fara sa arate cat este de ostenita. Ma uitam la ea si asa mi-as fi dorit sa ma vad pe mine, candva, in viitorul apropiat. Muncea cu drag, pentru el, pentru ei. Acum nu mai vad un exemplu, asa cum vedeam altadata. Acum vad o ruina, atacata de cele mai naprasnice vanturi si furtuni.
I-a disparut sclipirea din ochi si parca s-au adancit in tenebrele uitarii. Sunt tot ochii aceia caprui si mari, atat de frumosi, de altadata, doar ca acum… sunt goi ! Buzele ei , carnoase , care te-ndemnau sa le saruti cu patima, si pe care le acoperea intotdeauna cu un rosu pasional, acum sunt fade si incolore, de parca au disparut . Acum e monotona, iar zilele ei, incarcate de tristetea incertitudinii, se tarasc prin sufletul ei ca niste puscariasi legati in fiare. In ultima perioada se retrage in camera ei, intr-o incremenire de statuie, incapabila sa mai perceapa trecerea timpului, incapabila sa mai planga. Toate izvoarele lacrimilor se mistuisera in ea ca niste fantani secate.
Dragostea pentru el a daramat-o. Acum intre ei este doar ura, cu toate ca ea inca spera ca ceva se va schimba. Greseste atat de tare, si asta a distrus-o, asta a secatuit-o de inocenta pe care o poseda odata : speranta ei prosteasca. Unde se crede? Lucrurile astea s-au schimbat irevocabil, nu mai exista cale de intoarcere, insa ea tot spera. Cateodata mi-as dori sa ii scot inima din piept si sa-i disec partea in care pastreaza atata bunatate. Pentru asta o iubesc, ce-i drept… De la ea am invatat. Acum nu imi doresc decat sa redevina ceea ce-a fost, sa stau la o cafea cu sufletul ei frumos si fericit de altadata.

Te iubesc ! asa cum marea iubeste tarmul. Te iubesc neconditionat si cu toate astea, involuntar, ma supar..De ce? Nu ma intreba, pentru ca nu as sti sa iti explic pe intelesul tau. Pur si simplu. Pana si marea se retrage din cand in cand, desprinzandu-si bratele de iubitul ei tarm, uneori se intoarce atat de infuriata , incat il izbeste cu putere…Dar tot la el se-ntoarce, tot pe el il iubeste. La fel si eu.
Stiu ca te doare . O vad in privirea ta senina, vad cu durere-n suflet cum ti se-ntuneca albastrul ochilor. Desi nu spui nimic, iti inchizi trairile si sentimentele in spatele unei usi, a carei cheie o detii doar tu… Nu ti-am cerut-o niciodata , desi uneori , mi-o oferi cu imprumut de buna voie. Tu iarta-ma , iar eu, o sa te iubesc !