Lia Crişan

Un imn de laudă trebuie scris
Către Cel etern ce stă în paradis
Și ale Cărui gânduri nu se pot pătrunde
Când dragostea din ele ajunge orișiunde

Un imn de glorie trebuie rostit
Către Cel ce veșnic și sincer ne-a iubit
Și ale Cărui fapte sfinte și reale
Umplu de viață inimile goale

Un imn de pace trebuie cântat
Către Cel ce moartea noastră a gustat
Și a Cărui viață a clipit o noapte
Ca să ne trezească din a gheenei șoapte

Un imn de adorare trebuie celebrat
E noapte învierii din vină și păcat
E clipa întregirii cu Cel ce ne iubește
E sărbătoarea Vieții, Isus Cristos trăiește!

Adi C.

Cred c-am scris aici despre el mai demult. Dar scriu din nou, fiindcă de Crăciun m-am gândit mult la el, la Iosif, bărbatul pe care Dumnezeu l-a ales să fie tată pământesc pentru Fiul Său. Ce onoare i s-a făcut!

Dar am realizat și faptul că n-a fost cea mai comodă poziție pentru el: își planificase viața, era logodit cu o fată în care avea încredere. Și dintr-o dată planul lui a fost tulburat tare: logodnica lui îl anunță că e însărcinată. Iosif face rapid planul B și-și propune să o părăsească pe Maria pe ascuns. Dar și acest plan este dat peste cap de un înger care-i aduce un mesaj de la Dumnezeu, prin care i se transmite să se căsătorească cu Maria. Probabil putea să aleagă calea mai ușoară, să fugă noaptea sau să scape cumva din situația aceea. Ar fi avut variante, sunt sigură. Dar a ales să umble pe calea ascultării, să accepte misiunea încredințată lui și să rămână în planul (incomod!) pe care Dumnezeu îl avea pentru viața lui. Ușor nu cred că i-a fost, n-a fost o alegere simplă. Dar ce exemplu de ascultare văd în el!

Nu i-a păsat de gura lumii, de modul cum va fi interpretată sarcina Mariei, ci a pășit cu credincioșie în ceea ce a înțeles că-i vorbise Dumnezeu. Cred că-i un exemplu extraordinar pentru fiecare dintre noi.

Într-un 2023 care deja se anunță agitat și turbulent, ce ne-am putea dori altceva decât o credincioșie și o ascultare a vocii lui Dumnezeu asemănătoare cu a lui Iosif?

De când Te-am cunoscut pe Tine
Și de când viata mea Ți-am dat
Întruna Ți-am văzut iubirea
Și caracterul Tău curat

De când Ți-am ascultat cuvântul
În glasul Tău cel minunat
Întruna Ți-am văzut blândețea
Și înțelepciunea necurmat

De cand Ți-am întâlnit privirea
Și ochii mi i-ai luminat
Întruna Ți-am văzut puterea
În ce-ai vorbit și ce-ai creat

De cand Te-am lăudat pe Tine
În frumusețea Ta slăvită
Întruna Ți-am văzut odihna
Și pacea Ta cea neclintită

De când mi-ai arătat Tu calea
Și adevărul Tău ce Sfânt
Întruna Ți-am văzut dorința
S-aduci iertarea pe pământ

De-atunci Te urmăresc atent
Și șoapta Ta o prețuiesc
În inimă-mi adun într-una
A ta chemare: Te iubesc!

Adi C.

Dragii mei,
revin cu o actualizare a mărturiei mele. In luna septembrie am făcut din nou analize.
Rezultatele sunt foarte bune, nu s-au mai găsit celule canceroase. Îl laud pe Dumnezeu pentru asta!
  Dupa 9 luni de boală mă aflu într-o perioadă de recuperare. Pentru a nu recidiva tumora trebuie să urmez tratamentul cu rigurozitate, să nu depun efort fizic, să port masca în spațiile publice. Recuperarea a fost foarte grea pentru mine, fără ajutorul lui Dumnezeu nu aș fi reușit! Vă mulțumesc pentru rugăciuni și vă rog să vă rugați în continuare pentru mine!
Mulțumesc, de asemenea, Clinicii Amethist din Cluj-Napoca și doamnelor Doctor Bodale Carmen, medic primar Oncolog și Renata Zahu,medic primar Radioterapie. Îi sunt recunoscătoare și domnului Doctor Vitalie Văcăraș.
    In urma acestei experiențe, sunt foarte mulțumitoare că medicina a avansat și Dumnezeu le dă înțelepciune medicilor să trateze această boală. Dar Dumnezeu rămâne Suveran: mie mi s-au dat șanse la viață 70%, dar Dumnezeu mi-a dat 100%. De asemenea,mi s-a zis ca există șanse 80% să-mi pierd auzul și glasul, dar El S-a îngrijit să nu se întâmple asta.
   Mulțumesc că ați fost alături de mine în lupta aceasta cu cancerul și mulțumesc că vă bucurați împreună cu mine! Dumnezeu să fie slăvit și El să vă binecuvinteze pe fiecare dintre voi!
                      În dragostea Lui,
                                         Mariana
  

Nu știu despre voi, dar eu îmi amintesc că pe vremuri, la țară, erau oameni care stăteau pe laviță, in fața porții. Se uitau, pur si simplu, la oamenii care treceau pe ulița lor. Si salutau, adică dădeau binețe.

Iar daca cumva trecea vreo persoana necunoscuta , i se punea cu siguranță întrebarea: „Da tu al cui ești?”

Nimeni nu scăpa :)). Si trebuia să spună al cui e, la cine a venit în vizita. Aveam în copilărie un prieten si de câteva ori am mers la bunica lui la țară, așa că vorbesc din experiență proprie.

Zilele astea Sunny a lansat o melodie nouă, care se numește „Știu de pe acum” si vorbeste despre asta. Despre ai cui suntem, pe cine avem ca Tata.

Asta – Da’ tu al cui esti?- este o intrebare importanta, căreia, la un moment dat toti, dar absolut toti, va trebui sa-i raspundem. Nu contează așa mult ce faci sau ce nu faci. Contează cui aparții!

Deci e esențial să alegem și să știm a cui suntem, inca de pe acuma.

Adevarul adevarat e ca fiecare dintre noi am trecut prin traume , mai mici sau mai mari. Cu cat trauma e mai mare, cu atat raspunsul la intrebarea asta e mai greu de dat. Mai greu de gasit si trait. Dar e cel mai important aspect cu care să ne luptam in viata asta. Sa avem raspunsul la intrebarea oricand. Sa fim siguri.

In vremurile astea mă bucur că Dumnezeu ridică oameni care vorbesc despre identitate. Identitate de gen, identitate in Hristos. Sunt oameni care au înțeles cine sunt, au înțeles că cea mai importantâ întrebare la care am putea răspunde e asta: Da’ tu al cui ești?

Apropo: Da’ TU al cui ești?

Mă numesc Mariana T. și vă împărtășesc experiența mea.
     Încep cu începutul: la finalul anului 2020, împreună cu toată familia, am avut covid. Am stat izolați 2 săptămâni, iar după covid am început să am probleme cu sinusurile. Am dat vina pe vreme ( era toamnă, apoi iarnă) și am cumpărat medicamente din farmacie, încercând să atenuez simptomele. În vara anului 2021 am mers în concediu cu familia, mă simțeam mai bine, dar după ce ne-am reîntors problemele de sănătate au reapărut. Sora mea mai mare m-a sfătuit să-mi fac analize, dar am tot amânat, deși nu mă simțeam bine și cheltuiam mulți bani pe medicamentele care mă ajutau foarte puțin.
În ianuarie 2022 am urmat sfatul unui medic creștin, care și dânsul m-a îndemnat să fac niște investigații, părerea lui fiind că aș putea avea o tumoare. Mi s-a făcut o biopsie, iar în luna februarie am primit diagnosticul: cancer rinofaringian, o tumoare în spatele nasului. Inițial se credea că este benignă, dar s-a dovedit a fi malignă. A urmat o perioadă foarte grea pentru mine, cu ședințe de chimioterapie și radioterapie. Le cer iertare soțului și fiului meu, fiindcă nu aveam răbdare cu ei. De asemenea, le cer iertare surorilor mele, fiindcă le spuneam că voi pleca din lumea asta, cum a plecat și tatăl nostru și le întristam prin asta.
     Frații păstori de la biserica pe care o frecventez de 13 ani au venit, mi-au făcut ungerea cu untdelemn si s-au rugat pentru mine, conform cu Iacov 5:14 ,15.

Rugăciunile înălțate pentru mine m-au ajutat foarte mult, fiindcă boala asta a fost o încercare foarte mare: mă vedeam cu părul căzut, gâtul ars, fața arsă, am slăbit mult. Foarte grea a fost perioada aceasta și numai datorită rugăciunilor am rezistat. Am făcut 7 ședințe de chimioterapie și 33 de ședințe de radioterapie.
O soră din biserică, care și ea a luptat cu boala asta acum 5 ani, a fost alături de mine și m-a încurajat foarte mult.
Pe 28 iulie 2022 am făcut un CT si un control, iar rezultatul e unul bun, cancerul nu mai e! In septembrie reiau analiza, să se vadă dacă s-a retras tumora.
Pe această cale Îi mulțumesc lui Dumnezeu că m-a vindecat! Există viață după cancer! Mulțumesc tuturor celor care s-au rugat pentru mine și celor care m-au ajutat financiar în perioada asta grea.
Dumnezeu să vă binecuvinteze!
 

Cred că am mai scris aici despre asta: atunci când m-am măritat eram convinsă că Dumnezeu mi-a dăruit un soț ca să se învârtă toată ziua în jurul meu și să-mi împlinească toate nevoile. Destul de repede după căsătorie am priceput că de fapt e vorba despre a dărui mai mult despre a primi și am experimentat că e mai ferice să dăruiești decât să primești.

Când Dumnezeu mi-a făcut onoarea de a deveni mamă, eram sigură că și copiii mi-au fost dăruiți pentru a-mi bucura viața. Și e adevărat. Aduc copiii o bucurie care nu se compară cu nimic, ei umplu tabloul vieții cu bucurie și entuziasm. Dat fiind că eu Îl cunosc pe Dumnezeu din adolescență și de atunci merg, cu opintelile de rigoare, pe Calea Lui, îmi imaginam că ei, copiii mei, Îl vor alege pe El încă din scutec. Și lucrurile nu se întâmplă ,din nou, cum mi-am imaginat eu. Dumnezeu le acordă lor, cum mi-a acordat și mie, libertatea de a face propriile alegeri și de a avea propriile căutări. Ei, dar asta nu se potrivește în tabloul meu.

Așa că am mers înaintea Lui cu toate întrebările mele. Am trecut prin toate etapele: nedumerire, autoînvinovățire ( că sigur n-am fost eu ok de nu-L aleg ele din scutec!), zdrobire, mijlocit cu lacrimi și altele. Până de curând, când El mi-a liniștit inima și mi-a zis ce să fac: să binecuvântez. Nu sunt chemată să mă agit inutil, nici să caut soluții. Așa că rostesc Numeri 6.24-2 6 peste viața lor și a tuturor copiilor care mă înconjoară și care nu-L cunosc încă pe El: Domnul să te binecuvinteze și să te păzească ! Domnul să facă să lumineze Fața Lui peste tine și să Se îndure de tine! Domnul să-Si înalțe Fața Lui peste tine și să te păzească!

Ce scut mai eficient aș putea pune între ei și lumea asta stricată, decât binecuvântarea asta? Ce altceva ar putea umple inima mea de liniște, decât să știu că binecuvântarea asta e peste viața lor?

Și le spun tuturor că dacă voi pleca înaintea lor, îi aștept musai acolo Sus :).

Deci da, copiii sunt o mare binecuvântare! Dar și o mare lecție!

Ultimii 13 ani din viață i-am investit în copii. Conștient și asumat.

Ultimii 9 ani mi-am investit viața în lucrarea cu copii fără familie. Un pic inconștient, mărturisesc, fiindcă nu știam ce presupune asta. Nu cunoșteam prețul. Și e mai bine că nu l-am știut de la început.

Am avut privilegiul să cunosc o fetiță pe care mama ei a abandonat-o lângă un tomberon de gunoi. M-am tot întrebat de ce nu o fi putut alege femeia aia alt loc, dacă tot a luat decizia să-și abandoneze fetița. Am locuit 2 ani în casă cu fetița asta și am pompat foarte multe încurajări, foarte multe aprecieri spre ea. Dar sufletul ei era ca o sită ciuruită, nimic, dar nimic nu rămânea în sufletul ei din mormanul de încurajări. De ce? Pentru că ea nu putea să se vadă fiind altceva decât un … gunoi. Fiindcă acolo o lăsase mama ei… Numai Dumnezeul Cel viu, care are putere să schimbe, să nască din nou și să dea o identitate nouă unui om va putea să o convingă pe fetița aceea, adolescentă azi, că e valoroasă și mult iubită de El.

Anii aceia, trăiți în casă cu ea, și cu mulți alții ca ea, mi-au schimbat inima și mi-au dat o inimă de mamă pentru copiii fără familie. Pentru mine serviciul a încetat demult să fie un servici: e colaborarea mea personală cu Dumnezeu, care schimbă destine și înnoiește oameni. Sunt conștientă că într-o zi El mă va opri, dar până atunci continui colaborarea asta cu El.

Din păcate, duhul de orfan nu l-am regăsit doar în copiii fără familie. Duhul de orfan e foarte prezent și în viața adulților care au crescut in familiile naturale. Il recunosc, deja, după ce vorbesc câteva minute cu un om.

Eu însămi l-am avut. M-am întors la Dumnezeu în adolescență și numai după vârsta de 40 de ani I-am spus lui Dumnezeu Tată pentru prima dată. Doar atunci am putut s-o fac. Și din acel moment a inceput vindecarea.

Cred că cea mai mare problemă e să nu știi cine ești, al cui ești, care-i valoarea ta. E cea mai păguboasă stare în viața asta așa de scurtă, de altfel.

L-am cunoscut pe Dumnezeu într-o biserică foarte faină, semi legalistă. Sunt recunoscătoare pentru ea. Pe urmă am întâlnit misionari, oameni ai lui Dumnezeu, care mi-au vorbit despre inima de Tată a lui Dumnezeu și care mi-au schimbat imaginea pe care o aveam despre El.

M-am gândit ce clar a fost Domnul Isus. A promis clar că nu ne vă lăsa orfani. Nu știu de ce emoțiile sau ce vedem că se întâmplă e mai adevărat decât Cuvântul și promisiunea Lui clară. Eu cred că fiecare dintre noi trebuie să ne trăim fiecare zi cu bucuria asta: că știm clar că aparținem unui Dumnezeu Care ne iubește maxim și Care tot ce a promis a împlinit! Cu încrederea de nezdruncinat că va reveni . Și că până atunci nu ne va lăsa singuri nici un minut măcar, dacă noi rămânem lângă El. Că suntem locuiți de Același Duh care L-a înviat pe El! Woooow!

Asta e perspectiva copiilor Lui. Măreață! Și în zilele cu soare și în cele cu nori.

Să nu fim ca fetița despre care v-am povestit la început, care se vedea un gunoi. Să nu trăim cu duhul de orfan la cârma vieții, când avem așa un Tată bun și iubitor!

Deci capul sus și inima plină de bucurie!

Vă mărturisesc: n-am prea fost eu mândră în general că sunt româncă. După Revoluție am aflat că ceea ce învățasem în școală la istorie despre domnitori, despre români și România era destul de mult inventat și neadevărat. După Revoluție am văzut cu ochii mei ce a făcut corupția din țara asta frumoasă… Apoi am văzut că noi, românii, excelăm la a pleca doar capul. Deci n-am prea avut mândrie patriotică, să zic așa.

Dar zilele astea, de când cu urâciunea asta de război, am devenit mândră că sunt româncă. Mândră că românii s-au mobilizat fără precedent să ajute. Că mulți slujesc sacrificial pe refugiații de război. Că generozitatea e fără limite. Că dincolo de culoare religioasă, bisericile s-au mobilizat exemplar. Că românii primesc refugiați în casele lor!

Mă uitam ieri la o filmare din Ucraina și mi-au dat lacrimile, erau imagini sfâșietoare! Și m-am gândit că din așa o oroare a ieșit și ceva luminos : solidaritatea asta extraordinară, umanitatea din noi, slujirea asta sacrificială. Mândră de românii mei!

A, și-mi crește tensiunea instant când citesc comentarii ale celor care protestează că sunt ajutați refugiații invocând motivul că avem și noi săracii noștri! Pe bune?! Îi invit să privească doar câteva imagini filmate în Ucraina zilele astea :((.

Numele ei a fost Abigail, care se traduce Bucuria tatălui. Ce start bun, să ai un astfel de nume!

Ea a trăit într-o perioadă a istoriei când femeile nu erau CEO în multinaționale. Rolul lor era destul de limitat și locul lor bine delimitat. Abigail era soția unui om foarte bogat, exagerat de bogat aș putea spune. Și numele lui e cu semnificație: îl chema Nabal, ceea ce înseamnă nebun.

Pe lângă că era bogat, Nabal era extrem de egoist, individualist și zgârcit. Astfel, când David a trimis la el niște tineri -care-l ajutaseră pe Nabal- să-i ceară un mic ajutor, acesta s-a comportat cu mândrie și dispreț față de mesagerii trimiși de David. Soarta lui Nabal și a casei lor era pecetluită, David pornind cu oamenii lui să-i distrugă total.

Dar această Abigail, soția lui Nabal, a aflat despre pocinogul creat de soțul ei. Biblia spune despre ea că era o femeie frumoasă și înțeleaptă. A luat daruri pentru David, fără știrea soțului ei, a mers înaintea lui David și și-a cerut iertare pentru nebunia soțului ei. Cuvintele ei l-au înduplecat pe David, care a renunțat la planurile lui de distrugere a casei lui Nabal.

Abigail a fost o femeie cinstită și a doua zi i-a mărturisit soțului ei ce a făcut. Fiind așa de rău, Nabal a murit pe loc de amărăciune și necaz probabil. Cert e că a murit pe loc. Uneori propria răutate și amărăciune ale unui om îl pot omorî.

Imediat ce a aflat David că Abigail a devenit văduvă, i-a transmis că o vrea de soție. Nici nu mă mir. O femeie frumoasă, curajoasă și cu o inimă înțeleaptă. Fiica Tatălui.

Îmi place istoria acestei femei, care prin înțelepciunea ei a știut să salveze viața mai multor oameni.