A merge să vezi „Hamlet” este o provocare la care nu ai cum să nu răspunzi afirmativ în clipa în care o primeşti. Varianta pe care o oferă regizorul Marcel Ţop este o apropiere în genul celei de care vorbeam mai sus. Fiecare epocă pare că simte nevoia unui Hamlet al ei, care să pună întrebări la care poate nu va căpăta niciodată răspunsuri. Şi parcă fiecare epocă le reformulează, căutându-şi propria identitate. Evident că am văzut de-a lungul timpului această poveste a prinţului Danemarcei în diferite interpretări. Am ascultat ce avea de spus fiecare, am învăţat, am adunat, am pus deoparte, dar parcă nici una dintre acestea nu mi-a oferit atâtea răspunsuri precum cea la premiera căreia am asistat la Teatrul Nottara, la început de februarie. Am văzut un Hamlet de referinţă, emblematic, pentru o nouă generaţie de actori.
Tudor Istodor, Alexandra Murarus, Laura Cosoi Hamlet Nottara
La început este cuvântul, textul, piesa… Apoi vin unul după altul momentele frumoase când tot ce construieşti zile în şir se poate prăbuşi într-o clipă dacă toţi cei implicaţi nu lucrează împreună. Cel care are dreptul şi bucuria emoţiilor în seara premierei este regizorul, fără doar şi poate. El poate schimba totul sau aproape totul până atunci. Şi tot atunci, posibil ca pulsul acestuia să fi depăşit 200 de bătăi pe minut. Povestea lui Hamlet este dureros de frumoasă pentru că vorbeşte despre un om care se ridică de unul singur împotriva unei lumi. “Hamlet îşi doreşte imposibilul: să schimbe această lume şi să-I facă pe ceilalţi să vadă iubirea. Şi dă greş pentru că este OM. Şi se frânge la final, se prăbuşeşte. Un OM frânt, dar nu înfrânt. Povestea lui supravieţuieşte de atât timp încât puţini sunt cei care nu au auzit de Hamlet. Cât de necesar este un OM asemenea lui Hamlet? Indispensabil, spunem noi. Greşelile lui Hamlet îl umanizează, ne fac să-l iubim şi să-l înţelegem. De fapt, cred că dacă Shakespeare ar fi spus povestea altfel, nimic nu ar fi rămas în memoria lumii. Suntem oameni cu toţii, cu toţii învăţăm din greşelile pe care le facem. Hamlet este o piesă despre greşeală. Despre OM”, ne-a spus regizorul Marcel Ţop.
Nu am simţit trecerea timpului (piesa durează trei ore şi ceva), atât de curgătoare a fost modalitatea de a spune povestea. Nu m-a surprins scenografia, pentru că tocmai austeritatea acesteia mi-a pus imaginaţia la lucru, mi-a dat senzaţia unei nopţi ce se prelungeşte parcă la infinit. Am asistat astfel la o reîntoarcere la spontaneitate, la autenticitatea trăirii, dar şi la pofta de joc a celor de pe scenă. Mi s-a părut neobişnuit amestecul de generaţii, şansa pe care regizorul a ales să o dea tinerilor actori, dar şi generozitatea celor cu state vechi, care au lăsat experienţa să transforme scena în tot ce imaginaţia spectatorului poate atinge.
Tudor Istodor, Marius Bodochi, Maia Morgenstern Hamlet Teatrul Nottara
Da, te întrebi ce ar mai putea să te emoţioneze odată ce cunoşti personajele pe de rost, de vreme ce piesa este clasică. E posibil, de asemenea, ca actorii să aibă uşoare căderi special pentru a putea respira şi porni mai departe pe drumul poveştii pe care trebuie să o spună. A intra în pielea personajului, a se pierde într-un rol e unul dintre riscurile meseriei unui actor. Şi dintre toate rolurile din istoria teatrului, al lui Hamlet este cel mai complex, cel mai exigent. Tudor Istodor nu îl joacă pe Hamlet. Îl trăieşte. Ceea ce te atrage de la început. Hamlet este un adolescent, el creşte, se schimbă pe măsură ce povestea înaintează. Ce ştie lumea despre neliniştile sufletului lui Hamlet sau despre flăcările ce-l mistuie de dorul tatălui? Nu poţi să nu rămâi uluit de legătura de dincolo de gând dintre fiu şi mamă, de durerea pe care Hamlet o transpiră pur şi simplu, de suferinţa lui ce ajunge până la tine. Acest Hamlet al lui Tudor Istodor are zone de mister, nu te lasă să-l ghiceşti până la capăt. Are tresăriri ciudate, derutante. Neliniştit acest Hamlet, veşnic în răfuială cu sine însuşi şi cu cei din jur. O creaţie copleşitoare, prin intensitatea tragică şi demnitatea cu care actorul şi-a condus eroul de la prima întâlnire până la ultima prăbuşire şi când ştiu cât de plictisit era de repetiţiile la care părinţii săi îl tot duceau când era mic, nu contenesc să mă mir de reuşita lui Tudor Istodor, care nici nu voia să audă de actorie. În timp ce studia informatica la Colegiul Naţional Tudor Vianu a participat la un concurs de oratorie şi recitări şi, pur şi simplu, s-a îndrăgostit nebuneşte de teatru. Pentru că a vrut să fie cel mai bun, a terminat UNATC şi-şi doreşte să fie mereu atins de emoţii atunci când păşeşte pe scenă, niciodată să nu meargă la teatru ca la serviciu. Tudor Aaron Istodor este unul dintre cei mai buni actori ai tinerei generaţii. Sfaturile şi sprijinul părinţilor săi le consideră nepreţuite. Nu i-a spus nimeni ce să facă, a ales singur calea pe care a urmat-o şi este mândru de asta. “Mama m-a îndemnat ca atunci când simt că am ceva de zis pe lumea asta, să zic, iar în momentele în care nu reuşesc şi totul mi se pare în van, să-mi amintesc că atunci e cel mai important să trag de mine. De la tata am învăţat să-mi stabilesc scopuri, ţinte, idealuri. Îl întrebam cum să mă mai bucur de un spectacol după ce l-am jucat de nu ştiu câte ori, şi-mi spunea să-mi stabilesc scopuri noi de fiecare dată. Părinţii mei nu mi-au spus niciodată ce carieră să aleg, m-au încurajat să fac ce simt eu că-mi place. Pentru un artist contează cu adevărat să ştie că are ceva de spus pe lumea asta, ceva ce el şi numai el poate să exprime. Pe mine mă inspiră tot. Viaţa din jurul meu. Cred că depinde de la om la om ce înseamnă fericirea pentru fiecare. Cred că de multe ori alegem să vedem partea goală a paharului, şi să nu vedem că fericirea e chiar lângă noi. În ceea ce mă priveşte e simplu, aleg ce-mi place. Nu sunt constrâns de nimic şi pot să aleg ce să fac. Asta în cazul în care eu sunt cel care alege şi majoritatea proiectelor care mi s-au oferit mi-au plăcut foarte mult, deci nu prea am fost nevoit să refuz”, afirmă Tudor Istodor.
Superior celor din jur prin umor, ironie, inteligenţă, Hamlet aproape că-şi cunoaşte destinul şi, destul de straniu, îl acceptă dinainte. Tudor Istodor a reuşit prin felul său de a fi să-i dea acestui Hamlet al său o altă dimensiune, să-i ofere o şansă la răspunsuri, ceea ce până acum rar s-a întâmplat. Datorită lui ştim că restul trebuie să fie tăcere, căci tristeţea cu care îi sacrifică pe cei din jurul său se simte de la început până la sfârşit. Febrilitatea interioară a personajului este cea a unui mare revoltat, manifestarea exterioară a unui înţelept, care evaluează lucid raporturile dintre el şi lume, fără să-i poată ignora ascendentul. Agresivitatea acesteia nu-l doboară, ci îl întristează. Nu ştie să urască, dar e priceput tare la a dispreţui. Evitând imaginile tradiţionale, regizorul l-a văzut pe Hamlet ca pe un personaj contemporan, despovărat de aura eroică, lucid şi sensibil. Hamlet este contemporan cu noi şi fără îndoială cu generaţiile care vin.
Uluitoare vibraţie a pus în profesiunea ei de credinţă Maia Morgenstern. Este greu să nu o sesizezi. Este greu să nu rezonezi cu ea. A crezut în steaua ei, a forţat imposibilul. Nu sunt multe actriţe care au ştiut să dea Cezarului ce era al Cezarului, oprindu-şi pentru sine partea leului. Maia Morgenstern nu s-a lăsat devorată, construindu-şi cu o voinţă nu de puţine ori impresionantă o carieră a unei actriţe cu o largă disponibilitate interpretativă. Dăruirea de sine a Maiei Morgenstern este egală doar cu farmecul pe care-l răspândeşte în jur. Regina Gertrude a Maiei Morgenstern este o lecţie de echilibru între a fi mamă, a fi regină şi a fi femeie. Din încleştarea dintre mamă şi fiu, regină şi prinţ, femeie şi bărbat poţi sesiza alegerea celei dintâi. “Sunt mândră de Tudor că-şi găseşte locul său, drumul său, specificul său! E fericit să-şi deschidă aripile, se dezvoltă, se găseşte şi se regăseşte în destinul pe care până la urmă şi-l creează singur. Îi doresc să fie sănătos! Acest Hamlet, în regia lui Marcel Ţop, pregătit în ritmul nostru, contează foarte tare. Trebuie să ştii exact ce şi cum vrei, ce ai de făcut, trebuie să priveşti lucrurile în perspectivă şi să ai respect faţă de tine, în primul rând. Cred că de toate acestea ai mare nevoie pentru a reuşi în orice profesie. Vei şti astfel ce înseamnă să-i respecţi pe ceilalţi. Cer mult de la viaţă, sunt gata să primesc provocări, sunt gata să dăruiesc, pentru că ştiu că am foarte mult de dăruit. Dacă aş putea reîntoarce ceasul vieţii, aş schimba unele lucruri… Aş fi vrut să dăruiesc mai multă răbdare în mai multe circumstanţe”, spune Maia Morgenstern.
Marius Bodochi a cunoscut magia scenei în copilărie şi de atunci n-a mai avut inima să renunţe la ea. Conştient, responsabil, atent cu sine şi cu cei din jur, a făcut întotdeauna ce a simţit că se poate şi se cade. Are o energie aparte, o experienţă de viaţă şi de scenă extraordinare. Crede că pe scenă este ca în viaţă, trebuie să dai multă iubire ca să primeşti înapoi măcar puţin. Marius Bodochi stăpâneşte arta printr-o forţă bărbătească şi totodată printr-o rafinată subtilitate, o gamă atât de întinsă că ne-a învăţat să nu ne mai uimească cu nimic. Şi-a suflecat mânecile, a luat lutul personajului său, Regele Claudius, şi l-a modelat după chipul şi asemănarea lui. A scuturat cu tact şi energie în acelaşi timp praful de pe venerabila scenă bucureşteană şi ne-a demonstrat că iubirea pe care o dăruieşte i se întoarce înmiit înapoi.
Teatrul devine datorită acestui Hamlet locul unde tu, spectatorul, mergi să fii parte a unui loc unde Oamenii greşesc. Emoţia stârnită de aceşti Oameni care greşesc te eliberează. Şi actorii sunt curajoşi, pentru că lor nu le este teamă de greşeală. Ei învaţă în fiecare zi din rolul pe care-l interpretează. Şi îl perfecţionează în fiecare zi. Omul şi muntele se aseamănă, cu deosebirea că prin munţii săi pământul încearcă să se ridice la cer, pe când prin oameni, cerul coboară pe pământ. Dacă vrei cu adevărat să fii actor, trebuie să fii vulnerabil. Trebuie să ajungi la un înalt nivel de abilitate emoţională şi intelectuală, astfel încât să ieşi gol-golut pe scenă, din punct de vedere emoţional, în faţa spectatorilor. Ofelia căreia Cristina Mihăilescu i-a dat viaţă pe scenă m-a surprins în mod plăcut. Este o actriţă a cărei caldă feminitate e însoţită de o sensibilitate ieşită din comun. Am descoperit o actriţă zgârcită în a dezvălui toate nuanţele temperamentului său, cu o ardere lăuntrică de culoarea raţiunii, ce prin prezenţa pe scenă a adus un aer de inconfundabilă distincţie.
“Vai, sărmane Yorick! L-am cunoscut, Horaţio. Era un om plin de haz şi de o minunată fantezie. De mii de ori m-a dus în cârcă şi acum cât mi se îngrozeşte mintea! Îmi vine rău. Aci se deschideau buzele, pe care le-am sărutat de atâtea ori. Unde-ţi sunt poznele? Tumbele? Cântecele? Sclipirile acelea de veselie, care stârneau hohote la masă? N-a mai rămas nici una, ca să-şi râdă de strâmbătura ta de-acum? Stai cu fălcile încleştate?”, spune Hamlet în cunoscutul monolog din cimitirul unde Ofelia va fi adusă curând. Iar personajul care rămâne în picioare după ce povestea este adusă la cunoştinţa tuturor este acest Horaţiu, prietenul lui Hamlet. Mihai Stănescu a reuşit să-l interpreteze pe Horaţiu discret, dar ferm, limpede, cu un nedezminţit fior şi o esenţială curiozitate, fără teamă de necunoscut însă, căci până la urmă el este cel care spune povestea celui pe care l-a iubit ca pe nimeni altul.
Viorel Păunescu i-a împrumutat lui Polonius, tatăl Ofeliei, din umanitatea sa, din firescul şi din naturaleţea sa. Şi-a construit personajul cu tenacitate, cu blândeţe şi răbdare. De-a lungul spectacolului recunosc că nu am văzut decât un tată dornic să-şi vadă copila fericită, deci pot spune fără să greşesc că este o incredibilă reuşită.
Dorin Andone îl interpretează strălucit pe Groparul ce l-a dezgropat pe Yorick, bufonul regelui, tatăl lui Hamlet, ca să-i facă loc în cimitir Ofeliei. Face acest lucru cu buna credinţă, cu suflu proaspăt, deşi în jurul său totul este putred (doar acţiunea se petrece in Danemarca, nu?), cu omenie, cu o lumină aparte care nu lasă loc îndoielilor. Reuşeşte prin capacitatea sa de înţelegere a vieţii să respire în singurul loc în care alţii nu păşesc în întreaga viaţă, uneori. Chiar dacă alege să se sprijine pe sticla sa de tărie, Groparul este stâlpul piesei, cel care dă şansa lui Hamlet să-şi ţină celebrul monolog asupra vieţii şi a naturii umane, în mâna sa ţinând craniul celui care a fost bufonul regelui, Yorick, cu puţin timp înainte de a pieri răzbunându-şi tatăl şi pedepsindu-şi mama criminală şi adulterină. Fără Gropar, Hamlet nu ar fi reuşit să dea răspunsuri întrebărilor sale. Fără Gropar, nimic nu s-ar fi dus la bun sfârşit, ceea ce înseamnă atât de mult.
Laura Cosoi şi Alexandra Murăruş dau viaţă celor două fete vesele de la Curtea Danemarcei, Rosencrantz şi respectiv Guildenstern. Amândouă sunt o ispite senzuale, posesoare a unei doze de inteligenţă puţin mai pregnante decât a oamenilor obişnuiţi, doar fac parte din anturajul Curţii Danemarcei, şi sunt în slujba regelui, menirea lor fiind nici mai mult, nici mai puţin decât cea de a obţine informaţii preţioase în timpul momentelor intime petrecute în pat cu duşmanii acestuia. M-a impresionat însă gestul Danei Rogoz, de la finalul spectacolului, venită să aplaude prestaţia prietenei sale, Laura Cosoi, care a preluat rolul Rosencranz pentru că Dana urma să-şi aducă pe lume copilul. M-a impresionat căldura prieteniei pe care am întrezărit-o printre petalele trandafirilor ce au ajuns în braţele actriţelor la final de piesă.
Cât despre actorii ce au interpretat Actorii, Andrei Runcanu şi Smaranda Caragea, cuvintele sunt pur şi simplu de prisos. Au reuşit să cucerească o sală plină ochi datorită mijloacelor de care s-au folosit ca să spună ce aveau de spus. S-au folosit de o expresivitate rece, tăioasă, de o capacitate rară de a trece de la un farmec straniu, puţin îngheţat, la rostirea unui singur cuvânt, apoi la o tiradă ce loveşte în plin. Amândoi au reuşit să expună o realitate la care face referire regizorul, cea actuală, în care actorii nu mai sunt preţuiţi, admiraţi şi iubiţi aşa cum merită. Un adevăr care doare şi este adresat celor care au ochi să vadă şi urechi de auzit. Ironii de mărimea unui vârf de ac, dar care mi-au adus aminte de vremurile de dinainte de revoluţie, când spectatorii respirau odată cu actorii într-o dulce complicitate.
De altfel, Andrei Runcanu l-a interpretat şi pe Laertes, fratele Ofeliei, cu o bucurie aparte, cu o tristeţe ce te răpune, cu o înfricoşătoare durere, aproape de nesuportat, cu fericirea de a-şi regăsi sora după ce moare la rândul lui. Bunătate, calm, umanitate, blândeţe, dragoste de frate, toate acestea sunt atât de realist aduse pe scenă de Andrei încât îţi este imposibil să nu fii atins.
Producătorul spectacolului este Asociaţia Artextract, dar şi Euteascult, costumele, perfect croite pe fiecare personaj în parte, impecabile, reuşite aparţin Adinei Buzatu şi lui Răzvan Ciobanu. Pantofi, Ştefan Burdea.
Următoarea reprezentaţie “Hamlet”, după William Shakespeare, va avea loc la Teatrul Nottara la 10 februarie. Nu o rataţi, pentru că astfel de întâlniri sunt din ce în ce mai rare în lumea teatrului! Vă promitem că nu vă va părea rău!
http://jurnalul.ro/cultura/teatru/un-hamlet-cu-o-mie-de-raspunsuri-660768.html#
„Cel mai mare compliment pe care l-am primit dupa spectacol, a venit din partea unui domn de vreo 70 de ani care mi-a spus:”Dom’le, in sfarsit am inteles despre ce e vorba in monologul ala cu a fi sau a nu fi…, pana acum am vazut numai tirade hystrionice sau concepte regizorale, acum am inteles ca e o lupta, pe bune, dura, pe viata si moarte, intre Viata si Moarte, intre Hamlet si Ofelia…”.Am urmarit prin acest spectacol si prin aceasta montare in primul rand, sa se inteleaga povestea, pur si simplu, in 2014, pentru toata lumea, nu numai pentru snobi, pentru publicul „avizat”, sa demonstrez ca e mai contemporana, mai actuala, decat orice alta poveste.Nu am urmarit concepte monocorde, nu am incercat sa-l fac pe Hamlet, structuralist, poststructuralist, postmodern, punk, rocker, alcoolic, obsedat sexual, complexat, ucigas de fetite,cu blugi, in chiloti, gay, cu pistol sau in rochie elisabetana.Mi se pare, sunt convins, ca toate montarile cu Hamlet care au ales sa particularizeze povestea intr-o anumita directie, sufera de formalism si superficialitate.Hamlet nu este doar povestea intelectualilor si a oamenilor de teatru, este povestea noastra, adica (a tuturor oamenilor) de la femeia de serviciu pana la cel cu trei doctorate.Sunt absolut convins ca Shakespeare in vremurile lui gandea la fel, altfel il luau la pumni baietii din public sau ii umpleau de oua clocite pe actori…A construi semne, „concepte” care incartiruiesc un asemenea personaj si o asemenea poveste, intr-o anumita zona mi se pare o greseala grava.Tot textul, tot ce se spune e o provocare, dar daca ar fi sa ma rezum la doua le-as alege pe urmatoarele:”Lumea e sarita din matca, chiar daca e absurd noi va trebui sa o asezam la loc.Oamenii trebuie sa vada, iar daca nu vor vrea, ii vom sili sa o faca!”.”Daca mai iubit vreodata, ramai in viata si spune-le oamenilor adevarul, spune povestea mea! Cred ca asta a vrut sa transmita Shakespeare regizorilor si actorilor, spectatorilor…oamenilor.Hamlet este o poveste despre un om care isi propune sa schimbe lumea si nu reuseste…E cel mai absurd scop, nu ai cum sa schimbi lumea, nu ai cum sa te schimbi pe tine, darmite lumea…Dar intentia, incercarea, e cea care conteaza.Daca acesti oameni care isi propun incercari absurde, cum ar fi sa schimbe lumea, dispar, ca specie suntem terminati…Hamlet e o aventura, o provocare fara seaman in teatru, cea mai tare, ma bucur fara niciun regret ca m-am aventurat in aceasta Nebuloasa.Ma bucur ca dupa 1 an si 3 luni de lupta crancena cu „sistemul”am reusit sa iesim, totusi, la lumina reflectoarelor.Atunci cand un regizor, 14 actori si alti inca vreo cativa nebuni la fel de importanti ca artistii, isi propun un scop atat de inalt, nimic nu le poate sta in cale, daca au CREDINTA in ei insisi si unul in celalalt.Consider acest proiect o lectie de viata si de teatru…Chiar si in Romania, in acest sistem teatral stricat, ipocrit si bolnavicios, imposibilul poate deveni posibil, datorita CREDINTEI si INCREDERII.As adauga REZISTENTA si NEBUNIA…Viata in Romania, in toti acesti ani, in sistemul teatral romanesc, m-a invatat extrem de multe, de unele nici macar n-as fi avut nevoie…Poate cel mai important lucru invatat, e urmatorul: Singurele limite, indiferent de situatie, de context, sunt limitele noastre, nu limitele celorlalti, impuse sau neimpuse…In rest, citandu-l pe bietul print:”As vrea sa va spun mai mult…dar nu mai am timp….Noapte buna, ingerii linistii va vegheze somnul!” Marcel Top, regizor.
SIRTAKIS, UNDUIREA ÎN SPIRALĂ de… CIULEANDRĂ
Marceltop's Weblog 