Știi, am revenit de unde am plecat. Solitudine. Deși știu că toți suntem singuri în gânduri și emoții, uneori e apăsător. E dureros să nu poți împărtăși. Să te lași copleșit de tine? Dar, în același timp, parcă-i o nouă lume. Te descoperi, perseverezi, e liniște uneori, alteori e haos total. Tocmai ăsta-i paradoxul firii tale. Cum ar spune un artist drag mie „Că am vopsit fortăreața în culori ca să te mintă când privești zidul, c-am închis întunericu-n mine de frică să nu-l vezi și tu”, cam aici am ajuns. Scopul? Descoperirea. Scopul descoperirii de sine? Viața. Prezentul. Tot ce există pe fața pământului este descoperire, este prezent, este invenție. Actorul din mine vrea rolul care i se potrivește. Însă, nu-l mai caut în exterior, la castinguri, în diverse filme și seriale, îl caut în interior. Imaginația mi-e prietenă curată. Mă lasă să sper, să visez. Să trăiesc prezentul ambiguu, să pot să merg mai departe. Știu că fiecare om are o poveste, și mai știu și că fiecare om are regrete. Al meu? Regretul că am lăsat o bună parte din viață să treacă doar din perspectiva pesimismului. Fortăreața mea era bleu, era masivă căci îmi plăcea să epatez, să demonstrez, să justific. Însă ce n-am înțeles eu era că deși făceam toate astea, pentru cei care îmi treceau pragul, aveam ușa din dos deschisă. N-am cerut justificări. Am zis doar „lasă”, și au plecat. Fortăreața mea mai e și bântuită. De bănuieli, de suspiciuni, de fantomele trecutului. Și nu știu cât să mai iau în seamă toate astea, însă în această fortăreața am un tablou. Un tablou pe care mă trezesc că-l privesc ore-n șir. Uneori, poate chiar zile. Dar, în acest tablou, eu am niște ochi care nu-mi mai seamănă. Și doare pe moment. Dar, așa cum am spus, nu mai privesc din pesimism. Privesc din perspectiva plină a paharului, din acea trăire care îmi spune că e despre descoperire. Se spune că scriitorii sunt niște observatori tenace, nu că m-aș numi scriitoare, însă observ. Nu știu dacă tenace, dar observ. Și observ cum pot și eu. Cum îmi permite sufletul. Și lumea din care vin. Ce nu pot observa este interiorul meu. Pentru că sunt subiectivă. Dar aici e cheia. Cheia subiectivismului e trăirea interioară. Faptul că poți simți, și apoi scrie, iar pentru cei care mi-au citit mereu articolele, știu că eu am scris sentiment. Nu am scris articole obiective. Am scris despre ce am simțit, cum mi-a permis vocabularul și sentimentul. Un alt lucru despre întunericul din mine a fost faptul că lumina a fost cu atât mai puternică cu cât întunericul se afunda în negura lui. Și am ajuns să cred că întunericul nu-i atât de rău. Însă, nu vreau să îl scot pe foaie în văzul lumii. Lumea înțelege prea bine metaforele. Ce vreau să scot în evidență este faptul că deși a fost greu, nimic nu se compară cu perseverența. Tu nu ești ce ți se întâmplă, ci ce faci cu ce ți se întâmplă. Și cumva, încercările mele din perspectiva pe care mi-am însușit-o vreau să o duc la rang de artă. Să fie hiperbolizată o trăire, până când nu mai rămâne nimic acolo de spus. Vă mulțumesc încă o dată pentru toată susținerea pentru blogul meu și cu ocazia asta vă anunț că voi începe în următoarele săptămâni să scriu o carte. Chiar sper să o citiți.

Când realizezi că toți suntem o apă și un pământ, nu te mai agiți. Nu te mai compari. Nu mai faci comparații căci înțelegi că fiecare duce luptele lui. Și că poate, fiecare dintre noi pierde undeva părți din el însuși și nu spune nimănui. Dacă te zbați de unul singur și te întrebi „Doamne, de ce eu?”, nu uita că nu ești singurul în acel moment care se zbate. Poate, cei cu crucile și mai grele, se zbat între viață și moarte. Poate, alții, cu crucile mai ușoare, se zbat după după o ceartă cu cineva drag. Și cu toate astea, Doamne, de ce eu? Întrebări fără răspuns, căci de am fi avut răspunsul, n-ar mai fi avut gust viața noastră.

Poate că voi găsi un sens în toate, în lumea asta vastă, dar ce nu voi găsi e o altă cruce. Eu am crucea mea și o duc semeață, pentru că știu că e unică. Dacă e grea? Doar eu știu. Dacă e ușoară? Din nou, doar eu știu. Dacă mai cad cu ea la pământ? Fii sigur/ă, că doar eu știu. Dacă mai merg cu cineva la drum să mă ajute? Nu am cum, căci fiecare ne ducem luptele. Individual. Și dacă cândva voi găsi un om cu o cruce care să meargă semeț deși viața nu i-a fost simplă, atunci fii sigur/ă, că doar noi vom știi.

Dacă am iubit vreodată crucea altcuiva? Oh, da, și încă cum. Și am cărat două cruci uneori, și deși nu mă punea nimeni, voiam să demonstrez. Că pot. Că merit. Că voi răzbi. Dar nu recomand genul acesta de gest. Dacă și mie mi-a iubit cineva crucea? Oh, da, și cât de frumos a mai fost când am aflat. Dar…lucruri de genul ăsta le afli pe parcursul drumului în viață, la momentul acela poate nu realizezi, nu dai importanță.

Și cu toate astea, îți mai simt crucea uneori, și îmi e dor de ea. Dar sunt sigură că două cruci își pot dori binele și de la distanță. Dacă e ceva ce m-a învățat viața asta toantă, e că te poți maturiza de dragul celuilalt…uneori poate chiar și peste noapte. Și dacă fiecare oră pe care o vom  petrece la distanță, se va pierde în negură, cred că vom afla în clepsidra vieții. Și dacă va merita? Cred că viața tocmai asta vrea ca crucile noastre să învețe.

Știu că am fost plantată pe acest pământ. Și mai știu și că ai mei au tot udat la poalele copacului care aveam să devin. Și mai cred și că rădăcinile au început să se afunde în solul fertil. Dar cumva, au crescut prea adânc. Căci, cum creșteam eu și eram udată la rădăcini, ele au uitat că în jos este iadul. Și că iadul te acaparează, te înfricoșează, te leagă în lanțuri, și te omoară încet, dar sigur. Umblând prin iadul copacului ce sunt, am uitat să mai privesc spre cer. Eram obsedată doar de rădăcini și de cât de legată eram în iadul vieții mele. Cumva, apoi am început să mă dezleg, să îmi dezleg azi o rădăcină, mâine alta și tot așa, până am realizat că pot să mă descos de tot. Până am realizat că singura putere stătea în mine. Până mi-am putut da seama că pe măsură ce iadul punea stăpânire pe mine și pe rădăcinile mele, coroana copacului a crescut până la cer. Și abia când m-am descusut am realizat că eu crescusem mare și cu multe crengi frumoase. Nu sunt un pom fructifer, căci n-aș putea să îți ofer un fruct. Însă ce pot să îți ofer este oxigen. Elixirul vieții. Fără de care nu poți trăi. Și tot încercând să cresc, m-am tot înălțat. Și am putut să urc în cerul realității. Și să nu mai pierd o rădăcină ba în iad, ba pe ici-colo. Am realizat că instinctul de auto-conservare este mult mai important. Și că doar creșterea este vizibilă. Nicidecum ce-i la subsolul copacului, în solul acela misterios. Și ce-i și mai trist, e că nimeni nu va știi cum ai fost cusută și apoi cum te-ai descusut. Nimeni nu va ști. Și poate nici tu nu vei știi despre alți copaci, adică mai mult decât sigur nu vei știi. Și asta cred eu că e frumos. Fiecare copac are o poveste. Unii sunt înalți și semeți, puternici, pe care nu-i doboară nici vântul, alții sunt mai ușuratici, mai flexibili, iar alții se rup. Totul ține de rădăcini. Și la final vă las un citat: „Niciun copac nu poate crește crengile până în rai, decât dacă rădăcinile sunt băgate până în iad.” (C. Jung)

Totul începe să fie cu sens. Totul parcă capătă culoare acum. Tocmai, pentru că am înțeles. Am înțeles ce a vrut să mă învețe, ca eu să pot folosi mai departe ce m-a învățat. Dar, cu toate acestea, te urăsc pentru ca m-ai făcut să îmi cânte sufletul. Sufletul meu știai bine că e mut, și ai ales să îl forțezi, să îi pui notele muzicale peste lipsa vocii. La început, după ani de suflet mut, am început să cânt stângaci. Eram mizerabilă. Cântam pentru tine, să mă vezi, să mă auzi. Dar m-am oprit din a cânta în fața ta, erai un „public” nu tocmai susținător. Și totuși, eu nu m-aș fi oprit dacă nu aș fi primit Palma Lui. Palma ta, Doamne, a fost cea mai dură, m-a culcat la pământ și totuși, când am căzut din duritatea ei, tot tu m-ai prins, Doamne. Și stau și mă gândesc: „iubirea mă înnebunește?” Iar tu, mi-ai spus „doar nebunii iubesc”. Poate că așa e, poate că nu. Ce-i cert e că niciodată nu mi-am dorit suprafața, superficialul, evidentul, fațeta. Ci mi-am dorit să pătrund în sufletul și mintea partenerilor mei care m-au dus la prag de nebunie. Și cu toate astea, mă întreb: „dacă doar nebunii iubesc, iar ei nu au pățit nimic, înseamnă că nu au iubit, ori că și-au controlat nebunia?”… întrebări retorice referitoare la trecut. Dar asta nu mai contează acum. Am avut un preț al vieții, până la vârsta de 24 de ani, de mare amploare. Dar eu am achitat. Îmi pare rău s-o spun, dar nu mai vreau să iubesc. Nu-mi stă bine „nebună” după voi. Îmi stă bine mută. Îmi stă bine sănătoasă. Îmi stă bine liniștită. Nu-mi mai faceți cinste, fie că tu, fie că el. Dar Palma Ta, Doamne, mi-a promis că mă voi întoarce în sicriu la creierul meu de mult uitat. Și poate într-o altă viață îi voi reîntâlni, și nu voi mai arunca creierul de dragul amorului. Poate, poate în acea viață voi iubi fațeta. Și poate, poate, voi fi mireasă.

Revenind, amorul mi-a fost martor, am o flexibilitate psihică incredibilă. Cred că deși sunt mută, flexibilitatea asta mă face să cred că sufletul meu face gimnastică zi de zi, în încercarea de a se mai trezi… m-am legănat dintr-o parte-n alta de dragul vostru, cei care mi-ați plantat în suflet muzica. Cânt atât de stângaci, încât mă fac singură să cred că e timpul să mă opresc. Să îmi cânt internalizat ar fi mult mai bine, pentru mine. Am avut noroc de cântăreți reușiți, însă nu prea am fost la orele lor de canto, de frica eșecului. Și totuși, sufletul încă îmi cântă melodia ta… Dar mă opresc aici. Căci dacă n-o fac eu, Palma Lui o va face. Mulțumesc!

         Flămândă umblu, printre fantome, încercând să cinez. Nu știu încotro mă îndrept, însă știu că nu mai pot mânca. Să fie anorexie? Să fie trauma binge-eatingului? Ori să fie o nevoie arzătoare de a slăbi? Urăsc să-mi înfrânez spiritul gurmand, însă după cum spun unii oameni „flămânzește trupul, căci dacă poți controla ce mănânci, când mănânci și cât mănânci, atunci te poți controla pe tine, în întregime.”

        Am ajuns să mă înfrânez. Să pun lacăt la anumite părți din mine. Căci, dacă ies la suprafață, ajung să fie ale altora. Ajung să fie sfâșiate, și totuși curgând sânge din ele, speranța nu mi-a dat block niciodată. Speranța e tot ce am. Speranța că zile în care voi cina vor veni. Că cina asta, nu va mai fi formată din pastile ale fanteziei, va fi formată din lucruri palpabile. Că cina în familie nu va întârzia să apară. Căci familia, nucleul societății, din care se nasc toate, ajunge să-ți fie tot. Și nu mă refer doar la cea în care te naști, ci și la cea pe care ți-o vei forma. Cred că familia pe care urmează să ți-o întemeiezi este totul, este încununarea a tot ceea  ce ai sperat vreodată, că tot vorbeam de speranță. Dacă tot vorbim despre viitor, haideți să privim ipotetic, ceea ce e un pleonasm, căci toate presupunerile sunt ipotetice. Îmi doresc să mă hrănesc, alături de familia mea. Însă e prea devreme, ori prea târziu? Să mai cinez cu voi? Ipotetic. Voi nu existați, de fapt existați, în mintea mea, în fiecare celulă a corpului meu. Și să fie totuși contra-timp? Nu știu. Vreau să urmeze această cină mai mult ca oricând. Voi zburdați prin univers, eu alerg după fantome. Căci o fantomă m-a creat, de fapt nu creat, ci mai degraba m-a privit din oglindă. Uh, ce cină mai e și asta?…

         Astăzi mănânc. Am parte de o cină. Mă  privesc, în oglindă. Sunt scârbită. De ce? De mâncare. De fapt nu-i mâncarea problema, ea a avut același gust dintotdeauna, iar asta nu se va mai schimba. Ce s-a alterat este percepția mea. Asupra hranei. Și mai ales, nevoia asta arzătoare de a putea să cinez cu voi. Familia mea cea nouă. Dacă ați face analiză pe text, ați realiza că e o necoie ce mă cheamă să scriu, iar acea nevoie  este plină de spirit, de sacralitate, de paradox. Căci hrana mi-a omorât ultima suflare a iubirii. Am ajuns să fiu o gurmandă, în tot. E și totuși am ajuns cine sunt astăzi, o anorexică în devenire? Ori un învățăcel în a controla impulsurile? Nu ștu. Hai să aflăm. Pe curând. 😶‍🌫️

        

Cumva, am crezut că visul meu e și al tău. Și că poate și visul nostru e în mâinile lui Dumnezeu. Dar, lamentabil de înșelător, am căzut pradă iluziei și unui ideal. Sunt o persoană idealistă ce-i drept, dar nu o persoană care să greșească în continuu. Pe baza acelorași tipare din trecut. Nu. Nu. Există deja un drum lung parcurs, poate cine știe, drumul pe care l-am parcurs e mai lung decât cel pe care îl am dinaintea mea. Nu știm. Niciunul din noi. Dar ce știm e că depinde de noi să nu fim naivi, să nu cădem pradă acelorași greșeli din trecut. Pentru că viața nu e un examen singular, ci un examen care încorporează în fiecare etapă a sa, părți din examenul trecut. Și deși îmi place să cred că sunt o tipă perseverentă, uite că nu-i așa. Trecutul mă omoară, mă ucide. Cu fiecare parte a prezentului. Cu fiecare iluzie. Cu fiecare „ce ar fi fost dacă…”. Cu fiecare lucru nerostit, nevăzut la acel moment. Cu ideea că aș fi putut face lucrurile mai bine, mai tare, mai intens. Și sincer, de ce regret? Nu, pe bune acum, Maria, de ce regreți? Ce regreți? Ce îți lipsește? Ce simți că ai fi putut face mai bine? Fără ocolișuri, fără răspunsuri de politicieni. Zi direct. Ce regreți cel mai mult pe lume?

Bună întrebare. Regret că n-am putut iubi ce m-a iubit odată, și asta pentru că știu că ce iubesc, nu mă va iubi vreodată. Pentru că n-am știut să iubesc ce m-a iubit. Are sens?! Pentru mine, măcar pe moment, așa la prima vedere, are. Nu am putut iubi pentru că nu știu ce vreau. Mă întrebi care-i culoarea mea favorită, îți răspund că e albastru, absolut automatizat. Adevărul e că nu știu care-i culoarea mea favorită. Nu mă cunosc, nu mă simt în pielea mea. Și da, mereu cred că a fost așa, doar că în adolescență, aveam mai multa carismă, și mă îmbătăm cu apă rece pentru că atunci nu conta. Dar la vârsta de 25 de ani, cred că contează care îți sunt pasiunile, principiile, moralele, moravurile. Dar uite-mă aici, neștiind nimic despre mine. Și conviețuiesc cu Maria de 25 de ani. Nimic. Zero. Barat. Știu doar un lucru, și ăla tras de păr, și anume că nu știu să iubesc. Adică, cred că știu, dar nu știu. Ăsta-i purul adevăr. Cel mai mult te iubesc când nu te am. Nu când ești aici. Și nu, nu-mi ziceți că așa e la toată lumea, pentru că nu e așa. Clar apreciezi mai mult după mai ales daca ești tu vinovatul, dar multă lume știe să iubească. Sau nu că știe, dar încearcă în fiecare zi sa învețe câte puțin. Nu știu dacă voi fi vreodată printre ei. Dar sper să da, pentru că vreau să știu cum e să iubești. Și nu doar în absență. Vreau să știu cum e să vrei sa fii mai bun pentru cel lângă tine, fără egoisme, fără durere, puritate și inocență. Poate că nu voi mai iubi niciodată ca la 15 ani, sau mă rog, ce făceam eu atunci…dar de băieți ca el voi fugi.

Poate că nu voi mai trata un om așa ca la 19 ani, dar oameni ca el voi căuta cu ardoare. Poate că nu voi mai fi așa răzbunătoare ca la 25 de ani, dar de oameni răzbunători nu că voi fugi, ci voi încheia orice legătură. Poate că nu voi mai fi așa geloasă ca la 24 de ani, dar de gelozie mă voi feri. Și uite așa ajung să mă cunosc, cu părți din mine care au fost groaznice, altele bunicele, până când le-am văzut în alți oameni, aceleași părți, și am ales să văd ce nu mi-ar plăcea, ce nu îmi face cinste nici mie. Și așa te modelezi. Pentru că toți suntem într-o căutare și într-o criza a identității.

Ție, în schimb, vreau să îți mulțumesc dacă ai citit până aici. Și mult succes în a te autocunoaște.

Fiecare sâmbure divin necesită îngrijire. Fiecare plantație prinde rădăcini, pentru a putea mai apoi, să-și sustragă înălțimea din tulpini.

Știu că pildă vă este cunoscută încă din primele ore de religie pe care o oferea educatoarea, mai exact pilda cu bănuții oferiți de Dumnezeu, ce trebuiau înmulțiți. Ce-i cert este că amânatul plantației sâmburelui și a extrasului de roade, aduce după sine pierzanie. Nu-i chiar atât de simplu precum pare. Nu demult, citeam o carte despre grădină noastră interioară de buruienile care o invadează și de minciunile pe care ni le spunem pentru a lăsa buruienile să devină monstruoase. Contează ce ne spunem, ce credem despre noi, ce ne facem să simțim pentru a clădi ce vom vedea în viitorul nostru. Dacă ne focusăm pe trecut sau pe viitor, pierdem sâmburele de care vorbeam, el se naște și răsare doar în momentul PREZENT (de altfel, momentul de care uităm cu desăvârșire).

Rădăcina a crescut, tulpina a prins înălțime, însă petalele florii rezultate sunt smulse de omul p care îl privesc în fiecare dimineață în oglindă. Petală cu petală, pentru a vedea cum și cât de repede mă regenerez. Dacă o fac cât trebuie. Urăsc să o spun, însă petalele sunt rupte de mine însămi prin autosabotaj.

Și deși îmi place să scriu doar tristă, vă asigur că în momentul scrierii, nu se rup petale, ci regenerează.

Și dacă aș fi mereu fericită, m-aș plafona într-un sentiment ce este atât de special încât trebuie trăit cât mai rar și intens cu putință.

Și dacă aș avea echilibru, l-aș oferi altcuiva aflat în vreo extremă adiacentă.

Scuzați cinismul, dar sufletul are multe nuanțe de bifat pe lista sâmburelui divin.

Mulțumesc,

Maria-Diana Arsene.