Când vine vorba de disidența românească din Occident, care s-a ridicat împotriva dictaturii comuniste din România printr-o activitate publicistică intensă peste hotare, Virgil Ierunca și Monica Lovinescu sunt, poate, cele mai cunoscute figuri. Două dintre cele mai recognoscibile voci de la Radio Europa Liberă, cei doi oameni de cultură români stabiliți la Paris încă din 1948, și ulterior deveniți soț și soție, au reprezentat pentru mulți români încarcerați în lagărul socialist o gură de aer proaspăt, o punte de legătură cu ideea de libertate a Apusului, punte de legătură care se făcea prin intermediul undelor radio acultate clandestin.
Intensa lor activitate în sensul denunțării crimelor comuniste și a regimului de teroare din România, a îngrădirii drepturilor și libertăților fundamentale, a avut însă un prea puțin impact dincolo de Cortina de Fier.
Semnalele de alarmă au rămas însă fără ecou, iar viața din România s-a desfășurat în continuare în aceleași nuanțe cenușii timp de 40 de ani. Despre activitatea ei, Monica Lovinescu spunea că „sensul existenței mele acesta a fost, confruntarea cu sistemul totalitar, un microfon, solidaritatea cu purtătorii de cultură ce se cereau salvați, încăierarea cotidiană cu călăii ascunși în cutele utopiei”.
Cei doi soți au încercat să ofere în multe ocazii ajutorul și susținerea lor intelectualilor români care reușeau cumva să ajungă la Paris sau în Occident, așa cum a fost de pildă și cazul lui Gabriel Liiceanu pe care l-au găzduit și l-au pus în legătură cu intelectualitatea pariziană și față de care aveau o stimă aparte. Dar nu de puține ori, cei pe care îi găzduiau în casa lor din Paris se dovedeau a fi în final turnători ai Securității, așa cum au fost cazurile lui Ion Caraion și Paul Goma.
Caraion era cel care făcea muncă informativă în folosul Securității, și lua notițe cu privire la activitatea celor doi, chiar de la masa de scris al lui Ierunca, fără să fie cumva bănuit, delațiuni care erau predate la întoarcerea în țară organelor de partid. Paul Goma în schimb s-a mulțumit cu publicarea unui întreg volum de jurnal “dedicat” în special Monicăi Lovinescu, în care autorul este cuprins de o ură viscerală împotriva celui mai mare binefăcător al lui.
“Regret că nu am știut niciodată să îmi aleg prietenii, am fost cuprinsă de o naivitate de care acum mă căiesc”, spunea la un moment dat Monica Lovinescu.
Aceste evenimente regretabile pentru conștiința unor intelectuali care se prezentau drept prieteni cu cele mai bune intenții, le-a slăbit celor doi soți încrederea în intelectualitatea românească, contaminată în mare parte de cancerul ideologiei marxist-leniniste sau pur și simplu de deprinderi oportuniste.
Dar pe lângă elogiul și recunoștința pe care cei doi le-au primit totuși de-a lungul vieții, a existat un personaj care nu le-a înțeles pe deplin activitatea și care le-a criticat atitudinea „anti-românească”. Acesta a fost nimeni altul decât Constantin Noica. Noica a reușit să plece în Occident în câteva rânduri pentru a-și vizita familia stabilită în Londra, prilej cu care a vizitat și țări precum Franța și Germania, unde a intrat în contact cu disidența românească de peste hotare. Contactul cu aceasta nu a fost însă unul fructos, mai ales cel cu soții Ierunca. În viziunea lui Noica, criticile severe aduse regimului din România de către aceștia, prin articole, emisiuni radio și cărți scrise, nu făceau niciun bine, mai ales intelectualității românești rămasă sub regimul comunist. În România se putea face acum cultură, le spunea Noica, pentru că regimul ieșise de sub teroarea stalinistă și căpătase o formă națională și mai umană.
În anii 70 ai secolului trecut se putea scrie orice în România, dar în schimb nu se putea publica orice. Și atunci, ce te împiedică să pui la sertar? remarca Noica. Intenția marelui filozof român era să repatrieze din Occident cât mai mulți intelectuali români pentru a face ceva în țara noastră, pentru ca aceștia să contribuie la dezvoltarea culturii și a spiritului românesc, când încă se mai putea.
Este bine cunoscută atitudinea vehementă a lui Noica față de autoritățile române cu privire la dezinteresul acestora pentru crearea unui institut de orientalistică la București, sub conducerea lui Mircea Eliade, și la publicarea lucrărilor sale despre istoria religiilor. Eliade era însă un proscris al regimului din cauza trecutului său legionar, și în România nu i se putea publica nicio lucrare, asta deși în țările vecine din blocul comunist, Eliade era publicat și citit, iar în Occident era pe lista laureaților la premiul Nobel.
Despre Lovinescu, Ierunca, Cușa, și alți reprezentanți ai exilului românesc din Apus, Noica spune următoarele în dialogul purtat cu un agent al Securității și în notele informative ale căpitanului Mihai Prunescu: “Ce vor aceștia, să nu mai existe intelectuali în România? (…) De dimineața până seara studiază Scânteia, Era socialistă, și alte publicații românești pentru a găsi ceva să critice ori să bârfească. (…) În prezent intelectualii din România se ocupă de Goethe, Hegel, de matematici, de fizică atomică și nu-și pierd timpul, pentru a citi printre rânduri, ce și pe cine pot critica, dacă prind pe cineva cu contradicții, ori dacă un marxist scrie astăzi altfel decât acum zece ani.”
După ce demersul său nu a fost încununat de succes, Noica s-a decis să pornească într-un periplu în întreaga țară pentru a găsi 22 de tineri super înzestrați (un tânăr la fiecare milion de locuitori ai României), de genii pe diferite domenii, pe care să-i instruiască și să-i călăuzească pe drumul cunoașterii și al culturii: un cantonament cultural din care aceștia să iasa perfect antrenați pentru a face cultură de performanță.
Noica, ca orice filozof autentic, voia să aibă discipoli, și chiar dacă nu a reușit să antreneze 22 de minți, a reușit într-o mare măsură să implemneteze la Păltiniș, alături de o mână de tineri înzestrați pentru științele umaniste, o adevărată școală de gândire critică, unde la gura sobei, uneori lângă o țuică fiartă sau o cană de ceai, se studiau temeinic și în original scrieri din marii gânditori ai omenirii, de la Platon și Aristotel, până la Hegel și Heidegger. Astfel au ieșit șlefuiți din mâna lui Noica, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu, Sorin Vieru și alți câțiva, pentru că mulți erau chemați dar puțini aleși.
În viziunea regimului comunist, toți exilații români din Occident, în special “filfizonii cu studii la Paris”, așa cum remarca cinic torționarul Franz Țandără, nu faceau decât să se delecteze cu cele mai fine mâncăruri și băuturi, să locuiască în vile de lux, asta în timp ce criticau în diferite publicații politica din România. Asta spunea Securitatea și despre Monica Lovinescu și Virgil Ierunca – “doi trădători de țară care ne dau lecții de la Paris mâncând stridii și bând șampanie.”
Ei sfidau astfel autoritatea statului român și a Partidului comunist, care încerca să ofere tuturor cetățenilor un trai cât mai bun după principiul egalității absolute, stat în care rolul muncitorului din fabrici era covârșitor în dezvoltarea socialismului și nu cel al intelectualilor. Eliade, Lovinescu, Ierunca, Cioran, Ionescu, știau foarte bine motivul pentru care nu s-ar fi întors niciodată în România comunistă. În țară nu-i putea aștepta nimic bun, în ciuda așa zisului dezgheț ideologic venit o dată cu dictatura lui Nicolae Ceaușescu. Cel mai probabil toți cei menționați mai sus ar fi înfundat pușcăriile și ar fi fost săltați de la aeroport dacă s-ar fi întors în România. Și atunci la ce bun să riști să îți sacrifici libertatea și în ultimă instanță viața, pentru a face ceva în cultura română, când la fel de bine ai fi putut să fii productiv și în țara de adopție. În cazul lui Cioran, Ionescu și Eliade, geniul lor le-a permis să creeze în cultură ceva durabil și universal, să fie de folos în cultura română și în cultură în general, în schimb în cazul Lovinescu și Ierunca, aceștia și-au concentrat întreaga carieră publicistică în jurul luptei din peniță împotriva comunismului. Așa cum remarca Gabriel Liiceanu, “ei și-au sacrificat vocația de scriitori pentru a rosti în locul nostru adevărul, de vreme ce noi aveam călușul în gură.”
Acest sacrificiu le este însă reproșat de către Noica, pentru simplul motiv că s-ar fi putut face mai utili culturii române și românilor dacă ar fi produs și altceva în afară de dizidență de gazetă și răfuieli din spatele microfonului cu activiști de partid, cu securiști, cu scriitorii de curte, cu agenții puterii opresive și cu toți cei care „își înmuiau pana în două călimari, una cu care făceau artă pentru artă, și alta cu care scriau articole omagiale.”
Deși a avut de nenumarate ori oportunitatea de a rămâne în străinatate, inclusiv la insistențele Lovineștilor, Noica a preferat de fiecare dată să se întoarcă în țară, pentru a se dedica proiectelor sale culturale și a le duce la bun sfârșit. Pe Noica nu îl interesa politica, regimul totalitar în care trăia sau problemele de natură socială, acestea erau treburi mundane, rezervate funcționărimii și membrilor de partid, or Noica era rupt de aceste realități. El avea de ctitorit ceva în cultură, în științele umaniste, în spiritul cunoașterii care dăinuie peste timp și vremuri. Asta însă nu îl împiedica să critice regimul și metodele acestuia de a aborda problema intelectualilor așa zis reacționari, și faptul că regimul atunci când pune mâna pe om, îl sfâșie.
Asta le spunea și securiștilor care îl interogau la fiecare întoarcere în țară, în vederea obținerii unor informații de primă mână despre exilul românesc. Noica îi dezamăgea de fiecare dată, spunându-le că el nu poate să dea note informative despre intelectualii români din Occident cu care a intrat în contact, pentru că el nu face politică și în dialogurile cu aceștia nu îl interesează ce gândesc ei despre regimul din România, ci cum pot ei să ajute cultura noastră. Discuțiile se purtau întotdeauna în aceleași repere ale conașterii și gândirii filozofice. Nu se putea obține nicio informație de la Noica pentru organele de partid, iar asta îl face un caz total aparte în rândul intelectualilor din România comunistă. Au mai fost poate și alții, dar la anvergura lui Noica și la interesul pe care îl reprezenta pentru securitate, prin traficul de idei pe care acesta îl făcea, nu a fost niciunul ca el.
Să nu vreți nimic; să fiți buni, curați la inimă – și să vă tăvăliți în pajiștile culturii. (Noica)
cugetări, gânduri, frânturi 