Mă uit în jur, pe holurile spitalului care mi-a devenit, în ultimii trei ani, a doua casă. Mulți oameni cu capul plecat. Și mai mulți bravează, dar nu pot păcăli pe nimeni.
Cel mai greu îmi este să privesc în ochii femeilor care se destăinuie, cu obidă:
– „Mi-a căzut părul, domnule. Tot mi-a căzut…”
Aș vrea să le pot spune că sunt frumoase, fără să se înțeleagă greșit. Frumusețea nu te părăsește odată cu părul, cu ficatul sau cu viața. Frumusețea e în acel crâmpei divin, care a pus viață într-un boț de țărână.
Nu e nimic romantic în lupta cu cancerul. Știu, am mai spus asta. Nici măcar cei mai curajoși dintre noi nu se pot lăuda că nu trec prin momente cumplite – de teamă, de îndoială, de durere. Sunt atâtea emoții implicate! Și atât de multe întrebări care te macină…
„Cum știu că ceea ce simt e de la Duhul Sfânt, nu de la mine?”
(un articol despre grupurile mici care vindecă – prin prezență, nu prin perfecțiune)
Este o petrecere frumoasă. Multă mâncare bună, muzică de calitate, râsete, entuziasm și energie cât cuprinde. Dar într-un colț, ignorată de toți, stă o femeie singură la masă. Nimeni nu a observat sosirea ei. E drept, timidă cum e, nici nu știe cum să se bage în seamă. E tristă. Puțini știu că astăzi e ziua în care ar fi trebuit sărbătorit fiul ei… dacă n-ar fi murit în urmă cu doi ani. A acceptat să iasă din casă doar pentru că gândul de a se izola între patru pereți o înspăimântă.
Se uită în jur. Sunt așa de mulți oameni! Și totuși… se simte singură. Nimic nu e mai dureros decât singurătatea în comun.
La un moment dat, o veche prietenă o zărește. Zâmbind, fără a spune nimic, se așează lângă ea. Nu o întreabă nimic, doar îi pune o mână pe umăr. Este acolo și o vede. Tăcerea este aceeași. Dar, împreună, ea nu mai este atât de grea.
Nu toți au nevoie de soluții. Nu toți caută sfaturi. Cei mai mulți au nevoie de un scaun ocupat lângă ei. De cineva căruia să îi pese… Care să fie prezent, nu perfect!
Asta face un grup mic în biserică: ocupă scaunele goale ale vieții celorlalți… cu dragoste, cu rugăciune și timp. Creștem și ne vindecăm împreună, strânși în jurul Cuvântului.
(o poveste despre telefoane fără semnal, suflete fără emoție și un Dumnezeu care totuși nu lipsește)
Se spune că tanti Lenuța a decis să meargă în vacanță în Grecia, pentru prima oară în viață. Singură! Fără griji, fără ajutor, fără „lasă, mamă, că te ducem noi”. În ciuda protestelor familiei, și-a făcut rezervare, și-a pregătit bagajul, și-a luat bilete la autocar… hotărâtă să trăiască aventura vieții!
Înainte să plece, s-a lăsat cu greu înduplecată de copii să renunțe la telefonul cu butoane mari, pentru seniori. I-au cumpărat un smartphone, i-au făcut rost de o cartelă cu internet, explicându-i că așa îi va putea vedea în fiecare seară pe video. L-a pus în geantă, oftând… și a uitat de el.
Ajunsă la hotel, tanti Lenuța își scoate telefonul, examinându-l pe toate părțile. Tare și-ar fi dorit să vadă copiii ce mândră e, printre alte cucoane cu ochelari de soare și bijuterii sclipitoare! După o vreme, însă, obosește și mai că dă cu el de pământ:
– ”Nici măcar nu merge. E o prostie! Nu simt nimic… nu apare niciun semnal… Cred că s-au lăsat prostiți copiii ăștia!”
După o vreme, unui nene din Călărași i se face milă de ea, văzând cum se chinuie, și o abordează:
(Uite de ce e normal… și cum poți merge mai departe.)
Să presupunem că ai decis, parte a unui proiect de suflet, să călătorești pe jos din București la Paris. E un drum lung, dar ești hotărât să îl duci până la capăt. Entuziasmul pune stăpânire pe tine. Visezi cum treci prin sate, comune, orașe și metropole. Și în final, te imaginezi mâncând semințe sub Turnul Eiffel. Evident, ca un român educat, le strângi într-un șervețel, nu le vei scuipa pe jos. Dar ai cucerit Parisul! Meriți un pic de răsfăț, o aroganță cu care să sărbătorești.
Rucsacul e gata. Ai pus în el cam tot ce ai crezut că este nevoie. Nu ai nici hartă, nici GPS, dar ai entuziasm și convingerea că te vei descurca pe parcurs… călăuzit de Dumnezeu și de indicatoare.
Pornind fără o direcție clară, schimbi autobuze și linii de tramvai, ba chiar întrebi câțiva localnici care-ți zic să ”o iei spre șoseaua de centură”. Și, fără să-ți dai seama, ieși din București prin Republica, treci de Cartierul 23 August și te trezești, cu rucsacul în spate, pe la Glina, printre gropi de gunoi, hale părăsite și camioane de marfă care nu opresc niciodată să dea o mână de ajutor. Nu vezi niciun indicator spre Paris. Începi să întrebi: o băbuță, un agricultor, o poștăriță:
”Pe unde o iau, doamnă, să merg spre Paris?”
Toți se uită la tine ca un nebun. Se întreabă, sincer, dacă ai febră. Parisul e departe. Și puțini sunt cei care îl mai caută… și mai puțini cei care chiar îndrăznesc să se încumete să meargă până acolo!
După cum morții nu respiră, tot așa creștinii nenăscuți din nou nu se roagă.
Făcând o analogie cu trupul, cineva spunea că „rugăciunea este respirația sufletului”. La fel cum Cuvântul este hrana lui! Oricât de talentat, de disciplinat sau de puternic ar fi cineva, dacă încetează să se hrănească și să respire… trupul său moare. Poate nu imediat, dacă, deși inconstant, încă mai face câte ceva. Însă va fi, inevitabil, din ce în ce mai slăbit. În final, rezultatul va fi același.
Lucrurile funcționează la fel și în viața noastră spirituală.
Am întâlnit mulți oameni care afirmă că „și-ar dori” o viață profundă cu Dumnezeu. Cei mai mulți rămân blocați într-un cerc vicios: întotdeauna „ar vrea”, dar niciodată nu fac ceva concret. Se plâng că nu au timp suficient, că nu au o motivație reală sau claritate. Așa că Biblia lor zace uitată pe noptieră cu lunile, ca un testament neîmplinit.
Sufletul lor nu se hrănește. Nu respiră.
DACĂ EȘTI CA MINE, POATE CĂ TE ÎNTREBI: „De ce sunt inconstant?” – Poate că tratezi relația cu Dumnezeu ca pe un hobby, nu ca pe o prioritate. – Poate că te bazezi pe „feeling”, nu pe credincioșie. – Poate că nu ți-ai făcut încă un plan. – Sau poate că nici nu mai știi cât de bolnav ai devenit fără Cuvânt…
Mi-aș dori să îți pot da o rețetă. Din păcate, nu există una universală. Adevărul e, de fapt, mai simplu decât pare: creșterea spirituală nu vine doar prin dorință, ci prin disciplină. Ca în orice alt domeniu din viață, pofta vine mâncând.
Studiile arată că un obicei devine automat după aproximativ 66 de zile de practică zilnică. Așadar, nu te aștepta ca citirea Scripturii sau rugăciunea să vină „natural” din prima zi. Nu emoția formează obiceiul – ci repetiția conștientă. Până când devine a doua natură.
Disciplină + timp = automatism spiritual.
CE POȚI FACE, CONCRET? Poate că cel mai bine ar fi să începi cu întrebarea asta: „Ce-ar fi dacă nu aș mânca nimic timp de 3 zile? Dar dacă n-aș respira 3 minute?”
ACTUAL ȘI REAL: Tăieri de burse, proteste în stradă și un sistem care ignoră tocmai copiii care luptă să rămână la școală!
În timp ce Ministrul Educației anunță o „reformă” care elimină bursele pentru mii de elevi, vocile din stradă spun altceva: că nu se taie risipa, ci speranța. Poți înțelege, oarecum, logica și tensiunea ambelor tabere.
În contextul scandalului generat de măsurile propuse, îmi permit câteva păreri personale, o perspectivă incompletă, imperfectă, dar onestă și bine intenționată. Nu vin din postura de specialist, ci din experiența directă cu copiii care luptă zilnic pentru a merge la școală și cu o bază a formării pedagogice cu care am rămas din anii studenției.
Să fim clari, încă din capul locului: eu înțeleg nevoia unui control mai strict al cheltuielilor. România se confruntă cu un deficit bugetar îngrijorător, iar guvernul este obligat – și de contextul economic european – să reducă drastic unele alocări. Asta înseamnă că nu mai putem arunca cu bani fără criterii clare și fără rezultate vizibile. Dar tocmai de aceea e important să nu tăiem orbește, ci să investim cu sens. Să reformăm, nu să amputăm. Bursele nu trebuie eliminate în masă, ci reașezate pe baze sustenabile, transparente și corecte.
Pentru că, totuși… tăierile haotice ale burselor lovesc exact acolo unde doare cel mai tare: în copiii care se agață de ele ca de o șansă la normalitate și, implicit, în viitorul nostru. Pentru unii, bursa înseamnă mâncare, transport, demnitate. Iar „merit” nu înseamnă doar note perfecte. Înseamnă progres. Perseverență. Și, mai ales, context. Când recompensezi doar perfecțiunea, ignori drumul, descurajezi efortul real și întărești inechitatea. Un sistem echitabil nu întreabă „Cine e cel mai bun?”, ci „Cine are nevoie să fie văzut ca să nu renunțe?”
În ultimele zile, elevii și studenții din România și-au ținut respirația. Se vorbește din nou despre tăieri. Despre burse acordate prea ușor. Despre bani care nu ajung. Despre ce e „corect” și ce nu.
Dar, dincolo de cifre și declarații, stă o întrebare esențială:
Mai investește cineva în efortul lor?
Președintele Nicușor Dan spunea că „e anormal să numim bursă de merit ce iau 30% dintre elevi.” Poate că are dreptate. Poate că ideea de „merit” s-a diluat. Sau poate că problema reală nu e câți primesc bursă… ci cum definim meritul într-un sistem în care nu toți copiii pleacă din aceeași linie de start.
Pentru unii, meritul înseamnă un 10 obținut după meditații, tablete performante și părinți care le pot oferi tot. Pentru alții, același 10 – sau chiar un 8 – înseamnă trezit la 5 dimineața ca să prindă microbuzul din sat, învățat cu lumânarea, cu stomacul gol, în timp ce frații mai mici plâng în camera alăturată.
Psihologic vorbind, efortul are valoare când este raportat la obstacol. Reziliența, nu doar performanța brută, ar trebui să fie indicatorul cel mai onorabil al meritelor.
„Dacă nu înveți, o să ajungi să dai cu mătura!” „Dacă nu iei BAC-ul, ce-o să faci cu viața ta?” „Pe vremea mea…” „Am făcut atâtea pentru tine și așa mă răsplătești?” „Uită-te la X, ce note are! De ce nu poți și tu?” „Dacă nu iei peste 9, să nu mai vii acasă!” „Ne facem de rușine…” „Eu muncesc din greu pentru tine, tu trebuie doar să înveți!”
Ne iubim copiii. Le dorim tot binele din lume. Am fi în stare să dăm de pământ cu oricine ar îndrăzni să-i rănească. Să le taie aripile… Dar cum vom acționa dacă, fără să știm, cei care fac asta… suntem chiar noi?
Circulă pe rețelele sociale și în presă o veste tristă. O copilă de doar 16 ani s-a spânzurat din cauza stresului indus de examenul de capacitate. Terifiant. Nedrept. Oribil. Niciun examen nu merită un astfel de preț!
Nu a fost prima. Nu va fi ultima, din păcate. Dar astăzi îmi doresc să trag un semnal de alarmă pentru tine – părinte, bunic sau adult care porți în inimă grija pentru viitorul unui copil. Un înger care, deși impertinent, cu gura mare sau campion la probele sportive, este atât de firav. De trecător. De vulnerabil…
Desigur, sunt momente în viața fiecărui copil care îi pot influența viitorul. Examenele sunt astfel de momente. Ca adulți suntem conștienți de ele. De importanța lor.
Sunt zile în care deschid Facebook-ul și simt că intru într-o crâșmă în care toți sunt beți de certitudini, fiecare urlă mai tare decât celălalt și toți cred că luptă pentru adevăr. Și da, mă refer la noi, creștinii, care ne batem cu cărămida în piept că trăim în lumină, uitând că adevărul spus fără dragoste devine violență. Iar dragostea fără adevăr devine minciună – care este păcat chiar și dacă este spusă de sfinți.
Trăim vremuri în care internetul nu mai e doar o unealtă. E o lume întreagă. Rețelele sociale sunt spațiul unde gândim, simțim, acționăm… și, uneori, ne pierdem sufletul. Iar prezența noastră în acest spațiu e, tot mai des, un motiv de rușine publică, nu de mărturie autentică.
E un paradox amar: unii credincioși, chemați să fie „lumină în lume”, devin întuneric digital. Distribuie știri false fără să clipească, insultă în numele neprihănirii, rostesc judecăți ca și cum Dumnezeu le-ar fi lăsat contul de Facebook ca birou personal de gestionare a adevărului universal.
Și mai grav e că, în numele loialității față de „ai noștri”, unii creștini ajung să abdice de la principiile Evangheliei pentru a justifica acțiunile greșite ale taberei pe care o simpatizează. Radicalizează tonul, distorsionează faptele, închid ochii la nedreptate – doar pentru că răul vine de o tabără sau alta. Asta nu e mărturie. E trădare a adevărului pe care pretindem că-l apărăm!
Plânsul nu este o rușine. Este unul dintre cele mai eficiente mijloace de vindecare. Lacrimile sunt un dar de la Dumnezeu – un dar pe care, de multe ori, nu l-am apreciat la adevărata lui valoare. Le-am primit nu ca să le ascundem, ci ca să ne eliberăm prin ele.
În urmă cu aproape trei ani, un medic de la Spitalul Militar mi-a pus mâna pe umăr și mi-a spus:
„Îmi pare rău… aveți cancer.”
Mi s-a sugerat că mai am, poate, trei luni de trăit. A fost ca un ciocan primit în moalele capului. Coșmarul oricărui om sănătos. Cuvinte reci, necruțătoare, care îți strivesc respirația și logica în același timp. Sunt acele momente în care te ciupești obsesiv, sperând că e doar un vis urât, din care urmează să te trezești.
Poate că cel mai bun sfat pe care l-am primit de atunci a venit de la o bătrână din biserica noastră. S-a apropiat de mine, mi-a zâmbit cald și mi-a spus – ca din senin:
„Să nu vă fie rușine să plângeți. Nu sunteți mai puțin bărbat dacă o faceți. Aveți nevoie de asta.”
Am intrat pe un drum greu – cu multe ace, dureri, nopți de spaimă și zile de speranță. Am trecut prin văi din care nu credeam că mai poate ieși cineva. Dar plânsul mi-a fost, în tot acest parcurs, un prieten credincios. Un ajutor discret, neprețuit.
Există inimi care încă mai bat, dar nu mai știu de ce… și există credințe care încă vorbesc, dar nu mai ascultă.
„Psalmul ceasornicului obosit” este un strigăt liric sfâșietor, un poem cu bătaie de inimă tot mai rară, mai neregulată, dar încă vie. Nu s-a născut într-un birou, nici în liniștea unei seri de reflecție, ci în agitație, pe un colț de masă din holul unui spital – între tăceri apăsătoare, priviri goale și oameni care așteaptă cu inima strânsă.
Scris în timp ce urma să intru la analize, acest text nu acuză, ci plânge. Nu pozează în superioritate, ci se miră că inima încă mai bate, că omul încă mai speră.
Versurile sunt un recviem al unei societăți sufocate de idei și lipsită de iubire. O lume în care credința s-a diluat în clișeu, în care Biserica devine uneori o tribună de partid, iar timpul – personajul tăcut – moare pic cu pic.
Ceasornicul devine imaginea unei inimi obosite de păcat, dar încă deschise spre veșnicie. Un simbol al omului simplu care strigă:
„Doamne, unde ești?”
Scris pe ritmul suferinței reale a celor din jurul meu, acest poem este și o rugă, și un avertisment. Și, mai ales, o speranță care refuză să cedeze.
Le mulțumesc tuturor celor care vor avea răbdarea și inima de a-l citi cu aceeași inimă cu care a fost scris.
Așa a strigat o biată femeie în timp ce ieșea din curtea DGASPC Ilfov, la brațul soțului. Plângea. Nu de boală, ci de rușine. De umilință. De greața morală cu care a fost stropită.
Ca orice „handicapat” care se respectă, am fost și eu astăzi la DGASPC Ilfov – pentru câteva chestiuni esențiale legate de drepturile ce-mi revin legal, potrivit gradului de dizabilitate cu care am fost ”blagoslovit”.
Am fost întâmpinat de o lume pestriță, tristă, îngrijorată. Lumea bolnavilor care stau cu mâna întinsă la mila Statului suveran. M-a izbit realitatea încă din primele minute. Două clădiri mari și frumoase, dar din toată „măreția” aia, publicul e ținut afară. La geam. Funcționarii stau dincolo, înăuntru, cu mimă de ”dumnezei” atotputernici și atitudine de împărați. Au improvizat o acoperitoare din plastic, ce e drept. Dar vara e cald. Iarna e frig. Coada e lungă. Birocrația e crâncenă. Dar cui îi pasă? Cine ne-a pus să ne îmbolnăvim?
Pentru fiecare drept în parte – altă cerere. Alt formular. Trebuie să știi tu ce să ceri. Sau să stai la o coadă lungă, unde, la mila patroanei de la ghișeu, poți primi, în scârbă, câte un formular (UNUL!) pentru fiecare. Să nu cumva să greșești ceva în el.
Unii întreabă dacă pot lua formularele din timp, să nu stea de două ori la coadă. Răspunsul vine prompt, cu superioritate:
„NU se poate! Unde ne trezim? Ce-ar fi să facă toți ca dumnevoastră?!”
O doamnă ne avertizează, șoptind:
„Aveți grijă cum vorbiți. Dacă se supără, se răzbună…”
„De ce?”, întreabă Dana.
„Păi, doamnă… suntem la mâna lor. N-avem ce face…”
Îmi vine să urlu. Să fac ceva care să conteze. Dar ”dumnezeii” de la ghișee ignoră indignarea celor de afară. Știu că orele petrecute la coadă ne vor înmuia. Ne vor cuminți.
Mă uit în jur. Toți suntem spășiți, umili, și facem pe proștii. Parcă atunci când Dumnezeu a împărțit inteligență, i-a ales doar pe cei „de dincolo de geam”. Aici suntem doar noi și ei. Noi, cei cu mâna întinsă. Și ei, cei încruntați și veșnic nemulțumiți că ai îndrăznit să ceri ceva.
Ne place sau nu, e președintele nostru – ales democratic. Dar ultimele luni au lăsat în urmă mai mult decât un câștigător. Au lăsat răni, diviziune, ură. Cuvinte grele. Mizerii care nu ne reprezintă în mod normal. Ne-am făcut deseori de rușine, promovând lumina cu armele întunericului.
A fost o campanie electorală lungă. Grea. Urâtă. Ea a început cu mult înainte de prima încercare de desfășurare a alegerilor și a continuat luni în șir.
Pentru unii a fost o confruntare între două ideologii. Pentru alții a fost un răspuns emoțional la frustrare, alimentat de manipulări, de fiecare parte. Cei mai puțini au fost cei care au ales să nu se dezică de la principii. Să tacă. Să se roage. Câți or fi fost? Într-o astfel de luptă la baionetă, cei mai puțini au fost cei care nu au greșit deloc…
Poate că cel mai trist lucru a fost acela că și Biserica a fost contaminată de spiritul de luptă. Frați care nu-și mai vorbesc. Grupuri de rugăciune sau amvoane care s-au transformat în forumuri de propagandă. Lideri care au confecționat profeții „din burtă”, doar ca să susțină o agendă.
Observ cu tristețe că suntem într-un mare impas – care ne poate împiedica să mergem mai departe, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat.
Alegerile s-au consumat. Dar ecoul refuză să tacă. Continuă să ne lovească urechile – obosite de atâta vorbire.
Unii tac. Alții lovesc cu vorbe. Unii își înghit dezamăgirea în tăcere. Alții o scuipă în blesteme mascate: „Abia aștept să vă pară rău… o să plătiți…” Unii insultă. Alții acuză.
Și foarte puțini… se roagă.
Postările continuă. Rănile sângerează. Like-urile curg, dar relațiile rămân rupte. Și, peste toate, plutește întrebarea pe care nimeni n-o pune cu voce tare:
Cum repari o țară cu o inimă frântă?
Poate că nu e nevoie de o reformă grandioasă, ci de ceva mai simplu. Mai profund. Mai biblic:
UN DECALOG AL VINDECĂRII!
Am ales 10 lucruri pe care le putem face, chiar de azi, pentru a putea merge mai departe împreună, fără ca ”noi” și ”voi” să mai existe în două armate ale disprețului:
După ce am greșit de multe ori vorbind mult și prost, revin cu o perspectivă corectă. Dumnezeu nu votează cu nimeni, dar privește cu atenție la modul în care vorbim unii cu alții.
Îmi amintesc de zilele în care eram învățător la școala duminicală. La una dintre lecții, am discutat despre vorbirea creștină. Am început cu un ice-breaker, o activitate menită să le rămână micuților noștri prieteni în minte și în inimă, arătându-le cât de important este să ne alegem cu grijă cuvintele.
Fiecare copil a primit un tub metalic cu pastă de dinți și o coală de hârtie. I-am încurajat entuziast timp de câteva minute, spunându-le că urmează un concurs cu premii valoroase. Apoi le-am cerut să golească tuburile pe hârtie. După ce toate tuburile au fost stoarse, le-am anunțat începutul concursului: cine va reuși să bage toată pasta de dinți înapoi în tub, va câștiga premiul!
Sunt convins că, la mulți ani distanță, copiii încă își amintesc frustrarea cu care au încercat zadarnic să-și îndeplinească sarcina, având premiile în față. Niciunul n-a reușit. Nici n-ar fi putut.
Lecția a fost clară: există lucruri care, odată făcute, nu mai pot fi reparate. Pasta de dinți nu poate fi pusă la loc, oricât ai încerca. Tubul nu mai e la fel. Hârtia nu mai e curată. La un astfel de efort, nimeni nu câștigă premiul, oricât s-ar strădui.
La fel este cu vorbirea noastră. Cuvintele dor. Cuvintele rănesc. Cuvintele pot ucide. Odată spuse sau aruncate cu venin și superioritate, inclusiv pe Facebook, nu mai pot fi retrase. Pentru că nu sunt simple sunete fără urmări, ci poartă în ele viață sau moarte (Proverbe 18:21). Cuvintele zidesc sau distrug, apropie sau dezbină. În vremuri tensionate, vorbirea devine testul caracterului și oglinda inimii.
Trăim zile încinse. Odată cu finala electorală, pare că se joacă și finala răbdării, a iubirii și a bunului-simț între frați.
Unii îl susțin cu toată convingerea pe unul. Alții, cu aceeași pasiune, pe celălalt. Și nu este nimic greșit în a avea opțiuni și a le exprima. Dezbaterea civilizată este esențială într-o democrație sănătoasă. Problema apare atunci când patima politică întunecă lumina Evangheliei. Când nu ne mai tratăm ca frați, ci ca dușmani.
”DOMNU’ PAUL, ASISTENTELE ȘI UN DUMNEZEU CARE NE RABDĂ PE TOȚI” – lecțiile iubirii dintr-un salon de spital
MOTTO: Îmbracă-te în îndurare, când ai vrea să porți scut. Iartă, când tot ce-ți vine e să pleci. Privește cu cerul din tine, atunci când ochii nu mai pot vedea nimic bun. …………………………………………………….
Mă scufund din nou în salonul înțesat de fotolii, paturi, icoane și stative de perfuzii, ca într-un ritual sinistru de tortură bilunară.
În stânga mea stă întinsă o doamnă necăjită. Pare modelul ultim despre ceea ce reprezintă tristețea. Tace, adoarme, apoi tace din nou. Din când în când, se plânge de asistente și de faptul că timpul petrecut în spital îi pare fără sfârșit. Basmaua așezată frumos pe cap și lipsa părului nu ne lasă vreun dubiu asupra motivului tristeții sale.
La dreapta, se agită ca un fluture vorbăreț o altă doamnă. Ne povestește tot ce îi trece prin minte, până la punctul în care tot salonul simte o nevoie compulsivă de a-i arunca o pernă în cap. Evident, ne înfrânăm această plăcere vinovată și ne prefacem cu o simpatie forțată că o ascultăm. Spitalul este plin de nevorbiți, oameni care doar aici pot să mai uite de singurătate și să povestească despre ei, despre alții, despre viață, despre tot ce ar fi vrut să-i împărtășească unuia drag…
Eu aleg să îmi petrec orele rămase antipatizându-mi perna de pe fotoliu. Oricum aș poziționa-o, o simt a-mi deforma coloana. Nu știu cine a fost cu ideea acestor perne. Cocoașa lor pare că adaugă un plus de pedeapsă la blestemul secundelor pe care le numeri în ritmul picăturilor de chimioterapie ce ți se insinuează în venă cu cadențe minime. Se presupune că ele (pernele) ar trebui să îți facă viața mai frumoasă și șederea temporară mai ușoară, deși aceasta din urmă e sinonimă cu eternitatea, la modul în care o percepi. Poate la unii funcționează. Pe mine unul mă umplu de cuvinte pe care nu le-aș spune la biserică!
Doamna din stânga a terminat de mult tratamentul. Însă pare că refuză să mai plece, în ciuda faptului că, în orele petrecute la perfuzie, le-a terorizat pe veșnic ocupatele doamne asistente, de fiecare dată când a luat o pauză de la sforăit:
În noaptea cea mai neagră, dar și cea mai luminoasă a sufletului meu, mă aflam într-o mașină, în fața unei bănci – unde lucram ca agent de pază. Eram tânăr, undeva pe la 20 și ceva de ani, fără minte – dar plin de pasiune; cu prea multe întrebări și cu prea puține răspunsuri. Ajunsesem deja obosit de viață și priveam năuc către o perspectivă sumbră a viitorului.
În seara aceea eram rupt de beat, așa cum se întâmpla adesea atunci când mă întâlneam cu colegii de serviciu. Am dat drumul la radio. Posturile pirat erau încă la putere. Boxele au răsunat agresiv, aruncând înspre mine un program grețos de manele aproape insuportabile – dar preferabile liniștii care mă îngrozea.
Unii au comparat fenomenul Călin Georgescu cu o sectă centrată în jurul unui lider mesianic, a unui salvator. Reacțiile online pe care le vedem acum demonstrează că au avut dreptate, cel puțin în ceea ce îi privește pe unii dintre cei implicați.
Adepții unui lider radical, cu o imagine mesianică, nu își procesează pierderea în mod rațional, ci visceral, ca și cum s-ar confrunta cu o catastrofă existențială. Lacrimile, țipetele și izbucnirile de disperare nu sunt doar expresii ale dezamăgirii, ci pot fi semne ale unui șoc psihologic profund. Ei nu doar au susținut un candidat, ci au investit într-un salvator, atașându-și identitatea și speranțele de el, într-un proces de radicalizare treptată. Mulți refuză să accepte realitatea, agățându-se de teorii ale conspirației sau așteptând întoarcerea lui. Alții merg și mai departe, convinși că trebuie să continue „misiunea” lui.
În timp, grupul fie se va fragmenta, fie se va transforma într-un „cult” care îi idolatrizează memoria, incapabil să accepte că el nu mai este „alesul” lor. Există riscul ca oamenii să se radicalizeze, să treacă dincolo de granițele normalității. Ce se va întâmpla în continuare rămâne de văzut. Sperăm, însă, că mulți se vor trezi înainte de a trece granița în fanatism.
În altă ordine de idei, momentul actual poate fi o oportunitate – o invitație de a ne întoarce de la falșii mesia și de a ne pune credința în singurul Mântuitor adevărat, în Isus Hristos. Liderii politici se ridică și cad, mișcările vin și pleacă, dar doar Hristos este veșnic. El nu este doar o figură carismatică; El este Calea adevărul și viața. În loc să căutăm salvarea în niște lideri omenești falimentari, să ne bazăm speranța pe temelia de neclintit a Evangheliei!
Doamne, binecuvintează România!
_________________
Psalmul 146:3-5 VDC [3] Nu vă încredeți în cei mari, în fiii oamenilor, în care nu este ajutor. [4] Suflarea lor trece, se întorc în pământ și în aceeași zi le pier și planurile lor. [5] Ferice de cine are ca ajutor pe Dumnezeul lui Iacov, ferice de cine-și pune nădejdea în Domnul Dumnezeul său!
Singurătatea este ca o cameră rece, unde ecoul gândurilor îți poate deveni singurul tovarăș. Abordând problema ei, Arthur Schopenhauer compara oamenii cu porcii spinoși. Ăștia, pe măsură ce temperatura de afară scade, se apropie tot mai mult unii de alții. Dar, din neatenție, se rănesc cu țepii lor ascuțiți, iar asta îi determină să se îndepărteze, riscând astfel să moară de frig…
Imaginea de mai sus chiar ne descrie, uneori. Intemperiile vieții ne împing să ne apropiem de ceilalți, care, voit sau nu, ajung să ne rănească. Și noi, la rându-ne, îi rănim pe alții. Apoi, conștient sau nu, ne retragem și „murim” de cancerul singurătății.
Știați că primul lucru despre care Dumnezeu a spus că nu este bun a fost… singurătatea? Avem nevoie unii de ceilalți! Avem nevoie de Dumnezeu, care este dragoste.
Când mă simt singur, încerc să nu mă complac în această stare. Alegerea de a face primul pas îmi aparține. Un zâmbet, o mână întinsă, o ieșire la o cafea – gesturi mici care pot schimba totul. Prin ele, îi putem descoperi pe cei din jurul nostru, putem dezvolta relații apropiate și putem uita de singurătate.
Poate că ne vom mai răni, câteodată. Când se va întâmpla asta, să ne reamintim că putem supraviețui doar prin dragostea și căldura celor din jur. Doar că trebuie să învățăm cum să iertăm și să avem răbdare… Trebuie să iubim ca Hristos!
„Purtați-vă sarcinile unii altora și veți împlini astfel Legea lui Hristos.” (Galateni 6:2).
Atunci când viața pare că îl invită la ultimul refren, sufletul celui ce crede găsește o nouă melodie. În mijlocul durerii, am descoperit nu sfârșitul, ci începutul – o șansă la o viață veșnică, dincolo de „ultimul dans”.
Această poezie nu este doar despre lupta mea cu cancerul, ci despre întâlnirea cu harul lui Dumnezeul care dă sens fiecărei clipe și speranță fiecărui suflet. Dacă te regăsești în ea, te invit să privești spre Cer și să accepți invitația la ”dansul” cu viața veșnică, cea care nu te va părăsi niciodată! O vei găsi la piciorul crucii, atâta vreme cât ultimul dans nu s-a încheiat încă…
„Când ești foarte tânăr, moartea este întotdeauna la alții„, spunea Domnița Gherghinescu Vania, unul dintre autorii care mi-au ocupat mintea în tinerețe.
Când ești în putere, te iei de piept cu viața. Îți ironizezi bătrânii, ridici pumnul către Dumnezeu, încerci cât mai multe (din ceea ce par a fi) bucuriile vieții. Pe măsură ce anii trec, ai șansa de a descoperi și deșertăciunea din ele, însă doar dacă îți asumi „riscul” de a fi sincer cu propria persoană…
Astăzi, în drumul spre spital, ascultând playlistul posturilor de radio, am avut din nou gândurile acestea. Amestecate cu tulburarea produsă în ultimele zile, din propria experiență de viață și pe fondul timpului „liber” al interminabilelor ore de chimioterapie, au dat naștere, aproape spontan, la câteva versuri pe care le împărtășesc și cu voi… Sunt încă varianta brută, care probabil va suferi câteva îmbunătățiri. Fiți binecuvântați și nu lăsați păcatul și cirscumstanțele să vă dezbine!
Viața bate filmul! „Pic cu pic„, ea ne oferă lecții grele – despre suferință, despre singurătate, despre păcat și despre lupta pe care o ducem cu noi înșine… Dar tot „pic cu pic„, harul lui Hristos picură speranță și vindecare celui care îi aude glasul.
Am scris această poezie pentru sufletul care se simte obosit, pierdut sau însetat după iubire divină, după șansa unui nou început. Citește-o cu inima deschisă – poate găsești răspunsuri acolo unde nici nu te aștepți!
Astăzi, în timp ce-mi așteptam rândul la tratamentul cu chimioterapie, m-am uitat în jur și am văzut pe chipurile triste ale celor de lângă mine o poveste tăcută, dar apăsătoare. Fețe resemnate, obosite, lipsite de speranță și de sens… Privirea aceea hăituită a soldatului care pornește la luptă cu siguranța că va fi învins.
În atmosfera apăsătoare a salonului de spital, fiecare își poartă povestea cu o demnitate de fațadă, iar tristețea pare că se transformă într-o rugă mută la… nimic. Durerea lor, durere noastră, m-a scos din minți. Am scos telefonul și am scris fără să respir… Așa s-a născut această poezie – Fulgii de Speranță – din acea încăpere în care viețile unor străini se intersectează pentru câteva ore, în tăcere, într-o așteptare grea, dar încă vie.
Pentru toți cei care simțiți că viscolul nu mai trece, că frigul din suflet e adânc și că povara e tot mai greu de dus – împărtășesc aceste versuri încă necizelate, ca pe niște fulgi de speranță pentru iarna lungă și grea care ne stă înainte.
După câteva zile grele, petrecute în pat și cu mai multe frământări care încă mă încearcă, simt că am găsit puterea de a mă ridica și de a privi din nou cu recunoștință spre Cel care ne-a iubit mai mult decât oricine. Sunt momente îm care durerea te adâncește în pustiul din care ai pornit la drum. Dar este uimitor cum, chiar și în mijlocul slăbiciunilor, găsim mereu motive de a fi mulțumitori!
Astăzi vreau să vă invit într-o astfel de călătorie a sufletului, cu poezia „Ofrandă din pustiul înflorit” – o încercare literară născută din trăiri și recunoștință, pe care am scris-o cu ocazia Sărbătorii Mulțumirii, organizată luna trecută la Biserica Bunavestire Bucureşti.
Poezia este brută, neslefuită încă, la fel ca momentele noastre cele mai sincere. Însă, uneori, tocmai în această vulnerabilitate se află și cea mai profundă frumusețe. Sper ca versurile ei să vă atingă și să vă vorbească despre acel har tainic, care transformă pustia în rod.
Pentru cei care iubesc poezia sau care caută speranță în mijlocul încercărilor, vă invit să citiți „Ofrandă din pustiul înflorit”…
Spune Biblia că îngerii căzuți s-au culcat cu fetele de pe pământ și așa au apărut uriașii?
De ce nu există nicio dovadă că uriașii au existat?
Oare nu cumva Biblia contrazice realitatea și nu este decât o carte de povești?
Pornind de la textul din Geneza 6, unii trag concluzii care ridică noi semne de întrebare și generează confuzii. Alții se alătură găștii de miștocari care nu scapă nicio ocazie de a arunca în derizoriu mesajul și informațiile care se găsesc în Scriptură.
În realitate însă, explicația nu este deloc grea, iar contradicția este doar aparentă – fiind rezultatul speculației.
Cine sunt fiii lui Dumnezeu și fiicele oamenilor?
Biblia se referă la descendenții lui Set ca fiind „fiii lui Dumnezeu„, cei care ”au început să cheme numele Domnului” (Geneza 4:25-26). „Fiicele oamenilor” sunt urmașe ale lui Cain, descendenți ai celui care se depărtase de Dumnezeu. Înțelegem de aici că Dumnezeu semnalează ca pe o problemă relația ce s-a creat dintre cele două linii de urmași, cu implicații morale și spirituale.
De ziua mea, am sărbătorit viața, iubirea și credința, dar mai ales minunile care mi-au fost dăruite în ultimii doi ani. Vă mulțumesc tuturor celor care v-ați făcut timp pentru a trimite o urare, un gând bun sau o încurajare. Fiecare dintre ele a fost primit ca o comoară pe care o voi purta în suflet multă vreme de acum încolo.
Sărbătorind și fiind sărbătorit, gândul mi-a zburat înapoi în timp. Cu doi ani în urmă număram zilele pe care le mai aveam de trăit pe acest pământ. Medicul îmi dăduse un prognostic de 3 luni la un diagnostic de cancer în stadiul 4 cu metastaze. Pierdusem 30 de kg în nici o lună. Abia externat din spital, mă țineam cu greu pe picioare, în ciuda încercării de a brava în fața celor dragi.
Timpul a trecut. Au zburat cele 3 luni de grație. Am intrat in ceea ce îmi place să numesc, în glumă, perioada de „postgaranție”. Perioada zilelor primite cu împrumut, cum frumos spunea Marius Cruceru. A trecut un an și încă un an. Am adunat fiecare zi ca pe o nouă minune. Și fiecare răsărit a fost o promisiune că există speranță și un nou început, că Dumnezeu decide când și cum se incheie viața noastrā. Viața e un dar de sus…
Blocat în casă după tratament, răsfoind printre filele cu amintiri, mintea mi s-a oprit la nume și la figuri ale trecutului care nu s-au șters niciodată din sufletul meu. Printre ele: Bundi din Oradea.
L-am întâlnit prin 2008, pe strada Shakespeare. Locuia lângă conductele de apă caldă, aruncate sinistru pe marginea drumului, într-o lume a abandonului și a nepăsării. Pe vremea aceea lucram în zonă, printre oamenii fără adăpost, fără speranță și, poate cel mai dureros, fără Dumnezeu…
Când l-am cunoscut, s-a prezentat simplu, cu un zâmbet larg:
– „Bundi.”
Nu i-am reţinut numele de la prima întâlnire, ca un uituc veșnic ocupat ce mă aflam. Dar Bundi nu s-a supărat! S-a prezentat din nou și din nou, până când numele său mi-a devenit imposibil de uitat.
La trei zile după ce am dat părul pe chelie, am descoperit că există și beneficii în urma unei astfel de pierderi. Una dintre ele, pentru cei mai cocheți, este că te piepteni o singură dată pe zi, și atunci cu prosopul!
Nu mai duci grija firelor rebele sau a frizurii explodate atunci când bate vântul, când îți dai jos șapca sau când vreun șugubăț decide să te ciufulească. Dacă ai avut vreun moț fixat cu grijă (sau cu salivă) în frunte, acum scapi de ticul acela menit să îl așeze. Nu mai dai din cap, nu îți mai treci mâna obsesiv prin păr. Nu mai vânezi oglinzile și vitrinele de pe stradă, pentru a te asigura că arăți impecabil cu fiecare fir care se mișcă…
Dar acesta nu este singurul folos! Mai sunt și altele. De exemplu, la semafor și în trafic, cheliosul cu ceafa lată trebuie doar să își monteze o pereche de ochelari de soare… Ca prin minune, cei din jur încep să îl trateze cu respectul care, la volan, este o marfă tot mai rară. Primești prioritate și atunci când nu este cazul; ți se arată mai puține degete ridicate și nimeni nu mai urlă la tine, scuipând parbrizul cu apelative și alte lucruri mai puțin igienice. Nu ți se mai taie fața, nu mai duci grija gibonilor puși pe acte de golănie. Ești tratat cu o sfială care te uimește, chiar și de către cei care, prin definiție, suferă de un complex de superioritate – indus de statutul social sau de BMW-ul de 20 de ani.
Oamenii te cred mai dur decât ești sau ai fost vreodată, asumând, pe baza unor aparențe. Nici nu am realizat asta până când unul dintre beneficiarii noștri a exclamat, văzându-mă cu chelia asortată la ochelarii de soare:
”Domnu’ Mike, am crezut că sunteți vreun interlop din ăsta, bombardier”.
Am terminat și astăzi cu spitalul. Încă o zi de viață. Încâ o binecuvântare. Încă un hop trecut. Încă două săptămâni fără ace și halate albe. Așa sper, cel puțin…
În așteptarea cursei cu care vor veni prietenii noștri dragi tocmai din tărișoara lui Shakespeare, mă opresc în Balotești, să trag 2 ore de o cafea – pentru a evita canicula de afară. Mă iertați, prieteni dragi! Știu, nu e tocmai pe lista alimentelor recomandate, dar nu ne putem refuza chiar toate micile bucurii ale vieții…
În fața mea, la doar o masă distanță, se așează o mămică și pruncul ei – nu mai „bătrân” de 7-8 ani. Au în tavă 2-3 chestii din alea care intră în categoria „tot ce e gustos, ori e imoral, ori e ilegal, ori îngrașă sau nu e sănătos”. Înclin să cred că astea ar trebui să le bifeze pe toate, la cât sunt apetisante.
Nici nu se așează bine cei doi, că doamna scoate, înfierbântată, un telefon imens, mare cât un tocător de ceapă.
– „Hopa! Tzuho! Să vezi ce mai socializează ăștia doi acum!”, mă gândesc, în egală măsură amuzat și rușinat la gândul că și noi am mai procedat la fel în trecut.
Copilul îmi aruncă o privire jenată și, cu jumătate de gură, încearcă un protest destinat încă din fașă eșecului:
Obosit de caniculă şi de interminabile ore de chimioterapie, împovărat de vești proaste și de îngrijorări omenești – normale pentru orice bolnav terminal, am ales să nu-mi mai las gândurile să vagabondeze… Le-am trimis în vizită sus, acasă la Tata, pentru a-și reaminti ultimul și cel mai important răspuns al vieții.
Fără a avea pretenția unei capodopere literare, împărtășesc cu voi varianta nefinisată, necenzurată a „Ultimului răspuns”, așa cum mi-a fost ea picurată în paralel cu perfuziile, pentru încurajare.
Știți cum se spune, în popor, că ”Dumnezeu are simțul umorului”? Ei bine, când am aflat că mai am doar câteva luni de trăit, m-am rugat intens și i-am spus lui Dumnezeu ca Woody Allen: „Nu am nimic împotriva faptului că voi muri, atâta timp cât eu nu o să fiu acolo când se întâmplă„! Se pare că Tatăl nostru chiar are simțul umorului, pentru că sunt aici, 18 luni mai târziu. Se pare că după ce au trecut cele 3 luni acordate de medici… nu am fost acolo. Cumva, am trecut mai departe, adunând secunde, ore, zile, luni, ani. Dumnezeu ”îmi dă zile cu împrumut”, cum frumos spune un om tare drag inimii mele. Și îi mulțumesc, mereu, pentru ele.
Astăzi stau în fața voastră ca un martor al harului nemărginit al lui Dumnezeu. În urmă cu un an și jumătate, viața mea a luat o întorsătură pe care nimeni nu și-o dorea și la care nu ne-am fi așteptat niciodată, atunci câna am fost diagnosticat cu cancer în stadiul 4. Prognosticul era sumbru, mi s-a spus că mai am doar trei luni de trăit. Din acele momente, și până azi, mi-am întors ochii spre Dumnezeu, nu întrebându-mă „De ce eu?„, ci „Cum pot să Te glorific prin aceasta?„, sau ”Cum pot face ca suferința asta… să nu fie în zadar?” Să las în urmă un miros frumos, de curaj, de victorie, de viață!…
Harul lui Dumnezeu s-a manifestat în viața mea și a familiei mele în moduri neașteptate. Chimioterapia, imunoterapia și diversele proceduri medicale, săptămânile de spitalizare, toate acestea au fost dificile, ducându-mă dincolo de ceea ce credeam că este durerea și limitele suportabilității suferinței umane. Dar am aflat, am știut, am simțit în fiecare zi că nu sunt singur în această luptă.
Puține sunt locurile unde vei găsi mulțimi mai pestrițe decât în magazinele și supermarketurile de pe la marginile orașelor. Acolo ai ocazia să înveți adevărata poezie urbană, în cel mai pur limbaj de mahala sau în cea mai eminesciană prezentare, ambele amestecate într-un amalgam de mirosuri și imagini.
Astăzi am avut parte de un moment înălțător în aventura mea de o jumătate de ceas, petrecută ”la shopping” într-un astfel de loc. Pe când scanam rafturile pentru a găsi cele mai bune oferte – ca orice bărbat responsabil și care a învățat ceva de la soția lui – privirea mi-a fost atrasă de o bătrânică, dusă de spate și uitată de ani, care intrase aproape cu totul într-un frigider de mezeluri. În timp ce cotrobăia înfrigurată printre produsele expuse, bătrânica întoarse capul și strigă pentru un domn din spatele meu:
– ”Drăguțule, vrei și tu salam din ăsta”?
Am făcut din instinct stânga împrejur, pentru a vedea cine este ”drăguțul”. Și, spre surprinderea mea, am văzut un bătrânel elegant și cu spatele drept, înalt ca un brad și cu părul cărunt. Avea o privire blândă, matură și o demnitate care te obliga la respect. I-am dat lejer 80 de ani și mai bine. M-am retras sfios la o parte și am văzut cum se apropie cu naturalețe de bătrânica agitată și îi răspunde, cu cea blândă voce posibilă:
Simt rece a toamnei de dor adiere, Când frunza se rupe și iarba îmi piere, Când vântul cu vlagă îmi bate in geam Și-mi spune: „mai știi cât de tineri eram?”.
O ploaie cu vise de tineri vioi, Naive portrete de super eroi, Uitată-i și ștearsă ca visul la prunci Prin vara toridă a deselor munci.
Privesc către cerul de nori obosit Și simt că va plânge de dor nesfârșit. Și-ar vrea să ne spună, cu-o grijă de tată: „Trăiți toamna asta o singură dată…„
„Să scoateți din sobă ce-i praf si cenușă, Căci iarna-i aproape, vă bate la ușă. Să puneți pe masă tot ce-aveți mai bun, Uitând de zăpadă, visând la Crăciun!
Și-atunci cand natura și viața vă-ngheață, Să credeți în viața de după viață: Din nou primăvara va curge duios Atunci când în casă îl ai pe Hristos.”
Zilele trecute l-am cunoscut pe domnul G. sau „Tataie” – cum îi spun toți cei de aici. Mi-a atras atenția încă de când am intrat în micul salon mirosind a urină și a boală care îngrămădește, fără pretenții, cinci paturi și tot atâtea suflete…
Tataie este o mână de om. E slab, atât de slab încât te duce cu gândul la o nălucă uitată de Dumnezeu pe pământ, printre oameni. Are vocea stinsă, lipsită de vlagă, dar tăioasă. Vorbind cu el, înțelegi imediat că a fost un om aspru la viața lui. Acum însă respiră greu, se mișcă greu, răspunde la fel. Tataie își trăiește, înfrânt, ultimele momente de viață. Nu trebuie să fii medic sau profet pentru a înțelege asta…
Într-o după amiază și-a chemat copiii, responsabil, ca să le dicteze cui rămâne ce din bruma de avere pentru care a muncit întreaga viață și pe care nu o poate lua cu el dincolo. Eu și ceilalți colegi de salon am asistat, stingheri, la dialogul lor. După ce au plecat, Tataie a rămas dând din cap, măcinat de gânduri grele, pentru care aș fi plătit oricât, din dorința de a ști cum să îi fiu de folos.
Am tot urmărit, din celălalt colț al salonului, cum se stinge cu fiecare oră care trece. Ieri încă mai putea să meargă, cu pași mici, ca un melc ce cară o cochilie mult prea mare pentru trupșorul său firav, gemând și luptând pentru fiecare centimetru. Părea o eternitate să ajungă la baie, unde se încăpățâna să meargă singur, din decență. De astazi nu mai poate face nici asta… E paralizat de rușine și de dorința de a nu lăsa mizerie in jur. Se simte umilit de faptul că depinde de ceilalți pentru orice are nevoie.
Trăim într-o lume plină de actori. Toți participăm, într-un fel sau altul, la acest spectacol zilnic al vieții. Pe o scenă uneori obscură, dar artificial iluminată, dăm, în fiecare zi, reprezentație după reprezentație. Ne perfecționăm rolurile – creștinul perfect, soțul iubitor, tatăl responsabil și înțelept – până la punctul în care ne confundăm cu propria mască. Devenim atât de buni, încât începem a ne minți pe noi înșine, negând, temporar, realitatea din spatele cortinei!
Ne hrănim cu iluzii…
Trăim pentru aprecierea celorlalți…
Creem un mit din noroi și din fum…
Suntem complici ai faptului că, în adâncurile inimii sau în spatele cortinei, falimentul se dublează. Durerea eșecului este depășită doar de impotența de a trăi la nivelul propriilor așteptări. Gongul de final se apropie, iar sentimentele ne sunt tot mai amestecate: pe de o parte ne încântă perspectiva uralelor și a aplauzelor la scenă deschisă; însă ne îngrozește realitatea din spatele măștii și perspectiva renunțării la ea…
Aproape uitată de cititorul modern, printre cărțile vechi și pline de înțelepciune ale Scripturii, se află o carte care strălucește prin povestea sa captivantă și prin mesajele sale puternice. Această carte este Neemia, o perlă din Vechiul Testament, care poate aduce lumina și îndrumarea necesară credincioșilor de astăzi. O veritabilă sursă de înțelepciune și o lecție de ”leadership”. Abia am încheiat de studiat cartea. Și, cel mai probabil, o voi relua curând… Dar mă gândeam să vă molipsesc și pe voi!
Neemia, eroul nostru, a trăit într-o perioadă tulbure, în timpul captivității babiloniene, când Ierusalimul se afla în ruine și poporul evreu era dispersat. Într-o zi, aflând despre situația dezolantă a orașului său natal, el a fost cuprins de o dorință arzătoare de a schimba acest lucru. Neemia a simțit chemarea lui Dumnezeu în inima sa, chemarea de a reconstrui zidurile Ierusalimului și de a aduce speranță și mângâiere poporului său.
Domnița Gherghinescu Vania a rămas în memoria publicului ca o muză celebră, femeia care a reușit să îi cucerească pe Blaga și pe Arghezi. Puțini sunt cei ce știu că viața ei a fost departe de cea a unei femei perfecte, de succes – în ciuda a ceea ce arăta. Orfană de mică, bolnavă de TBC și cu o predispoziție la a se îmbolnăvi – care a continuat și după ce a crescut, Dominica – după numele ei adevărat – a reușit cumva să devină, în ciuda faptului că era căsătorită, fructul oprit și cu atât mai mult tânjit de o întreagă galerie de artiști – scriitori, pictori, muzicieni… Și a reușit, privind spre sine și spre pământ mai mult decât către cer, să acopere geniul, să rămână în istoria literaturii doar pe lista scurtă a cunoscătorilor. Puțini i-au aflat profunzimea, sensibilitatea, puțini au trecut de trup și de etichete, pentru a da o șansă gândurilor ascunse. Puțini au reușit să primească în dar contribuția Domniței la ceea ce suntem ca națiune, ca familie a naturii umane…
”Când ești foarte tânăr, moartea este întotdeauna la alții” – spunea Domnița Gherghinescu Vania, unul dintre autorii care mi-au marcat adolescența. Nu am reușit să uit niciodată constatarea asta a ei. Acum ai 17, 18, 20 de ani și ai impresia că vei trăi o eternitate, aici, pe pământ. Părinții, bunicii, vecinii, se sting și mor în jurul tău, dar prea puțin te gândești că vei ajunge și tu acolo. Însă, dacă ai clipit, vine ziua în care îți dai seama că te-ai lăsat mințit de propria tinerețe efemeră. Că toți avem ceva în comun: mai devreme sau mai târziu, toți vom muri…
Mă văd și astăzi citind, din a ei ”Carte pierdută”, plânsetul resemnat al omului măcinat de singurătatea în comun:
”Uneori am impresia că dragostea e ca zăpada: atâta timp cât calci ușor, e frumos. Dar cum pui piciorul apăsat, adânc, totul se preface sub pași în noroi”…
Am învățat să mă bucur de fiecare dată când deschid ochii dimineața. Mă raportez la fiecare nouă revărsare a luminii ca la un miracol care mă fascinează și mă umple de admirație față de Creator, fie și doar privind la creația Lui. Și îmi doresc să cunosc mai mult, contemplând lumea care mă înconjoară ori stând de vorbă cu El și cu ai Săi. Ca atunci când primești un dar unic, de mare preț, sunt recunoscător pentru o nouă zi, pentru mai mult timp în care pot să mă bucur de viață, de Dana, de cei dragi, de Cel care ne-a creat și ne iubește.
Orele petrecute la tratament îmi oferă, zilele astea, mai mult timp „liber” pentru a vorbi cu mine însumi, cu ceilalți, cu El. Nici nu aș fi bănuit ce bogăție se ascunde în a nu te grăbi când începi o conversație! Cât de multe poți învăța ascultând mai mult și fiind mai puțin dispus să vorbești sau să dai sfaturi, renunțând la preconcepții, la etichete, la mândrie!…
În urmă cu ani buni, am primit prima lecție pe tema asta. Pe vremea aceea îmi petreceam zeci de ore pe săptămână printre cei mai săraci și cei mai triști exponenți ai societății, printre ăia care nu plăceau nimănui – copii ai străzii, orfani, abandonați, ”boschetari”, dependenți, pușcăriași… Completați voi lista.
În drumul către centrul la care lucram, după o dimineață petrecută pe genunchi (pe atunci ne rugam mai des și mai mult, de cele mai multe ori cu teamă, pentru că viața ne era pusă zilnic în pericol) am avut impresia stranie că Dumnezeu mi se adresează direct, prin ceea ce citisem și exact prin gândul de mai sus. Era o lecție pe care încă nu o învățasem pe îndelete și de care aveam neapărată trebuință…
– ”De la oricine poți învăța câte ceva”, părea a-mi spune El. ”De la Mine, dar și de la orice ființă umană, oricât de mică sau de neînsemnată ți s-ar părea”.
Scriu mai puțin și mai rar zilele acestea…Nu o fac pentru că am mai puține de spus, ci tocmai pentru că înot în gânduri pe care simt că toată hârtia din lume nu le-ar putea cuprinde.
Ultimele luni mi-au fost ca o altă viață, diferită de tot ce am trăit până acum!
Am plâns mai mult, am râs mai des și mai bine, am iubit mai curat și mai profund, am cântat mai tare – chiar dacă, uneori, și mai fals. Am învățat să prețuiesc orice minut. Am regretat fiecare moment pierdut din trecut. Am descoperit că timpul este un dar care merită apreciat și investit cum se cuvine. Astăzi ești tânăr și ai impresia că poți risipi orice nor cu o simplă încleștare de pumn. Dacă ai clipit, însă, din oglindă îți va zâmbi un bătrân, obosit de ani, de boli și de greșelile vieții!
Am împletit victoriile cu momentele de descurajare. Am spus mai des adevărul, ca unul care nu mai are atât de mult timp pentru politețuri. Mi-am pierdut unii prieteni, dar mi-am făcut alții noi, mai mulți decât am avut vreodată. Unii mi-au devenit familie, după principiul biblic al prietenului adevărat care ”iubește oricând și în nenorocire ajunge ca un frate”.
De câteva luni bune, spitalul mi-a devenit a doua casă. Îi cunosc holurile și destinațiile lor sumbre – ca niște cărări ale durerii. Îi recunosc oamenii, îngerii și demonii. Îi învăț, de nevoie, limbajul. Îi îmbrățișez cultura și legile nescrise.
Un lucru pe care l-am observat, încă de la începuturi, este că aici pacienții nu răspund la salut altfel decât cu „sănătate” sau „să trăiești”. Parcă niciodată nu îți dorești mai mult sănătatea decât atunci când nu o mai ai. Și niciodată nu iubești mai mult viața ca atunci când ești la un pas de a o pierde!
Aici poți citi, fără cursuri și practică în psihoterapie, singurătatea și teama care si-au făcut casă în ochii umezi și rugători ai triștilor ce bântuie cabinetele, cerșind un strop de speranță și o zi în plus…
În mijlocul acestei lumi pestrițe, în care bogatul și săracul, intelectualul și analfabetul, frumosul și urâtul sunt frați în suferință, cei din jur ajung să-ți fie dragi. Durerea lor e și durerea ta. Îți devin a doua familie. Sunteți uniți de boală și amărăciune. Și împărtășiți, în tăcere sau în mijlocul poveștilor de viață – spuse ca să treacă mai repede interminabilele ore cu perfuzii – aceeași singurătate în comun.
Îmi amintesc o poveste pe care am citit-o odată și pe care inima îmi dă ghes să o împărtășesc și cu ceilalți:
Am pierdut fulgii de nea care ne luminau Seara de Ajun, troienele din stradă și chicotelile copiilor ocupați să facă oameni de zăpadă sau bulgări, ori să tragă, până la epuizare, săniuța după ei. Acum ne stau închiși în case, scufundați în telefoane și evitând cu orice chip mocirla tristă și aerul gri de afară.
Odată cu moartea bunicii, duse au fost gutuile din geam și mirosul turtelor pe care băbuța noastră dragă le cocea ca o albinuță în cea mai frumoasă dimineață a anului.
Acum totul este din plastic. Am pierdut mirosul de brad și bomboanele frumos colorate, din care noi, copiii, furam pe rând și care ne împodobeau sărbătoarea.
Nu ne mai bat colindătorii la ușă, iar cei care o fac vin cu texte penibile și cu ochii sclipind din dorința de a cerși un leuț în plus. Nici vorbă să le mai dai nuci și cozonac sau să colinde pe gratis un amărât blocat în casă – de boală sau de bătrânețe.
Cel mai sinistră mi se pare înlocuirea lui Hristos cu un X. Sărbătorind sărbătoarea, am uitat cum este să sărbătorim… Sărbătoritul. Și iubim mai mult ziua decât îl iubim pe Cel care s-a născut în ea…
Odată cu El, ne-am pierdut bucuria, speranța și luminițele din suflet, pe care zadarnic încercăm să le recăpătăm la prea scumpele târguri de Crăciun… Și mă doare un gând:
”Crăciunul fără Hristos este ca un foc fără căldură, pare luminos, dar nu încălzește sufletele.”
Opriți-vă! Nu-i datorăm nimic acestui sezon fabricat artificial și muls de cei cu interese economice. Crăciunul poate fi mai frumos într-o iesle împreună cu Hristos decât a fost vreodată în mall-rile suprapopulate sau în castelul lui Irod!
Puneți genunchiul jos, în rugăciune, și bucurați-vă de nașterea Pruncului Sfânt. Fiți buni și iubiți-vă semenii. Întâmpinați astfel Crăciunul și vă promit că veți descoperi adevărata bucurie!
………………………………………………………………………………
”Căci un Copil ni S-a născut, un Fiu ni s-a dat și domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veșniciilor, Domn al păcii”. (Isaia 9:6)
O bună prietenă se întreba astăzi pe Facebook dacă mai există patriotismul care să ne facă să ne bucurăm că este Ziua Națională a României, în ciuda greutăților, a sărăciei sau a pandemiei care a trecut și care a lăsat urme grele în conștiința și în viața întregului mapamond… Și se referea la acesta ca la o falsă impresie a faptului că „Dumnezeu ne-ar fi făcut mai speciali sau ne-ar fi dăruit cea mai frumoasă țară” – o bucurie evident fabricată și nejustificată.
Îmi aduc aminte cum, pe timpul lui Ceaușescu, cu anumite ocazii ale unor zile importante, primeam liber câteva ore de la școală, cu promisiunea că mergem acasă și urmărim programul TV excepțional de peste zi – care se difuza cu acea ocazie. De regulă eram cam singurul dispus să respecte această înțelegere cu profesorii. Sora mea, colegii și toți cunoscuții preferau să facă cu totul altceva. Însă țin minte și nu voi uita niciodată, cu aceeași emoție întipărită în suflet, cum așteptam cu înfrigurare momentul acela în care se difuza imnul național și vedeam drapelul fluturând. Deși eram singur în cameră și nimeni nu era acolo să mă vadă, mă ridicam și, cu cea mai dreaptă poziție de care eram în stare, salutam solemn, militărește până în clipa când imnul se încheia.
Atunci când iubești, fiecare clipă petrecută în preajma celui drag este o continuă sărbătoare. Simpla prezență a destinatarului iubirii tale îți umple inima de bucurie și îți oferă senzația stranie că ai atins cerul; că devii o parte din el. Te hrănești din dragostea voastră binecuvântată și ai sentimentul că răspunzi, iubind, la o nevoie care nu poate fi potolită niciodată, la o foame ce se cere mereu satisfăcută: „foamea” lui Dumnezeu!
Cu astfel de gânduri în minte am tresărit la ceas de seară și m-am cutremurat la o întrebare a inimii, care mi-a pus în oase o răceală mai mare decât ar fi putut vreodată aerul câinos de afară să o facă:
„Dacă așa stau lucrurile… Cât de mult ne mai iubim noi soțiile, soții, copiii, prietenii, vecinii, săracii și triștii? Cât și cum ne mai iubim noi Creatorul?”
Uneori ajută să ne oprim din alergarea noastră frenetică și să ne punem întrebări din astea care nu ne plac. Fără să privești în oglindă nu vei putea niciodată să îți primenești chipul, să îl faci să arate la potențialul său maxim. Nu vei ști că ești murdar, că nu îți stă bine părul, nu vei vedea semnele timpurii ale bolii și vei uita că anii tăi sunt tot mai puțini pe pământ.
Și inima aia care, de la o vreme, îmi tot dă ghes să caut fața lui Dumnezeu, a continuat să mă întrebe:
„Iubești tu oare cu adevărat sau ai început să te răcești ca un trup inert al cărui viață se stinge cu fiecare clipă care trece?”
Pentru a începe să privești realitatea în față, pentru a ști unde stai și cum ești, este suficient să începi prin a-ți da răspuns la niște întrebări simple, exersând (poate) cea mai teribilă sinceritate – aceea față de propria persoană:
„Cât și cum a fost timpul pe care l-ai dăruit celor dragi în ultima vreme? Cum a fost timpul tău cu Dumnezeu?”
Atunci când ești doar fizic acolo, lângă ei, dar mintea îți zboară în altă parte… nu se pune! Tu nu ești prezent… Nu înfăptuiești actul divin al iubirii! Altceva este mai important pentru tine. Contezi mai puțin decât o poză – pe care cei dragi ar strânge-o la piept, liniștindu-le, pe cât posibil, dorul de tine. Ești icoana ștearsă și rece a celui care ar fi trebuit să spună „te iubesc” și a uitat să o facă…
Vei ști, cândva, că imaginea printată a celui pe care îl iubim nu va reuși vreodată să rănească și să umilească mai tare decât prezența fizică ce a fost golită de esența ei. Nimic nu doare mai tare decât singurătatea în comun și ipocrizia care te minte că îi pasă! Și uneori nu reușim să apreciem cu adevărat ceva sau pe cineva decât atunci când l-am pierdut…
Doamne, ajută-ne să iubim ca Tine!
……………………………………..
“Cine nu iubește n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este dragoste”. (1 Ioan 4:8)
Dragostea nu are vârste, sezoane și toane! Dragostea urmărește binele și bucuria celuilalt, în detrimentul propriului confort și în ciuda așteptărilor personale. Sfânta Scriptură ne învață că dragostea… nu va pieri niciodată!
De mulți ani, în preajma Crăciunului, familia noastră a făcut o promisiune: să meargă, de fiecare dată, cu mesajul speranței, frumos ambalat într-o cutie, într-o masă caldă și cu o vorbă bună, la cei mai neprivilegiați dintre noi. Nu avem altă motivație decât dragostea pentru semeni și dorința de a dărui… bucurie!
Nu ne vom opri nici anul acesta! Dăm startul campaniei ”Bucurie de Crăciun” – care în mai puțin de o lună va bate la ușile și la inimile copiilor din ghetourile din Rahova – Ferentari și ale părinților lor.
Ca de obicei, (ini)moșii implicați în organizarea campaniei au mers din ușă în ușă și au colectat scrisorele de la copiii care au fost cuminți… sau care promit că vor fi de acum încolo.
Nu este nimic romantic sau înălțător în lupta cu cancerul! În loc de supereroi, cai albi și Feți-Frumoși, ai parte de o experiență murdară, de tranșee, de șanțuri presărate cu multe eșecuri și umilințe. Te târăști pe coate și genunchi, te ridici și apoi aluneci la loc.
În fiecare zi descoperi (pentru a câta oară?) că ceea ce știai despre limita durerii, a suferinței, a suportabilității sau a „puterii omenești„, era doar o primă etapă din drumul anevoios pe care ești forțat să îl parcurgi acum.
Sunt zile sau ore, ce-i drept tot mai rare, în care Soarele pare a răsări și pe strada ta, încă de dimineață. Atunci tragi aer în piept, te îndrepți de spate și simți că poți să te ridici până la cer, să te scuturi de toată povara. „Luminița de la capătul tunelului” nu mai pare a fi doar o altă „Fata Morgana„. Credința în victorie îți este restaurată.
Însă, de cele mai multe ori, ești nevoit să te târăști prin mocirla tranșeelor, măcinat de întrebarea:
„Doamne, oare cât poate un om duce? Până unde mai pot merge așa?”
Sunt acele ore și zile în care, dacă este să îl parafrazez pe bătrânul Tolkien, „te simți lipsit de vlagă, ca untul întins pe o bucată prea mare de pâine”…
Astăzi am început tratamentul (chimioterapie și imunoterapie) la Institutul Clinic Fundeni. Am avut ceva emoții, văzând bâlbâiala cadrelor medicale. Timpul trecea și noi nu reușeam să intrăm. Apoi, după ceva așteptare, am înțeles: se făceau verificări. Toți erau șocați de faptul că cineva (un om, un înger, un anonim) a donat medicamentul care costă peste 10.000 de euro la o singură ședință. Pentru că, din nefericire, acesta încă nu este parte din protocolul de la noi pentru tipul de cancer pe care îl am eu.
Am avut suficient timp la dispoziție să mă îngrijorez și să privesc în jur… Cu șira spinării înghețată, am fost impresionat de privirile umile, resemnate, triste, golite de sens ale celor care vin la spital ca la duhul din lampă care a uitat să mai iasă. Și, în ciuda propriilor dureri, m-am simțit, dintr-o dată, binecuvântat. Este mare lucru să ai speranță! Să știi că Dumnezeu există. Că te iubește. Că sute, poate mii de oameni – parte din familia Lui – se roagă pentru tine și sunt gata să participe la povara ta. Și, mai mult decât orice, să ai siguranța că dincolo de viața aceasta, dincolo de moarte, tu nu vei dispărea în neant, ci vei fi împreună cu ei o eternitate. Că te vei bucura cu Cel care le promite celor ce cred în El că:
„El va șterge orice lacrimă din ochii lor. Și moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici țipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut.”(Apocalipsa 21:4 VDC)
Dumnezeu mi-a spus încă o dată, astăzi, că mă iubește. Când am realizat asta, mi-a fost rușine de mine și de toate acele momente în care m-am îngrijorat la gândul zecilor de mii de euro care vor trebui plătiți pentru tratamentul acesta.
Experiența de acum îmi readuce în memorie o altă situație din viața mea, poate prima în care am strigat la Dumnezeu, în nevoie. Se întâmpla în urmă cu peste 20 de ani, pe vremea când lucram la Centrul Social Speranța, îngrijind copiii nimănui din canalele de la de Gară…
În așteptarea săptămânii viitoare, când, la o clinică din Viena, vom lua decizii importante cu privire la tratamentul cel mai potrivit pentru boala care, de mai bine de o lună, este parte integrantă a realității în care trăiesc, aleg să mă opresc și să mă uit adânc în inima mea. Să privesc la greșelile trecutului și să învăț din ele, să mă bucur de deciziile bune, să găsesc pace în speranța care nu mă lasă să cedez, să disper. Și, de ce nu, să răspund la întrebarea nerostită: de ce, în ciuda circumstanțelor, am o inimă plină de bucurie?
Românul, ca și evreul, ca și alte popoare ale acestei lumi, centrează o mare parte a artei, a culturii, a tradițiilor sale pe inimă. De la celebrele ”Of inimă tu n-ai minte deloc”, ”Inimă nu fii de piatră”, ”Inima mea bate, bate pentru tine”, ”Săracă inima me” la ”Inima” lui Tzancă Uraganul (ei, hai, că am ceva cultură muzicală!) sau la „My heart will go on” din Titanic, acestea sunt doar câteva exemple la care mă gândesc atunci când vă vorbesc despre inimă, alături de multele referințe din Sfânta Scriptură.
Și totuși…
”Inima” din cântecul nostru nu este acel organ situat în cutia toracică, cu rol vital în circulația sângelui și susținerea vieții, cel de care uneori (sau unii) ne batem joc la orice vârstă, mâncând nesănătos, consumând alcool sau ducând vieți în care stresul este element de bază.
Nu!
Atunci când spunem ”inimă” ne referim, de cele mai multe ori, la emoții și sentimente, la natura noastră interioară. Biblia, când o pomenește, se referă și la gândire, la rațiune, la voință, fără a exclude emoțiile – determinante uneori, nu-i așa? ”Inima” este, de asemenea, depozitarul înțelepciunii (atâta câtă avem) ori sursa a ceea ce scoatem pe gură. Cred că e safe să spunem că ”inima” reprezintă esența a ceea ce suntem fiecare dintre noi.
Textele de pe acest blog pot fi preluate numai cu permisiunea autorului (Marian Zaharia) si doar in scopuri necomerciale, cu specificarea sursei si a numelui autorului. Va multumesc pentru intelegere!
Publicat de martzian 
la martzianu' 