[…]

Am încetat să privesc lumea pe fereastră
și acum privesc stelele din interior.
Stranie ființă e omul.Are două picioare și nu-și
poate găsi locul.
Mai tot timpul sunt în încordare, în așteptare de ceva.
Mai precis în așteptarea unei lovituri.
Chiar și atunci când e tihnă.
Mă înfurie afurisita de învălmășeală lumească.
Toți cu problemele lor minore,
cu plânsete fățarnice și idei de doi bani.
Aș fugi departe de tot până voi cădea răpus de oboseală
în praful sau iarba drumului.Iar acolo m-aș preafce-n fum,
și m-aș dizolva-n înalturi râzând în hohote de biruință.
Dar.. mie sortit să rămân aici.
Ca toți.

mai 2014

Gust amar de dulcea ciocolată.
Nu aș schimba nimic din trecut,doar.. m-aș juca mai mult cu creții
ce-i tot tăiai în fiece lună.Și aș mai savura prima strîngere la piept
cînd troleibuzul brusc a frînat unde pe viaduct.
Totuși, îmi era dor de acest gust amar de ciocolată.
Mai sunt file pînă în ziua nunții cînd mă vei chema și eu.. nu voi veni.

Ridic ochii spre tine, cel ce încearcă să pătrundă în
suflete muribunde… și vreau să te ajut, dar nu e în puterile mele.
De vreai, iți dau un sfat, iți arăt o cale.Distanța va trebui să o parcurgi singur…
căci, calea pe care o încerci e prea dură să o mai trec odată cu tine.

Ajungînd la vîrful lui va trebui să simți plăcerea pietrelor ascuțite
de pe cărările întortocheate, prăpăstiilor fară fund,
fiarelor prădătoare care sau aciuat cu timpul acolo..
Nu eu am făcut aceasta, crede-mă, aș fi dat orice sa ajungi mai repede sus, aici atît de aproape și atît de departe, să-l dăm jos împreună…
Aș fi vrut să mă schimb cu cineva cu locul, să schimb acest tron doar rece pe un petic de pămînt.. dar nu-i vreau răul.
Aș fi vrut sa dau nemurirea pe clipele ce le doresc de-o nemurire, aș da glasul în speranța că voi fi înțeles din priviri, aș da și sufletul – dar mă vei privi la fel?
Totuși, oricît de lungă nu va fi așteptarea, voi privi totdeauna încruntat spre ceața infinită sperînd la licărul luminei ce-l tot aștept o veșnicie.
Vreau doar un licăr,doar atît…
În caz că te răzgîndești să încerci urcușul, te voi implora să astupi cărările, căci nu toți îl vor folosi astfel… sau eu nu le voi da voie.

exista doar un drum și e doar pentru tine.

1 decembrie 2008

toți le zic băltoace și le consideră simple ochiuri de apă.
defapt cred că sunt ferestre într-o lume paralelă.interesant cum e acolo de trăit.poate puțin incomod la început,totul e cu picioarele în sus și cuvintele se citesc anapoda dar din primele zile și aici a trebuit timp să ne acomodăm,noi toți.
presupun că ei la fel gândesc despre lumea noastră – cu picioarele în sus și anapoda.

au trecut câțiva ani de când nu mai sunt fluturii de la stații pe firele de troleibus,dar știam că se pot întoarce.mari negri și frumoși.atunci când plouă,picăturile ce se scurg de pe ei formează ochiuri de cerneală.astfel ei au rămas fără ochi,jertfindui pentru noi.iar noi le numim simplu – bălcuri.
dacă ei revin,neapărat plouă.fără contenire.

uneori pentru a nu schimba adăpostul e îndeajuns de a schimba lumina din cameră.însă.. doar o singură dată merge.
probabil le schimb des, fiindcă nimeni nu-mi zice să închid fereastra că deja e prea frig în cameră.cu gândul că-n următorul locaș va fi altfel.însă acolo e mai frig.

schimbările deseori survin atunci când фени se rup și apar altele.dar dacă uneori trebuiesc rupte?hmm,cumpănă..
totuși nu-mi iese din cap de ce a sărit de pe bordură,oricum avea să-i ofer drumul pe ea.de atunci n-am mai văzut fete să meargă pe bordură.

nu mai e nevoie de a vorbi mult după ce înveți să cunoști oamenii doar privindu-i în ochi.căci ei spun totul despre tine,chiar dacă minți.

apoi întâlnești o pereche și iar înțelegi că не то.